Armele secrete ale lui Hitler.

Lucrand la bazele militare de la Peenemunde si Hillersleben, in cel mai deplin secret, oamenii de stiinta germani au realizat sau au fost pe punctul de a realiza multe „super-arme”, menite sa aduca victoria lui Hitler in cel de-al doilea razboi mondial. Dar sansa a fost de partea aliatilor care, beneficiari ai unei baze umane si materiale mult mai mari, si ai unor resurse superioare, au reusit sa invinga masina de razboi nazista. Cand Germania s-a predat, in mai 1945, savantii din aceste baze secrete au fost obligati sa abandoneze o serie intreaga de inovatii revolutionare, in diverse stadii de realizare.

Inventiile diabolice ale nazistilor

Printre armele la care nemtii lucrau se numara o baterie de artilerie care avea drept proiectile rachete inteligente, capabile sa atinga tinte situate la cativa kilometri departare, un mortier ce putea lansa o singura data o tona de proiectile autopropulsate, care faceau prapad la locul impactului, ajungand pana la 5 km distanta, un tanc Tiger modificat care arunca proiectile de 250 kilograme la zece kilometri si un lant de rachete de mici dimensiuni ce puteau atinge tinte situate la 200 km distanta! Dar cele mai sinistre ambitii ale inginerilor militari germani constau in realizarea asa numitului Sonnengewehr (Tunul Solar), un dispozitiv orbital destinat sa distruga total inamicii Reichului si sa stabileasca dominatia rasei ariene asupra „rasei inferioare” de pe Pamant.

„Raza mortii”, inventata involuntar de Oberth

Cel care a avut prima data ideea realizarii unui astfel de dispozitiv a fost compatriotul nostru, Herman Oberth, savant nascut la Sibiu si considerat pe buna dreptate, alaturi de Constantin Tiolkovski, parintele aeronauticii moderne. In cartea lui „Wege zur Raumschiffahrt” (Modalitati de a zbura in spatiul cosmic), tiparita in 1929, Oberth prezenta descrierea stiintifica a unei statii spatiale cu echipaj uman capabile sa orbiteze in jurul Terrei, la o mie de kilometri altitudine. El detalia metodele de constructie, pledand pentru folosirea sectiunilor prefabricate, descria un ciclu rotational pentru producerea gravitatiei centrifugale in interiorul statiei si un sistem ingenios, pentru aprovizionarea periodica a misiunilor spatiale.

Desigur, genialul savant dorea ca aceste „raumstationen” sa serveasca drept observatoare astronomice sau posturi telegrafice, sa transmita date meteorologice, sa supravegheze operatiuni de salvare etc. Dar ceea ce ii interesa pe nazisti era sugestia lui, potrivit careia o oglinda concava, cu diametrul de 100 metri, ar fi putut fi folosita pentru a reflecta razele solare intr-un anumit punct de pe suprafata Pamantului. Ideea lui Oberth avea destinatii pasnice – utilizarea intensei calduri rezultate astfel pentru a genera electricitate cu ajutorul turbinelor de aburi. Nazistii voiau insa altceva: realizarea unei „raze a mortii” de putere colosala, care putea incendia in cateva minute orase intregi!

Arhimede – omul care si-a depasit epoca

Ideea „Tunului solar” avea radacini adanci in istoria omenirii. In 212 i.Hr., romanii au incercat sa cucereasca orasul grec Siracuza; potrivit unei legende, primul atac asupra asezarii ar fi fost respins de aparatori intr-un mod ingenios: Arhimede, renumitul matematician, inventator si astronom grec, ar fi folosit puterea razelor solare pentru ca, prin intermediul unor oglinzi de cupru, sa incendieze la mare distanta corabiile romane. In zilele noastre au fost facute numeroase experimente pentru a confirma sau nega fezabilitatea unei asemenea arme, rezultatele fiind insa diferite. Cel mai celebru este cel realizat in anul 2006, in cadrul emisiunii „Distrugatorii de mituri”, concluzia fiind ca o serie de oglinzi de metal pot incendia o nava de lemn dar numai dupa o expunere de cateva minute asupra tintei.

O forta distrugatoare

Folosind planurile lui Oberth, savantii germani de la Hillersleben au dezvoltat considerabil conceptul oglinzilor spatiale. Calculele lor pledau pentru realizarea unei oglinzi parabolice de cel putin trei kilometri patrati, pentru a atinge puterea distructiva dorita – de peste o suta de mii de ori mai mare decat legendarele „raze ale mortii” imaginate de Arhimede, si o orbita ideala de 8200 kilometri. Dupa ce s-au luat in calcula o serie intreaga de materiale stralucitoare, s-a optat pentru sodiul metalic, element relativ abundent printre compusii naturali.

In conditii obisnuite, sodiul reactioneaza violent la umezeala, dar avand in vedere ca dispozitivul urma sa fie lansat pe orbita, in vid, aceasta nu reprezenta o problema. Pentru a trimite pe orbita piesele pre-asamblate, inginerii intentioneau sa foloseasca versiuni modificate, mult mai puternice, ale rachetei V-2, cu care Hitler terorizase Anglia.

Pamantul, distrus la ordin

In interiorul suprafetei locuibile a statiei spatiale, electricitatea urma sa fie asigurata de dinamuri speciale, puse in miscare de forta aburului si care de asemenea puteau utiliza caldura radiatiilor solare brute. Astronautii nazisti ar fi urmat sa poarte incaltaminte magnetica pentru a se acomoda cu imponderabilitatea si rezervele lor de oxigen ar fi fost constant reimprospatate de catre sere cu plante mari consumatoare de dioxid de carbon. Echipajul unei asemenea statii spatiale urma sa primeasca ordine cifrate prin radio, in timp ce supraveghea atent activitatea dusmanilor Reichului.

Cand li se ordona un atac asupra unei tinte terestre, cei de la bordul statiei roteau masivul reflector, ca pe o teava de tun anti-aerian, in directia dorita, calculand atent pozitia de tragere. Odata plasat pe traiectorie, oglinda capta razele puternice de Soare, inmagazinandu-le si trimitandu-le spre Pamant sub forma unei raze superconcentrate. In mod teoretic, aceasta raza era suficient de puternica spre a parjoli campuri, a incinera orase, a vaporiza rezervoare de combustibil si a pulveriza, pur si simplu, oamenii aflati la sol. Orice natiune care n-ar fi avut rachete spatiale ar fi fost neputincioasa in fata unei asemenea amenintari. Dupa distrugerea tintei, oglinda era intoarsa intr-o directie nepericuloasa pentru Pamant.

Americanii intra pe fir

Dar acest ambitios proiect a trebuit intrerupt in primavara lui 1945, cand victoria Aliatilor devenea tot mai evidenta. Serviciile secrete americano-britanice au reusit sa puna mana pe savantii germani si pe echipamentul acestora, pentru a-i impiedica pe sovietici sa beneficieze de ele. Ofiterul insarcinat cu interogarea cercetatorilor nazisti a fost colonelul american John A. Keck, a aflat de la acestia ca, daca razboiul s-ar mai fi prelungit cu inca un an, Germania ar fi putut dispune de arme redutabile, pe care le-au descris in detaliu, spre uimirea americanilor.

Desigur, cea mai puternica impresie a facut „Tunul solar”, inventie care a fost luata foarte in serios de partea americana. S-a facut chiar un calcul de fezabilitate privind aplicarea proiectului de catre US Army dar s-a apreciat in cele din urma ca resursele materiale, financiare si umane necesare transportarii si montarii oglinzilor in spatiu ar fi fost prea mari pentru finalitatea dorita. Aceasta cu atat mai mult cu cat intre timp savantii americani realizasera arma atomica, suficienta pentru a le asigura suprematia in urmatorii ani.

Oricum, savantii germani precum Oberth sau Wernher von Braun au pus stiinta mai presus decat patriotismul si vor participa la programul spatial american. Racheta lui von Braun, A 11, care urma sa transporte pe orbita componentele tunului solar, este precursoarea lui Saturn V, racheta care a purtat pe orbita astronautii misiunilor Apollo.

Soarele, folosit in scopuri pasnice

Chiar daca transformarea Soarelui intr-o arma a fost un concept niciodata realizat in epoca moderna, dispozitive similare „tunului solar” al nazistilor sunt puse in practica. Furnale solare folosind oglinzi parabolice asigura caldura pentru gatit, electricitate, metalurgie si producerea de oxigen. Cea mai mare instalatie de acest gen se gaseste in comuna franceza Odeillo, din Pirinei: o cladire de opt etaje, cuprinzand 10.000 de oglinzi concentrate pentru a capta razele solare si a produce temperaturi de pana la 3000 grade Celsius! Un concept similare este folosit la turnurile solare, unde o baterie de oglinzi reflecta razele de soare catre un receptor central, pentru a produce abur, din care rezulta electricitate, prin invartirea unor turbine.

Criminalii istoriei – Stalin

Stalin – omul din umbra lui Hitler

Daca am avea curiozitatea sa-i intrebam pe istorici cine a declansat cel de-al doilea razboi mondial, ne vor privi chioras,  raspunsul, in opinia lor fiind axiomatic… Putini stiu insa ca, desi este adevarat ca dictatorul nazist al Germaniei a declansat conflagratia propriu-zisa, „papusarul” care l-a dirijat si impins spre acest deznodamant a fost altul. Unul cu totul nebanuit: Iosif Visarionovici Stalin…

Polonia, scoasa la mezat

Autorul acestei ipoteze senzationale este un fost agent secret sovietic, facand parte din structurile armatei, care a editat recent la Londra, sub pseudonimul Viktor Suvorov, o carte despre elementele necunoscute ale celui de-al doilea razboi mondial, misteriosul personaj sustinand ca ar fi avut acces direct la cele mai bine pazite taine ale oranduirii sovietice. Lucrarea, denumita „Spargatorul de gheata: cine a pornit razboiul?”, a starnit deja controverse, fiind privita cu rezerve de academicieni si cu interes de catre opinia publica.

Potrivit lui Suvorov, desi nu a tras el primul glont, Stalin a facut tot posibilul sa-l determine pe Hitler sa il traga. Acordurile secrete ale pactului Ribentropp-Molotov stipulau, pe langa rapirea unei importante parti din trupul Romaniei, de catre sovietici, si acapararea teritoriilor baltice, si o impartire a Poloniei, stat ce mai fusese sfasiat de atatea ori in cursul istoriei. Se stie ca Stalin ii ura pe polonezi cu tot atata ardoare ca si Hitler, doar ca de pe pozitii diferite.

El nu putuse uita atitudinea manifestata de vecinii de la vest in timpul razboiului civil din anii 20. Protectia pe care marile puteri apusene o acordau Poloniei, ca si in anii cand „albii” luptau cu „rosii”, il exaspera pe Stalin. Dar vicleanul conducator bolsevic, caruia nici Hitler, cu tiradele sale anticomuniste, nu-i era deloc drag, a vazut in atacul asupra Poloniei un prilej excelent de a invrajbi puterile capitaliste ale vremii.

Pe 30 noiembrie 1939, sub semnatura „genialului conducator” aparea un articol in ziarul Pravda, in care se scria „Franta si Marea Britanie… au declarat razboi Germaniei, luand astfel asupra lor responsabilitatile prezentului razboi”. De parca agresiunea nemtilor asupra Poloniei, stat suveran, nici n-ar fi existat. Dar era firesc ca Stalin sa judece astfel, de vreme ce, pe cand masina de razboi germana declansa crancenul blitzkrieg dinspre vest, Armata Rosie lua si ea o halca din Polonia, atacand-o dinspre est.

Toate tunurile pe „agresorul imperialist”

Atitudinea lui Stalin se va schimba insa radical, doi ani mai tarziu: pe 5 mai 1941, intr-un discurs tinut cu ocazia ceremoniei de absolvire a cadetilor Academiei Militare Frunze, dictatorul arunca intreaga responsabilitate asupra razboiului pe umerii lui Hitler, criticand teoriile acestuia despre necesitatea „spatiului vital” – cautat, lucru ingrijorator pentru rusi, spre est, nu spre vest… Suvorov considera ca aceasta schimbare de optica nu era deloc intamplatoare: agentii de spionaj infiltrati de rusi chiar in sanul Wehrmachtului avertizasera ca atacul german asupra URSS era iminent.

De aceea, Stalin, care stia ca nu mai poate impiedica acest atac, dorea sa se puna bine cu puterile occidentale, in vederea unei aliante ulterioare. Calculul sau s-a dovedit corect, caci la putin timp dupa invazia de la 22 iunie 1941, francezii si englezii, nimeni altii decat „factorii declansatori ai razboiului”, in opinia lui Stalin, cautau o alianta cu puterea sovietica, impotriva agresiunii naziste. Oportunismul „tatucului” va atinge apogeul cand, dupa sfarsitul razboiului, el va arunca vina devastatorului conflict mondial, ce costase omenirea zeci de milioane de victime umane, asupra intregii lumi capitaliste.

„Am dorit sa sugerez, prin cartea mea, ca sovieticii au adus, la momente diferite, e drept, acuzatii tuturor tarilor capitaliste, cu intentia deliberata de a ascunde propriul lor rol, ca instigatori ai razboiului”, spune Suvorov. Tactica nu era noua, dar Stalin s-a dovedit un invatacel constincios: sa nu uitam ca in scrierile lui Marx si Lenin, se precizeaza in dese randuri ca razboaiele moderne sunt provocate de imperialisti, dornici sa-si sporeasca sferele de influenta, in incercarea lor de a domina lumea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, teoreticienii sovietici, in special autorii de tratate militare, au inceput sa predice fara incetare ca „razboiul nuclear”, pe care toata lumea il astepta cu spaima, va fi declansat de aceleasi tendinte „agresive si militariste” ale capitalismului.

Hitler – spargatorul de gheata al Revolutiei

Este un fapt indubitabil ca, dupa 1918, majoritatea statelor capitaliste au pledat pentru dezarmare si au incheiat acorduri referitoare la eliminarea armamentului, impunand aceste directive si tarilor infrante (in special Germaniei) ale caror tendinte agresive erau cunoscute. Singura putere mondiala care a nu a dat curs acestei cereri, pretextand ca ar fi tinta unor comploturi ale „albilor” si „contrarevolutionarilor”, vizand rasturnarea puterii bolsevice, a fost Uniunea Sovietica. In timp ce Europa Occidentala era inca socata de ororile unui conflict in ale carui transee murisera milioane de tineri, Lenin si acolitii sai se pregateau deja un cataclism si mai mare.

Si aici un amanunt este relevant: inca inainte ca Hitler sa devina cancelar, Stalin invita delegatii numeroase de ofiteri germani, in cadrul unor „schimburi de experienta”, dornic de a stimula dorinta de razbunare a Germaniei. Ofiterilor germani li se permitea accesul in uzinele sovietice de armament, fiind pusi in tema cu cele mai noi descoperiri si inovatii in materie, ale rusilor.

Mai mult, nemtii erau antrenati sa foloseasca modernele piese de artilerie ale sovieticilor si incurajati sa proiecteze altele similare; nesfarsitele coloane de Panzere, ce vor zdrobi, sub senilele lor, jumatate de Europa, isi au, prin urmare, originea in aceste „vizite de lucru”. „Imediat ce fascistii au ajuns la putere, Stalin a facut tot posibilul pentru a-i convinge sa se inarmeze, sa declanseze razboiul. Incununarea acestor eforturi a fost semnarea pactului Ribentropp-Molotov, prin care sovieticii promiteau sa inchida ochii la orice agresiune ar fi facut nemtii, in sudul si estul Europei.

De fapt, vicleanul Stalin a prevazut inca de la inceput cursul conflagratiei. El stia ca tot ce va lasa acum in mana lui Hitler – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Romania – va lua inapoi intr-o zi, adica atunci cand masinaria de razboi germana va fi anihilata. Istoria a dovedit ca a avut dreptate… In acelasi timp, pactul de neagresiune incheiat intre nemti si sovietici a speriat marile puteri occidentale, care se temeau de o alianta a extremelor – fascism si comunism. Poate ca si acesta a fost motivul nenumaratelor cedari si politicii defetiste ale unor diplomati precum Chamberlain sau Daladier.

„In ianuarie 1933, cand Hitler a fost numit cancelar, Stalin radia si l-a numit chiar pe viitorul dictator nazist spargatorul de gheata al revolutiei, isi amintea unul dintre intimii liderului de la Kremlin.  Pe de alta parte, strategia lui Stalin a fost de a incita Statele Unite impotriva Japoniei, prin infiltrarea unor agenti ai sai in sanul administratiei de la Washington. In cartea „The Venona Secrets”, autorii, Herbert Romerstein si Eric Breindel, releva ca a existat chiar o actiune speciala – „Operation Snow” – vizand influentarea politicii americane in privinta Japoniei.

In mai  1941, Harry Dexter White, „cartita” sovieticilor in Departamentul de Stat, a fost solicitat sa propuna ideea unui ultimatum la adresa Japoniei, fata de agresiunea comisa impotriva Chinei. Cei doi sustin chiar ca secretarul de Stat, Cordell Hull, ar fi folosit chiar cuvintele lui Stalin, in nota ultimativa adresata Japoniei, la 26 noiembrie 1941. Dupa ce il facuse pe Hitler sa intre in razboi contra Frantei si Angliei, Stalin reusea astfel sa-i incaiere pe americani cu japonezii…

sursa : revistamagazin.ro

O.Z.N.- urile naziste. (Baza 211)

La 14 decembrie 1944 (cu sase luni inainte de terminarea razboiului)  importantul cotidian american, “New York Times”, publica pentru prima oara, dupa primele observatii din lume ale “farfuriilor zburatoare”, un articol surprinzator: “Farfuriile zburatoare sunt arme secrete. O noua arma germana si-a facut aparitia pe frontul occidental. Pilotii U.S. Air Force raporteaza ca sfere de argint survoleaza Germania, uneori izolate, uneori in formatie. Unele par total transparente.”

Ce s-a petrecut cu adevarat dupa razboi si de unde veneau aceste masinarii misterioase? In anul 1936, prevazand un al doilea conflict armat mondial inevitabil, Germania nazista s-a pregatit pentru asta metodic. Intre alte pregatiri era indispensabil de a prevedea o logistica performanta pentru razboiul maritim. Nazistii au incheiat acorduri secrete cu “aliatii Marelui Reich” si cu prieteni potentiali in anumite tari din America de Sud pentru a revitaliza parcul navelor de razboi. Aveau nevoie de o baza secreta, solida si inatacabila pentru submarinele din Kriegsmarine.

In 1938, un port-avion, “Neues Schwabenland” a imbarcat o expeditie catre Antarctica si, sositi la locul prevazut, situat intre paralelele de 70 si 75 de grade latitudine Sud (la 10 grade sub cercul polar antarctic), o regiune libera de gheata cu lacuri si munti, marginita la nord de Oceanul Atlantic, germanii si-au atribuit 600.000 de km patrati de teren pe care le-au botezat “Neues Schwabenland.”

Flotile intregi de submarine au pornit spre acest teritoriu si sute de submersibile germane echipate pentru a naviga sub apa timp de mai multe saptamani, s-au indreptat catre aceasta “baza”: unele faceau escala si unele ramaneau acolo. Nimeni nu le-a mai vazut revenind! Statele majore ale marinelor Aliatilor, in special cele ale SUA si Marii Britanii au estimat, dupa ce au facut un inventar al flotei de submarine germane dupa inceputul razboiului, dupa ce au au contabilizat pierderile reale, au considerat ca sute de aparate, cele mai recente in tehnologie, U-21 si U-23, au disparut in mod misterios… cu echipajele lor cu tot. Oficial si statistic, nimeni nu stie unde au disparut aceste submarine!

Este logic de a gandi ca aceste submarine nu au plecat in neant si ca o parte de material sofisticat a fost debarcat la baza Neues Schwabenland, precum si o parte din discurile zburatoare, planurile si documentele tehnice permitand de a fi construite pentru a fi puse la adapost. La sfarsitul anului 1946, sub comanda amiralului Richard Evelyn Byrd, avand un trecut de explorator al Antarcticii, a efectuat o expeditie de cateva luni. O parte din nave au plecat de la baza americana Norfolk din Virginia la 2 decembrie 1946. Lor li s-au alaturat alte doua grupe de unitati in drum spre bazele din Antarctica. Tinta era in mod clar baza de la Neues Schwabenland.

Dupa ce au instalat o tabara pe o zona centrala la Little America, zonele de Est si Vest fiind acoperite de patrule maritime si aeriene, la 13 februarie 1947 zborurile de recunoastere asupra principalului obiectiv au inceput, dar s-au inregistrat pierderi de avioane. S-a constat ca germanii dispuneau de o asemenea superioritate tehnologica neasteptata, incat era imposibil sa li se faca fata cu logistica militara cu care erau dotati americanii si aliatii lor in acel moment.

La 3 martie 1947, s-a dat ordinul ca intreaga armata aliata sa abandoneze aventura si sa revina la Norfolk. Cu ce s-a confruntat aceasta expeditie ramane un mister adanc. Peste doua zile, ziaristul Lee van Atta, acreditat in timpul acestei operatiuni secrete, a publicat in coloanele celui mai mare cotidian sud-american, “El Mercurio”, un interviu cu amiralul Byrd in cursul caruia el a declarat: “Este dur de auzit, dar in cazul unui noi razboi, va trebui sa ne asteptam la atacuri de avioane care pot zbura de la un pol la altul.” El a mai lasat sa se inteleaga “ca acolo jos se afla o civilizatie avansata care se servea de o tehnologie superioara.”

Membrii cei mai eminenti ai inaltelor societati secrete (Vril, Thule si Ordinul Negru SS) au avut acces la informatii secrete si au fost in masura ca pe baza unor documente vechi sa construiasca masinarii cu performante superioare celor clasice existente pe Terra. Trebuie sa admitem ca unii oameni au primit mesaje si informatii provenind de la surse care ne sunt necunoscute. Veteranii US Air Force si R.A.F. isi amintesc inca de aceste “aparitii bizare” in timpul misiunilor lor!

Valul de observatii din iunie si iulie 1947 s-a multiplicat in America de Nord. Pentagonul si CIA nu a putut oferi niciun raspuns… Cine a construit aceste misterioase masini zburatoare? Ei au inceput sa-i irite pe oficialii militari care nu puteau sa localizeze dusmanul (in cazul OZN-urilor, era vorba de un adversar) si sa suporte provocarea.

Nimeni nu a inteles functionarea si nici sistemul lor de propulsie. Dar nici “metalul” din care erau construite. Inainte de terminarea razboiului, documente privitoare la OZN-urile Reichului, strict secrete, au fost evacuate din timp si la loc sigur pentru a nu cadea in mainile Aliatilor (probabil sub forma de microfilme, procedeu clasic utilizat de tehnologiile de varf ale productiei germane ale celui de-al III – lea Reich).

Aceste tehnologii secrete puteau apoi sa fie cu usurinta reconstruite in caz de distrugere locala si de asemenea de a face fata unui dezastru care se preconiza a fi iminent (cu cateva luni inainte de caderea Berlinului). Era deci usor, sub o forma extrem de redusa, de a transporta toate planurile, caietele si alte protocoale de fabricatie a acestor masinarii zburatoare deja utilizate, fara a uita proiectele care nu au intrat inca in productie, cum ar fi stupefiantul Andromeda de 139 metri lungime prevazut pentru a lua la bord aproximativ 130 de persoane pentru zboruri dincolo de stratosfera.

Oamenii imbarcati la bordul submarinelor, beneficiau de tehnici de propulsie foarte avansate pentru acea perioada si erau echipati cu un sistem de recuperare de oxigen putand naviga sub suprafata timp de mai multe luni fara a fi reperat catre, intre altele, baza de la Neues Schwabenland in Antarctica. Este de usor de imaginat ca, din mai 1945 la sfarsitul lui 1946, tehnicienii si specialistii de la aceasta baza si personalul de la alte baze, puteau lucra activ la montarea masinariilor si de asemenea, de a elabora altele. Nimeni nu stie tot ceea ce a putut fi stocat, masini, utilaje si infrastructuri in Antarctica, in cel mai mare secret, in disciplina si securitate. Dupa ce s-a terminat conflictul mondial, atentia Aliatilor s-a indreptat spre alte preocupari politice si economice, in loc sa continue sa caute bazele fantoma greu de localizat…

Dincolo de teritoriul antarctic al Neues Schwabenland exista insa si alte teritorii in lume sau colonii unde regimul nazist ar fi putut supravietui, cu vechi SS-isti si cu descendentii lor, in lagare perfect organizate printre care cel mai important este situat in Argentina pe un teritoriu de 16. 000 km², cumparat inainte de terminarea celui de-al doilea razboi mondial, pe malurile fluviului Limay la 2.500 km sud de ecuator.

Intr-un sector geografic din America de Sud, un sit bine cunoscut in Argentina, exista o baza de masinarii zburatoare intr-o anume parte a Cordilierilor (localizarea se citeste pe anumite planse ale lui Guilder) gratie structurilor utilizate sau conservate “in stat” de foarte mult timp… Toate plansele lui Guilder au fost “dictate” de o entitate atlanta, care putea sa “calatoreasca” in timp si sa descrie anumite “lucrari” contemporane. O alta baza s-ar situa in labirintul vailor inalte pierdute din Himalaya. Incercam sa intelegem de ce fortele chineze au tinut sa ocupe cu orice pret Tibetul, in pofida lipsei de importanta strategica a acestui teritoriu sacru!

Apoi, sub gheturile Groenlandei si probabil si in alte puncte invizibile din anumite zone subterane ale planetei noastre, se afla baze secrete germane unde traiesc inca supravietuitorii nazisti si descendentii ultimului Batalion. Acest faimos ultim batalion nazist a fost citat de Hitler in discursul sau din 24 februarie 1945: “Va prezic azi, ca intotdeauna Credinta in poporul nostru, victoria finala a celui de-al treilea Reich unde in acest razboi nu va fi nici invins, ci doar morti si supravietuitori, dar ultimul batalion va fi german!”

OZN-urile exista… Cine le conduce? Unii au zarit in timpul asa ziselor intalniri de al doilea tip: blonzi inalti, uneori de peste 2 metri, altii mai mici, pitici cu capete caraghioase. Parerile sunt diverse cu privire la ocupantii unor masinarii zburatoare. Misiunea lor ramane pentru noi un mare mister.

Luna, locuita de fiinte inteligente?

Intr-o roca selenara s-a descoperit statuia unui inger! Un savant de renume din Washington a facut de curand publica stirea ca echipajele de cosmonauti ale NASA au adus de pe Luna o roca in care era incastrata o statueta din metal de 30 de cm reprezentand un inger cu aripile deschise.

Statueta a fost adusa pe Pamant acum 26 de ani de catre membrii echipajului Apollo 11, afirma dr. Morris Wedler, un reputat geolog din Washington, ce a lucrat el insusi la NASA vreme de doua decenii. Dupa parasirea agentiei, in 1987, savantul a pastrat insa legatura cu fostii sau colegi ajungand si in posesia uluitoarei informatii. “Implicatiile ce decurg din descoperirea acestei uluitoare statuete sunt absolut naucitoare”, declara el, inseamna ca odata, in vechime, pe Luna a existat o admosfera care a permis viata si ca acolo au locuit fiinte inteligente cu un pronuntat simt al frumosului.

Ingerul – o reprezentare a unei femei cu aripi crescute din umeri si parul lung ondulat a fost confectionat dintr-un compus al fierului, care se gaseste numai pe solul lunar, ceea ce inlatura cu desavarsire posibilitatea ca statuia sa fi fost lasata acolo de membrii echipajelor spatiale terestre sau de fiinte extraterestre. In plus, metalul a fost indelung slefuit de reprezentantii civilizatiei misterioase care au facut statuia.

Analizele chimice ale micii statui indica o vechime de aproximativ 200.000 de ani, ceea ce inseamna ca a fost realizata in urma cu circa 170.000 de ani inainte ca viata inteligenta sa apara pe Terra. Acelasi dr. Welder afirma ca estetii carora li s-a prezentat ciudata descoperire au ajuns cu totii la concluzia ca oricine este responsabil de crearea acestei statui a fost foarte talentat si a avut un simt al frumosului iesit din comun.

Cercetand la randul lor statueta, antrolopogii de la Washington au ajuns la concluzia ca fiintele care au creat-o aveau un fel de religie oarecum paralela cu crestinismul actual si probabil aveau un Dumnezeu al lor, ceea ce duce la concluzia ca princiiple spirituale cele mai importante au fost si sunt aceleasi pretutindeni, in lumea terestra sau extraterestra.

Desi descoperirea este uluitoare si tinde sa revolutioneze toate cunostiintele despre Luna acumulate de oameni pana in prezent, cercetatorii de la NASA afirma ca au pastrat pana acum secrtetul de teama sa nu starneasca panica. Eu am primit informatia de la persoane care au toate motivele sa nu vrea sa-si divulge identitatea, a declarat presei dr. Morris, dupa ce autoritatile au negat public existenta statuii cu pricina.

Daca nu ar fi existat, de ce s-ar mai fi ostenit cei de la NASA sa dea o dezmintire? E sigur ca le e teama ca nu cumva lumea intreaga sa nu se inspaimante la gandul ca nu suntem singuri in Univers, a mai aformat savantul. Asta si datorita faptului releva revista Weekley World News – ca in 1993 pe Luna s-a mai gasit ceva, cel putin la fel de ciudat: un fetus uman conservat de asemenea in interiorul unei roci lunare, iar cand informatia a fost facuta publica, Congresului SUA a cerut sa reduca bugetul NASA la jumatate.

Triunghiul Bermudelor – update 2

Triunghiul Bermudelor

Conform NAA aceasta zona geografica cunoscuta drept Triunghiul Bermudelor, ar avea forma unui patrat. Oricum ar fi insa, un lucru este clar: aici, in Oceanul Atlantic, dispar nave si avioane fara urma. Pur si simplu parca se evapora.

Acest lucru se petrece de cealalta parte a Atlanticului, in zona care cuprinde Bahamas, largul Floridei, Cuba si Haiti. Intr-o seara de decembrie 1945, o escadrila TMB Avenger s-a volatilizat. Este vorba despre cinci aparate ale zborului 19 apartinand marinei americane. Iata insa ca in mai 1991 acest mister a iesit la suprafata. Epavele avioanelor au fost gasite pe fundul oceanului, la 250 de metri (vezi la express, din 6 iunie 1991), departe de baza lor din Florida.

In 1972, in urma unor anghete efectuate de NASA, Asociatia Internationala a Transporturilor Aeriene si-a sfatuit membrii sa evite aceasta zona, cel putin in perioada sa cea mai periculoasa, adica intre 1 si 30 iunie. Vorbim deci, despre un patrat straniu care de altfel se poate regasi in mai multe parti care prezinta anomalii curioase: Hamilton in Bermude, San Juan in Porto Rico, San Gustavo de Los Pobres in Cuba si Savannah in Georgia. Figura patrat nu apare insa decat in fotografii luate prin satelit. Exista totodata stanca numita San Bango, unde nu exista nici vegetatie nici animale. Si nici o pasare migratoare nu poposeste aici vreodata!

Dar si mai surprinzator, fauna submarina, o evita si rar se avanta vreo fiinta in jurul insulitei. Indigenilor le este teama de ea! Insula prezinta o fauna identica. In acet loc, ca si in patratul Bermudelor acele busolei indica nordul real si nu pe cel magnetic. In 1968, la nord de Bimini, in Bermude, au fost descoperite ziduri inghitite de ape, la doar 8 metri adancime. Faimosul medium american Edgar Cayce a prezis si a anuntat data acestei descoperiri! Philippe Consteau a plonjat unde nivelul marii era inferior si s-a intrebat: cum au pus acolo, sau au ridicat mase de roci de 15 tone? Cine? A avut probleme cu busolele noastre sub apa?

Mai mult chiar, geologii precizeaza ca sedimentarea rocilor nu corespunde cu fundul submarin. In octombrie 1995, echipe de oceanografi si de geologi au studiat bulele de gaz care scapa din fantele vulcanice de pe fundul oceanului intre coasta americana si Bermude. Se pare ca la suprafata urca o mare cantitate de metan sub forma de bule gigantice care ar putea sa traga in jos in cateva clipe o nava intreaga printr-o puternica aspiratie. Pe de alta parte nu se poate ignora ipoteza ca eliminarea unui important volum de gaze, ar putea provoca, in mod exceptional, explozia motoarelor avioanelor care ar trece prin zona, fiind apoi inghitite de ocean.

Sunt ipoteze seducatoare… Intamplarile stranii din zona au dat nastere la tot felul de legende, inclusiv la cea a unei baze oceanice extraterestre. Misterul se gaseste probabil pe fundul marii. S-a lansat si ipoteza unor gauri negre, care ar provoca incetiniri sau accelerari in timp. Este posibil? Aceasta ipoteza fascinanta se bazeaza in esenta pe doua cazuri: primul, experienta insolita a unui pilot care, dupa ce a traversat norii, a aterizat la Miami cu 15 minute mai devreme decat timpul normal de zbor. In al doilea caz este vorba despre un aparat al companiei Eastern Airlines care a disparut 10 minute de pe ecranele turnului de control din Miami. La aterizare, ceasurile pasagerilor aratau intarziere cu 10 minute! Aceste aparate, au zburat cumva in alta dimensiune?

Misterioase constructii antice din Romania.

Atlantidele Romanesti

Legende venite parca de dincolo de timp, vorbesc despre pamnturi sfinte aflate pe locul unde acum domina Marea Neagra. Unii cercetatori afirma ca aici este localizata stravechea Atlantida, cu templele sale, in special Templul lui Apollo, zeul soareluri, a carui origine hiperboreana incepe sa capete un contur tot mai precis. Din stravechea Atlantida a ramas doar Insula Serpilor.

 

La ora actuala, Insula Serpilor nu mai apartine stapinilor de drept, adica noua romanilor. Si desi s-a bagat in fata motivul marilor rezerve de petrol existente in zona, realitatea este cu totul alta. Insula Serpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere intre doua lumi. Aici, pe colturile de stinca acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost inchinat solarului Apollo. Apele marii ii protejau pe preotii solari de vizitele curiosilor si ale profanilor. Oare stie cineva din cei ce citesc aceste rinduri de unde isi trage numele Marea Neagra?

 

Unii ar spune ca e din cauza lipsei, la anumite adancimi, a florei si faunei, din cauza toxicitatii apelor. Altii vor spune ca numele vine de la valurile care altadata scufundau corabiile care se avintau sa o strabata. In schimb, istoricii misticii, in special ai istoriei atlante, stiu ca numele provenea de la stapinitorii marii. Cei care au fost cunoscuti sub numele de Cavaleri Negri si ai caror urmasi au dat Tarii Romanesti si Moldovei, pe cei mai de seama descalecatori, intre care si Negru Voda.

 

 Multi vor fi uimiti sa afle ca printre cei care cunosteau secretul misticei Atlantide a Marii Negre a fost si Mihai Eminescu, care a vorbit in versurile sale de enigmaticul tarim magic.

Recititi <Memento mori>:

“Din Fundul Marii Negre, din inalte-adance hale / Dintre stance arcuite, din gigantice portale / Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit… “Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale / Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos; / Dara ea, infiorata de adanca ei durere, / In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere / Si cu-albastrele ei brate tarmii mangaie duios.”

”Marele Diodor amintea in scrierile sale Insula Serpilor, cunoscuta ca Insula Leuky: “In fata tinutului celtilor, in partile Oceanului, este o insula numita Leuky, adica Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici si din cauza asta Apollo este mai venerat aici decat ceilalti zei… Aceasta insula era numita si Helixea (Felicia) sau <nesos makaron>, Insula Preafericitilor. Nu departe de acolo erau muntii Riphei (Carpati)…”

Preafericitii sau Blajinii erau urmasii atlantilor, cunoscuti si sub numele de ramani. Despre ei textele vechi amintesc ca locuiau pe langa apele cele mari in care se varsa toate apele, iar folclorul romanesc spune ca in acele taramuri isi are Dumnezeu cetatea de unde guverneaza toate ale lumii, bune si rele.   Ipoteza existentei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mari Negre a fost imbratisata si de Robert Ballard. Acesta sustine ca in urma cu circa 7.000 de ani, fisia de pamint care separa Mediterana de lacul Marii Negre a cedat sub presiunea apei. Revarsarea acesteia a fost catastrofala pentru civilizatia momentului respectiv. Forta apei a distrus totul in calea ei, iar egalizarea celor doua nivele s-a facut abia dupa 40 de zile. O serie de constructii ciudate a fost depistat, cu ajutorul sonarului, pe fundul marii. Sa fie oare vorba despre Atlantida?!… 

Cei care ajung sa vada ruinele Histriei raman uimiti inaintea constructiei in sine. Pentru ca, inca de la intrare, ochiul specialistului depisteaza o “anomalie” a tehnicii vechi. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu zis. Pentru cei care nu sunt specialisti le spunem doar ca astfel de constructii folosesc, la ora actuala, arhitectii japonezi pentru a atenua socul cutremurelor. Este celebrul sistem de “cladiri pe role” care asigura siguranta inaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunosteau grecii veniti aici, pe tarmul Marii Negre, aceasta tehnica? Si daca o cunosteau, de ce cetatile din patria lor si din alte zone colonizate, nu au fost construite in acelasi mod?…

Dar asta nu e tot. Printre o serie de descoperiri bizare se numara si izvoarele cu apa termala din mlastina Mangaliei. Nu pentru ca izvoarele ar fi fierbinte, ci pentru ca nimeni nu a reusit sa dea un raspuns exact asupra originii lor. Initial geologii au zimbit si au spus ca izvoarele fierbinti nu sunt unice in lume si ca se formeaza simplu, prin parcurgerea unui platou calcaros, trecand prin niste concretiuni carbonice mai ciudate. Mai exact, izvoarele existau sub vechea Mare Sarmatica, cea care acoperea in urma cu milioane de ani teritoriul Romaniei. Depunerile sedimentare le-au acoperit si le-au conservat pentru mai tirziu, iar schimbarea reliefului marin intr-unul de cimpie, ar fi adus la suprafata si vechiul fund al marii si o data cu el izvoarele termale.

Ca fierbinteala este data de depunerile in adancime ale carbonatului de calciu. “Numai ca explicatia asta nu tine”, afirma domnul Marius Toader, profesor de geografie si pasionat geolog. “Pentru ca in nici un alt loc identic, nu exista ape termale”, spune domnul Toader. Si atunci, cum au aparut izvoarele din mlastina Mangaliei?Toate cele 20 – 30 de izvoare, curg prin niste concretiuni sub forma de trunchi de con care prezinta un orificiu central. Iar trunchiul de con este realizat artificial, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu un sistem de incalzire centrala vechi de mii de ani.   Undeva, pe cel mai inalt deal dintre Ceahlau si Urali, se gasea pana nu demult, singura cetate acoperita din lume.

Pornindu-se de la importanta constructiei, s-a ajuns la concluzia ca, in vremuri indepartate, dealul Catalina, apartinand judetului Iasi, indeplinea, pe langa un rol de aparare in fata navalitorilor si unul initiatic, fiind un perimetru sacerdotal important. Avand o vechime de peste 3000 de ani, cetatea era protejata de un acoperis care se ridica la o inaltime de aproximativ 30 de metri. Dar, daca motivatia construirii zidurilor a fost una de ordin strategic si militar, pentru existenta acoperisului nu s-a gasit, deocamdata, nici o explicatie logica si acceptabila de marea majoritate a specialistilor. Si totusi…

In anii `70, inca mai exista un basorelief in care apareau aparatorii cetatii care luptau cu niste inamici nevazuti din aer. Dar cine ar sa atace din aer acum 3000 de ani? Se spune ca triburile care locuiau in zona au construit-o de teama zeilor care isi pedepseau din cand in cand supusii, ori de cate ori acestia nu-si aduceau prinosul pe altarele lor. Dar cine erau acei zei, acei luptatori care se puteau deplasa prin aer?

Arheologii care s-au ocupat in urma cu 22 de ani de studierea ramasitelor cetatii,  au constatat ca, pe o raza de aproximativ 600 de metri fata de locul constructiei pamantul nu era deloc fertil, iar la o adancime de aproximativ 80 de centimetri exista o pelicula de pamant carbonizat cu o grosime de circa 25 de centimetri. Concluzia a fost stranie si inacceptabila pentru istoricii de atunci: urme de ardere pe o adancime asemanatoare putea lasa doar o arma… atomica de putere medie. Cu toate acestea, cetatea nu a fost mistuita de foc, ceea ce demonstreaza ca aparatorii sai aveau arme cel putin la fel de redutabile cu ale atacatorilor.   

Mihailesti, judetul Arges. Ani de zile, localnicii au dezgropat trunchiuri de copaci, fara sa stie ca in sobele lor ardea lemn multi-milenar. Padurea de la Mihailesti este ingropata la o adancime cuprinsa intre 25 – 30 de metri si contine soiuri disparute de mult de stejar, gorun, fag si tei, toate cu o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Copacii au fost extrem de bine conservati din cauza compozitiei sarate a nisipului care i-a acoperit.

Cercetarile extinse au aratat ca pe  linia Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu, se gaseau locuri asemanatoare, totul trecand granita catre Bulgaria. Dar nu descoperirea in sine a fost bizara, cit mai ales compozitia nisipului, care i-a determinat pe specialisti sa emita o ipoteza fascinanta: nisipul a fost depus de un val seismic cu o inaltime ametitoare de circa 150-200 metri si care ar fi maturat zona Europei de sud, inclusiv actualul teritoriu al Romaniei.

Urme de valuri seismice uriase au fost descoperite peste tot in lume si producerea lor a fost pusa, pe seama caderilor de meteoriti, functie de marimea lor si a exploziilor vulcanice. Un astfel de meteorit a generat si uriasul val care a maturat Romania si care, in mod sigur, a distrus tot ce exista in urma cu 10-12.000 de ani.    

Orastie. Resturi de cetati dacice. Ani de zile istoricii si arheologii au facut sapaturi pentru a dezlega misterul mortarului dacic. Si in timp ce incercau sa dea niste raspunsuri au aparut alte intrebari. E vorba despre terasele pe care au fost construite cetatile si care nu retin deloc apa de ploaie. Ca si cum interiorul muntelui ar fi gol. S-a mers mai departe si s-a analizat solul terasei. Stupoare, compozitia sa este identica cu cea a otelului inoxidabil. Dar cum s-a putut obtine o astfel de puritate in urma cu mii de ani si de catre cine?

Pentru ca dacii nu aveau nici macar sabiile din otel. Poate ca si aceste cetati sa fi apartinut altei civilizatii? Aceleiasi civilizatii care a construit bai speciale pentru stapinii cetatilor de pe virf de munte. Baile erau alimentate concomitent de izvoare reci, care veneau din interiorul muntelui, dar si de izvoare termale, pe alocuri sulfuroase. Iar in mijlocul imenselor bazine exista un mic stilp facut din cristale. Se spunea ca daca regii faceau baie in anumite zile in acele bazine, erau feriti de boli si nu-i invingea nici un adversar.

Dar baile erau aproape necunoscute oamenilor de la munte, luptatorilor care aveau cusme si postavuri din lina si mai putin din cinepa. Atunci cine a realizat ciudatele constructii? Este o intrebare care va ramane multa vreme fara raspuns.   

Bucegii sunt un alt loc unde s-a spus ca ar fi trait atlantii, ca acolo, sus, la Babele, ar fi ultimul loc ramas dupa scufundarea Atlantidei. Greu de spus ce e realitate si ce e legenda, dar toti voievozii acestui popor isi pregateau soldatii sus, pe platourile Bucegilor si ascundeau tezaurul tarii in pesterile care strabat muntii in toate partile.

Mai mult, in ultimii ani, radiestezistii si alte persoane cu diverse capacitati paranormale, sustin ca au descoperit cimpuri si linii de forta de o putere fantastica. Unii dintre ei spun ca au contactat entitati superioare care s-au prezentat ca fiind spirite ale atlantilor de demult, iar altii sustin ca, de fiecare data cand sunt in zona, simt prezenta unor entitati energetice.

sursa : razboiulnevazut.com

Misterul de la Pestera Tausoarelor

Nisele ciudate 

Situata in sud vestul Muntilor Rodnei, pe versantul sting al Vaii Izvorul Tausoarelor, la o altitudine de aproape 1000 m, Pestera Tausoarelor fascineaza nu doar turistul care reuseste sa obtina aprobare pentru vizitarea sa, dar chiar si pe speologi, oameni care au vazut multe asemenea drumuri subterane care brazdeaza muntii. O multitudine de galerii si patru riuri subterane care apar de mai multe ori si se pierd sub stinci, vin sa infrumuseteze locul, dindu-i un aer misterios.

Descoperita in 1955 de catre invatatorul Leon Barte din Parva, pestera suscinta si acum interesul nu doar al speologilor ci si al cercetatorilor din mai proaspatul domeniu al ocultismului si evenimentelor paranormale. Si asta pentru ca in zona, de-a lungul timpului s-au petrecut evenimente care nu au putut fi explicate prin logica omeneasca. Prima descoperire ciudata a fost facuta in anul 1967 de Marin Teodoru, un invatator pensionar pasionat de speologie.

Acesta a remarcat in ceea ce se va numi Sala Ursului de caverna trei nise cu diametrul de circa 15 cm, dispuse sub forma unui triunghi cu baza in sus si avand o distanta de aproape un metru si jumatate intre virfuri. Daca primele doua firide aveau o adincime de circa 30 – 35 cm, terminindu-se brusc, cea de a treia, varful, parea mult mai lunga.

“Tata povestea ca a luat bastonul de care se folosea si l-a bagat pe nisa, dar nu i-a dat de capat. A fost convins ca dincolo de acel perete se mai gaseste ceva”.

Cu toate acestea, domnul Teodoru nu a spus nimic despre descoperirea celor trei nise pe care, mai mult, le-a astupat cu pietre si calcare din pestera.

“Se temea sa nu le vada si altii si sa sape acolo, sa distruga pestera. Pentru ca el era convins ca in partea cealalta se ajungea printr-o galerie pe care a cautat-o cativa ani buni”.

In cele din urma a gasit o mica galerie subterana de trecere. Ce a vazut domnul Teodoru in pestera, nu se stie. Nu a vrut sa le povesteasca nici macar copiilor sai.

“Ne-a spus doar ca pesterile din munti ascund adevarata civilizatie. Parea de-a dreptul fascinat de ceea ce vazuse acolo. La un moment dat nu a mai rezistat si a scris o carte pe care a publicat-o inca prin 1978. Doar ca era scrisa sub forma unor povestiri fantastice. Spunea ca nu vrea sa afle comunistii ce e acolo, ca ar distruge totul. A lasat in urma lui un manuscris pe care trebuia sa il publicam noi peste mai multi ani, cand romanii ar fi fost in stare sa inteleaga unele lucruri”.

Dar manuscrisul a pierit intr-un incendiu care a distrus casa la cateva saptamini dupa decesul domnului Teodoru, fara ca cineva sa fii aflat secretul pesterii.  

Sanctuar primitiv sau intamplare?! 

Ceea ce i-a uimit pe primii speologi a fost descoperirea unor schelete de ursi din doua specii: ursus arctos si ursus spealeus. Cele doua specii se pare ca au convietuit impreuna in acele galerii subterane, lucru care contravine tuturor cunostintelor despre aceste doua specii.

In plus, oasele erau dispuse intr-un mod ciudat, circular, partea de nord spre nord vest si sud fiind ocupata de ursus arctos si cea de nord spre nord est si sud, de ursus spealeus. Cum este putin probabil ca ursii sa fii murit intamplator in acele pozitii, se presupune ca ei au fost asezati de cineva intr-un anumit scop. Arheologii spun ca poate fi vorba despre un cult al omului primitiv inchinat ursului.

Dar chiar si aceasta ipoteza pare subreda in fata existentei celor doua specii alternativ asezate. Aproape imediat dupa descoperirea ei pestera a fost inchisa circuitului public, vizitarea acesteia putindu-se face doar cu acceptul unui custode care indruma turistii sau alti doritori sa viziteze locul. Unii spun ca in felul acesta s-a incercat ascunderea anumitor galerii si sali care nu trebuiau vazute de public si nici facute cunoscute, ca vizitatorii trebuiau indepartati de anumite locuri din pestera, sub aspectul indrumarii.  

Bilele de Tausoare 

O alta descoperire bizara o constituie “bilele de Tausoare”, despre care nimeni nu poate afirma cu exactitate cum s-au format. Bilele se gasesc incastrate in peretele calcaros si in podeaua partii din pestera careia i-au imprumutat numele, Sala Bilelor.

Unii dintre cei care au vizitat locul afirma ca uneori, daca asculti atent, poti auzi murmure ce par a veni din interiorul bilelor. L.T., speolog, afirma:

“Prima data cand am auzit murmurele eram cu alti doi colegi. Am crezut ca vorbesc ei, iar ei au crezut ca vorbesc eu. Apoi am crezut ca dincolo de perete mai e cineva si ca se aude ecoul. Numai ca, lipindu-mi urechea de mai multe bile, am constatat ca murmurele sunt diferite, nu apartin acelorasi persoane. Ca si cum fiecare din acea bila ar fi un tranzistor si ar transmite posturi diferite de radio. Niciodata nu am putut descifra ceva clar in acele murmure, dar sigur erau omenesti, pentru ca se auzeau si barbati si femei si chiar voci de copii. Numai ca nu intotdeauna se aud acele zgomote. In 21 de vizite pe care le-am facut acolo, de-a lungul anilor, uneori de mai multe ori pe an, le-am auzit doar de cinci sau sase ori”.

Unii, mai reticenti la spusele domnului L.T., afirma ca murmurele, sunt in fapt zgomotele produse de riurile subterane de acolo si care dau impresia unor dialoguri. Dar ipoteza cade intrucit zgomotele s-ar auzi permanent, nu doar din cand in cand.  

“Am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor” 

Domnul G. S. din Timisoara a fost martorul unui eveniment pe care nici acum nu si-l poate explica. Intr-o seara de august a anului 1987, domnia sa s-a strecurat, efectiv in Sala Bilelor. Auzise despre murmurele de acolo si era convins ca numai noapte pot fi auzite. Era pregatit si cu un mini-casetofon Sharp ca sa inregistreze orice zgomot.

“M-am infasurat intr-o patura si am asteptat pe intuneric. Si la un moment dat le-am auzit. Am dat drumul la casetofon”. Murmurele se inmulteau si cresteau in intensitate, acoperind toata sala. Indraznetul a fost cuprins de panica si… a lesinat. Cand s-a trezit era dimineata si se gasea in fata pesterii.

“Dar ciudatenia vine de acolo ca nu eram la pestera mea ci la cea a Ialomitei, din Bucegi. Cand m-a vazut calugarul care avea o chilie in gura pesterii, a fost uimit. Nu intelegea ce e cu mine infasurat in patura si lungit in fata pesterii. Am incercat sa-i explic si a inceput sa rida. Dar nu radea ca nu m-ar fi crezut, ci pentru ca lui i se parea ceva normal. Atunci mi-a povestit parintele Teofil – asa il chema, Dumnezeu sa-l ierte – despre vocile din pesteri si despre faptul ca eu, in infumurarea mea am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor”.

De casetofon nu a mai dat, chiar daca s-a intors in ziua urmatoare la Tausoare. Poate ca l-a luat un turist, bucuros ca pestera i l-a dat cadou. Sau poate ca s-a pierdut pe drumul dintre Rodna si Bucegi. Domnul G.S. este convins ca acele bile sunt, in fapt, un dispozitiv de teleportare.

“Altfel nu pot sa-mi explic cum am ajuns intr-o clipita la o distanta atit de mare. Timpul o sa-mi dea dreptate”.

Cu toate acestea, chiar daca de atunci a mai incercat de citeva ori experimentul, nu a mai auzit nici murmurele din sala si nici nu s-a mai trezit cine stie pe unde.  Multe sunt pesterile pe care speologii – si nu numai ei – incearca sa le scoata din circuitul turistic. Ei afirma ca pentru a proteja acele comori inestimabile. Si sunt de acord ca multi turisti nu au respect pentru acele tezaure naturale fantastice ascunse in adincurile pesterilor. Cu toate acestea, uneori protectia depaseste o anumita limita si ajunge pana la a ascunde unele descoperiri care ar trebui cunoscute de toata lumea. Pentru ca nu o data, acolo, in subteran, se gaseste istoria trecuta si viitoare si radacinile noastre spirituale.

Eliszar

sursa : razboiulnevazut.com

Rasputin

Grigori Efimovici Rasputin (în limba rusă Григо́рий Ефи́мович Распу́тин) (10 ianuarie 1869 – 16 decembrie (stil vechi)/29 decembrie (stil nou) 1916) a fost un mistic rus care a avut o mare influenţă asupra familiei ultimului ţar al dinastiei Romanov. Rasputin a jucat un rol foarte important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei, care era suferind de hemofilie.

Rasputin a fost denumit şi Călugărul nebun, în ciuda faptului că el nu a fost niciodată călugărit şi nu a ţinut niciodată secret faptul că era căsătorit. Este posibil să fi fost stareţ al congregaţiei religioase nerecunoscute oficial a hlîstilor şi despre el se credea că este vindecător care folosea puterea credinţei. El este unul dintre cele mai controversarte personalităţi ale secolului al XX-lea, deşi, în zilele noastre, Rasputin este văzut de cei mai mulţi istorici ca un ţap ispăşitor. El a jucat un rol minor, dar spectaculos, în prăbuşirea dinastiei Romanov.

Data de naştere a lui Rasputin nu este cunoscută cu certitudine, cea mai des amintită fiind cea de 10 ianuarie 1869. Datele avansate de mulţi cercetători şi de numeroşii lui biografi sunt cuprinse între anii 1863 şi 1873.

 Primii ani de viaţă

Grigor Efimovici Rasputin s-a născut în familia unor ţărani într-un sătuc siberian de pe râul Tura, Pokrovskoie, în gubernia Tobolsk (în zilele noastre noastre regiunea Tiumen). Pe la 18 ani, a petrecut trei luni într-o mânăstire. Aici a intrat în secta desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă a hlîstilor. La scurtă vreme după ce a părăsit mânăstirea, a vizitat un om venerat ca sfânt, care avea o colibă în zonă, Macarie. Macarie a avut o influenţă uriaşa asupra tânărului. Rasputin s-a căsătorit în 1889 cu Parascovia Fiodorovna, având împreună trei copii. În 1901 a părăsit satul natal şi a plecat în pelerinaj. În timpul călătoriei sale, a vizitat Grecia şi Ierusalimul. În 1903, Rasputin a ajuns la Petrograd, unde s-a proclamat stareţ posesor al unor puteri tămăduitoare egale cu ale profeţilor.

 Vindecătorul ţareviciului

Ţareviciul Alexei suferea de hemofilie, boală pe care o moştenise de la străbunica sa pe linie maternă, regina Victoria. Rasputin a fost considerat de către ţar şi ţarină ultima speranţă pentru vindecarea copilului lor. Cei doi părinţi au căutat neîncetat un tratament pentru însănătoşirea fiului lor şi, în 1905, au apelat la carismaticul ţăran să-l vindece pe bolnav. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciul s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură. Scepticii au pretins că el ar fi obţinut ceva rezultate prin intermediul hipnozei. Se povesteşte că în timpul unei crize grave a ţareviciului, Rasputin, aflat în acel moment în casa sa din Siberia, ar fi reuşit să-i uşureze suferinţa copilului aflat în Petrograd prin intermediul rugăciunilor.

Ţarul îl numea pe Rasputin prietenul nostru, probabil un semn al încrederii de care se bucura acesta în ochii membrilor familiei imperiale. Rasputin a avut asupra ţarinei Alexandra o influenţă personală şi politică considerabilă, în mod special după ce Alexei a fost atacat de o albină în vara anului 1905. După cum se povesteşte, Rasputin ar fi alergat în ajutorul băiatului şi ar fi strigat “Ужальте его и вы умретe!” (“Înţeapă-l şi vei muri!”). Albina a zburat din preajma bolnavului şi asta a fost interpretată ca o manifestare a puterilor sfinte ale lui Rasputin.

Poziţia lui Raputin în biserică i-au permis să-şi crească influenţa asupra lui Alexei. Este verificat că mai înainte de a-l cunoaşte pe Rasputin, ţarina se plângea că fiul ei l-a întristat pe Isus cu purtările lui hulitoare. După întâlnirea cu Rasputin, ţarina declara fericită că ţareviciul a recunoscut injusteţea drumului pe care se angajase. Ţarul şi ţarina îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului. Un alt factor important era probabil originea germană protestantă a ţarinei: ea era foarte fascinată de noua sa religie ortodoxă, dar se pare că îi lipsea discernământul asupra unora dintre practicile religiei ruşilor.

Controversele

În acest timp, Rasputin a devenit un personaj extrem de controversat, ducând o viaţă scandaloasă alături de femeile-discipol din înalta societate petersburgheză. Mai mult, a fost văzut de multe ori apelând la serviciile prostituatelor, sau bând până la pierderea cunoştinţei, sau participând la chefuri de zile şi nopţi neîntrerupte. Era un tip libidinos, bădăran, murdar, de multe ori purtându-se în mod scandalos în public.

Deşi fascina pe multe dintre femeile de condiţie bună din Sankt Peterburg, el nu era acceptat de societatea aristocratică din capitala imperiului, care considera că pur şi simplu nu se potriveşte cu rangul familiei imperiale.

Trebuie spus însă că între Rasputin şi biserica ortodoxă rusă au existat relaţii tensionate. Sfântul Sinod l-a atacat frecvent pe Rasputin şi, datorită acestui fapt, au fost lansate o mulţime de zvonuri neadevărate despre viaţa sa. De aceea, o mulţime de poveşti despre isprăvile lui trebuie privite cu o doză de scepticism. Datorită faptului ca Rasputin era un oficial al curţii imperiale, apartamentele sale erau supravegheate neîncetat, aşa că există şi dovezi credibile despre modul său de viaţă.

În conformitate cu afirmaţiile fiicei lui Rasputin, Maria, acesta a “cercetat” secta hlîstilor, dar nu a devenit un membru al ei, mai mult chiar, a respins-o. În vreme ce lumea occidentală era interesată mai degrabă de practicile sexuale ale sectanţilor, (legată se pare de credinţa că smerenia poate fi atinsă numai prin autopervertire), Rasputin era înfricoşat de credinţa conform căreia iertarea divină poate fi obţinută prin autoflagelare, (o altă practică a sectanţilor).

Precum cei mai mulţi creştini-ortodocşi, Rasputin credea cu tărie că trupul lumesc este un dar sacru oferit de Dumnezeu. Dobândirea harului divin prin afundarea în păcat pare să fi fost una dintre învăţăturile secrete pe care le-a predicat şi practicat Rasputin în cercul aristocratelor. Ideea că dobândirea harului divin se poate face prin îndreptarea păcatelor nu era una nouă. Se înţelegea că păcatul este o parte de neseparat a condiţiei umane, responsabilitatea credincioşilor fiind aceea de a fi conştienţi de păcatele lor şi de a fi dispuşi să le mărturisească, prin aceasta ajungând la smerenia creştină.

În timpul primului război mondial, Rasputin a devenit ţinta acuzaţiilor de influenţă nepatriotică la curte. Nepopulara ţarină era descendentă a unor principi germani, iar “prietenul” ei, Rasputin, era era acuzat că ar fi spion german.

Când Rasputin s-a arătat interesat să meargă pe front ca să binecuvânteze trupele la începutul războiului, Comandantul Suprem, Marele Duce Nicolae, i-a promis că-l va spânzura, dacă se arată în zonă. Rasputin a pretins mai apoi că a avut o revelaţie cum că armatele ruseşti nu vor obţine succese până când ţarul în persoană nu va prelua comanda operaţiunilor militare. Ţarul Nicolae al II-lea, căruia îi lipsea o pregătire militară adecvată, şi-a asumat o responsabilitate uriaşă, care a avut consecinţe tragice pentru el, familia lui şi pentru toată Rusia.

Cât timp ţarul era departe pe front, influenţa lui Rasputin asupra ţarinei a crescut considerabil. În scurtă vreme a devenit confidentul şi sfătuitorul Alexandrei. A convins-o pe împărăteasă să numească în posturi importante din guvern persoane din cercul lui de discipoli. Urcând pe scara puterii, Rasputin a ajuns să se culce cu femei din înalta societate în schimbul favorurilor politice. Datorită în mare măsură ravagiilor făcute de lupte şi într-o mai mică măsură datorită acţiunilor anarhice ale lui Rasputin, economia imperiului se deteriora într-un ritm rapid. În multe cazuri, ţarina şi sfătuitorul său erau blamaţi pentru toate relele care se petreceau în acele vremuri. De exemplu:

Vladimir Purişkevici era un membru marcant al Dumei. Pe 19 noiembrie 1916, Purişkevici a ţinut un discurs fulminat în Dumă în care a afirmat: ‘Miniştrii ţarului au fost transformaţi în marionete, marionete ale căror sfori au fost luate cu fermitate în mâini de Rasputin şi Împărăteasa Alexandra Fiodorovna – geniul răului din Rusia şi ţarina… care rămas o nemţoaică pe tronul rusesc, înstrăinată de ţară şi poporul său.’

Felix Iusupov a aprobat discursul, iar după aceea l-a contactat pe Purişkevici, care a fost de acord să participe la o tentativă de asasinare a lui Rasputin.

Influenţa lui Rasputin asupra familiei Romanov a fost folosită de politicienii şi ziariştii care voiau aducă un la adresa cinstei dinastiei, să-l facă pe ţar să renunţe la puterea absolută şi să separe biserica de stat. Rasputin a contribuit fără să vrea la propagandă, intrând în dispute publice cu clericii, pe tema influenţei pe care o avea la curte şi a modului desfrânat de viaţa. Nobili din poziţii importante pe lângă ţar şi unele partide politice din Dumă au cerut în mod răspicat îndepărtarea lui Rasputin de la curte. În mod necugetat, Rasputin a făcut să scadă respectul pentru ţar în rândul supuşilor săi.

Asasinarea şi legendele care o înconjoară

Legendele cu privire la asasinarea lui Rasputin sunt poate mai bizare decât cele despre viaţa sa neobişnuită. Odată ce au decis că influenţa lui Rasputin asupra ţarinei îl făca prea primejdios pentru Imperiu, un grup de nobili l-au momit pe acesta în palatul conducătorului complotiştilor, Prinţul Felix Iusupov. Aici, Rasputin a fost ospătat cu prăjituri şi cu vin în care fusese pusă o anumită cantitate de cianură. Conform poveştilor spuse după moartea sa, Raputin nu a fost afectat de otravă, (cantitatea de cianură folosită fiind suficientă pentru uciderea a şase persoane). Hotărât să-şi ducă la îndeplinire planul, Iusupov s-a dus după un revolver, cu care l-a împuşcat pe Rasputin în piept, acesta din urmă căzând la pământ. După o jumătate de oră, când Iusupov a revenit să verifice cadavrul, (sau după alte versiuni, când a venit să-şi ia haina din cameră), Rasputin a sărit în picioare şi l-a atacat pe prinţ, care a fugit să-şi anunţe prietenii despre incident.

Rasputin s-a repezit împleticit către poarta palatului, amenintând că-i va denunţa ţarinei pe toţi conspiratorii. Un alt glonţ l-a nimerit pe fugar, care s-a prăbuşit în zăpadă. Conspiratorii l-au lovit cu bâtele, după care l-au aruncat în râul Neva, uitându-se la el cum se scufunda, satisfăcuţi că, până la urma, “Inamicul Statului” era mort.

După trei zile, trupul lui Rasputin – otrăvit, împuşcat de două ori şi bătut – a fost pescuit din râu şi autopsiat. Cauza morţii a fost stabilită că a fost înecul. Braţele lui au fost găsite în poziţie verticală, ca şi cum ar fi încercat să se elibereze de legăturile cu care fusese imobilizat.

Dovezi recente

Detaliile despre asasinat date de Felix Iusupov nu rezistă la o examinare mai atentă. Declaraţia dată la poliţie pe 16 decembrie, mărturisirea făcută câtă vreme a fost în exil în Crimeea în 1917, cartea pe care a scris-o în 1927 şi depoziţiiile făcută sub jurământ în 1934 şi 1965 au fost toate diferite între ele. Până de curând, lipsa dovezilor a făcut imposibilă emiterea unor ipoteze credibile.

În conformitate cu raportul de autopsie nepublicat al profesorului Kossorotov şi a reviziilor de mai târziu ale doctorului Vladimir Jarov din 1993 şi a Derrick Pounder din 2004/5, nu a fost găsită otravă activă în stomacul lui Rasputin. Nici concluziile despre faptul că s-a înecat nu mai par sigure la o a doua cercetare. Cert este Rasputin a fost bătut în mod sistematic şi înjunghiat cu o armă cu lamă, dar au existat diferenţe în ceea ce priveşte numărul şi calibrele revolverelor folosite.

Toate aceste descoperiri au făcut să se schimbe în mod semnificativ raportul cu privire la moartea lui Rasputin. Rapoarte ale serviciilor britanice de informaţii din 1916 arată că britanicii erau profund preocupaţi de înlocuirea de către Rasputin a miniştrilor filoenglezi din guvernul Rusiei, dar mai mult decât atât, de insistenţele lui de retragere a trupelor ruseşti din război. Această retragere ar fi permis Germaniei să-şi mute trupele de pe frontul de răsărit pe cel de vest, astfel depăşind numeric armatele aliaţilor, ceea ce ar fi dus la o victorie aproape sigură a Puterilor Centrale. Indiferent dacă Rasputin pleda doar pentru cauza încetării războiului sau chiar ar fi putut să o determine, este clar că britanicii erau profund îngrijoraţi de o asemenea activitate defetistă.

Conform afirmaţiilor profesorului Pounder, dintre cele trei gloanţe de pistol, cel de-al treilea, care i-a străpuns fruntea, a avut un efect fatal instantaneu. Acest al treilea foc de armă aduce şi anumite dovezi neaşteptate. În viziunea lui Pounder, sprijinită de raportul departamentului de arme de foc al Muzeului Imperial al Războiului, al treilea glonţ diferă de celelalte două care i-au provocat răni în piept. “Calibrul şi proeminenţa marginilor lustruite” sugerează existenţa unui glonţ necămăşuit din plumb. La acea dată, majoritatea armelor foloseau gloanţe cămăşuite cu metal dur, doar britanicii folosind pentru revolverele ofiţereşti Webley cartuşe cu gloanţe necămăşuite. Pounder a ajuns la concluzia că glonţul care a provocat rana fatală a fost un glonţ rotund necămăşuit Webley 0,455 inch.

Chiar martorii la asasinat au mărturisit că singurul om care a avut asupra sa un revolver Webley a fost locotenentul Richard Dewdney, un ofiţer britanic ataşat staţiei SIS din Petrograd. Această afirmaţie a fost mai apoi sprijinită în timpul unei audienţe a ambasadorului britanic Sir George Buchanan la ţar, când Nicolae al II-lea a afirmat că suspectează pe un ofiţer englez tânăr, fost coleg de şcoală cu Iusupov. Într-adevăr, Dewdney îl cunoscuse pe Iusopov la Universitatea Oxford. Un alt ofiţer englez, căpitanul Chappers, se născuse chiar în palatul Iusupov în 1876, între cele două familii existând legături extrem de strânse.

Confirmarea faptului că Dewdney, împreună cu un alt ofiţer, căpitanul David Sharp, s-a întâlnit cu Iusupov în săptăminile premergătoare asasinatului, pot fi găsită în jurnalul şoferului englezilor, Kyle Mason. Ultima însemnare a fost făcută exact în noaptea de dinainte de crimă. Mason a afirmat că “este un fapt puţin cunoscut că Rasputin nu a fost împuşcat de un rus, ci de un englez”. El a indicat că cel vinovat a fost un avocat din aceiaşi parte a ţarii ca Mason însuşi. Dewdney era născut la cam zece mile de locul de naştere al şoferului, toată viaţa descriindu-se ca “avocat pledant”, în ciuda faptului că nu a practicat niciodată această meserie.

Dovezi că asasinatul nu a decurs conform planului pot fi găsite scriosarea trimisă de Chappers lui Scale, opt zile mai târziu: “Deşi chestiunile nu au decurs în totalitate conform planului, obiectivul nostru a fost atins în mod clar … câteva întrebări stânjenitoare au fost deja puse despre o implicare mai largă. Dewdney încearcă să scape şi nu vă va face probleme”.

La reîntoarcerea în Anglia, Richard Dewdney a arătat întregii familii un cartuş pe care a pretins că l-a avut de la scena crimei.

Nimic dintre toate acestea nu este o dovadă hotărâtoare pentru a afla adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea de 16/17 decembrie, dar prezintă dovezi mai logice legate de faptul care s-a întâmplat. Dewdney şi-a ars toate însemnările înainte de moartea sa din 1961, iar fiul lui a murit şi el patru ani mai târziu, fără să clarifice în vreun fel problema morţii lui Rasputin.

“Duhul lui Grigori Efimovici Rasputin”

După moartea lui Rasputin, secretarul lui, Simonovici, şi-a dat seama că au fost transferate mari sume de bani în contul fiicei răposatului, Maria, şi că, în general, toate afacerile acestuia erau lăsate în ordine

Cu mai multe săptămâni înainte de a fi asasinat, Rasputin a scris următoarele:

“Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Peterburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei Mamei şi copiilor mei, pământului rusesc, ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei ţaranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, şi se vor ucide şi se vor uri şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică nici unul dintre copii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţa pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roaga-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. -Grigori”

De ce a scris această scrisoare profetică, (dacă nu cumva a fost un fals fabricat de Simonovici), este un mister. S-a speculat că Rasputin a avut o viziune spirituală a evenimentului care avea să vină. Se crede şi că Rasputin ştia că era ponegrit de ruşi şi că cineva dorea să-l omoare în momentul în care a scris scrisoarea.

 Reputaţia lui Rasputin

Presa contemporană, ca şi articolele şi cărţile dornice de senzaţional publicate în deceniul al treilea şi al patrulea, (una dintre ele avându-l ca autor chiar pe Iusupov), l-au transformat pe carismaticul ţaran într-un erou popular al secolului al XX-lea. Pentru occidentali, Rasputin a devenit întruparea înapoierii presupuse a ruşilor, a superstiţiilor, a iraţionalului şi imoralităţii, un subiect al interesului pentru senzaţional. Pentru comuniştii ruşi, el a reprezentat tot ce era mai rău în regimul pe care-l doborâseră prin revoluţie. Pentru unii ruşi a rămas însă vocea ţăranimii, unii dintre aceştia îi resping credinţa dar îl onorează pe omul Rasputin. Patriarhia Moscovei a condamnat mişcarea pentru canonizarea lui Rasputin. Referindu-se la promiscuitatea lui Rasputin, Patriarhul Moscovei Alexei al II-lea a declarat în 2003: “Acest nebun! Ce dreptcredincios va dori să stea într-o Biserică care cinsteşte în mod egal pe ucigaşi şi pe mucenici, pe desfrânaţi şi pe sfinţi?”.

De la căderea comunismului în Rusia la sfârşitul secolului trecut, anumiţi naţionalişti ruşi au încercat să cureţe reputaţia lui Rasputin şi să se folosească de puternica lui personalitate în folosul lor. Au apărut noi dovezi de la prăbuşirea Uniunea Sovietică, care par cu toate să respingă pretenţiile de sfinţenie pentru Rasputin.

Aceste documente sunt în principal notele scrise de indivizii plătiţi să supravegheze apartamentele lui Rasputin, evidenţele a plecărilor şi sosirilor ţaranului-profet ca şi a persoanelor care îl vizitau. Supravegherea continuă a lui Rasputin nu era un secret în vremea vieţii sale, el exprimându-şi în mai multe rânduri iritarea. Încă din 1919 s-a remarcat că aceste dovezi sunt foarte controversate, fiind posibil sa se fi plătit pentru a se dovedi ceea ce doreau cei dădeau banii.

Părul virginelor

Rasputin avea reputaţia că păstrează cutii cu părul virginelor cu care a a avut relaţii intime. Când casa în care a locuit a fost dărâmată în 1977, autorităţile au dezgropat câteva cutii cu păr îngropate în grădină.

sursa ; Wikipedia

Razboiul din Vietnam.

La 9 februarie 1965 a inceput razboiul din Vietnam.

Razboiul din Vietnam s-a soldat cu cateva milioane de morti (marea majoritate vietnamezi), pagube materiale, dezastre ecologice, cu alte sute de mii de vieti distruse si cu aparitia unei noi maladii in mentalul colectiv: sindromul vietnamez. Razboiul din Vietnam a fost cel mai ucigator razboi cald din perioada razboiului rece.

Razboiul care a adus Vietnamului independenta si unitate sub un guvern comunist, poate fi impartit in doua episoade:

• Primul episod, cunoscuta si ca “razboiul din Indochina”, a durat din 1946 pana in 1954 si a marcat sfarsitul dominatiei franceze in Vietnam (divizat in Vietnamul de Sud si Vietnamul de Nord);
• Al doilea episod, din 1957 pana in 1975, a insemnat infrangerea regimului anticomunist din Vietnamul de Sud (sprijinit de interventia directa a SUA) de catre luptatorii din Frontul National de Eliberare si din Vietnamul de Nord.

Dupa esecul americanilor de a-l elimina pe Castro, acestia aveau de refacut imaginea citadelei democratiei mondiale. Mlastina vietnameza a fost aleasa ca scena pe care comunismul asiatic trebuia sa fie supus unei infrangeri spectaculoase.

 

Principiul dominoului

Pentru a impiedica extinderea comunistilor de la Nord spre Sud, in 1955 SUA au solicitat crearea republicii Vietnamului de Sud sub conducerea lui Ngo Dinh Diem.  Americanii incercasera din 1964, prin bombardamente continue si masive, sa impiedice toate activitatile de productie din Vietnamul de Nord, precum si orice posibilitate de ajutor pentru trupele vietcong. In tot acest timp, nord-vietnamezii si vietcongul au primit continuu arme si sprijin economic din partea Uniunii Sovietice si a Chinei comuniste.

Trupele vietcong erau de sapte ori mai putin numeroase decat trupele lui Diem – echipate si antrenate de americani – insa dispuneau de atuuri importante: ardoarea lor revolutionara si nationalista, experienta lor in luptele de gherila, ajutorul pe care-l primeau din partea populatiei satelor si sprijinul Nordului care furniza arme si combatanti, dirijati pe un drum care trecea prin Laosul si Cambodgia vecine, prin asa numita “poteca Ho Shi Min”.

In august 1964 a avut loc “incidentul din golful Tonkin”: o nava de razboi americana, Maddox, a fost mitraliata de vase de patrulare nord-vietnameze. Momentul inceperii celui mai controversat razboi din istoria Americii nu a fost fixat printr-o declaratie oficiala de razboi, ci de o rezolutie a Congresului american care preciza ca “Statele Unite considera ca mentinerea pacii si a securitatii internationale in Asia de Sud-Est sunt esentiale pentru interesele lor nationale si pentru pacea lumii”.

Esecul american

Dupa ce a ordonat raiduri de bombardament, Johnson, presedintele SUA, a cerut Congresului mana libera pentru a actiona. Aprobarea forului legislativ a fost cvasiunanima. Urmarea a fost declansarea bombardamentelor sistematice asupra Vietnamului de Nord si, la 9 februarie 1965, trimiterea in sud a puscasilor marini cu misiuni de lupta.

Pentru infrangerea comunismului vietnamez, americanii au folosit un arsenal sofisticat din cadrul caruia nu au lipsit armele cu napalm, defoliante, bombele “anti-personal” si “bombele cu aerosol”. Sutele de mii de victime nu au reusit sa distruga vointa de rezistenta a Hanoiului.

Puterea de la Saigon se dovedea a fi corupta si instabila, iar situatia economica precara a Vietnamului de Sud a compromis regimul pana la cote alarmante. Acuzatiile la adresa presedintelui Johnson, caruia i se reprosa ca a pierdut Vietnamul, au inceput sa devina tot mai puternice in societatea americana. In 1968, in Vietnam, se gaseau peste 700.000 de soldati americani, iar avioanele US Air Force lansasera mai multe bombe decat trupele aliate in cel de-al doilea razboi mondial.

In martie 1972, 120.000 de militari nord-vietnamezi au patruns in Vietnamul de Sud. Trupele americane si sud-vietnameze au fost luate prin surprindere. Nici bombardarea masiva a Vietnamului de Nord, inclusiv a Hanoiului si a portului Haifong, nu a mai putut schimba soarta razboiului. “Ofensiva de Tet” (o sarbatoare din calendarul vietnamez) a demonstrat guvernului de la Washington ca o victorie in Vietnam ar implica angajamentul Statelor Unite intr-un razboi total.

Pacea in onoare

Convins ca America nu va castiga razboiul impotriva partizanilor din jungla, Nixon, noul presedinte american, si-a inceput mandatul reducand efectivele militare si intensificand bombardamentele. Nixon a promis ca in urmatorii trei ani va obtine “o pace in onoare”, dar convorbirile de pace, demarate la Paris, bateau pasul pe loc. Razboiul din Vietnam a subliniat si mai puternic dezacordurile existente intre Franta si Statele Unite. De Gaulle a condamnat razboiul si a insistat asupra faptului ca singura cale de rezolvare a conflictului trebuie sa fie dialogul. In cele din urma, prabusirea armatei sud-vietnameze si ocuparea Saigonului de catre nord-vietnamezi a pus capat razboiului. Nordul si Sudul au fost reunificate in Republica Socialista Vietnam.

Trupele Nordului ocupasera deja Sudul in momentul in care pacea era semnata la Paris, pe un document ce consfiintea acceptarea de catre SUA a conditiilor puse de Vietnamul de Nord. Nixon a afirmat ca a obtinut, in sfarsit, “pacea in onoare”. Our Times, almanahul american al secolului, consemna faptul ca aceasta pace “onorabila” a fost obtinuta la sfarsitul celui mai lung razboi purtat vreodata de americani, in urma unei infrangeri militare in fata unei tari mici si inapoiata din punct de vedere tehnologic.

Impotriva razboiului!

Protestele impotriva interventiei americane s-a amplificat in timp in intreaga lume, antrenand forte de stanga, social-democratiile europene, unele segmente ale lumii catolice si tarile nealiniate. Cele mai mari proteste impotriva razboiului au fost inregistrate in SUA in special dupa ce, pentru a putea sustine efortul presupus de un razboi care se prelungea, a fost reintrodusa recrutarea obligatorie, si pierderile de vieti in randurile corpului expeditionar american au inceput sa se acumuleze in mod dramatic. In noiembrie 1965, Norman Morison s-a stropit cu benzina si, tinandu-si in brate fetita de un an, si-a dat foc chiar in fata ferestrelor biroului lui Robert McNamara, secretar de Stat la Departamentul Apararii. Protestele din interiorul SUA au ajuns la un moment dat sa scindeze societatea americana, antrenata intr-o dezbatere pro si contra, si a facut ca presedintele Lyndon B.Johnson sa ia decizia de a nu se mai prezenta in alegeri si de a incepe tratativele de pace de la Paris.

America incearca si astazi sa-si vindece ranile razboiului, se straduieste sa-l uite, dar multi dintre cei care au fost implicati direct in aceasta aventura nu-si pot afla linistea memoriei. Constiinta colectiva a Americii si constiintele individuale ale multor americani apeleaza inca destul de frecvent la lectia Vietnamului.

Un veteran de razboi, colonelul David H. Hackworth, amintea, in sapta- manalul „Newsweek“ ca „unele dintre greselile pe care le-am facut in Somalia sunt aproape identice cu cele din Vietnam: dependenta excesiva de puterea de foc a armelor si de tehnologie; neputinta de a-l intelege pe inamic; esecul operatiunilor serviciilor secrete si aroganta liderilor razboiului, de la cei aflati la Casa Alba si Pentagon pana la generalii de pe campul de lupta“. In Vietnam s-au perindat, in anii razboiului, 2,7 milioane de americani sub arme.

Sindromul vietnamez

In timpul razboiului, moralul militarilor angajati in operatiunile “cauta si distruge” din jungla vietnameza a scazut in mod dramatic. Veteranii razboiului s-au intors cu traume psihice severe, numite de specialisti “sindromul vietnamez”. Traumele psihice provocate de razboi au fost inregistrate de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii sub denumirea de “stare de stres posttraumatic”. Din randurile combatantilor americani, 14% au prezentat tulburari psihice sau reactii acute de lupta.

Raspunsurile comune dupa expunerea la evenimente traumatice includeau: un sentiment neobisnuit de a fi provocat; dificultati de a adormi sau de a mentine somnul; cosmaruri sau flashback-uri; dificultati de concentrare a atentiei; indiferenta in realizarea unor obiective; explozii de iritabilitate sau manie, pierderea credintei religioase si revolta impotriva divinitatii; conflicte familiale si profesionale frecvente; oboseala neobisnuita, impietrire emotionala; anxietate recurenta legata de siguranta personala; sentiment de singuratate; tristete exagerata si depresie; sentimente de neajutorare, de vinovatie si autoculpabilizare.

Asasinate faimoase.

De-a lungul timpului, asasinatul era aproape o forma de guvernamant: de la Cezar, trecand pe la Curtile regale ale Frantei sau Angliei pana la cei 9 premieri niponi ucisi dupa 1860 sau cei 4 presedinti americani.
Am alcatuit o lista a celor mai rasunatoare asasinate din istoria omenirii. Ea nu este exhaustiva, insa prezinta unele dintre cele mai meditizate, spectaculoase si importante astfel de crime, care au schimbat istoria lumii.

10. Alexander Litvinenko, fost agent KGB in varsta de 44 de ani, a fost otravit cu poloniu 210 (o substanta radioactiva) si a murit in noiembrie 2006, la un spital din Londra. Litvinenko fusese avertizat ca urma sa fie asasinat de serviciile secrete din Rusia. Inainte de a fi internat, in stare grava, el a avut intalniri la Londra cu doi cetateni rusi. Se stie ca fostului spion i s-a pus otrava intr-o cana cu ceai, gasita in camera sa de hotel.

Intr-un mesaj dictat cu trei zile inainte de a muri, Alexander Litvinenko l-a acuzat de-a dreptul pe presedintele rus Vladimir Putin de asasinarea sa. Moscova a negat categoric ca ar fi dorit lichidarea lui Litvinenko sau ca ar avea vreo legatura cu moartea acestuia.

9. John Lennon, liderul Beatles-ilor, a fost asasinat pe 8 decembrie 1980, in fata unui hotel din New York. El a fost impuscat in piept, in spate si in bratul stang. A murit 30 de minute mai tarziu in drum spre spital. In acel decembrie, un fanatic, pe numele sau, Mark David Chapman, a pus mana pe pistol pentru a-si ucide idolul, de la care cu numai cateva ore in urma primise un autograf. Nebunii intra si ei, cum pot, in istorie.

Chapman se afla si astazi in spatele gratiilor. Nu cu mult timp in urma a facut o cerere pentru a fi gratiat. Reactiile opiniei publice au fost extrem de violente.

8. Abraham Lincoln, al 16-lea presedinte al SUA, a fost ucis in aprilie 1865 de John Wilkes Booth, un spion sudist, suparat pe liderul de la Casa Alba pentru ca sprijinea eliberarea negrilor din sclavie. Lincoln a fost impuscat in cap, in loja sa de la teatrul Ford, in timpul unui spectacol. Booth a reusit sa scape, dar a fost prins dupa cateva zile si impuscat mortal.

Desi oficial autoritatile americane nu au acceptat asta niciodata, oamenii s-au intrebat mereu daca mana asasinului John Wilkes Booth nu a fost dirijata de adversarii politici ai lui Lincoln. Mai ales ca, la sfarsitul razboiului civil din SUA (1861-1865), situatia lui Lincoln era destul de dificila. El se bucura de increderea maselor largi ale americanilor, care se convinsesera ca, presedintele, desi cu multe ezitari si solutii de compromis, mergea in intampinarea nazuintelor poporului.

Dar numarul dusmanilor politici ai lui Lincoln nu numai ca nu se micsora, ci, dimpotriva, crestea. Il urau atat plantatorii sudisti, cat si simpatizantii acestora din statele nordice, partizani ai intelegerii cu statele sclavagiste rebele. In acelasi timp, politica lui Lincoln continua sa provoace nemultumirea radicalilor-aripa stanga a propriului sau partid, partidul republican.

7. Martin Luther King Jr. a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptator pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din SUA. A fost asasinat pe 4 aprilie 1968, in Memphis, Tennessee. A fost impuscat mortal, in balconul sau de la camera de hotel.

In 1977, Jimmy Carter ii acorda, postum, Medalia Prezidentiala a Libertatii. Martin Luther King a fost cel mai tanar laureat al premiului Nobel pentru Pace in 1964 pentru lupta impotriva segregatiei rasiale. Ziua Martin Luther King a fost declarata, in 1968, sarbatoare nationala in SUA.

Potrivit versiunii oficiale, asasinul lui King a fost James Earl Ray, insa multi nu au crezut varianta asta, ci aceea ca asasinatul a fost rezultatul unui complot in care au fost implicati inalti oficiali din FBI, CIA, Departamentul de Stat, politia din Memphis, dar si indivizi care aveau legaturi cu crima organizata.

Un juriu din Tennessee s-a pronuntat in 1999 in favoarea familiei lui Luther King, recunoscand ca asasinarea liderului de culoare a fost intr-adevar rezultatul unei conspiratii.

6. Presedintele american John F. Kennedy a fost impuscat mortal, la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, in timp ce se deplasa cu masina prin oras, cand coloana prezidentiala traversa Dealey Plaza. Investigatiile oficiale l-au gasit pe Lee Harvey Oswald vinovat de moartea presedintelui.

Autorii si motivele crimei sunt si astazi controversate. Au existat insa sustinatori ai unei teorii a conspiratiei din care acest Lee Harvey Oswald ar fi doar un actor. Mai ales ca Oswald a fost si el ucis la doua zile dupa moartea presedintelui.

Recent a aparut o transcriere a unei convorbiri intre Oswald si ucigasul sau, in care acestia discuta despre uciderea lui Kennedy ca masura de a opri cercetarile in randul mafiei efectuate sub comanda fratelui fostului presedinte, procurorul general Robert Kennedy.

De altfel si senatorul Robert F. Kennedy a fost impuscat pe 5 iunie 1968, de un palestinian. Multi se intreaba si astazi cine a comandat asasinatul.

5. Arhiducele Imperiului Austro-Ungar Franz Ferdinand a fost asasinat in timpul unei vizite de lucru la Sarajevo, Bosnia si Herzegovina pe 28 iunie 1914 de impreuna cu sotia sa, Sophie, ducesa de Hohenberg, de extremistul sarb Gavrilo Princip, unul dintre cei sase membri ai unei bande teroriste coordonate de Danilo Ilić Mana Neagra.

Acest asasinat a denclansat Primul Razboi Mondial, Imperiul Austro-Ungar declarand razboi Serbiei. Cabrinovic a aruncat o bomba inspre masina arhiducelui, explodand langa masina. La putin timp arhiducele Francisc Ferdinand si sotia sa Sophie sunt omorati de catre Princip, in timp ce ei se aflau in drum spre spital pentru a vizita ofiterul ranit de bomba. In momentul in care masina a incetinit la intrarea pe un pod, arhiducele austro-ungar si sotia sa au fost impuscati mortal.

4. Premierul israelian Yitzhak Rabin a fost ucis de extremistul Yigal Amir, la un miting pentru pace desfasurat la Tel Aviv, pe 4 noiembrie 1995.

Cu toate ca asasinul, Igal Amir, a fost prins in flagrant si zace intr-o inchisoare, dosarul a ramas deschis. Multe mistere continua sa pluteasca in jurul lui. Semnele de intrebare s-au inmultit din momentul in care a fost pusa in circulatie versiunea “celui de-al treilea glont”.

In camasa si maieul decedatului ar fi fost detectate trei gauri de glont. Or, tot timpul s-a spus ca Igal Amir a tras doua focuri de arma asupra premierului. Amir a angajat un nou avocat si cere revizuirea procesului. El sustine ca glontul mortal a fost cel de-al treilea. Cine a tras acest al treilea foc? Au aparut intrebari noi si raspunsurile sunt greu de gasit.

3. Mahatma Gandhi, parintele independentei Indiei si initiatorul miscarilor de revolta neviolente, a fost impuscat mortal de un fanatic hindus, la 30 ianuarie 1948, in timpul unei ceremonii religioase. El a murit cu cuvantul “Dumnezeu” pe buze. Considerat un fel de sfant si un conducator politic, Gandhi obtine retragerea britanica si independenta Indiei la 15 august 1947. Incinerarea sa publica a provocat manifestari extraordinare de doliu popular.

Asasinul, Nathuram Godse, era un radical hindus. Godse si complicele sau, Narayan Apte, au fost condamnati si executati in noiembrie 1949.

2. Cezar a convocat Senatul la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 i.Hr., cand a fost si ucis. Cu putine zile in urma, un prezicator ii spusese lui Cezar: “Fereste-te de Idele lui Marte”. In timpul intrunirii Senatului, Cezar a fost atacat si injunghiat de un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii. Acestia si-au justificat actiunea spunand ca au comis tiranicid, nu crima, aparand Republica de ambitiile monarhale pretinse de Cezar.

Printre asasini se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus si Gaius Cassius Longinus; Cezar le gratiase majoritatea crimelor si chiar ii avansase in cariera.

Marcus Brutus era un var indepartat al lui Cezar si fusese numit ca unul dintre mostenitorii sai testamentari. De asemenea, se speculeaza ca Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventura cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; insa Cezar avea doar cincisprezece ani la data nasterii lui Brutus.

Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau intre superficiale si mortale si, ironia soartei, s-a prabusit la picioarele unei statui a fostului sau prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de catre Senat, unele relatari spunand ca Cezar s-a rugat la Pompei in timp ce murea.

1. Si politica romaneasca s-a facut de multe ori prin intermediul asasinatelor. Istoria povesteste cum pe 29 decembrie 1933, premierul roman I.C. Duca a fost impuscat in ceafa, pe peronul garii din Sinaia, de catre un legionar din “echipa mortii”. Apoi, la 21 septembrie 1939, Armand Calinescu, prim-ministru al Romaniei, a fost si el ucis in Bucuresti. In 1940, pe timpul guvernarii legionare, au fost omoriti multi oameni politici sau fosti demnitari, printre care Nicolae Iorga si Virgil Madgearu

Asasinarea lui J.F.K. . Ipoteze.

În 1963, în Dealey Plazza din Dallas, un glonte punea capăt vieţii lui J.F.K.
Asasinat politic, reglare de conturi a Mafiei, omor ritual ? Cu Kennedy se stingea mitul Camelotului.

Asasinul victimă
L.H.Oswald este prototipul ratatului perfect. Copil neiubit, cu o mamă ultraprotectoare. Reuşeşte să eşueze totdeauna, acolo unde alţii aveau succes. Oswald nu are nimic- nici măcar propria identitate. Fuge în URSS şi cere azil politic. Nu rezistă nici acolo şi se repatriază împreună cu soţia lui rusoaică, Marina

(- Ipoteza KGB spune că J.F.K. a fost omorât la ordinul lui Hruşciov pentru că Hruşciov era un ratat iar J.F.K un tip de succes. Ce-i drept, Nichita Sergheevici era un ratat- scosul pantofului din picior şi bătutul cu el în masă la ONU este cea mai minoră dovadă. Dar…Hruşciov nu câştiga nimic din moartea lui J.F.K. A fost singurul partener de dialog acceptabil pentru ruşi. Nici măcar Jimmy Carter n-a fost aşa de maleabil ca J.F.K. Hruşciov n-a câştigat nimic prin moartea lui Kennedy. Războiul din Vietnam a continuat până în anii 70. Cuba a fost în continuare izolată. Urmaşul lui Kennedy a fost texanul L.B.Johnson.Singura explicaţie a ipotezei KGB ar fi că LBJ era spion sovietic- afirmaţie hazardată chiar şi pentru extremiştii americani.)

Oswald era un fantast tipic. Pentru a-şi recuceri soţia îşi omoară preşedintele. Punct.

Victima- asasin.
S-au spus multe poveşti despre Kennedy, despre blestemul clanului, blestem indus de un tată mult prea dur şi prea dominator. Cert este că fratele cel mare se oferă voluntar într-o misiune sinucigaşă iar J.F.K se înrolează în Marină, este rănit şi suferă apoi toată viaţa din cauza rănii. Este primul preşedinte care îşi câştigă alegerea la televizor, acolo unde contracandidatul său, Nixon, dă prost pe sticlă.
Este cunoscut mitul regelui sacrificial, regele care trebuie omorît pentru ca pomii să dea roade, soarele să apară a doua zi, etc. J.F.K. este un astfel de rege. La el totul trebuie să fie glamour, totul trebuie să fie glitz. Începând de la nevastă, copii şi terminând cu politica. Are de soluţionat crize globale, are de rezolvat probleme majore. Ar vrea să se retragă din Vietnam dar cu fruntea sus. Ar vrea o politică de cooperare cu sovieticiil. Ar vrea o legislaţie nediscriminatorie pentru negrii.
Lunile preşedinţiei lui Kennedy exercită o fascinaţie autodevoratoare nu numai pentru cei din jur dar şi pentru el. “N-ar mai fi apucat sfârşitul celui de-al doilea mandat. Ar fi înnebunit pur şi simplu” spunea unul din celebrii săi prieteni din banda “Rat Pack”.
Kennedy este, pur şi simplu, regele expiator. America mergea prea bine pentru a nu fi nevoie de un ţap ispăşitor pentru boomul american.
(-ipoteza mafiotă spune că nişte mămulari, alde Sam Giancanna şi ai lui l-au lichidat pe Kennedy care profitase de mafie când a fost ales dar nu s-a ţinut de cuvânt atunci când s-a ajuns. Gangsterii americani au fost supraîncălziţi atât de mass-media căutătoare de senzaţional cât şi de FBI-ul doritor să-şi ia salariul. În realitate nici Dillinger nu a fost mai grozav ca şi Terente şi nici unul din capii mafiosi mai grozav decât fraţii Cămătaru. Prin însăşi definiţia sa mafia nu are de-a face decât cu un anumit mediu aflat la limita moralităţii. Dacă în anii 30 sub imboldul nefericitei legi a prohibiţiei taţii de familie frecventau speak-easy-urile, în anii 60 erau afectaţi de mafie mai puţin de 0.1% din americani.Deci mafia era o mare gogoaşă)

 
ALTA IPOTEZA

 

Ion Mihai Pacepa susţine, în noua sa carte “Programat să ucidă: Lee Harvey Oswald, KGB şi asasinarea lui Kennedy”, că asasinul Oswald avea legături cu KGB-ul rusesc.

 

El prezintă eforturile făcute de Moscova pentru ca asasinatul să fie considerat o “afacere americană”. Generalul Pacepa, şeful serviciilor secrete româneşti şi ofiţerul cu cel mai înalt rang al unor servicii secrete din blocul estic, susţine că avea informaţii din surse directe despre legăturile dintre KGB şi Lee Harvey Oswald.

Mai mult, el a avut acces la o serie de documente secrete ale serviciilor de informaţii de la Kremlin. Pacepa susţine că Moscova a încercat să păstreze discreţia faţă de conducătorii serviciilor secrete ale celorlalte state din blocul estic, având în vedere faptul că orice informaţii cu privire la implicarea KGB-ului în asasinarea lui Kennedy ar fi putut duce la declanşarea celui de-al treilea război mondial.

Pacepa a mai declarat că a fost implicat în efortul, la scară mondială, de dezinformare şi fabricare de alibiuri pentru KGB, astfel încât să nu fie descoperită implicarea serviciilor secrete sovietice în asasinarea lui Kennedy. Subiectul cărţii a fost făcut public într-un interviu oferit publicaţiei online “FrontPageMagazine”.

 

SI ALTA …

 

Fostul procuror Vincent Bugliosi a analizat 21 de ani probele din dosarul asasinarii presedintelui John F. Kennedy si a stabilit ca Lee Harvey Oswald a actionat singur, aceeasi concluzie la care a ajuns si raportul oficial, acum 43 de ani, potrivit Reuters.

Bugliosi, care a fost avocatul acuzarii in procesul lui Charles Manson si si-a povestit experienta in bestseller-ul Helter Skelter, si care a scris si despre crima in care a fost implicat O.J. Simpson, spune ca alte cazuri palesc in fata asasinarii lui Kennedy, pe care o numeste ‘crima secolului’. Cazul este atat de important incat fostul procuror a considerat ca merita 1.612 pagini de text si 1.128 de pagini de note, in total peste 1,5 milioane de cuvinte pe care le-a scris de mana si le-a dictat apoi secretarei sale care le-a batut la masina. Chiar si intr-o carte de trei ori mai groasa decat ‘Razboi si pace’ de Tolstoi, autorul recunoaste ca nu a ajuns niciodata la capatul probelor din dosarul JFK. El spera insa ca a respins in sfarsit infinitele teorii ale conspiratiei despre care spune ca au subminat increderea americanilor in autoritati.’Am luat-o de la capat. Ce am descoperit a fost ca maldarul de dovezi din cazul asasinarii lui Kennedy nu are capat. Este un put fara fund. Am fost absorbit de abis’, a spus Bugliosi intr-un interviu despre cartea sa ‘Reclaiming History: The Assassination of President John F. Kennedy’. ‘Este cea mai captivanta poveste spusa vreodata’, spune el despre caz, care a fost o obsesie personala din 1986. Toate eforturile sale au produs aceeasi concluzie ca si Comisia Warren, care a investigat cazul la origine: Lee Harvey Oswald a comis fapta singur. Un sondaj Gallup din 2003 arata ca 75% dintre americani resping aceasta concluzie, dar Bugliosi spera ca va inclina balanta, in detrimentul sustinatorilor teoriei conspiratiei, ca Oliver Stone, al carui film din 1991, ‘JKF’, sugereaza ca trei lunetisti profesionisti l-au omorat pe Kennedy ca parte a unei conspiratii la nivel inalt pentru a intensifica implicarea SUA in razboiul din Vietnam. ‘Din acest moment, niciun om normal nu mai poate lua in serios afirmatiile ca Kennedy a fost ucis de CIA, Fidel Castro, mafie, sovietici, vietnamezi, petrolisti din Texas sau de vicepresedintele sau, Lyndon B. Johnson’, scrie ‘The Los Angeles Times’.

O enigmă nedezlegată: tezaurul dacic

Cu 1.600 de ani în urmă, istoricul Dio Cassius a notat: “Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia…

Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea…” Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe. Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur, fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere, care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel aur?

 Din când în când, aurul dacic a trimis câte un “semnal”, cele mai semnificative fiind: – În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace “specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si 250.000 florini. – Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. – La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând ascuns. – Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineşului. – În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede dacice tip “koson”. Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede de acelaşi tip. – În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip “koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.

Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de “pion otrăvit”. Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai “fierbinte”, dar să nu uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou

Strigoii

“Strigoii sunt, după credinţa românilor de pretutindeni, de două feluri şi anume unii mitici, iar alţii reali. Cei mitici sunt un fel de spirite necurate şi rele, care numai rar se arată oamenilor în chip omenesc ; cei reali au însă chip omenesc şi petrec împreună cu oamenii până la moarte, iar după ce mor se prefac şi ei în strigoi şi strigoaice adevărate adică în spirite rele, dacă atunci când se înmormântează nu se împlântă în trupul lor un par care să ajungă până la corp să le străpungă inima.

Atât strigoii-spirite cât şi strigoii-oameni dar mai ales strigoaicele fac omenirii foarte multe neplăceri, neajunsuri şi daune. Dar şi oamenii le pot veni de hac, iar aceasta se face mai ales în prima şi a doua zi de Paşti. Cine ia în ziua de Paşti lingura cu care s-a amestecat în oala în care s-au vopsit ouăle şi o pune după şerpar ( curea ) şi apoi se suie într-un pom înalt, poate vedea toate strigoaicele care merg nevăzute cu ciurda ca să ia laptele de la vaci. Cea mai mare strigoaie e călare pe taurul satului. Precum se pot vedea strigoaicele-spirite în ziua de Paşti, tot asa se pot cunoaşte şi strigoaicele-femei sau vrăjitoarele care uneori sunt chiar mai rele.

Ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe ( 23 aprilie ) se numeşte în unele părţi din Banat Sângeorgiul Vacilor, deoarece de cum se înserează şi până la cântători umblă spiritele rele, cu deosebire strigoii şi strigoaicele ca să ia mana de la vitele mulgătoare şi mai ales de la vaci. Strigoaicele însă nu merg pe jos, ci zboară prin aer, foarte sus, încât abia se aud, călărind pe anumiţi oameni care, din nenorocire, au ieşit cu capul gol afară în preseara Sângeorgiului Vacilor.
Dar înainte de a merge şi a lua laptele de la vaci, strigoaicele, după credinţa românilor din Bucovina şi Transilvania, se adună în locuri singuratice, în vizuinile codrilor, în case părăsite şi între hotare unde se hotărăsc mo-şiile mai multor comune. Acolo se apucă la bătaie cu limbi de meliţe şi se bat până la miezul nopţii, apoi încalecă pe câte o meliţă şi merg să ia laptele de la vaci. Din cauza aceasta, femeile care au vaci cu lapte ascund în noaptea spre Sf. Gheorghe toate meliţele, sau le ung cu usturoi, ca să nu le poată lua strigoaicele când vin după dânsele. Dar nu numai strigoaicele iau în noaptea de Sf.Gheorghe laptele de la vaci, ci şi o serie de vrăjitoare. în Muntenia se spune ca vrăjitoarea care vrea să ia mana de la vaci se dezbracă în noaptea de Sf.Gheorghe şi apoi, cu o oală nouă în mână şi cu o pânză nouă lucrată noaptea înaintea cântării cocoşilor, iese pe islaz târâind pânza, strânge roua în oală, vine acasă, udă sarea şi tărâţele şi le dă vitelor ei stropindu-le cu apă de rouă. Si vitele care vor păşuna pe unde a strâns vrăjitoarea rouă, acelea pierd laptele şi untul, iar la vrăjitoare laptele sporeşte. Vacile cărora li s-a luat laptele, în scurt timp dau înapoi şi slăbesc mai rău ca iarna, părul li se zbârleşte de parcă ar fi bolnave, iar după o lună-două stârpesc cu desăvârşire. În timp ce, dimpotrivă, vacile vrăjitoarelor pe zi ce trece se fac tot mai grase şi frumoase şi dau lapte una cât zece.
Din cauza aceasta românii de pretutindeni întrebuinţează, atât în ajunul cât şi în ziua de Sângeorgiu, fel de fel de mijloace ca strigoaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vacile lor.

Românii din unele părţi ale Moldovei şi Munteniei, care au vite, dar îndeosebi flăcăii, cântă din gură, buciumă din bucium sau fac zgomot cu ţeava de la cazan ca stri-goaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vaci şi de oi, să le vrăjească şi să le ia laptele. Se zice că numai până unde ajunge vocea lor sau sunetul buciumului, numai până acolo ajung şi vrăjitoarele ; nu se pot apropia mai mult să ia mana de la vaci şi prin urmare toată osteneala lor este zadarnică.
Tineretul din Transilvania işi face în seara de Sf. Gheorghe buciume şi fluiere din coajă de răchită şi alun din care cântă ca să facă larmă. În Banat, pentru a împiedica venirea srigoaicelor, în seara de Sân-Georgiu se împodobesc ferestrele şi uşile cu crengi de rug sălbatic care se adună de prin locuri îndepărtate unde nu se aude cântatul cocoşului, sau se descântă leuştean, pelin şi boz care astfel descântat se pune la picioarele vitelor şi oilor. Se mai pot folosi rugi de măceşe care se pun nu doar la grajduri, ci şi la ferestrele şi uşile caselor, pentru ca femeile care alăptează să nu-şi piardă laptele. Mulţi români din Banat mai pun pe lângă rug şi odolean sau rostopască. De aceea se spune că cei care nu dorm în noaptea Sf. Gheorghe poate auzi cum cântă strigele când pornesc după mana vitelor : „De n-ar fi hodolean / hodolean şi rostopastă / fir-ar lumea toat-a noastră“. Unii spun că le-au auzit cântând aceste cântece în noaptea Sân-georgiului vacilor şi de aceea au dat vitelor tot anul odolean şi rostopască, iar strigele nu le-au mai putut face nimic.

Marele nostru poet Mihai Eminescu descrie astfel aceste obiceiuri în zona Moldovei : „Încă din după amiaza ajunului Sfâtului Gheorghe fetele, flăcăii şi copiii ies în ţarină şi se duc la pădure şi se întorc acasă încărcaţi cu iederă şi crengi de rug. Din iederă se împletesc cununi verzi, iar crengile de rug se pun în cruci pe la portiţe pe la fereşti pe deasupra uşilor şi mai cu deosebire pe la gradul unde se adăpostesc vitele şi caii. Aşa e bine; altfel, intră ielele şi strigele, fură laptele de la vaci, fură somnul copiilor, visul fetelor şi norocul flăcăilor. Acolo unde intrarea e închisă prin rugi îmghimpaţi, nici iele nici strige nu intră, pentru că văd semnul pe care nu au putere de a-l trece şi vacile dau lapte, copiii dorm duşi, fetele se pierd în visuri plăcute iar flăcăii ramân harnici şi cu noroc. Astfel toate casele şi toate curţile se încarcă de podoaba primăverii”.

Notă: (din Simion Florea Marian – Mitologie românească)”

Zamolxis – Zeul Lup

Zalmoxis, numit uneori simplul muritor, alteori demon şi chiar zeu al daco-geţilor, din cauza datelor foarte sărace şi aparent contradictorii de care dispunem, a fost considerat adesea un personaj cu totul enigmatic.

Comparat însă cu alte personaje din vremea lui, cum au si făcut-o uneori anticii, se poate dovedi că toate datele referitoare la Zalmoxis şi chiar la urmaşii lui le regăsim şi la acestea. Coincidentele nu exclud insă nota de originalitate a lui Zalmoxis, ci îi conferă un grad mai mare de plauzibilitate, sugerînd faptul evident că, asemenea daco-geţilor, care ocupau un loc determinant, alături de celelalte popoare ariene, şi zeităţile lor pot fi alăturate, în mod firesc, celor din mitologia indo-europeană.
Genetic, trebuie pornit de la faptul indiscutabil că totemul vechilor arieni era lupul. Dovada o constituie, în primul rind, numele unor populaţii întregi şi ale unor state antice de origine evident indo-europeană, apoi numeroasele toponime, numele vechilor zeităţi şi ale eroilor antici, legate de numele lupului. Dacii, prin faptul că daci provin din daoi (pluralul lui daos- lup), iar, dava care apare în numeroase toponime, din davos (variantă a lui daos), nu constituie deci o excepţie. De altfel, vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones Sarmatae (vezi Tabula Peutingeriana), iar cei din nord-vest, neurii, erau cunoscuţi pentru obiceiurile lor lykantropice (Herodot, Historiae, IV, 105). Nu trebuie uitat insă faptul că datele cele mai vechi despre aceste populaţii (inclusiv daco-geţii) provin dintr-o epocă tîrzie, care nu depăşeşte secolul al V-lea î.e.n., — epocă în care nu mai poate fi vorba decit de vagi ecouri ale tradiţiilor totemice, care luaseră, încă din epoca bronzului,forme specifice social-culturale.

Intreaga zonă daco-geto-tracică, din Macedonia pînă in Panonia şi nordul Pontului Euxin, ; despre care ne lipsesc datele istorice amănunţite, poate fi totuşi circumscrisă pe baza câtorva coordonate spaţio-temporale. Este vorba de tradiţiile mitologice pre-greceşti sudice (din Pelopones pînă în Creta) legate de populaţii de origine tracă (ele surprind perioade anterioare celei homerice); de tradiţiile mitologice anatoliene, cuprinzând şi insulele din sudul Macedoniei (datele provin din perioada homerică şi se referă în mod expres la populaţii de origine tracă); de tradiţiile romane şi celte (primele dinaintea erei noastre, mergînd pînă spre secolul al VIII-lea, î.e.n., ultimele din preajma erei noastre) şi de tradiţiile nordice (de la începutul erei noastre pînă în Evul Mediu). In privinţa stadiului de evoluţie a tradiţiilor se constată, însă faptul că nordicii au fost mult mai conservatori (datorită izolării şi înapoierii lor culturale). Tradiţiile lykantropice, care dispăruseră din Pelopones în epoca homerică, au dăinuit la popoarele germanice pînă în Evul Mediu. Datele despre Zalmoxis provin din secolul al V-lea î.e.n. (Herodot), iar faptul că dacii, în timpul războaielor cu romanii, menţineau încă stindardul cu cap de lup şi erau pînă în secolul al III-lea, e.n. (Tabula Peutingerianã), vecini cu popoare de „lupi”, îndreptăţeşte încadrarea tradiţiei despre Zalmoxis în contextul general, indo-european al formelor social-culturale determinate de fondul totemic patriarhal.

Focarul mitologiei greceşti l-a constituit regiunea Elis, locuită în vechime, după tradiţie (Strabon, Geographika, VII, 7, 1—2), de barbari, în special cauconi de origine tracă (ca şi cei din Asia Mică). Eroul eponim al acestora era Caucon identi£icat adesea cu Lykos (= lupul), —o veche zeitate de origine tracă. (Pauly-Wissowa, Real-Encylopedie, „Lykos”). In alte versiuni, Caucon este numit fiul lui Lykaon, tot o zeitate de origine tracă, considerat în legende ca un fel de rege al zeilor (Gotterkonig). (Ibidem, vol. XXV, 2239). Despre Lykaon se spune că ar fi fost regele Arkadiei. El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (= muntele lupilor) un sanctuar, numit Lykosura, pentru Zeus Lykaios. De altfel, chiar numele vechi al Arkadiei era Lykaonia (= ţara lupilor). Acest om-lup era numit şi Lykurgos. De numele lui sunt legate sărbătorile Lykaia, care se ţineau periodic (din patru in patru ani). El apare în reprezentări grafice ca un om îmbrăcat în piele de lup. (Ibidem, sub voce „Lykaios”). In cadrul serbărtlor Lykaia se aduceau jertfe umane, în special tineri. Victima umană era sacrificată şi apoi mîncată de către tinerii luptători care deveneau astfel lykantropi. (Daremberg et Saglio, Dictionnaire des Antiquites, „Lykaia”). Cultul lupului era practicat şi în Argos şi în Asia Mică, la lykienii din Lykia (care însemna, ca şi Lyaonia, tot „ţara lupilor”). Mai erau şi alţi zei care aveau legătură cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului oraş Lykon ; Apollon Lykaios, în Argos ; Apollon Lykogenes în Lykia.
Sfîrşitul cultului lykantropic din Elis şi regiunile învecinate este povestit într-o veche legendă a Arkadiei.

Se apunea că Zeus (cel autentic fără atributul Lykaios) 1-a vizitat pe regele Lykaon. Acesta, dîndu-i respectul cuvenit, l-a sărbătorit după obiceiul locului, oferindu-i ca jertfă pe propriul său copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup şi a instituit ca pedeapsă, pentru oricine va mai minca carne de om, transformarea pe nouă ani în lup, după care devenea om numai dacă, în acest interval, nu se atingea din nou de mîncarea interzisă. (L. Preller, Grieschische Mytologie, I, p. 100—102).

Rezultă din aceste relatări (despre o perioadă foarte veche, cînd nu erau grecizaţi încă tracii din Pelopones) că zeitatea cea mai veche a acestora era lupul însuşi. Acestuia i se aduceau jertfe umane periodice (la patru ani). Evenimentul era legat de anumite rituri de iniţiere (mîncarea victimei) şi rituri de trecere (transformarea în lup). Animalul iniţial (lupul) a devenit om-lup (Lykaon) şi apoi zeu-lup (Zeus Lykaios), pentru a sfîrşi ca zeu pur (Zeus). Avînd în vedere că în epoca homerică nu se mai păstra amintirea zeilor zoomorfi, tradiţia zeului lup trebuie considerată cu mult mai veche.

Relatări asemănătoare apar însă şi la romani, pentru o perioadă evident mai tîrzie. Este vorba de amintirea unei divinităţi numită Luperkus (O. Gruppe, Grieschische Mythologie, p. 204} şi reprezentată sub formă de idol. In legătură cu acesta este amintită o peşteră (Lupercal), în care era păstrat idolul şi o sărbătoare (Lupercalia), în cadrul căreia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în peşteră. Cu ocazia acestui sacrificiu, erau aduşi în faţa altarului şi doi tineri cărora preotul le atingea fruntea cu cuţitul înroşit în sîngele victimelor sacrificate, ceea ce se consideră că aminteşte de vechile sacrificii umane.

Şi în mitologia nordică apare un fel de zeitate-demon, lupul Fenrir, care avea doi fii (Skoll şi Hati) ; unul alerga pe cer să înghită soarele, celălalt alerga după lună, cînd reuşeau să le ajungă, se petreceau eclipsele (M. Isbăşescu, Walhalla şi Thule, p.25—30). Existau însă şi personaje legendare, ca tatăl lui Skallagrim, care se numea Ulf (lupul) şi care se transforma după voie în lup sau în om. (L. Weiser, Altermanliche, Juglingsweichen und Mannerbunde, p. 44), Tradiţia lykantropiei s-a menţinut în nord pînă în Evul Mediu tirziu. Lykantropul era numit Ulfepnar sau berserkr şi era recunoscut după pielea de lup sau de urs pe care o purta. Longobarzii se pare că adoptaseră transformarea în cîine, căci luptătorii lor, cu atribuţii lykantropice (beau sîngele duşmanilor), erau numiţi în cronici (secolul al VIII-lea e.n.) Cynocephali. (Ibidem, p. 49). Multe zeităţi, printre care şi Wodan, aveau ca semn distinctiv îmbrăcăminte animalieră, ca şi divinităţile indiene Bhava şi Sarva, care erau reprezentate ca oameni îmbrăcaţi în piele de lup. (S. Wikander, Per arische Mannerbund, p. 72—73).

Lykos şi Lupercus sînt particularităţi ale divinităţii de origine totemică (lupul). Reprezentarea lui ca om îmbrăcat în piele de lup denotă preluarea atribuţiilor divine de către unul sau mai mulţi conducători ai cultului, care puteau fi regi (Lykaon), personaje legendare (Ulf), căpetenii de oşti (Cynocephalii), demoni (Fenrir, Skoll, Hati) sau chiar zei (Wodan, Bhava, Sarva) — unii dintre aceştia purtau chiar numele lupului. De cultul lupului sînt legate toponime (Lykaion, Lykosura, Lupercal, Lykaonia, Lykia) derivate din numele lui. Intr-un studiu mai recent au apărut zei-lupi (Zeus, Apollon, Artemis), care, treptat, şi-au pierdut atributul de lup. La greci avem atestate toate fazele : lup, om-lup, zeu-lup, zeu. La romani surprindem prima fazã, în forma idolatricã, si a doua (lupoaica legendarã), într-o formă tirzie, mult prelucrată, amintind totuşi şi de faza a treia (a naşterii zeului din lup). La nordici nu mai apare tradiţia lupului originar, dar sint bine reprezentate fazele doi ai trei (ca şi la indieni).

Zalmoxis, pe aceste coordonate spaţio-temporale se înscrie între fazele doi si trei. El era considerat un muritor, care fusese sclav (Herodot. op. cit, IV. 95) şi ajunsese rege (Platon. Charmides, 157 a). Alţii îl numeau însă demon (Herodot, IV, 94) şi chiar zeu (Strabon, VII, 3,5). Oscilaţiile nu denotă neapărat inexactităţi. Provenind din epoci diferite, dar ulterioare secolului al V-lea î.e.n.. este posibil ca personajul Zalmoxis să fi suferit transformări. Este posibil ca relatările să se refere la personaje deosebite, care au trăit in perioade diferite, aveau alte atribute, dar purtau acelaşi nume după cum erau relatate aceleaşi lucruri (ca despre Salmoxis) şi despre persoane cu nume diferite (Strabon. VII. 3. 11). Nici el şi nici celelalte persoane n-au ajuns însă zei autentici, chiar dacă sfîrşeau prin a fi numiţi astfel.

Zalmoxis şi descendenţii săi indiferent că erau consideraţi muritori, demoni sau zei erau preoţi ai uneia sau ai mai multor zeităţi (Strabon. VII. 3,5) ale caror nume ne-au rămas însă necunoscute.
Faptul că Zalmoxis ţine de faza a doua (om-lup) o dovedeşte numele său. Salmos, care apare si în varianta zalmos, este atestat la Porphyrius (secolul al III-lea e.n.) ca însemnînd piele. (Porphyrius, Vita Pythagorae, 14-15). Termenul avea multe semnificaţii înrudite însemnînd şi învelitoare, coajă, scoarţă, acoperiş, acoperămînt în genere şi al capului în special, deci căciulă, coif, etc (I. Duridanov. Ezikat na trakte, „Zalmos”). El apare în numeroase toponime vechi din sudul Greciei (Salmonion) pînă în nordul îndepărtat (Salmi, Salmela), dar şi pe teritorii traco-gete (Salmydessos, Salmorude) şi s-a menţinut aproape in aceeaşi formă si cu acelaşi înţeles în prusaca veche (salmis) şi în lituaniană (salmas), (I. Duridanov. Thrakisch-dakieche Studien, I, p. 85). Partea a doua a numelui (-xis) a fost pusă în legătură cu rădăcina indoeuropeană ksey-, din care au derivat cuvinte indoeuropene care înseamnă „stâpîn, rege”. (V. Georgiev. Trakite i technijak ezic, p. 15). Deci Salmoxis ar însemna „rege îmbrăcat în piele sau blană”, cum era numit şi Wodan (Manteltrager), cum erau reprezentaţi Lykaon, Bhava, Sarva etc, şi cum apăreau lykantropii nordici în piele de lup sau de urs. Porphyrius aminteşte în legătură cu aceasta, faptul că lui Zalmoxis la naştere “i se aruncase deasupra o piele de urs”.

Se poate conchide că Zalmoxis era un fel de preot-rege care slujea unui zeu asemănător cu Lykos, avind şi el anumite atribute animaliere. In legătură cu această funcţie este amintit şi un munte (Cogaionon) şi o peşteră. Muntele apare şi în tradiţia greacă, ca şi peştera (menţionată şi la romani). Peştera apare la greci în legătură cu naşterea lui Zeus pe muntele Ida.

Tot în legătură cu Zalmoxis sînt amintite atribuţiile sale de interpret al fenomenelor cereşti, de cunoscător al tehnicii sacrificiilor şi al ceremoniilor pentru zei. (Porphyrius, loc cit.) Sînt amintite sacrificii ale tinerilor (Herodot. IV. 94) ; un andreion (o casă a bărbaţilor) (Ibidem, IV. 95) ca sediu al adepţilor săi ; amănunt, care pare accidental, că Zalmoxis era tatuat (Porphyrius. loc cit.) şi în fine contribuţiile sale pe linie medicală. (Platon. loc cit.) Toate acestea sînt însă atribuţii ale unui preot-şaman legate în mod tradiţional de obişnuitele ritualuri de iniţiere şi trecere ale tinerilor în rîndul bărbaţilor. Zalmoxis poate fi comparat deci si cu personajele (legendare sau nu) despre care se ştie că aveau atribuţii iniţiatice.

Este vorba în primul rînd, de Epimenide Cretanul. Acesta era un preot al lui Zeus Idaios, numele lui fiind legat de acelea ale curetilor si corybanţilor (Diogeoes Laertios, Vitae philosophorum, I. 10. 111). El însuşi, dealtfel era numit „curet” (Ibidem, I, 12, 115). Izvoarele tîrzii îi atribuie chiar „contribuţii teoretice” în legătură cu iniţierile în cultul lui Zeus Idaios (E. Rohde, Psyche, p. 346). Datorită unei întîmplari excepţionale şi faimei sale, el a sfîrşit, ca şi Zamolxis, prin a fi adorat ca zeu, căruia i se aduceau sacrificii. (D. Laertios, op.cit., I, 10, 114).
Cultul lui Zeus a fost adus în Creta odată cu ocuparea acesteia de către ahei. Se spunea că Zeus s-ar fi născut în peştera de pe muntele Ida din Creta. Oronimul „Ida” este de origine tracă (I.Duridanov, Ezikãt na trakite, p.38), el era frecvent şi în Asia Mică şi în Pelopones (Idas şi Idaton), de unde a şi fost transferat în Creta. Peştera de pe muntele Ida era considerată „rezidenta permanentă” a lui Zeus. Des pre acesta se spunea că în copilărie, de teama lui Cronos, s-ar fi transformat în dracon, iar pe doicile sate le-a transformat în urşi — transformări obişnuite în cadrul ritualurilor de iniţiere, care se făceau pînă tîrziu şi pe muntele Ida. Cu această ocazie aveau loc sărbători ale cureţilor legate de sacrificii animalere şi
umane.

Despre Epimenide se spunea că. fiind trimis de tatăl său după o oaie rătăcită pe muntele Ida, a intrat să se odihnească în peşteră, unde ar fi dormit însă nu mai puţin de 57 de ani. Incă din antichitate se considera că Epimenide nu ar fi dormit în peşteră, ci s-ar fi retras acolo, trăind în singurătate. (D. Laertios. I. 10, 111). Viaţa în peşteră era atribuită şi lui Zeus Idaios. Prin aceasta, abstracţie făcînd de durată, obiceiul retragerii în peşteră pare să fi fost obişnuit la preoţii iniţiatori (ca si în cazul lui Zalmoxis). Tot despre Epimenide se spune ca utiliza jertfe umane (tineri) cu ocazia alungării unor molime (Ibidem, I, 10, 110), iar după moarte s-a constatat că pielea lui era tatuată. (H. Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, Epimenide. 1, 2). Astfel de informaţii erau relatate şi în legătură cu Zamolxis. In fine, lui îi sînt atribuite şi anumite concepţii despre nemurire (Porphyrius. 16—17), pe care se zice că le propovăduia si Zalmoxis dar care erau bine cunoscute şi celtilor şi popoarelor germanice.

Pe această linie (a concepţiei despre nemurire) anticii au făcut legătura, ce-i drept indirectă, între Epimenide Cretanul şi Zalmoxis. Personajul de legătură a fost Pythagoras din Samos. Intr-adevãr despre Pythagoras el însuşi iniţiator al unei secte religioase, s-a spus că ar fi fost iniţiat în misterele lui Zeus Idaios, că ar fi fost deci pe muntele Ida din Creta (loc. cit). Mai mult, că „a coborît în peştera Idei împreună cu Epimenide” (D. Laertios, VIII, 1, 3). Dar tot despre Pythagoras se spunea, că l-ar fi avut ca sclav, pe Zalmoxis, pe care l-ar fi iniţiat, la rîndul său, în tainele nemuririi.

Herodot considera, pe bună dreptate, incredibilă ultima relatare, pe motivul că Zalmoxis ar fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras, ceea ce s-ar putea afirma şi despre Epimenide. Importantă aici nu este însă cronologia, ci asemănările frapante dintre relatările de care dispunem în legătură cu aceste personaje şi, în special, maniera în care acestea ajungeau să fie zeificate, ceea ce îndreptăţeşte atributele lor multiple de muritori, demoni, preoţi şi zei.

Vestigiile arheologice dovedesc că dacii dispuneau de anumite cunoştinţe astronomice, deţinute în mod firesc tot de către preoţii iniţiatori, pe care le foloseau într-un mod cu totul original, ceea ce dovedeşte o veche tradiţie. Aceasta face şi mai pregnantă asemănarea dintre Zamolxis şi Pythagoras, deşi orice influenţa este exclusă. Acelaşi lucru este valabil şi despre restricţiile alimentare, care au prilejuit, de asemenea, apropierea celor două personaje. (Strabon, VII, 3. 5) dar care sînt în fond comune tuturor asociaţiilor religioase primitive.

Celebra „casă a bărbaţilor” (andreion), cunoscută si la vechii greci, unde se aduna Zalmoxis cu adeptii săi (Herodot IV. 95), este locul obişnuit al iniţierilor pentru tinerii bărbaţi (cunoscut la toate popoarele primitive), care, la războinicii celti (Avalon) şi la germanici (Walhalla) a devenit cu timpul un fel de paradis (deşi cu totul terestru). Celţii aveau chiar si obiceiul de a trimite prin sacrificiu mesageri la zeu cum trimiteau şi geţii la Zalmoxis, perioada fiind tot de patru ani (timpul petrecut de Zalmoxis în peşteră). Dar tot la patru ani se ţineau şi sărbătorile Lykaia, în cinstea zeului lup acesta fiind de fapt perioada cea mai potrivită, pentru societăţi restrinse. de formare a unui grup relativ numeros de tineri apţi pentru iniţiere. Ea reprezenta, totodată, perioada necesară instruirii tinerilor în vederea probelor la care urmau să fie supuşi. Periodicitatea olimpiadelor –iniţial probe de trecere— s-a menţinut tot la patru ani.

In felul acesta se ajunge la concluzia că toate datele de care dispunem în legătură cu Zalmoxis se întîlnesc într-o formă sau alta şi la alte personaje antice, ceea ce le-a permis autorilor greci să facă chiar legaturi directe între acestea. Analiza comparativă prilejuieşte şi o încadrare a lui Zalmoxis într-o succesiune firească a concepţiilor religioase indo-europene. Zalmoxis a fost un preot iniţiator (real sau legendar), poate chiar personificarea funcţiei de preot iniţiator, într-o perioadă în care tradiţia totemică a lykantropiei (zooantropiei în genere) se menţinea încă. El era deci un fel de om-lup sau urs (înveşmântat în piele de animal cum îl arată şi numele), ca şi cei iniţiaţi de el (care se şi numeau daci = lupi). Dar el a ajuns rege într-o perioadă cînd dispăruse credinţa în animalul totem. El slujea unor zeităţi (probabil cu atribute animaliere) pe care nu le cunoaştem.

Zalmoxis a sfirsit ca şi ceilalţi preoţi iniţiatori prin a fi zeificat, dar nu a reuşit să devină un zeu autentic, fiind secondat de alţi preoţi iniţiatori cu aceleaşi atribute. Spre deosebire însă de aceştia Zalmoxis, prin însuşi numele său, ne aminteşte încă de propria sa descendenţă zooantropică. ”

Braşov – Kronstadt, oraşul lui Kronos?

Aici vrem sa dovedim că denumirea de KRONSTADT dată Braşovului provine de la KRONOS – zeul timpului. Acest zeu, în mitologia geto-dacilor, după cum afirma istoricul antic Mnaseas, corespundea lui Zalmoxis. Strămoşii noştri având o credinţă uraniană, ridicau pe înălţimi, în cinstea zeului pe care îl adorau, altare, temple, oracole şi zigurate. Înălţimea respectivă se considera sub protecţia zeului numindu-se “scaunul zeului” (reşedinţa zeului), iar în caz de nevoie cei iniţiaţi în misterele zeului se retrăgeau aici, socotindu-se apăraţi de zeul însuţi. De regulă o astfel de înălţime purta denumirea zeului protector. Când adversarii nu au mai respectat funcţia “sacră de protecţie” a altarelor, apărătorii au fost obligaţi să-ţi construiască cetăţi pe vârful acestor munţi. În Braşov se află o astfel de înălţime cu denumirea de TÂMPA (ce provine de la “tempus – temporis”) denumire ce demonstrează că în antichitate era sub protecţia lui Zalmoxis (Kronos).
În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele argumente:
În zona Tâmpa sunt altare pentru sacrificii şi cercetătorii saşi au descoperit o fântână cu oase ce demonstrează că s-a practicat un cult păgân.
Pe Tâmpa a fost identificată o cetate construită pe ruinele unei vechi cetăţi dacice.
V. Pârvan acorda o atenţie deosebită studiului tezaurului toponimic al ţării ca sursă de documentare în stabilirea adevărului istoric. În “Getica” el analizează expansiunea geţilor utilizând toponimele şi hidronimele.
Folosind metoa analizei semantico-mitologice, aplicată zonei Braşovului, ca element de cerectare se poate afirma că toponimele şi hidronimele existente în zonă au origine arhaică. Valea Putredă ne reaminteşte obiceiul geto-dacilor de a ţine trupurile celor decedaţi timp de 40 de zile înfăşurate în piei de animale şi agăţate în pom. Muntele Postăvarul s-a numit Muntele Ruia, denumire ce poate proveni de la Rajac şi se traduce libr din limba sanscrită prin Muntele Reelui. În Muntele Postăvarul se găsesc Crucurul Mare şi Crucurul Mic, nume ce sugerează că aici se executau măsurători astronomice. Denumirea de Scaunul Predicatorului confirmă existenţa unui “scaun al zeului” în acest nod orografic.
Şarpele – simbolul lui Zalmoxis (Kronos), împreună cu soarele se află şi azi pe porţile scheienilor.
Perpetuarea a două obiceiuri: JUNI DIN SCHEII BRAŞOVULUI şi IEŞIREA LA CHETRE confirmă că aici a fost o zonă sacră, a cultului lui Zalmoxis.

ORIGINEA GETO-DACICĂ A JUNILOR BRAŞOVENI

Prezentarea Junilor braşoveni (Bul. Eur. “Noi, tracii”, fundaţia Drăgan, Milano, martie 1982) a fost făcută în mod detaliat de Muşlea, Pitiş, Stinghe şi alţii, care au susţinut că este un obicei care confirmă originea geto-dacă.
Plecarea junilor în după-amiaza zilei şi petrecerea unei nopţi pe Muntele Postăvarul ca a doua zi să întâmpine “apariţia soarelui” este o manifestare pe care o semnalează însuşi Herodot la geto-daci. Ea reaminteşte parcticare cultului lui Dionisos (Dionisie – zeu trac de origine).
Îmbrăcămintea junilor, bogată în aur şi argint, corespunde cu cea a agatârşilor. Viţa de vie, strugurele, frunza de stejar şi ghinda, identificate pe cămăşile lor sunt simbolurile lui Dionisos şi ale lui Zeus. Totemul târşului (simbolul lui Dionisos) l-am identificat prin “brăduţii pitici” pe care juniiîi aduc din pădure (Poiana Târşului) şi îi depun la casele cu fete, la poarta vătafului sau pe zidurile cetăţii. Servitul peşetlui la masă este, de asemenea, simbolul lui Dionisos şi reprezintă lupta dusă de acesta cu “piraţii tirenieni”. Jocul “ţuţele”, fetele ce împletesc florile cu care îî împodobesc pe juni şi caii acestora, reamintesc de “Bachantele” lui Euripide (adeptele cultului lui Dionisos). Hora junilor “în cerc” şi “de la stânga la dreapta” simbolizează ideea precreştină a “timpului circular”, sensul de mers al astrului ceresc şi coroana – simbolul lui KRONOS (ZALMOXIS). Junii din Scheii Braşovului nu erau lăsaţi să intre în cetate, deoarece exista credinţa că cetatea va cădea în mâinile lor în momentul când ei vor ocoli sfatul de trei ori. La geto-daci, după cum se ştie, era obiceiul de a ocupa o cetate dupa ce ocoleau de trei ori; obicei ce s-a perpetuat şi la juni, care doreau să intre în drepturile cutumiale, demonstrând în acelaşi timp şi o permanenţă pe aceste meleaguri.
Măscăriciul junilor reprezenta pe şaman, care, fiind împuşcat din imprudenţă, a întrerupt seria iniţiaţilor în misterele cultului respectiv (Pitiş). I.G. Frazer în “Creanga de aur” prezintă un caz analog în care, la o manifestare de primăvară (Mardi Gras) “bufonul”, ce trebuia sacrificat în cinstea primîverii în scopul regenerării naturii, a fost îmouşcat mortal deoarece printre cartuşele oarbe se afla şi unul real. Cazul prezentat de Frazer ne face să credem că e posibil ca şi “măscăriciul junilor” să fi fost omorât imprudent în condiţii similare.
Îngroparea vătafului la Podul Dracului simbolizează “întoarcerea la origini şi renaşterea o dată cu regenerarea naturii”, reamintind de momentul psihologic utilizat de Zalmoxis, când iniţia pe discipoli în misterele cultului său, sau de practicile “misterelor de la Eleusis” – specifice cultului lui Dionisos. Obiceiul poate proveni şi din Egiptul antic, deoarece îl găsim la regi, care, în fiecare început de an, simulau că mor, se îngropau şi renăşteau mai puternici şi mai viguroşi.
Elementele de iniţiere în misterele unui cult păgân, pe care le-am identificat la junii din Scheii Braşovului, sunt: înscrierea la juni a tinerilor care au împlinit vârsta de 16-17 ani (confirmă dorinţa acestora de a se iniţia pentru a putea trece examenul de maturitate), denumirea de “juni albiori” provine de la cămăşile albe de in pe care le purtau numai iniţiaţii în misterele unui cult păgân; aruncarea buzduganului “la cracă” (o înălţime tip), combinată cu strigătul vătafului: “Aruncă-l mai sus dacaă doreşti să-ţi dea soacra mai multă zestre!”; hora junilor, care nu se părăseşte decât cu aprobarea vătafului. Toate acestea, împreună cu jocul “căţeaua” şi concursurile de călărie se recunosc uşor a fi trepte de iniţiere, unde junii erau obligaţi să dea dovadă de forţă, rezistenţă, iscusinţă etc.
Astfel, tânărul demonstra că era pregătit pentru a intra în viaţă şi societate.

ORIGINEA GETO-DACICĂ A OBICEIULUI “IEŞIREA LA CHETRE”

În partea de vest a Braşovului – zonă sacră – se găsesc şi azi, ca doi umeri ai unei puternice “cetăţi naturale”, două stânci ce se numesc “Pietrele lui Solomon”.
Când timpul este frumos, la sfârşit de săptămână, românii merg LA CHETRE, perpetuând o manifestare uraniană a unui ritual ancestral. Junii braşoveni, la datele când are loc manifestarea lor, merg şi ei între Chetre.
În limba iudaică Solomon se traduce prin “înţelepciune”, iar toponimicul ar însemna “Pietrele înţeleptului”, recunoscând în el pe înţelepţii getod-dacilor – Ktistoi sau Pleistoi.
Cercetătorii saşi semnalau în secolul al XIX-lea existenşa în zonă a unor ziduri, urme ale unei cetăţi, care, după părerea autorilor, confirmă prezenţa unui templu geto-dac.
Din mitologia greco-romană şi asiro-babiloniană se cunoaşte rolul “Pietrelor sacre” ce se găseau în zona “Marilor Oracole”. O astfel de piatră se afla şi la oracolele de la Dodona şi Delphi. Piatra de la Mecca, piatra Hama (ce avea proprietăţi terapeutice lithoterapie), piatra Batyl (pe care Hera i-a dat-o lui Kronos s-o mănânce în locul lui Zeus) sunt cele mai reprezentative argumente.
Este foarte posibil ca “Marii secerdoţi” ai cultului lui Kronis, ce îşi avea altarele pe vârful Tâmpa, să fi practicat iniţierea în mistere (junii), divinaţia (profeţitoria), învăţându-i totodată pe geto-daci normele etice (legile bellagines).
În zona Pietrelor am identificat pe o stâncă un simbol bestiar, rpectiv un cap tauriform care confirmă practicarea cultului Mithra. Tot în zona “Chetrelor” se află o peşteră care, la intrare, păstrează urmele unei pietre ce a fost sculptată ca un leu.
Până în prezent denumirea de Schei se traducea prin slavul “schiau” ce însemna sclav. În “Iliada” lui Homer se vorbeşte foarte mult de “Poarta scheiană”, denumire pe care Eftimie Murgu o traduce prin “Poarta din stânga cetăţii” sau “Poarta de vest”. În faţa acestei porţi stăteau la sfat doi înţelepţi troinei Ucalegon şi Antenor – arată Homer. Din studiul atent al operei amintite rezultă că în partea de vest a Troiei s-au dat luptele cele mai aprige dintre troieni şi ahei. Aplicând elemente de mitologie comparată, constatăm că în acea zonă erau mormintele strămoşilor cetăţii Troia.
Autorii au identificat că toponimicul schei se găseşte la Suceava, Târgovişte, Iaşi, Câmpulung, iar la Braşov şi Suceava este chiar în partea devest a vechii cetăţi. Acest lucrudemonstrează originea comună a cuvântului schiau (probabil provine din limba pelasgă – limba populaţiei prototrace), deoarece Troia a existat înaintea venirii slavilor în Europa. Rezultatele cercetării noastre sunt confirmate de marele istoric V. Pârvan, care pune la îndoială originea slavă a cuvântului “Schiau” arătând că el provine din dacicul “sclaia” (v. V. Pârvan – “Getica”, 1982, p.160).
Până în anul 1938, în manualele şcolare ale Braşovului era inserată următoarea legendă: “Pe Tâmpa a existat un balaur ce mânca copiii mici ai conducătorilor oraşului; un măcelar sas a luat o piele de viţel şi a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului; balaurul, ieşind, a văzut viţelul pe care l-a mâncat, iar după aceea a băut apă; ea intrând în reacţie cu varul, balaurul a fost distrus”.
Descifrând o astfel de legendă rezultă:
Balaurul a fost totemul geto-dacilor (dragonul), al lui Zamolxis (Kronos). Din mitologie se cunoaşte că lui Kronos oracolul i-a prezis că v-a fi răsturnat de copilul său, fapt pentru care Kronos îşi mânca copiii (timpul mănâncă totul).
Herei (soţia lui Kronos) fiindu-i milă de Zeus, nu l-a mai sacrificat, dându-i lui Kronos să mănânce o piatră (piatra Botyl). Zeus când s-a făcut mare îndeplineşte voinţa oracolului detronând pe Kronos.
Legenda aceasta demosntrează că pe Tâmpa au fost altarele lui Kronos, iar varianta mitologică a luptei dintre Kronos şi Zeus s-a păstrat, o dată cu funcţia zeiţei Hera.
Nicolaus Olahus, umanist de origine română, în lucrarea sa “Istoria ungurilor şi a lui Atila”, denumind Braşovul “Zemigetusa” (confundându-l cu Sarmizegetusa), demonstrează că pe Tâmpa se mai păstrau şi erau evidente urmele unor construcţii antice.
Cele prezentate confirmă că pe Tâmpa a fost o zonă sacră închinată cultului lui Zalmoxis (Kronos). În Grecia, lângă Muntele Olimp, există o înălţime cu numele de KRONOION, nume ce provine de la Kronos şi pe care s-au găsit altare închinate acestui zeu.
La venirea romanilor, după ocuparea Daciei de către Traian când au găsit altarele de pe Tâmpa, luând informaţii de la loclanici despre ele şi fiind în cunoştinţă de cauză, deoarece aveau şi ei pe Saturn (ca zeu al timpului) au numit înălţimea “Tempus – Temporis”. Cu timpul denumirea s-a transformat în “Tempea – Tâmpa”, nume sub care autorii au identificat în aria de răspândire a geto-dacilor aproximativ 40 de înălţimi. În afara limessului roman autorii au identificat două înălţimi cu numele de Zamura, în care rădăcina “zam-” ne reaminteşte de Zalmoxis.
Se ştie că la întemeirea unei cetăţi a stat un mit şi mitul lui Kronos este cel mai corespunzător pentru cetatea ce a existat pe Tâmpa.
Cavalerii teutoni când s-au aşezat aici au tradus în limba germană numele vechi al cetăţii, precum au făcut şi romanii. Se cunosc foarte multe cazuri când saşii şi maghiarii au tradus toponimele şi hidronimele româneşti din Transilvania.
Cetăţii Braşovului, având în antichitate o importanţă strategică şi econimică (la intersecţia a două drumuri antice) se impunea să i se menţină vechea denumire. Cavalerii teutoni au respectat acest principiu traducând în limba germană din “cetatea timpului” sau “cetatea lui Kronos” – în KRONSTADT. În această situaţie Kron- provine de la prescurtarea lui Kronos. Ulterior, sub influenţa creştinismului (care îşi însuşea elemente de cult păgân dându-le explicaţie mistică) saşii au considerat pe Kron- ca provenind de la “coroană” (Karpaten Rundschau, nr. 38-1587-/24.IX.1982 – Florin Olteanu – “Zalmoxis – Tempus – Corona”, p.6).
Dorim să reţinem atenţia că simbolul lui Kronos – zeul timpului – era “coroana”.
Cercetătorii saşi semnalează posibilitatea denumirii cetăţii în funcşie de un pârâu ce izvorăşte din Tâmpa, care se cheamă “Coroana”. Şi în această situaţie se confirmă cele susţinute de noi, deoarece în antichitate apele ce izvorau din zona templului erau sacre şi purtau numele zeului. Coroana, dupa cum am arătat, fiind simbolul lui Kronos era normal ca pârâul să indice altarele acestui cult. Hermeneutica heraldicii Braşovului, identificând “coroana” ca simbol al lui Kronos şi “stejarul” ca simbol al lui Jupiter Tonans ne sugerează să traducem liber stema Braşovului prin “ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA CONDUC DE-A PURURI CETATEA”.
Cu această ocazie, autorii doresc să reţină atenţia cercetătorilor din domeniul etnografiei şi folclorului că a existat la juni “căluşul junilor”. Azi acest joc nu se cunoaşte decât de un număr mic de persoane (bătrânii), fiind în situaţia de a se pierde.

DIN MITOLOGIE ÎN LUMEA ŞTIINŢEI

Am văzut că românii din Schei merg săptămânal “La Chetre” prepetuând un ritual strămoşesc. Este foarte posibil ca acest ritual să fi fost situat aici datorită proprietăţilor balneocurative ale zonei.
În urma investigaţiilor ce le vor face specialiştii în mineralogie, geomorfologie şi balneo-climatologie se poate demonstra că Pietrele lui Solomon au proprietăţi naturale balneo-climaterice. Fenomenul de lithoterapie era utilizat încă din antichitate. Tratamentul de magneto-diaflux artificial, dupa cum se ştie, creează o stare de echilibru psihic. La Pietrele lui Solomon este foarte posibil ca în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenţa oxizilor de fier sau fero-mangan să se creeze magnetodiaflux natural.
Specialiştii cunosc efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare al atmosferei ionizate negativ, deoarece ionul negativ este vaso-dilatator. Poate că la Pietrele lui Solomon să existe posibilitatea unei ionizări negative atmosferice şi a unei metalice marcată datorită prezenşei în zonă a fero-manganului. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon, daca se constată că este uşor radioactivă, ar pune în evidneţă efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare.
Prezenţa în exces a oxigenului (datorită pădurii) completează efectul terapeutic al zonei.
În aceste condiţii, în situaţia că presupunerile noastre se adeveresc, Pietrele lui Solomon, pe lângă interesul istoric îl va prezenta şi pe cel balneoclimateric.

 Crina Călin, Florin Olteanu
Almanahul “Luceafărul” ,1980

Luatul laptelui

Una dintre cele mai frecvente şi complexe credinţe din lumea satelor româneşti este „luatul laptelui”. În Maramureş, oriunde te-ai opri să întrebi despre această practică ancestrală, vei găsi relatări de domeniul fabulosului. Aproape fiecărui deţinător de animale i s-a întâmplat, cel puţin o dată, ca bivolul, vaca sau oile să-i fi fost “stricate”, să le fi fost furat laptele, mana lui.

Mana

 

În gândirea populară tradiţională, prin mană se înţelege bunătatea laptelui, „fructul” lui, untul, calităţile de neînlocuit pe care le are, acel ceva nenumit şi foarte folositor omului. Când mana lipseşte, laptele nu mai are nici o valoare, ba poate să fie şi periculos.
Dacă laptele scade brusc, fără nici un motiv, şi miroase urât, dacă spuma lui este numai o pojghiţă subţire şi se întinde, dacă animalul nu se lasă muls, se crede şi se ştie că i-a fost luat laptele, mana. Ca probă, se dă pisicii. Dacă pisica nu se atinge de el, omul nu trebuie să-l mănânce. “Ce nu mănâncă mâţu’ omu’ să nu puie pă limba”, zice credinţa populară.
Mana este un dar al lui Dumnezeu pentru susţinerea vieţii omului, laptele fiind un aliment primordial, alături de miere şi pâine. Nu degeaba se spune că în Grădina Raiului curg lapte şi miere. Omul începuturilor lumii s-ar fi hrănit doar cu aceste două “elixiruri” şi a putut foarte bine să trăiască, ele conţinând toate principiile hrănitoare. De aceea se vorbeşte şi despre „mana albinelor”, ce se poate lua cum se ia laptele. În cazul acesta, roiurile fug, se ridică foarte sus şi pribegesc departe, în păduri, sălbăticindu-se (poate că şi românilor care pribegesc departe de ţară li s-a luat mana rostului lor omenesc).
În zilele noastre, se spune din ce în ce mai des “i s-a luat laptele” în loc de “i s-a luat mana”, cuvântul “mana” fiind prea abscons, însemnând prea multe lucruri deodată. În cazul acesta, mana înseamnă lapte. Laptele este mana cerească, aşa cum este mana în Biblie, adică hrana totală, suficientă vieţii, ea singură.
Revenind la tradiţia magică, în satele noastre există convingerea şi dovada că mana poate fi luată de către “boşorcăi” (vrăjitori), vârcolaci, duhuri rele ale pădurii şi câmpurilor: moroi, strigoi, urcoi, deochitori, dar poate fi şi pierdută din neglijenţă, din cauză că nu se respectă anumite prescripţii magice. Aceste indicaţii se regăsesc în credinţe păstrate până astăzi în Maramureş:
“Când dai lapte la oarecine, să pui în el un picuţ de sare, pân’ce omu’ trece pastă apa ce-i iese-n cale. Ca să rămâie mana la vacă, să n-o piardă”. Apa are putere să ia, să fure mana laptelui. Acelaşi lucru îl poate face şi focul: „Să nu cură (curgă) laptele pă foc, pă spori (sobă) că stârte (stârpeşte) vaca”.
Cuţitul, metalul, produce pierderea manei în mod oarecum indirect: „Nu-i slobod să bagi cuţâtu’ în lapte, că-i creapă ţâţele la vacă ş-o doare şi te împroaşcă, nu te lasă s-o mulgi. S-apoi îi îndărăptează (scade) laptele”.

Protecţia vacilor împotriva luării laptelui

În afara persoanelor care au trecut prin experienţa luării laptelui, există mulţi oameni care n-au cunoscut-o, pentru că, din moşi-strămoşi, ei aplică ştiinţa protecţiei magice. Această protecţie este de trei feluri: generală, pe toată durata vieţii animalului, anuală, în ziua de Ispas, când fiecărei vaci cu lapte i se pune în corn o coroniţă de călcuţe galbene înşirate pe fir de mentă şi, în final, protecţia zilnică: „Când găti de muls, iei spuma cu degetu’ şi faci cruce la vacă, pă sold. Aşe-i bine, că de cruce fug tăte necurăţeniile.” Protecţia generală, pe durata întregii vieţi a animalului, stă sub auspiciile lui “prima oară” şi se face folosind prima placentă, care se îngroapă sub pragul grajdului. În placentă se pun plante care apără: usturoi, crenguţe de răchită, boabe de fasole. „Când fată vaca primu’ viţăl, trebe-a pune nouă boabe de fasole în curătură (placentă), tri grăunţi de usturoi, tri crenguţe de răchită şi cumperi o oală noua de la olari şi le pui acolo şi le îngropi dimineaţa, până a nu răsări soarele, în grajd, sub prag. Ş-apoi, p-aceie vaca nu o pot strâca babele care ştiu lua laptele. Nu-i ave năcaz cu vita în veci.”
• Protecţia cu argint viu (mercur alb)
„Dacă-ţi fată vaca (juninca – întâie), n-o scoţi din grajd până ce nu cumperi nişte argint viu şi-l bagi într-o pană de gâscă, ş-apoi pui un miez de ceară s-o astupi. Sfredeleşti în prag la grajd şi-l bagi acolo şi pui iară pastă el, iei un cep şi-l baţi şi-l netezăşti şi de-acolo nu-l mai scoţi niciodată.
• Protecţia cu 3 cercuri
După ce vaca o fătat, iei curătura (placenta) ş-o-nconjori de tri ori (da’ femeia să fie în pielea goală). După ce-ai înconjurat-o de tri ori, zâci aşe: „Maică Sfântă Preacurată/ Cum nu pot io umbla/ Pă uliţa satului/ Şi pă drumu-mpăratului/ Cu aiasta-n dinţi/ Aşe să nu-mi poată lua laptele de la vacă”. Şi nu-ţi mai poate lua nime’ laptele atunci.”
• Protecţia cu 9 cercuri
„La juninca fătată întâie, iei curătura, o pui într-o căldăruşă şi căldăruşa în traistă, şi cu traista-n grumaz, cu o lumină (lumânare) aprinsă în mână, înconjori vaca de nouă ori, mergând îndărăpt, cu acela gând, să nu o poata strâca nime’.”
• Programare
La prima fătare, vaca poate fi nu numai protejată împotriva luării laptelui pentru întreaga sa viaţă, ci şi “programată” când să facă viţica şi când să facă „bouţ”, de unde se vede că lumea satului românesc cunoştea foarte bine puterea gândului. „Când fată vaca întâie oară, iei curătura şi pui în ie nouă pui de fasole şi nouă boabe de porumb s-o îngropi sub prag în grajd, gândindu-te să fete un an bou ş-un an viţea.”

Luatul laptelui

Vârcolacii

Laptele poate fi luat de aşa-numiţii „boşorcăi”, vrăjitori care ştiu s-o facă. Aceştia în nici un caz nu sunt oameni ca oamenii, pentru ca nici un om normal n-ar îndrăzni să se atingă de darul lui Dumnezeu. Sunt persoane blestemate (damnate) să se transforme în diferite animale, mai cu seama în câine mare alb. Ca semn al necurăţeniei, au o coadă păroasă, fie la spate (la coccis), fie subsuoară, şi se numesc vârcolaci. Cu toate că orice persoană care practică vrăjitoria este numită „boşorcău” ori „boşorcăie”, vârcolacii sunt cei mai răi, cei mai de temut, pentru că pot face cu uşurinţă relele cele mai mari. Or, cel mai mare rău este luatul laptelui.
“Vârcolacii îs de neam din copii făcuţi din flori, din al treilea copil. Dacă io am făcut copil, şi copilul o făcut alt copil, apoi copilul lui iesă vârcolac. Şi are un miez de coadă. Îi un fel de nabalită, de încrăncenie (handicapat). Ăieştia ieu laptele. Io ştiu pă oarecine bărbat. Are o junincă de tri ani. N-o fătat niciodată, n-o mână pă păşune, da’ mulge de la ie tri litări de lapte. Ei?”
Cu cât şirul descendenţilor direcţi, copii din flori, este mai lung, cu atât vârcolacu’ va fi mai puternic, putând să mănânce chiar soarele şi luna.
“Vârcolacu’ ce ieşea din al şeptelea cocon din flori din aceia familie are puteri mari. Are putere să se preschimbe. Să dă de tri ori pastă cap şi să face cane mare albu. Să dă de tri ori înapoi şi să face om. Nu să exista boşorcăi mai mari.”
Având puteri nebănuite în priviri, cât şi în gânduri sau vorbe, ei pot mulge lapte de la cuiul carului, de la proţap, de la meliţă, de la peretele grajdului, de la capra de tăiat lemne, de la o cioată sau un copac.
Nu numai în Maramureş, ci şi în satele de munte din Bucovina, există martori ai unor poveşti incredibile, când diferiţi „boşorcăi” au făcut să curgă laptele din tăietura unui copac sau dintr-o capra de lemn (de tăiat lemne).

Lapte de la meliţă

 

„Demult, iera în sat o femeie care mulgea mai mult lapte de la meliţă ca alte femei de la vaci. Punea meliţa lângă poartă şi prindea a meliţa cu meliţa goala şi când trecea ciurda, tăte vacile să opreu la poarta ei, puneu capu’ pă poartă şi prindeu a ragi şi, după ce trecea ciurda, ea mulgea lapte de la meliţă.”

Cum se ia laptele

Despre modul în care se ia laptele se ştiu mai puţine lucruri. Cei care ştiu nu prea spun, de frică să nu fie consideraţi boşorcăi. Şi totuşi, câte ceva transpare. În descântecele de adus laptele se vorbeşte despre dedeochi (privirea rea), de puterea gândului rău, despre diferite duhuri necurate: moroi, urcoi, strigoi. Unii oameni i-au surprins pe boşorcăi asupra faptului.
„Sunt femei şi bărbaţi care ieu. Mere-n casă şi-ti ie o bucată de pane sau îţi ie on cărbune de foc în prispă – cum iera demult – cu gându-acela, „io nu ieu foc, io ieu laptele”. A doua zi nu ţ-o mai dat vaca lapte, ţ-o dat cu picioru’ în doniţă.”
Lutul din urma copitei se lua fie cu un cuţit de teacă (din aramă), fie cu un băţ, cu un „gătej” – foarte probabil de alun, ca apoi să fie descântat spre râu. (Dar asemenea descântec nu se poate afla. Cine-l spune îşi pierde puterea.)
„Bunicu mi-o spus că merea odată cu bivolii pă vale, acolo la imaş. Pă unde o trecut, o găsit o babă aplecată ce lua pământ din urma bivolilor cu un băţ, un gătej, şi-l punea în poală. Aceie baba ştie să ieie laptele de la bivoli. Întâie o prins-o bunica şi i-o spus la bunicu’: „Ia, baba lucra la urme”. Când o mărs moşu’ a doua oară, o găsât-o pe babă lucrând. Supărat, o bătut-o cu cârja păstă spinare. Da’ atâta n-o fost destul, că unu’ din bivoli o fugit până la poarta babii şi iera s-o omoare, c-o prins-o înaintea porţii. Abea o scăpat baba să fugă în curte.”

Întorsul laptelui

 

Animalele cărora li s-a luat laptele se îmbolnăvesc, uneori atât de grav, încât mor. „La mine s-o nimicit o vacă. I-o luat laptele. O fost fătată de tri săptămâni şi numa’ am văzut ca n-are lapte, că-i scade laptele, până n-o fost deloc. N-am avut nici la viţică. O trebuit să vând viţeaua. Vaca s-o betejit s-o perit. Vaca tât s-o uscat şi s-o uscat. Am umblat cu ie pă la doftori, da’ degeaba, nu i-o venit laptele. Io n-am făcut nimic. În afară de ruga lui Dumnezeu, ce să fac?”
Pentru că luatul laptelui este o faptă extrem de gravă, care duce la moartea animalului, metodele de întoarcere sunt uneori crude: mulsul pe păstrăv, peste foarte frumos, investit cu puteri miraculoase, şi care murind, provoacă şi moartea vacii care a primit laptele furat. Există multe procedee complicate de magie care duc la moartea vitei celui ce a făcut farmecul. Este admisă, cu alte cuvinte, legea talionului: dinte pentru dinte.
„Aveam un uncheş în capătu’ satului şi vaca lui numa’ răgea când vinea din ciurdă acasă şi-i curgeau lacrămile şiroaie. Când ajungea la o anume casă din sat, îşi întindea capu’ păstă portiţă şi răgea la casa ceie şi-i cureu lacrămile. Oricine-i supărat după mana lui. Uncheşu’ s-o dat s-o adus on păstrăv, i-o tăt schimbat apa să nu moară, ş-apoi o muls pă iel. Şi cum o muls, vaca lui n-o mai plâns, da’ vaca femeii din curtea aceia o crăpat, s-o curs laptele din ie vale, cum curge apa.”
Presupunând că laptele o fost luat cu „lut din urmă”: „Când vedeau că-i strâcată vaca, că n-are lapte, întorceu nouă urme. Puneu să margă vaca şi cu sapa întorceu urmele şi puneu în iele jăratic, s-apoi zâceu că-i venea laptele înapoi. Trebe să-l sloboadă cine l-o luat, că de nu, ii piere vaca.”

Descântece de întors mana

Mana se aduce prin descântece la stele, la soc, cu plante culese înainte de Ispas: pir, sora cu frate, iarba-mare, cu descântece la Maica Domnului.
În afara descântecului, se dă vacii o „hrană neîncepută”. Această hrană neîncepută constă din făină ori tărâţe, sare (în loc de faină se poate folosi şi pâine sau mămăligă). De multe ori, făina şi sarea sunt sfinţite în Vinerea Luminată (Paştele marhalor) de după Paşti.
Făina sau făina şi sarea se pun într-un copac după asfinţitul soarelui, să pice pe ele roua, şi se iau dimineaţa devreme, înainte de răsărit, până nu au trecut păsări peste ele şi nu au fost atinse, şi se dau la vacă. Aşa se ia şi apa neîncepută. Această hrană rouată, sfinţită de cerul cu luna şi stele, are o mare putere vindecătoare.
Descântecele de adus mana seamănă foarte bine cu cele care se fac pentru oameni.
Vă ofer în continuare două descântece maramureşene de întors mana (adus laptele).
Descântec la soc: “Mergi la soc cu un miez de colac şi cu un cuţât în mână. Pui într-o cârpă sare, un miez de pită ori de mămăligă şi, după ce-ai descântat, le leşi acolo să ptice roua pă iele, da’ le iei dimineaţa bună şi le dai la vacă pă inima goală:
- Bună sara, soc-Vasoc!
- Io nu-s soc-Vasoc!
- Da’ ce ieşti tu?
- Ieu îs soc ce-ntorc!
- Da’ ce întorci tu?
- Frunza şi iarba.
- Da’ nu întoarce frunza şi iarba.
- Da’ ce să întorc?
- Întoarce untucu, groştiorucu (smântâna), mănuca şi lăptucu Surăii, văcuţii noastre.

De-i în sat, să zie (vină) pân gard
De-i în vecini, să zie pân ştini (spini)
De-i la ciute dă pă munte
De-i la capre, de-i la oi
De-i la boşorcăi, de-i la oameni răi
Să zie aici cât o fost (pă sare şi pă pâine)
Mie nu-mi trebe a altuia
Nici cât un grăunte de mac
Ş-acela-n patru crepat
Că de nu mi li-i aduce
Io tăt te-oi demnica cu cuţâtu’!
Ieu îţ dau tăie colac
Şi tu îmi adă mie leac!
Să-i zie (vie) Suraii groştioru
Galbăn ca ceara
Dulce ca mierea
Gros ca tocana (mămăliga).”

De adus mana luată prin deochi

„Pui fărină în vas, s-o pui înt-on pom de sară până dimineaţa şi descânţi aşa: „S-o luat vaca de-acasă/ Tânără şi grasă/ Grasă şi frumoasă/ Cu coarnele hedesate (răsucite)/ Mintea îmblânzâtă/ Ţâţele ca bârnele/ Ugeru ca doniţa/ Mană şi dulceaţă/ Care Dumnezău i-o dat/ Tăt cu ie o purtat./ O pornit de la iezălea plină/ De la aşternut de hodină/ Pă cale, pă cărare/ S-o ‘tâlnit c-o babă buzată-răzbuzată/ Cu scorburi încălţată/ Cu sare-n mână/ Cu dediochi între ochi/ Când o prins a o ochi/ Prins-o vaca a să cânta (a plânge)/ S-a să dăula (văieta)/ Nime-n lume n-o auzât-o/ Fără Maica Domnului/ Din poarta ceriului./ Prins-o Maica a lăcrăma/ Şi din grai a cuvânta: – Nu te cânta, nu te dăula/ Că io pă scară de ceară/ M-oi coborî/ La tine-oi zini/ La rîu’ lu Iordan te-oi duce/ Cu zin (vin) te-oi adăpa/ Cu grâu te-oi îngrăşa/ Mană şi dulceaţă/ Care Dumnezău ţ-o dat/ Tăt cu tine o vei purta/ Pă urcoi (vrăjitori) şi pă moroi/ Le-oi duce în munţii Sinaiului/ Le-oi da tri găleţi de potroacă (plantă cu flori mici roz, foarte amară – ţintaură)/ Tri găleţi de otravă/ Care cum or îmbuca/ Pă dată or crepa/ Care cum or vorbi/ Pă dat-or plesni. Ptiu!”. Fărină, dimineaţa până nu trec păsări păstă ie, o iei s-o dai la vacă.”
Repetitiile din descantecele mari reiau faptele petrecute prin povestirea lor intr-un mers înapoi pe firul desfăşurării lor. Este o reconstituire, cum am zice noi. Această reconstituire amănunţită a faptelor are un înţeles magic, de desfacere, de întoarcere a răului produs înspre făptuitor. Prin returnarea aceasta se şi diminuează, urmând să fie stârpit de tot de către celelalte elemente folosite. Este principiul nodului: orice făcut are şi un desfăcut.
Şi pentru că în nici un descântec de mană nu se vorbeşte explicit despre apă – apa, care ştim că poate fura mana -, în cele mai multe descântece de întors mana (de adus laptele), ne întâlnim cu puterea boabelor de rouă ca apa salvatoare, venită din cer. Şi ar fi fost de neconceput să nu fie aşa, pentru că toate marile simboluri sunt bicefale: pot să facă rău, dar şi bine. Apa făcătoare de bine în acest caz este roua. Nu ştiu care aştri influenţează producerea ei, dar un descântec la stele începe aşa: “Două stele cocârstele/ Aduceţi mana vacii mele”.

Notă: (Exemplificările din text mi-au fost relatate de bătrâni şi bătrâne care n-au dorit să-şi facă publică identitatea.)
de PARASCA FAT

sursa : Formula As
 

Pamantul isi incetineste miscarea de rotatie !

Daca, pentru un nespecialist, singura diferenta dintre durata zilelor este cea dintre zilele de vara si cele de iarna, cercetarile efectuate de catre geofizicienii britanici de la Universitatea Durham au dus la o concluzie socanta: zilele isi maresc durata constant, de sute de milioane de ani, din cauza incetinirii miscarii de rotatie a Pamantului.

Aceeasi opinie apare si intr-un studiu realizat de catre savantii germani, studiu publicat in jurnalul  Suddeutsche Zeitung, in care cercetatorii ofera o  posibila explicatie a misteriosului fenomen. Acestia sustin ca Luna este principala vinovata de incetinirea Terrei datorita atractiei gravitationale pe care o exercita asupra acesteia.

Gravitatia lunii este aceea care determina formarea mareelor, valurilor permanente din oceane dar si a valurilor din interiorul scoartei terestre. Din aceasta cauza, privit din spatiu, Pamantul ar parea o planeta care tremura, subliniaza cercetatorii germani. Acesta este si motivul care, in acceptiunea lor, duce la reducerea vitezei miscarii de rotatie a Terrei.

„Imaginati-va ca Pamantul ar fi un patinator care pentru a-si incetini viteza intinde mainile pe langa corp. Acelasi lucru se intampla si in cazul planetei noastre din cauza valurilor si a miscarilor scoartei terestre. De aceea, in viitor zilele vor avea 25 de ore”, declara Richard Stephenson, cercetator la Universitatea din Durham, pentru Journal for the History of Astronomy.

Conform acestuia, in urma cu 530 de milioane de ani, atunci cand proto-animalele populau pamantul, o zi nu avea mai mult de 21 de ore; pentru ca in era dinozaurilor, acum circa 100 de milioane de ani, sa nu fie decat 23 de ore intr-o singura zi.

Acest fapt poate fi demonstrat studiind sedimentele formate de corali de-a lungul milioanelor de ani, subliniaza Stephenson. Cercetatorul britanic sustine ca acestia functioneaza asemeni unui veritabil calendar natural, formand anual noi straturi de sedimente, a caror grosime si densitate se diferentiaza in functie de anotimpuri.

Studiind straturile sedimentare, geofizicienii au reusit sa reconstituie durata scursa intre anotimpuri de-a lungul milioanelor de ani. Astfel, daca in urma cu 530 de milioane de ani viteza de rotatie a Terrei in jurul Soarelui era egala cu cea din zilele noastre, nu acelasi lucru se poate spune si despre viteza de rotatie a Pamantului in jurul propriei axe, care era mult mai rapida decat in prezent. Richard Stephenson sustine ca daca numarul de ore al unui an a ramas constant de-a lungul timpului, numarul de zile a scazut direct proportional cu trecerea timpului. Conform teoriei oamenilor de stiiinta britanici, numarul de zile dintr-un an de acum 530 de milioane de ani era de 420.

Concluzia socanta a studiului realizat la Universitatea din Durham este confirmata si de inregistrarile eclipselor lunare sau solare, realizate de oameni in ultimele trei milenii. Analizand sursele babiloniene, chinezesti si europene care au redat in detaliu astfel de evenimente, cercetatorii au putut stabili cu exactitate pozitia Soarelui in ultimii aproximativ 2700 de ani. Iar rezultatul a fost unul pe masura banuielilor : o zi in anticul Babilon era mai scurta decat in prezent cu patru sutimi de secunda.

Masuratorile executate prin intermediul satelitilor confirma si ele teoria oamenilor de stiinta britanici ; aceea ca Pamantul isi incetineste miscarea de rotatie in jurul propriei axe desi, aceleasi masuratori au demonstrat si faptul ca anumite evenimente pot grabi aceasta miscare.

Cel mai elocvent exemplu este anul 2004, an in care cutremurul produs in zona insulei Sumatra, precum si devastatorul tsunami care i-a urmat, au dus la scurtarea acelei zile cu 1/8 milioane parti dintr-o secunda.

Conform International Earth Rotation and Reference Systems Service (IERS), cea mai scurta zi din ultimii 100 de ani a fost cea din 13 iulie 2003. Aceasta zi a fost mai scurta decat una normala cu 0, 015 secunde.

Sursa : Pravda

OZN-uri in arta medievala.

Daca veti intreba unde si cand a inceput fenomenul OZN sa devina o parte importanta a culturii urbane, probabil ca vi se va raspunde : Roswell, 1947. Dar daca originile enigmaticului fenomen sunt, de fapt, cu mult, mult mai vechi ? 

Intr-adevar, cazul Roswell a devenit unul de notorietate in 1947, odata cu prabusirea in desertul New Mexico din Statele Unite a unui obiect zburator neidentificat. Misterele care planeaza in jurul acestui eveniment au fost amplificate si de reactia armatei americane care, prin oficialii ei, a declarat initial ca a capturat o nava extraterestra, pentru ca apoi sa nege cu vehementa existenta acestui caz. Intamplarea a constituit subiectul multor anchete de-a lungul timpului, un raspuns clar asupra a ceea ce s-a intamplat in acele zile nefiind oferit nici pana in prezent. Cert este ca, din acel moment, zeci de cazuri OZN, cele mai multe dintre ele descriind nave de forma discoidala, au fost semnalate in fiecare an, in orice colt al planetei.

Si totusi, astfel de relatari nu sunt o creatie a secolului XX. Intamplator sau nu, descrieri ale unor fenomene neobisnuite in care sunt implicate obiecte zburatoare par a fi existat de inca din cel mai vechi timpuri. Este posibil ca in Evul Mediu, spre exemplu, sa fi avut loc intalniri de gradul III ? Este evident faptul ca oamenii de atunci nu aveau nici un fel de cunostiinte despre nave zburatoare, cu atat mai mult despre entitati din alte lumi. Relatarile lor, multe dintre ele transpuse in arta, ridica totusi multe semne de intrebare.

 

Marturii enigmatice din trecut 

Anul 776, castelul Sigiburg, Franta. Profitand de lipsa imparatului Carol cel Mare, aflat in razboi cu cetatile italiene, trupele saxone asediaza Sigiburg cu intentia de a-l recuceri de sub ocupatia franca. Desi sortii inclinau de partea saxonilor, un fenomen misterios avea sa opreasca atacul si sa determine retragerea atacatorilor. Martorii declara ca, la un moment dat, pe cer si-au facut aparitia mai multe discuri luminoase, pe care localnicii le-au numit scuturi de foc, si care, se pare, ca pluteau deasupra bisericii din cetate. Inspaimantati, saxonii vor arunca armele si se vor retrage in dezordine fiind convinsi ca au asistat la o manifestare a fortei divine. Evenimentul avea sa fie redat intr-un manuscris celebru, Annales Laurissenses, unul dintre cele mai importante documente medievale privind domnia lui Carol cel Mare. (vezi foto)

Triumful verii se numeste o tapiserie celebra aflata in prezent la Bayerisches National Museum din Munchen. Creata la Bruges in 1538, tapiseria prezinta imaginea unei sarbatori inchinata recoltei. Pe fundal, cerul este brazdat de mai multe obiecte discoidale, asemanatoare cu ceea ce astazi numim, obiecte zburatoare neidentificate. (galerie foto)

Madonna cu pruncul este un tablou celebru realizat in secolul al XV-lea de catre pictorul italian Domenico Ghirlandaio (1449-1494). In prezent, pictura este expusa la Palazzo Vechio, Florenta. In spatele Fecioarei Maria, se poate lesne observa un obiect in forma de disc, inconjurat de raze luminoase care se afla pe cer. Tot pe fundal, un barbat insotit de un caine pare sa fie total distras de aparitia neobisnuita. (galerie foto)

Glorificarea Euharistiei sau a Sfintei Liturghii, este o alta pictura realizata de un artist italian, Bonaventura Salimbeni, in 1600. Expusa in biserica San Lorenzo din Montalcino, Italia, creatia prezinta in centru un obiect perfect sferic, metalizat, cu doua antene. Criticii de arta considera obiectul ca fiind o forma stilizata a pamantului.(galerie foto)

Viata Fecioarei Maria este o tapiserie realizata in 1330,si expusa astazi in biserica Notre Dame din Beaune, Franta. Pe fundalul imaginii se observa un obiect de forma disc, plutind pe deasupra caselor orasului.

Crucificarea este o alta pictura religoasa, realizata in 1350, care se afla in manastirea Visoki Decani din regiunea Kosovo. In stanga si in dreapta imaginii se afla doua obiecte in care sunt ilustrate mici siluete umane.
O icoana asemanatoare, din secolul al XVII-lea, se afla in catedrala Mtskheta din Georgia

Un desen misterios, reprezentand uriase globuri negre care au aparut in orasul Basel, a fost creat de Samuel Coccius in 1566. Tabloul este expus in Biblioteca Centrala din Zurich

“Le Livre Des Bonnes Moeurs”, Cartea Bunelor Moravuri scrisa de Jacques Legrand in 1338, a constituit subiectul multor dispute de-a lungul vremii. Intr-una dintre imaginile care ilustreaza cartea apare un ciudat obiect sferic de dimensiuni uriase. Desi se considera ca desenul reprezinta un balon, in Franta secolul al XIV-lea nu existau asemenea obiecte.(galerie foto)

sursa : descopera.ro 

Inchizitia.

Inchizitia -Catolicism

Institutia medievala a inchizitiei a fost varful de lance al catolicismului timp de sute de ani. Aparuta in anul 1184 a fost responsabila de zeci de mii de acuzari si executii asupra oricui era banuit de orice forma de erezie sau idee neconforma perceptelor Bisericii Catolice. Primele executii in masa a unor intregi comunitati umane au avut loc atunci cand miscarile Catarilor si Waldenzilor din sudul Frantei si nordul Italiei au fost exterminate. Folosirea pe scara larga a torturii a fost folosita incepand cu anul 1252, cand papa Inocent al IV-lea a autorizat acesta practica sinistra printr-o bula papala intitulata Ad extirpanda.

 Institutia Inchiztiei este inca activa si in zilele noastre sub numele de Congregatia pentru Doctrina si Credinta.

Inainte de a deveni papa, Cardinalul Ratzinger era conducatorul acestei organizatii !!!!

Planeta X (Nibiru) si Apocalipsa.

 Istoria mentioneaza un numar de planete si corpuri ceresti a caror existenta nu este suportata de dovezi stiintifice, insa exista anumite grupuri pseudostiintifice, adepti ai teoriei conspiratiei sau grupuri religioase, care sunt ferm convinse de existenta lor.

Paradoxal sau nu, nu trebuie sa fii un cetatean al Terrei secolului XXI, ca sa crezi in aceste teorii. Filozoful presocratic Philolaus sustinea ideea unei cosmologii non-geocentrice, in care toate obiectele universului se invart in jurul unui Foc Central. Contra-Pamantul este un corp ipotetic, inclus in sistemul nostru solar, identic ca dimensiuni, insa in care ordinea lucrurilor era opusa total celor de pe Terra. Daca o asemenea planeta ar exista in cosmologia noastra stiintifica, sub forma unei lumi sferice care se invarte in jurul Soarelui, aceasta ar fi in permanenta ascunsa in spatele acestuia si nu ar fi vizibila de pe Pamant, din cauza fortei gravitationale pe care ar exercita-o asupra celorlalte planete din sistem. Insa o asemenea influenta nu a fost resimtita, iar misiunile spatiale recente au infirmat existenta unui Contra-Pamant, odata cu navetele trimise pe Marte si Venus, al caror succes nu ar fi fost posibil daca aceasta planeta ar fi existat.

O alta credinta foarte puternica, care a atras in mod special atentia ufologilor, cercetatorilor astronomi si istoricilor, are la baza textele sumeriene, a caror interpretare sugereaza ca in trecut, Pamantul a fost vizitat de catre extraterestri veniti de pe o planeta indepartata a sistemului nostru solar. Unul dintre cei care au sustinut si dezvoltat aceste teorii este Zecharia Sitchin, care vorbeste despre planetele Tiamat si Nibiru. Despre Tiamat se crede ca ar fi fost localizata intre Marte si Jupiter. Acesta o descrie drept o lume prospera, acoperita de oceane si jungla, a carei orbita a fost modificata de sosirea unei planete foarte mari sau a unei stele, care a trecut prin sistemul solar undeva intre 65 milioane de ani pana la 4 miliarde de ani in urma. Ca urmare a modificarii orbitei, Tiamat a intrat in coliziune cu un alt corp, ducand la formarea Lunii si a Pamantului.

In 1995, un website a identificat Nibiru sau Planeta X ca fiind cel ai mare obiect din exteriorul sistemului solar, care va suferi in curand o coliziune cu Pamantul. La babilonieni, Nibiru era un corp ceresc asociat cu zeul Marduk, de unde cele doua denumiri ale ipotetecului corp ceresc. Sitchin este de parere ca Nibiru este o planeta cu o orbita eliptica in jurul Soarelui, care s-a aflat la periheliu in urma cu 3600 de ani si are o perioada de orbitare care variaza intre 3600 si 3700 de ani.

In 2003, revista Science et Vie publica un articol prin care anunta observarea unei a douasprezecea planete, intarind scrierile sumeriene care vorbeau despre 12 corpuri care formau sistemul solar. In august 2005, presa mondiala anunta si numele de botez al acestei planete: 2003-UB-313. Ceea ce a dat apa la moara celor care credeau in existenta planetei Nibiru este faptul ca noua descoperire descria aceeasi traiectorie eliptica ca si Nubiru, perpendiculara pe planul sistemului nostru solar.

Cele mai multe referinte despre aceasta planeta au fost extrase din Biblie, in mod special din Geneza. Cei care au vrut sa creada in existenta ei, au interpretat in acest sens anumite scene biblice, care se regasesc si in Enuma Elish, cartea creatiei la sumerieni. Nibiru era populata de o rasa extraterestra, asemantoare cu cea umana, numita Anunnaki. In opinia lor, Anunnaki au existat pe Terra, la fel ca si Moise, Noe si Abraham. Motivul pentru care acestia au vizitat prima data Pamantul, in urma cu 485 000 de ani, este aurul. Insa acestia nu dadeau metalului valoarea pe care i-au conferit-o pamantenii. Se pare ca importul metalului galben era singura solutie pentru salvarea atmosferei lor. Acestia au colonizat Pamantul, stabilindu-si taberele in zona de astazi a Iranului si a Irakului si au trait multi ani fericiti, intr-un soi de cetatate ideala. Dupa ce au obtinut ce au dorit, au parasit Terra, pentru a se intoarce pe planeta lor, insa au revenit in momentul in care planeta albastra isi sporise populatia. In acesta etapa, au amestecat ADN-ul primatelor cu cel al lor. Ceea ce a rezultat reprezenta masa de sclavi de care aveau nevoie pentru muncile din mine si ferme, care se aflau in Sumeria. Si asa a aparut Homo Sapiens, un amestec de gene intre o rasa superiora, Anunnaki, si una inferioara, hibridul cunoscut astazi sub numele de Homo Erectus.

 

Despre mitul Apocalipsei 

O alta data care da fiori unora este decembrie 2012. Despre acest eveniment s-au scris foarte multe, deoarece reprezinta data la care mayasii au anuntat Apocalipsa. Conform calendarului lor, care isi incheie ciclul la aceasta data, lumea trebuie sa se sfarseasca pentru ca un nou ciclu sa inceapa. Adeptii teoriei celor 12 planete cred ca la aceasta data, Nibiru ar ajunge in sistemul solar, ceea ce va da peste cap legile fizice dupa care se ghideaza celelalte planete.

O descriere exacta a consecintelor aparitiei planetei o face patriarhul Habacuc, care asociaza acest eveniment cu o serie de dezastre si calamitati naturale:
“Dumnezeu vine din Teman, si Cel Sfant vine din muntele Paran… Maretia Lui acopere cerurile, si slava Lui umple pamantul. Stralucirea Lui este ca lumina soarelui, din mana Lui pornesc raze, si acolo este ascunsa taria Lui. Inaintea Lui merge ciuma, si molima calca pe urmele lui. Se opreste, si masoara pamantul cu ochiul; priveste, si face pe neamuri sa tremure; muntii cei vecinici se sfarama, dealurile cele vechi se pleaca; El umbla pe carari vecinice. Vad corturile Etiopiei, pline de groaza, si se cutremura colibele din tara Madianului. S-a maniat oare Domnul pe rauri? Impotriva raurilor se aprinde mania Ta, sau impotriva marii se varsa urgia Ta, de ai incalecat pe caii Tai, si Te-ai suit in carul Tau de biruinta? Arcul Tau este desvelit; blestemele sunt sagetile Cuvantului Tau… Tu despici pamantul ca sa dai drumul raurilor. La vederea Ta, se cutremura muntii; se napustesc rauri de apa; adancul isi ridica glasul, si isi inalta valurile in sus. Soarele si luna se opresc in locuinta lor, de lumina sagetilor Tale care pornesc, de stralucirea sulitei Tale care luceste. Tu cutreieri pamantul in urgia ta, zdrobesti neamurile in mania Ta. Iesi ca sa izbavesti pe poporul Tau, sa izbavesti pe unsul Tau; sfarami acoperisul casei celui rau, o nimicesti din temelii pana in varf. Strapungi cu sagetile Tale capul capeteniilor lui, cari se napustesc peste mine ca furtuna, sa ma puna pe fuga, scotand strigate de bucurie, ca si cum ar fi si mancat pe cel nenorocit in culcus. Cu caii Tai mergi pe mare, pe spuma apelor mari. Cand am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se infioara buzele, imi intra putrezirea in oase, si-mi tremura genunchii. Caci as putea oare astepta in tacere ziua necazului, ziua cand asupritorul va merge impotriva poporului? Caci chiar daca smochinul nu va inflori, vita nu va da niciun rod, rodul maslinului va lipsi, si campiile nu vor da hrana, oile vor pieri din staule, si nu vor mai fi boi in grajduri, eu tot ma voi bucura in Domnul, ma voi bucura in Dumnezeul mantuirii mele!” (Habacuc 3,3)

Acest fenomen, care se petrece odata la 3600 de ani, reprezinta un adevarat mister pentru cei care il anticipeaza si, ca de obicei, ceea ce nu poate fi explicat, este asociat cu vointa divina, primind valente mistice.
In schimb, interpretarea textelor sumeriene nu lasa sa transpara nici un fel de exces mistic. Aici, apropierea planetei Nibiru este asteptata, un eveniment care va schimba ordinea denaturata a lucrurilor, aducand mult-dorita pace si liniste pe Pamant :
“Marea Planeta
Cand apare ea are culoarea rosu inchis.
Cerul ea il imparte in doua si ea este Nibiru
Cand din pozitia lui Jupiter, Planeta trece inspre vest,
O vreme calea linistita va avea si pacea va fi stapana pe Pamant.
Cand din pozitia lui Jupiter Planeta creste-n stralucire
Si zodia Cancerului va deveni Nibiru
Binecuvantat va fi Acadul cu belsug,
Si mai puternic fi-va imparatul lui.
Cand culmineaza Nibiru…
Tarile vor fi in pace, iar imparatii certati se vor impaca.
Iar zeii vor auzi rugaciuni si imnuri de slava.“

Ca orice alta teorie legata de corpuri ceresti necunoscute, in jurul carora pluteste doar incertitudinea si imaginatia bogata, Nibiru ramane un soi de Fata Morgana a sistemului nostru solar. In asteptarea misterioasei aparitii, ambele tabere se ghideaza dupa o vorba cat se poate de pamanteana: “Ramane de vazut”.

sursa : Pravda

Invitatie la scris.

Daca sunteti interesati de un anume subiect pe care nu-l gasiti pe blog, dar care ati vrea sa fie discutat, sunteti bineveniti sa lasati aici un mesaj..

Fie voi transforma mesajul vostru intr-o postare, fie voi gasi materialul ce va intereseaza.

Daca doriti sa deveniti colaboratori ai blogului.. la fel, lasati un mesaj aici.

Lectura placuta si fie sa va mearga mintea sa dezlegati cat mai multe din enigmele prezentate aici !

 

ps

 

tot in categoria asta voi posta toate nebunelile off-topic ce-mi mai trec- uneori – prin teasta !

Crime incredibile in numele religiei !

Oameni diferiti, care au trait in perioade indepartate atat din punct de vedere istoric, cat si geografic, oameni care s-au inchinat la Dumnezei diferiti, si-au ucis cu violenta si sadism semenii, ascunzandu-se in umbra protectoare a religiei pe care au imbratisat-o. O intrebare se impune: sunt religiile mapamondului doctrine care instiga la violenta sau sunt simple instrumente prin intermediul carora oamenii isi satisfac placerea de a ucide, cu scuza ca servesc unui scop nobil?

TOP 10 atrocitati in numele “religiei”.

10. Budistii din Burma

In anul 1850, calugarii budistii din Burma inca mai practicau ritualurile in care se performau sacrificii umane. Odata cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi “fara pata” au fost sacrificati si ingropati sub zidurile orasului pentru a deveni protectorii noii asezari. La putin timp, doua dintre morminte au fost gasite goale, ceea ce i-a facut pe astrologii regali sa dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie ucisi si ingropati sub ziduri, altfel capitala va fi evacuata. Pana la interventia guvernatorilor britanici care a pus capat sacrificiilor, 100 de persoane fusesera ucise deja.

9. Masacrul de la muntele Meadows

Odata cu declansarea razboiului din Utah, mormonii de pe intreg teritoriul s-au adunat in scurt timp, pentru a lupta impotriva armatei Statelor Unite, despre care banuiau ca urmareste eradicarea populatiei mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au aparut zvonurile conform carora in trenul Fancher-Baker, care transporta emigranti din Arkansas catre California, se aflau inamici care participasera la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, ramas in istorie drept “masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui numar mare de emigranti, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante in organizarea militara locala, Isaac C. Haight si John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizandu-si oamenii astfel incat sa para un atac al nativilor americani. Dupa asediu, mormonii au reusit sa convinga emigrantii sa se predea. Nedorind sa lase martori ai implicarii lor in acest atac, 120 de oameni, barbati, femei si copii au fost executati. Dintre cei din urma, doar 17 au fost crutati. Abia 20 de ani mai tarziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducatori, John D.Lee, avea sa fie condamnat si executat chiar la locul masacrului.

8. Vanatoarea de vrajitoare

Odata cu sosirea lor in Massachusetts, in jurul anului 1600, puritanii au creat o politie religioasa care urmarea si pedepsea orice devianta doctrinala. “Pacatosii” erau biciuiti, pusi la stalpul infamiei, spanzurati, li se taiau urechile sau li se gaureau limbile cu un fier incins. De cealalta parte se aflau adeptii formatiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a caror religie era considerata o blasfemie. Practicantii Quaker prinsi erau spanzurati. In 1690, teama fata de magie si de efectele acesteia i-a facut pe puritani sa condamne la moarte 20 de vrajitoare si sa arunce in inchisoare alte 150 de persoane banuite de vrajitorie. In intreaga perioada a persecutiilor, care a durat din 1484 pana in 1750, mii de oameni au fost arsi pe rug sau spanzurati. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.

7. Crimele sectei Thugee

Pentru a potoli setea de sange a nemiloasei zeite Kali, practicantii sectei Thugee din India au dezvoltat inca din anul 1500 o practica religioasa prin care oamenii erau jertifi pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin strangulare in timpul ritualurilor. Se aproximeaza ca 2 milioane de oameni i-au cazut victime de-a lungul timpului. Numai in anul 1800 au fost curmate circa 20 000 de vieti, pana cand interventia autoritatilor britanice a pus capat acestor practici. Numarul victimelor s-a diminuat, desi in 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. In prezent, anumiti preoti hindusi inca mai practica acest ritual, insa locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.

6. Persecutiile romane

Una dintre primele persecutii impotriva crestinilor s-a petrecut in anul 64 d. Cr., din ordinul imparatului Nero. Este acelasi an in care Roma era cuprinsa de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru ca foarte multe zvonuri il inculpau pe insusi Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toti crestinii sa fie arestati si ucisi sub invinuirea de a fi starnit devastatorul incendiu. Multi dintre acestia au fost sfasiati de salbaticiuni in timpul sangeroaselor spectacole romane sau au fost arsi de vii. In urmatorii ani, actiunile indreptate impotriva crestinilor au continuat, ajungand la apogeu in timpul a ceea ce s-a numit “Marea persecutie”. Aceasta a inceput cu o serie de patru edicte care interzicea practicile religioase crestine si mergeau pana la executia in masa a practicantilor. Persecutiile au incetat odata cu urcarea pe tron a imparatului Constantin I in anul 306, cel care avea sa legalizeze crestinismul sapte ani mai tarziu, in 313.

5. Cruciadele

Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atat impotriva dusmanilor externi cat si a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii pagani au fost vizati, dar si crestinii greci ortodocsi, catarii, husitii sau oricine dobandea “statutul” de inamic al papilor. Scopul initial al cruciadelor era recuperarea Pamantului Sfant de la musulmani si impiedicarea expansiunii turcesti. Cruciadele erau purtate impotriva paganilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicati din motive religioase, economice sau politice. In scurt timp insa, acestea au inceput sa serveasca si altor scopuri, cu precadere politice. Organizarea unei cruciade insemna mobilizarea unor forte militare imense, iar luptele presupuneau o violenta iesita din comun, avand ca rezultat un numar impresionant de victime. Ideea unui razboi religios care serveste unei cauze nobile a infierbantat mintile laicilor, asa se face ca spre sfarsitul secolului XI, oamenii din popor se angajau in aceste batalii, devenind dupa depunerea unui juramant “soldatii bisericii”. Se pare ca pana in 1291, numarul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifra aproximativa, in lipsa unor evidente exacte. Este foarte probabil ca cifra sa fi fost mult mai mare, augmentata de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.

4. Jihadul islamic

Semnificatiile “razboiului sfant” au nascut de-a lungul timpului o multime de controverse. Unii musulmani inteleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamica si pentru a-l multumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care acestia invata sa-si controleze propriile dorinte si sa lupte impotriva gandurilor rele. Pentru acestia, jihadul se afla inauntrul fiintei si se materializeaza prin aducerea dreptatii si inlaturarea raului din societate. Aceste precepte au cunoscut in scurt timp o extensie, care s-a materializat impotriva necredinciosilor.
Insa un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52 a nascut foarte multe dezbateri in lumea islamica. Multi l-au folosit in trecut si il folosesc si in prezent drept scuza pentru a comite crime ascunse in spatele unei doctrine religioase: “ Nu cedati in fata necredinciosilor, ci luptati cu indarjire impotriva lor”.
Razboiul sfant, mentionat in Coran, a facut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare ca in decursul istoriei, numarul victimelor ucise in numele Islamului numara aproximativ 200 milioane. In primii ani, armatele musulmane se raspandeau rapid: din estul Indiei pana in vestul Marocului. La scurt timp, diverse formatiuni religioase si-au adus acuze reciproce, declarand jihadul una impotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor pacatosilor si familiilor lor. In 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a initiat un jihad in scopul de a converti triburile africane pagane.

3. Jertfele aztece

Aztecii au inceput elaborarea teocratiei in jurul anului 1300, marcand era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20 000 de oameni au fost jertfiti zeilor, in mod special zeului soare, caruia trebuia sa i se asigure ratia zilnica de sange. In cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasa, iar corpurile erau mancate. Alte victime erau inecate, decapitate, arse sau aruncate de la inaltime. Intr-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obisnuiau sa planga des erau omorati incet pentru ca lacrimile lor sa aduca ploaia. Pentru a o multumi pe zeita porumbului, o fecioara trebuia sa danseze timp de 24 de ore, dupa care era ucisa, iar pielea ii era jupuita. O insemnare mentioneaza ca la incoronarea regelui Ahuitzotl, 80 000 de prizonieri au fost macelariti intru satisfacerea zeilor.

2. Inchizitia

Primele miscari ale inchizitiei au fost provocate de atitudinea maselor fata de crestinism, in mod particular de cea a catarilor si a valdensienilor. Tortura a inceput sa fie folosita dupa anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Insa decretul interzicea varsarea de sange, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era “strappado”, care presupunea legarea mainilor acuzatului la spate si suspendarea acestuia in aer, pana la fracturarea bratelor. Metoda a cunoscut si “imbunatatiri”: in unele cazuri, se adaugau greutati la picioare, ceea ce ducea implicit, la dislocarea lor. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. In 1568, Tribunalul Inchizitiei Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasa este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe constiinta cel putin 10 220 de suflete.

1. Masacrul hindusilor

Cucerirea Indiei de catre mahomedani a fost descrisa de catre istoricul W.Durant, drept cel mai sangeros episod din istorie. In anumite parti ale Europei si ale Asiei, natiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam in locul mortii sigure care ii astepta. In India lucrurile nu au stat asa cum si-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorita religiei hindu, care isi ocupase locul in viata si in cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani in urma. Pusi in fata unei rezistente iesite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat sa incendieze orase intregi si sa masacreze intreaga populatie a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numarul victimelor cu cateva mii de suflete si tot pe atatea erau aruncate in ghearele sclaviei. Fiecare invadator isi putea construi la propriu un deal din craniile adeptilor hindusi. Cucerirea Afganistanului in anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea intregii populatii hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei isi facusera o regula din a omori 100 000 de hindusi pe an. In anul 1399, Teimur a ucis 100 000 de oameni intr-o singura zi si mult mai multi cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numarul populatiei hinduse a scazut din anul 1000 pana in anul 1525 cu 80 milioane.

sursa : dESCOPERA.RO

Viata pe Pamant nu este o intamplare ?

Teoriile despre aparitia vietii pe Pamant au evoluat odata cu omul care le-a creat. De la vechile mitologii pana la curentele si experimentele moderne, omul a incercat sa afle de unde vine, cu atat mai mult cu cat acum stie cu siguranta incotro se indreapta. Stanley Miller, celebrul biolog si chimist american, a facut in 1953 un experiment in laborator, in urma caruia a conchis ca aparitia vietii pe Pamant este o pura intamplare. Experimentul, ramas in istorie sub numele de Miller-Urey, a urmarit sa demonstreze ca materia organica poate fi obtinuta din materie anorganica. Insa acesta a fost contrazis de majoritatea oamenilor de stiinta moderni, cei care au sustinut ca un lucru atat de complex nu poate fi doar o simpla vointa a sortii.

 

Aminoacizii – cheia vietii 

Teoria lui Miller s-a bazat pe faptul ca aminoacizii (o componenta esentiala a vietii) au aparut din intamplare. Insa se pare ca simpla lor prezenta nu este suficienta pentru a produce viata. Aminoacizii sunt o parte esentiala a procesului formarii vietii, insa o conditie necesara este ca acestia sa se uneasca intr-o anume secventa pentru a forma molecule de proteine. Daca nu se afla in secventa corecta, moleculele de proteine nu vor functiona. Nu s-a putut demonstra niciodata faptul ca aminoacizii variati se pot uni intr-o secventa din intamplare, pentru a forma molecule de proteine. Chiar si cea mai simpla celula este alcatuita din milioane de molecule de proteine variate.

Cei care nu au fost de acord cu teoria lui Miller au invocat si faptul ca experimentele sale s-au desfasurat in conditii de laborator, prin urmare, aminoacizii se aflau intr-un mediu protejat. In spatiu deschis, acestia se pot dezintegra rapid si pot fi distrusi in conditii exterioare neprielnice. Singurul motiv pentru care aminoacizii se unesc intr-o anumita secventa a unei celule este pentru ca ei sunt programati sa faca asta de catre o secventa deja existenta, aflata in codul nostru genetic.

 

De stanga sau de dreapta? 

In natura, exista doua feluri de aminoacizi: de stanga si de dreapta. Cu toate acestea, ca viata sa apara este nevoie numai de un singur gen: cel de stanga. Prin urmare, nu numai ca acestia trebuie sa se uneasca in secventa corecta, dar trebuie sa fie exclusiv de stanga. Este suficient ca un singur aminoacid de dreapta sa intervina in acest amestec, pentru ca formula sa fie compromisa. Viata nu ar putea aparea nicicum in astfel de conditii.

Daca o celula evolueaza, acest lucru trebuie sa se intample cat mai repede cu putinta. O celula partial evoluata nu poate astepta milioane de ani pentru a deveni completa, deoarece va fi instabila si se va dezintegra intr-un mediu deschis, mai ales daca nu se bucura de protectia unei membrane celulare. De asemenea, formarea completa a unei celule nu este o garantie ca aceasta este apta sa sustina viata. O data ce o celula este formata si gata sa sustina viata, codul genetic si alte mecanisme biologice intervin pentru a directiona formarea altor celule. Intrebarea multor savanti este cum este posibil ca viata sa apara din intamplare, de vreme ce in natura nu exista un astfel de mecanism coordonator?

 

Evolutionismul, incotro? 

Marele savant britanic, Sir Frederick Hoyle a spus ca probabilitatea ca o secventa moleculara aflata intr-o celula simpla sa genereze viata este echivalenta cu posibilitatea ca o tornada sa aiba loc intr-un atelier cu piese de avion, iar ca urmare a acesteia, un avion 747 Jumbo Jet sa se asambleze singur.

“Ca urmare a teoriilor emise de cunoscutul evolutionist Richard Dawkins, multi oameni au inceput sa creada ca selectia naturala este rezolvarea tuturor problemlor legate de evolutie. Insa selectia naturala nu poate produce ceva. Ea poate doar selecta ceva ce a fost deja produs. Prin urmare, selectia naturala poate functiona doar dupa aparitia vietii, nu inainte”, este de parere biologul si teologul Babu G. Ranganathan.

Evolutionistii cred ca mutatiile intamplatoare ale codului genetic produc un numar crescator de gene complexe prin intermediul selectiei naturale, astfel incat evolutia sa se faca de la specii simple catre specii din ce in ce mai complexe. In ciuda acestei teorii, nu exista un fapt concret care sa dovedeasca ca mutatiile intamplatoare pot produce gene mai complexe. “Selectia naturala nu este o forta activa, ci mai degraba un proces pasiv in natura. Doar variatiile care au puterea de a supravietui vor fi selectate sau pastrate. Odata ce o variatie a supravietuit, atunci desigur ca nu este o intamplare ca fost aleasa”, declara Babu G. Ranganathan.

Selectia naturala, in sine, nu poate produce variatii genetice. Ea poate doar selecta ceva dintr-un fond care exista deja. In opinia lui Ranganathan, termenul de “selectie naturala” este doar o figura de stil, deoarece natura nu poate face o selectie activa si constienta, fiind in intregime un proces pasiv. Selectia naturala este un alt mod de a vorbi despre supravietuirea naturala. Daca o modificare biologica are loc, ea ajuta o specie sa supravietuiasca. Rolul selectiei naturale este de a alege dintr-o suma de variatii biologice care sunt posibile in cadrul unei specii.

“Avand in vedere toate teoriile si argumentele emise asupra evolutiei si designului inteligent, este uimitor cum multi oameni moderni, care au acces la informatie, cred ca savantii au reusit sa creeze viata in laborator. Acest lucru nu s-a intamplat niciodata”, sustine acelasi Ranganathan.

Experimentele in laborator efectuate de catre cercetatori au avut ca scop dezvoltarea ingineriei genetice, dar bazata pe forme de viata deja existente. In urma experimentelor, acestia au reusit sa reproduca viata, dar avand ca punct de pornire exclusiv materia organica. Chiar daca in viitor acestia vor reusi sa obtina viata din materie anorganica, acest lucru va fi posibil doar cu ajutorul designului inteligent si nu va constitui o dovada a aparitiei accidentale a vietii. Viata artificiala este o creatie a cercetatorilor, realizata prin introducera unei secvente de ADN intr-o celula deja existenta. Niciuna dintre teoriile sau argumentele prezentate in trecut nu a putut sustine ideea ca viata a aparut din intamplare, chiar daca conditiile de mediu erau prielnice acestui lucru, si asta deoarece aparitia vietii este un proces mult prea complex pentru a fi lasat in intregime in voia intamplarii.

 

Marte – un posibil raspuns 

Multi dintre savantii lumii moderne au intreaga atentie indreptata catre Marte, in speranta ca cercetarile ample care se desfasoara in aceasta perioada asupra solului si atmosferei Planetei Rosii pot oferi raspunsuri la intrebarile arzatoare legate de originea vietii. Chiar daca viata ar fi posibila pe Marte, ar fi greu de dovedit ca ea s-a format acolo si ca a fost o pura intamplare. Este foarte probabil ca, in cazul in care s-ar gasi viata pe Marte, aceasta sa provina de fapt, de pe Pamant.

Cu mult timp in urma, Terra a avut o activitate vulcanica intensa, care ar fi putut arunca in spatiu, odata cu gazele si cenusa vulcanica, si microbi sau alte forme de viata microscopice. Cercetatorii nu exclud posibilitatea ca acestea sa fi ajuns pe Marte. “Credem ca pe Marte exista aproximativ 7 milioande de tone de sol terestru. In eventualitatea in care vom gasi viata acolo, exista o posibilitate destul de mare ca ea sa vina de pe Pamant”, declara omul de stiinta Kenneth Nealson. Asta explica, conform astronomului dr. Walt Brown de ce anumiti meteoriti contin particule organice. Acestia reprezinta bucati desprinse din scoarta terestra in urma cu foarte mult timp, ca urmare a puternicelor disturbante geologice.

Legile naturale pot explica cum anume functioneaza ordinea in viata, in univers, chiar si modul in care functioneaza undele scurte, insa nu pot explica pe deplin originea acestei ordini.

sursa : descopera.ro

Structura nucleului atomic

 

Nucleul atomic este alcatuit din trei elemente fundamentale: neutronul, protonul si quarcul.

NEUTRONUL, particula elementara cu polaritate neutra, care face parte din nucleul atomului, este una din cele mai mici parti de materie pe care oamenii de stiinta o pot izola, numita si particula elementara. Neutronul are aproximativ 10^-13 cm in diametru si cantareste 1.6749 x 10^-27 kg.

Neutronii si protonii se imbina strans pentru a crea nucleul atomic. Numarul de protoni continut de un atom determina ce element chimic este, pornind de la 1 proton pentru hidrogen pana la 92 pentru uraniu. Oamenii de stiinta au reusit totusi in laboratoare sa creeze atomi cu pana la 116 protoni. Fiecare atom contine de obicei cam atatia neutroni cat si protoni, dar diferiti atomi specifici aceluiasi element pot avea numere diferite de neutroni.

Atomii care difera doar prin numarul de neutroni se numesc izotopi. De exemplu, cei mai multi atomi ai celui mai simplu element, hidrogenul, au un nucleu ce contine un singur proton. Totusi, in hidrogenul natural, 0.015% din atomi au un neutron in aditie la proton. Izotopul se numeste hidrogen greu sau deuteriu. Un element are de obicei cativa izotopi, aproape toti identici in felul in care reactioneaza chimic cu alte elemente si cu fiecare dintre ei.

STRUCTURA SI CARACTERISTICI:

Neutronul este sensibil mai greu decat protonul si de 1.883 ori mai greu decat electronul. Este afectat de cele patru forte fundamentale ale naturii. Deoarece are masa este afectat de gravitatie, forta de atractie dintre toate obiectele universului. Desi neutronul nu are incarcatura electrica el este usor magnetic deci este afectat de forta electromagnetica, forta de atractie sau respingere dintre particule magnetice sau incarcate electric. Neutronul este afectat de puternica forta nucleara, o atractie care mentine neutronii alaturi de protoni si de alti neutroni in nucleu. Neutronul este de asemenea afectat de slaba forta atomica, o interactiune dintre componentele neutronului care-i cauzeaza descompunerea sau ruperea. Izolat de materia nucleara, un neutron liber se descompune intr-un electron incarcat pozitiv si un electron incarcat negativ, eliberand in acest fel energie. Timpul mediu de existenta a unui neutron liber este putin mai mic de 15 minute.

Oamenii de stiinta au descoperit neutroni dupa ce mai intai ai descoperit protonii in nucleele atomilor. Pentru o perioada, fizicienii au crezut ca neutronii si protonii sunt cele mai mici particule din nucleu. Totusi dupa 1947 fizicienii au descoperit alte particule elementare cum ar fi lambda si mesons. Aceste particule nu se gasesc in nucleu dar pot fi create de reactii nucleare, schimbari in nucleu care elibereaza particule. Multe din aceste particule elementare au proprietati similare cu cele ale neutronului si protonului. Fizicienii au emis ideea ce, devreme ce particulele elementare par a fi inrudite, ele trebuie sa fie compuse din aceleasi mai mici „caramizi ale universului”, pe care le-au numit quarci. La inceput oamenii de stiinta au crezut ca quarcii nu erau obiecte reale, dar in 1967 ei au folosit raze de electroni cu energie inalta pentru a „mina” in proton si neutron si au dovedit existenta unor particule asemanatoare unor granule, quarcii. Neutronul, ca si protonul este alcatuit din trei quarci. Forta nucleare puternica de atractie este de fapt una care atrage quarcii unii de altii pentru a alcatui protonii si neutronii. Quarcii unui proton si neutron vor atrage si quarcii altui proton sau neutron, formand in acest fel nucleul.

PROTONUL, particula elementara purtatoare de sarcina pozitiva, alaturi de neutron si electron este una din componentele tuturor nucleelor. El este singura particula elementara stabila acest lucru insemnand ca poate exista de unul singur pentru o perioada mare de timp. Sarcina lor pozitiva este de of 1.602 x 10-¹⁹ coulomb. Sarcina este egala si de sens opus cu cea a electronului. Ei au o masa de 1.67x 10-²⁷ kg si alaturi de neutroni sunt raspunzatori pentru cea mai mare parte din masa atomului. Atomii contin un numar egal de protoni si neutroni astfel incat fiecare atom au per total o sarcina zero.

Numarul atomic al unui element este egal cu numarul de protoni din nucleu. Numarul de electroni dintr-un atom neschimbat trebuie sa fie egal cu numarul de protoni si aranjarea acestor electroni determina proprietatile chimice ale atomului.

 

STRUCTURA SI CARACTERISTICI

Protonul este de 1.836 ori mai greu decat electronul. Pentru un atom de hidrogen care contine un electron si un proton, protonul asigura 99.95% din masa. Neutronul cantareste putin mai mult decat protonul. Elementele mai grele decat hidrogenul contin de obicei cam acelasi numar de protoni si neutroni in nucleele lor, deci masa atomica sau masa unui atom este de obicei de doua ori mai mare decat numarul atomic.

Protonii sunt afectati de cele patru forte fundamentale ale naturii care guverneaza toate interactiunile dintre particulele si energia din univers. De forta electromagnetica cauzeaza ca protonii incarcati pozitiv sa atraga electronii incarcati negativ si ii mentine pe orbita nucleului atomic. Aceasta forta face de asemenea ca protonii stransi laolalta in nucleu sa se respinga cu o forta de 100 milioane de ori mai mare decat atractia electrica care leaga electronii. Repulsia este totusi contrata de forta nucleara puternica, cere leaga protonii si neutronii impreuna intr-un nucleu compact. Celelalte doua forte fundamentale, gravitatie si forta nucleara slaba de asemenea afecteaza protonul. Gravitatia este forta care atrage orice element din univers care are masa ( protonul ) de orice altceva cu masa. Este slaba cand masele sunt mici dar poate deveni foarte puternica atunci cand masele sunt mari. Forta nucleara slaba este una ce poate fi „simtita” care se manifesta intre anumite particule elementare, incluzand protonul si care guverneaza modul cum anumite particule elementare se descompun in alte particule.

Protonul a fost mult timp crezut a fi o particula punctiforma, invizibila, ca electronul. In anii 1950, oamenii de stiinta au folosit raze de electroni pentru a „mina” in proton si au descoperit ca are forma si marime definite. Aceste experimente au aratat ca, in loc sa fie un punct invizibil, protonul are un diametru de aproximativ 10^-13 cu un exterior asemanator unui nor ce inconjoara un centru dens.

Protonii s-au format initial dupa o miime de secunda dupa Big Bang, explozia despre care cred savantii ca a stat la inceputul universului. In acest scurt timp, temperatura universului a scazut suficient pentru ca quarcii sa se uneasca. Este posibil ca protonii sa de mai descompuna, dar acest tip de eveniment, numit descompunerea protonilor, este extrem de rar. Experimentele au dovedit ca timpul mediu de viata al protonului este de cel putin 10³⁵ ani. Acesta poate parea ciudat avand in vedere ca universul are aproximativ 15 x 10⁹ ani. Unii protoni traiesc pentru un timp mult mai scurt decat timpul mediu de viata. Totusi savantii fac experimente de proportii cu mii de tone de material, sperand sa vada o descompunere de protoni.

QUARCII, cele mai mici bucati de materie stiute, nu exista niciodata singuri. Sunt mereu gasiti in combinatie cu alti quarci in particule de materie mai mari. Studiind aceste particule mai mari, oamenii de stiinta au determinat proprietatile quarcilor. Protonii si neutronii, particulele care alcatuiesc atomii, sunt alcatuiti din quarci. Fara quarci nu ar fi existat atomi, iar fara atomi materia nu ar fi existat asa cum o stim.

Exista sase tipuri de quarci. Ei sunt numiti up, down, charm, strange, top, bottom. Toti quarcii au o anumita masa si incarcatura electrica. Materia obisnuita, adica materia facuta din atomi, contine doar cei mai usori doi quarci, up si down. Urmatorii cei mai usori, charm si strange, sunt gasiti in particule ce se numesc raze cosmice, care isi au originea spatiu. Savantii au produs top si bottom, cei mai grei quarci, in laborator, dar nu i-au gasit si in natura. Multi fizicieni si astronauti cred ca chiar imediat dupa Big Bang toate cele sase tipuri de quarci au existat. Cei mai grei quarci s-au descompus apoi in tipurile mai usoare.

Quarcii au antiparticule contrare in natura, numite antiquarci, care se combina pentru a crea antimateria. Antimateria du exista in natura pe Pamant si majoritatea oamenilor de stiinta considera ca este destul de rara in univers, totusi ea a fost produsa in laborator. Antiquarcii au multe din proprietatile pe care le au si corespunzatorii lor quarci, dar unele proprietati sunt opuse celor pe care le au quarcii.

 

ISTORIA ATOMULUI

 

Particula primordiala, imperceptibila si indivizibila, a carei istorie incepe in urma cu 2.500 de ani, in Grecia Antica. Evolutia cunoasterii materiei, a descoperirii structurii atomice a realitatii, este in fapt un parcurs incalcit si dramatic, de la primele intuitii ale anticilor filosofi greci, pana la giganticele acceleratoare de particule de astazi si la energia curata a viitorului.

Celebrul fizician Richard Feynman spunea ca, daca toata cuceririle stiintifice ale umanitatii ar fi la un moment dat in pericol de a disparea, el nu le-ar spune urmasilor decat un singur lucru: “Totul este zamislit din atomi”. De fapt, cu adevarat remarcabila este tocmai fascinanta calatorie a omenirii in adancurile materiei pentru a cunoaste secretele atomului – acest obiect invizibil care se afla la temelia realitatii Universului si care fundamenteaza acum intreaga fizica, chimie si biologie. O calatorie departe de a fi ajuns la final.

400 i.Hr. Filosoful grec Democrit dezvolta prima teorie atomica. El spune ca intreaga materie este alcatuita din particule micute, eterne, imuabile si indestructibile. Democrit a inventat termenul atom, derivat din grecescul atomos, adica indivizibil. Desi bazate pe simple intuitii, ideile filosofului s-au dovedit a fi remarcabil de corecte.

1803 Chimistul britanic John Dalton reinvie ideea lui Democrit conform careia atomii reprezinta „caramizile“ fundamentale ale materiei. Totusi, teoria atomica a lui Dalton se bazeaza mai curand pe un secol si jumatate de experimente chimice, decat pe simpla gandire filosofica.

1815 In cadrul unei ipoteze indraznete, chimistul britanic William Prout avanseaza ideea ca atomii tuturor elementelor sunt alcatuiti din multimi variabile de atomi de hidrogen.

1867 Important om de stiinta austriac din secolul al XIX-lea, Ludwig Boltzmann descopera legatura dintre comportamentul gazelor si atomii din care sunt alcatuiti acestia. El sugereaza ca atomii se afla intr-o con­stan­ta zgaltaire si ciocnire, in acord cu legile mecanicii.

1896 Radioactivitatea este descoperita din intamplare de fizicianul Henri Becquerel, in timp ce investiga fosforescenta sarurilor de uraniu. El remarca o sursa puternica de energie provenita din interiorul atomilor de uraniu, prima dovada ca atomii nu numai ca exista, dar trebuie sa aiba si o structura interna, de vreme ce sunt capabili sa produca o asemenea energie.

1897 Fizicianul britanic J.J. Thomson descopera electronul. Apoi, tot el propune primul model al structurii interne a atomului – model cunoscut sub numele de „placinta cu prune“. Potrivit acestuia, fiecare atom este o sfera de materie incarcata pozitiv, cu electronii negativi scufundati in ea, precum prunele intr-o placinta.

1900 Fizicianul german Max Planck anunta nasterea teoriei cuantice, propunand o ecuatie simpla prin care explica felul cum caldura este radiata de anumite obiecte. El sustine ca radiatia de caldura nu este un flux continuu, de felul unei unde, ci se transmite prin mici bulgari de energie. Si la ora actuala, teoria lui stiintifica este folosita pentru a explica felul cum se comporta atomii.

1902 Cea mai pretuita teorie din chimie – conform careia atomii sunt imuabili – este inmormantata de Ernest Rutherford (foto), om de stiinta din Noua Zeelanda, si de colegul sau Frederick Soddy. Ei dovedesc ca radioactivitatea este procesul prin care atomii unui element se transforma in atomii altui element. Cei doi cercetatori sunt considerati primii adevarati alchimisti.

1905 In anul de gratie in care isi publica studiul asupra teoriei relativitatii, Einstein dovedeste matematic si faptul ca atomii exista. Savantul deduce ecuatii matematice care descriu modul cum vibratiile moleculelor de apa pot determina granulele de polen suspendate in ea sa se izbeasca una de alta.

Misterele civilizaţiilor antice, descoperite din spaţiu

Angkorul, în prezent o regiune minată de bombe din Cambodgia, a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii. În Asia de Sud-Est existau şi alte oraşe întinse decât cele cunoscute, cu densitate scăzută. Regatul asirian, vechi de 3.000 de ani, îngloba o reţea de suburbii de care nu se ştia până acum.

În ultima vreme începe să prindă avânt un grup în creştere de arheologi, ce folosesc radarul sau imagistica prin satelit pentru a dezveli misterele în care sunt învăluite civilizaţiile antice. Ei scotocesc de la înălţime fundul oceanelor, junglele dense şi oraşele îngropate, transformând arheologia clasică în ceea ce NASA a numit, în documentele de finanţare, “arheologie spaţială”.

Noul domeniu schimbă percepţia istoricilor asupra lumii antice şi duce la reconceptualizarea viziunii asupra peisajelor străvechi şi, în plus, poate oferi soluţii viabile pentru reorganizarea oraşelor mari.

Dacă nu ar fi un teren minat, Lingapura ar fi un loc numai bun de săpat. Această părticică a Cambodgiei de Nord-Vest a fost, pentru o parte a secolului al X-lea, capitala Angkorului, un oraş înfloritor şi extins, presărat cu case, canale de irigaţii şi mai mult de 1.000 de temple încoronate cu falusuri de piatră, denumite “lingam” în sanscrită.

Dar de când dictatorul Pol Pot şi khmerii roşii au împânzit Cambodgia cu milioane de mine explozive în anii ’70, ruinele de la Lingapura au rămas în mare parte neatinse. Damian Evans şi Bill Saturno nu sunt însă speriaţi de bombe şi examinează zona din vârful unui turn vechi de 1.000 de ani, pe cale de prăbuşire, din apropierea ruinelor.

Mai mult, în fiecare ianuarie, în timpul sezonului uscat al Cambodgiei, arheologii australieni zboară în căutare de noi indicii. La momentul de faţă, Proiectul Angkor include şi un paleobotanist, un specialist în datarea cu radiocarbon şi un pilot american, veteran al războiului din Vietnam.

În Cambodgia, arheologia spaţială a schimbat istoria unei civilizaţii. Damian Evans, de la Universitatea din Sydney, în vârstă de 32 de ani, a întocmit deja harta Angkorului de Nord, o altă zonă minată, din spatele unui monitor de computer din Australia, în încercarea de a afla motivul dispariţiei acestei civilizaţii. A folosit tehnologia radar şi imaginile transmise prin satelit pentru a schiţa vasta reţea de canale şi rezervoare, demonstrând că Angkorul a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii, o metropolă de dimensiunea Los Angelesului de astăzi.

Evans a pus acum ochii pe Lingapura. Când oamenii construiesc o casă sau un templu ori pun pe picioare un teren, ei afectează plantele şi copacii din jur, fie intenţionat, prin fermierit, fie neintenţionat, prin îmbogăţirea solului cu resturi alimentare şi deşeuri organice. Tot acest proces creează rute vegetative ce pot dăinui secole de-a rândul, iar ţelul de acum al echipei de arheologi proptiţi în turn este descoperirea vegetaţiei speicifice doar Lingapurei.

Bill Saturno, expert în imagistică prin satelit ce îşi împarte timpul între Universitatea din Boston, jungla guatemaleză şi centrul spaţial Marshall al NASA, caută copaci neobişnuit de înalţi sau specii izolate. Dacă îşi va da seama ce trăsături corespund ocupaţiilor localnicilor din Lingapura, el poate procesa imagini prin satelit pentru a scoate la iveală rutele oraşului, lăsându-l apoi pe colegul său australian să identifice locurile ascunse, de la computerul său.

Tehnologiile folosite de cei doi specialişti nu pot fi însă combinate peste tot. Imaginile prin satelit sunt preţioase pentru regiuni umezi, precum deltele sau zonele puternic împădurite, pe când câmpiile fără copaci sau deşerturile cer tehnologia radar. În Angkorul de Nord, care nu este într-atât de împădurit precum Lingapura, Damian Evans foloseşte radarul cu apertură sintetică (SAR), un tip de radar rezistent la toate condiţiile de climă şi lansat din “burta” unui avion, ce poate aduna mult mai multă informaţie decât unul obişnuit. Dispozitivul înregistrează schimbările de nivel, variaţiile din umiditatea solului sau diferenţele de luminozitate, permiţându-le arheologilor să repereze canale antice şi movile ridicate de mâna omului.

Arheologia spaţială nu aduce un concept nou. Zburând deasupra Europei în timpul Primului Război Mondial, arheologii recruţi au observat multe tipare răsfirate printre recoltele de la sol. Mai târziu, excavările au arătat că ele sunt rămăşiţe ale unor aşezări îngropate. Cu toate acestea, arheologii au reuşit să dezgroape locuri invizibile ochiului liber doar în ultimele decenii şi doar o dată cu introducerea senzorilor ce iluminează suprafaţa Pământului din aer sau din spaţiu.

Acum, cercetătorii de la NASA, agenţie spaţială care a finanţat până acum, cu două milioane de dolari, şapte proiecte de arheologie spaţială din lume, sunt ocupaţi cu perfecţionarea tehnologiei SAR. Ultima versiune operaţională, Geosar, este cea mai elegantă de până acum, mai ales că încape perfect în carcasa unui avion Gulfstream. Arheologul Roland Fletcher, de la Universitatea din Sydney, pasionat de culturile preindustriale precum cele din Angkor, ar vrea să o încerce deasupra aşezărilor timpurii din Myanmar, Sri Lanka şi Vietnam, pentru a compara rezultatele cu cele din Angkor.

Fletcher spune că se adună tot mai multe dovezi în favoarea teoriei că în Asia de Sud-Est existau şi alte oraşe întinse, cu densitate scăzută. Întrebarea este dacă şi ele au dispărut în urma distrugerii mediului înconjurător prin construcţii masive, aşa cum se crede în cazul Angkor.

O dată la câteva luni, o nouă descoperire venită din ceruri zguduie lumea arheologiei. În Irak, Jason Ur de la Harvard a dezvelit canale de irigaţii ce arată că regatul asirian, vechi de 3.000 de ani, îngloba o reţea de suburbii de care nu se ştia până acum. În Easter Island, învăţaţii de la Universitatea din Hawaii şi de la California State University au expus rutele (demult misterioase) pe care polinezii îşi târau statuile. Iar în Guatemala, Saturno a dezgropat amplasamente mayaşe întinse şi împănate cu sute de clădiri.

Următoarea fază a acestor descoperiri ar putea avea implicaţii mai importante. Pe măsură ce urbanizarea duce la explozia cartierelor sărăcăcioase în Asia, Africa şi America Latină, experţii în dezvoltare se gândesc cum să ajusteze metropolele. În cadrul acestei dezbateri, Fletcher vede renaşterea aşezărilor cu look angkorian, convins că arheologia spaţială ar putea pune în lumină noi strategii de sustenabilitate sau măcar să arate ce nu funcţionează

sursa : Cotidianul

Nibiru, cunoscuta din antichitate ?

In cele ce urmeaza voi evidentia legatura dintre planeta Eris (denumirea intermediara a fost 2003-UB-313) si scrierile Antichitatii unde aparea, cel mai frecvent, sub numele de Nibiru 
  
- In anul 2003, an in care a fost observata (comunicarea oficiala), revista Science et Vie (nr. din februarie) prezinta traiectoria (Foto 1) eliptica a unei planete suplimentare a sistemului nostru solar, IDENTICA cu traiectoria planetei Nibiru/Marduk prezentata de Z. Sitchin in lucrarea A Douasprezecea Planeta (Foto 2), asa cum era foarte bine cunoscuta de sumerieni.
- In iulie 2005, la cateva luni dupa ce a fost descoperita, astronomi eminenti din 19 tari s-au reunit la Vatican (Castelul Gandolfo) unde exista un Centru Astronomic aflat in legatura prin Internet cu Observatorul Astronomic al Vaticanului (unul dintre cele mai performante din lume) aflat pe muntele Tucson, Arizona (SUA).
- Pe 1 august 2005 ziarele din intreaga lume scriau ceva de genul: “Corpul ceresc a primit denumirea provizorie de 2003-UB-313. Savantii care au denumit astfel planeta Nibiru cunosteau foarte bine scrierile sumeriene, deoarece prin “UB” anticii se refereau la grupul de 7 planete (3+1+3) format din: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto, Nibiru. Cealalta grupa era formata din restul de 5 planete (2+0+0+3): Soare, Mercur, Venus, Pamant, Luna. Nici totalul cifrelor din denumirea intermediara nu este intamplator. Este 12. Atatea corpuri ceresti cunosteau sumerienii.

In acest sens, in lucrarea A Douasprezecea Planeta (Ed. Aldopress, Bucuresti), Z. Sitchin scria: “UB-ul consta din sapte parti, numite (in acadiana, ;adapost pentru noapte;). Nu e niciun dubiu ca aceasta e originea credintei anticilor in “sapte ceruri”.
- Un articol din Nature (februarie 2005) scris de profesorul Bertoldi si colaboratori de la Institutul de Radioastronautica Max Planck (Bonn) a dat masura planetei 2003-UB-313 de 3000+300 km. La sfarsitul lui aprilie 2006 a fost data publicitatii o noua observatie realizata de telescopul spatial Hubble, conform careia diametrul este de 2400 km, cu o marja de incertitudine de 97 km.

In anul 1991, in lucrarea Biblia si OZN-urile, bazandu-ma pe datele Apocalipsei/Revelatiei, am dat dimensiunea unei posibile statii planetare. Aceasta era de 2400 km. Ultima Carte a Bibliei da detalii despre planeta Eris (capitolul 21:2,12,16) pe care o denumeste NOUL IERUSALIM (ERIS-SALIM), dandu-i diametrul si suprafata:
a) diametrul: 12000 x 200 m (1 stadiu) = 2400 km
b) suprafata: 2400 km (lungimea) x 2400 km (latimea) x 12 (temelii sau etaje) = 69.120.000 km2.
Detalii in lucrarea Sosirea zeilor (www.miracol.ro).
Scrierile antice notau si aspectul de cometa (cauzatoare de mari dezastre) al planetei Nibiru. Explicatia acestui comportament, de schimbare din planeta in cometa, a fost furnizata recent chiar de catre unul dintre descoperitoii ei, profesorul Mike Brown.
1. Anticii:
a) Scrierile sumeriene, acum 7200 de ani: “O planeta care se misca foarte repede, dupa o orbita eliptica, asemanatoare cu cea a unei comete” (Z. Sitchin, A Douasprezecea Planeta);
b) “Stralucirea Lui (Zahweh /Aru/ Conducatorul planetei Zeilor – n.a.) este ca lumina soarelui…, o flacara arzatoare calca pe urmele Lui” (Biblia, Nabacuc, 3:4-5).
c) Acum 3.600 de ani: “O cometa… la mijlocul mileniului al II-lea I. Ch… s-a apropiat foarte mult de Pamant” (I. Velikovsky, Ciocnirea lumilor, Ed. Lucman, Bucuresti).
2. Situatia prezinta: Concluziile profesorului Mike Brown (21 ianuarie 2007, interstars.net; rubrica: sistem solar).

Cateva fragmente:
- o planeta pitica (Eris sau/si unul din satelitii ei) situata dupa orbita lui Neptun ar putea deveni o cometa de o foarte mare stralucire.
- o planeta, mai probabil satelitul, se roteste foarte repede in jurul axei proprii. Orbita sa eliptica il va aduce aproape de planeta Neptun, unde ar suferi o atractie gravitationala spre interiorul sistemului solar devenind astfel cometa, pentru o perioada scurta de timp.
Trecerea planetei Eris printre Marte si Jupiter este asteptata in perioada 2010-2012, acesta fiind punctul maxim al apropierii de Pamant.
Nu intamplator, pe 20 iunie 2007, NASA va lansa sonda spatiala Dawn (Aurora, zorile) care va ajunge in Centura de asteroizi (Asteroid Bett) dintre Marte si Jupier in 2011. Detalii pe Internet (Google) la Dawn Mission Home Page.
Explicatia logica a procesului de incalzire a Pamantului, ca si a celorlalte planete din sistemul nostru solar, la apropierea lui Eris-Nibiru a fost furnizata de I. Velikovsky, in 1950, in lucrarea mentionata: “Doua corpuri ceresti au fost atrase unul spre celalalt. Masele interioare ale Pamantului au suferit o impingere spre periferie. Pamantul, perturbat in miscarea sa de rotatie, s-a incalzit”.

Descrierile antice ale Genezei sistemului solar, confirmate de stiinta

Descifrarea textelor mesopotamiene a evidentiat faptul ca nu numai ca erau identice, dar chiar precedeau unele fragmente biblice. Sa vedem, pe scurt, cum descrie textul mesopotamian ?Enuma Elis? (?Cand in inaltimi?) creatia cerului si a Pamantului, detalii putand fi gasite in lucrarea A Douasprezecea Planeta, de Z. Sitchin (Ed. Aldopress, Bucuresti) .
Etapele Creatiei:
1) Existenta a trei corpuri ceresti: Apsu (Soarele), Mummu (Mercur), Tiamat, ?monstrul care a fost taiat in doua? de catre un satelit al planetei Nibiru/Eris.
2) Apar Lahmu ( Marte ) si Lahamu (Venus).
3) Apar Anshar (Saturn) si Kishar (Jupiter).
4) Apar Gaga (Pluto), Nudimud (Neptun) si Anu (Uranus) .
Deci era un sistem solar format din Soare si alte noua planete. Planeta Tiamat, foarte bogata in apa, avea un comportament instabil , punand in pericol corpurile ceresti primordiale , prin dezorganizarea orbitelor lor, motiv pentru care planeta Nibiru, insotita de cei 7 sateliti ai sai, s-au indreptat spre ea. Rezultatul:
- Kingu, principalul satelit al lui Tiamat, va fi protejat de coliziune, devenind Luna .
- Un satelit al planetei Nibiru a despicat-o, jumatate formand Cerul, centura de asteroizi dintre Marte si Jupiter, iar din cealalta jumatate luand nastere Pamantul, cu o orbita independenta.
Aceasta ultima etapa, aspect foarte bine sesizat de Z. Sitchin, este descrisa in Biblie: ?La inceput Dumnezeu (Elohim, Dumnezeirea, plural referitor la Consiliul Suprem al anunnakilor – n.a) a creat cerurile si Pamantul? (Geneza 1:1).
Cateva date recente despre sistemul nostru solar:
Dincolo de Pluto, reamintesc, exista 8 corpuri ceresti: planeta Eris/Nibiru si cei 7 sateliti ai sai: 2003 EL 61 (Santa), 2005 Fy 9, Sedna, Orcus, Quaoar, Ixion si Varuna, majoritatea fiind descoperiti de catre M.Brown, C. Trujillo si D. Rabinowitz.
Pe 28 martie 2007, sub titlul 2003 EL 61 obiectul cel mai fascinant al centurii Kuiper (www.futura science.net), puteau fi citite, printre altele, urmatoarele:
- planeta pitica 2003 EL 61 face sa se vorbeasca din nou despre ea (informatiile anterioare au aparut pe 19.01.2007 la www.techno – science.net). A treia dupa Pluto si Eris, pare a fi la originea unei familii intregi de asteroizi apropiati de orbita sa.
- EA ESTE VESTIGIUL UNEI PLANETE CARE A SUFERIT O COLIZIUNE CU UN ALT CORP CERESC, LA INCEPUTUL FORMARII SISTEMULUI SOLAR, acum 4 ,5 miliarde de ani.
- in revista Nature, unde si-a comunicat rezultatele cercetarilor sale, profesorul M. Brown afirma ca in urma impactului s-a produs o imensa bila de foc, fiind ejectate bucati intregi din scoarta corpului initial, de care s-a lovit.
Biblia consemneaza impactul cu planeta Tiamat, extrem de bogata in apa: ?Duhul lui Dumnezeu (observatoarele, aparatura elohimilor -n.a) se plimba peste intinderea apelor (Tiamat – n.a). Si Dumnezeu a zis: <> (bila de foc – n.a) (Geneza 1:2- 3) . De la primele versete ale primei Carti din Biblie (Geneza) pana la ultimele capitole ale ultimei Carti (Apocalipsa/Revelatia), unde este data dimensiunea planetei Eris/Nibiru, referirile la planeta Imparatiei sant de ordinul miilor.
- rotatia planetei 2003 EL 61, capatata in urma impactului, este atat de rapida incat a sfarsit prin a lua o forma elipsoidala triaxiala. Drept comparatie, Pluto face 0,266 revolutii/zi, iar 2003 EL 61 are 6,1 revolutii/zi .
- actualmente, zona unde este 2003 EL 61 este variabila din punct de vedere al orbitelor posibile, putand, datorita instabilitatii gravitationale a mecanicii celeste, sa devina cometa , in urma atractiei ei de catre Neptun si sa intre in coliziune cu Terra. Va fi atunci cometa cea mai luminoasa observata vreodata, de cel putin 6.000 de ori mai stralucitoare decat cometa Hale Bopp, sustine M. Brown.
Prezint si doua relatari despre geneza ?cerului ? si a Pamantului din Cartea lui Enoh (contemporana cu scrierile sumeriene) si Biblie:
- Cerul (centura de asteroizi – n.a) a fost despartit de ape (Tiamat – n.a )… Pamantul s-a ridicat deasupra apelor ? (Cartea lui Enoh, cap. LXVIII:24-27).
- Cine a inchis marea cu porti, cand s-a aruncat din pantecele mamei ei (Tiamat – n. a), cand i-am facut haina din nori?? (Iov 38:8-9).
Faptul ca ultimul raport ONU privind Schimbarea Climei e sumbru, nu cred ca reprezinta o noutate. Altceva mi-a atras atentia: dezghetarea permafrostului (strat profund de sol si roci care nu s-a mai dezghetat de mii de ani) din Siberia.
In opinia mea, un asemenea fenomen poate avea doar doua cauze:
1) Externa – intensificarea activitatii solare, razboi nuclear extins pe tot globul etc, care sa produca o asemenea crestere a temperaturii incat sa ajunga in profunzime, la permafrost. Ca sa pui asa ceva pe seama ?efectului de sera?, cred ca e nevoie de multa imaginatie si foarte multa credinta, chiar habotnicie, care sa estompeze total orice logica elementara.
2 ) Interna – caldura sa se propage de la interior spre exterior. Un astfel de proces are loc odata la 3.600 de ani, fiind legat de trecerea planetei Eris/Nibiru prin sistemul nostru solar. Reamintesc explicatia corecta, furnizata de I. Velikovsky, in lucrarea Ciocnirea Lumilor? (Ed. Lucman, Bucuresti), argumentata prin sute de dovezi din toate zonele globului, legata de ultima trecere a planetei Zeilor:
?Doua corpuri ceresti au fost atrase unul spre celalalt. Masele interioare ale Pamantului au suferit o impingere spre periferie. Pamantul, perturbat in miscarea sa de rotatie, s-a incalzit.

sursa : rohub

Terasele de la Baalbeck. GIGANTIC !

Baalbek….paradoxal, cel mai mare templu roman din antichitate….si nici macar nu se afla pe teritoriul central al fostului imperiu…ci pe undeva prin muntii Libanului.
Multi conducatori romani au contribuit din plin vreme de aproximativ patru secole la zidirea acestui templu…Imparatii si generalii veneau aici pentru a-si afla oracolele…Legionarii romani se bateau sa fie trimisi in apropierea templului…devotatii si curiosii veneau sa il vada cu ochii lor…era una din minunile lumii….
Calatori europeni curajosi care si-au riscat vietile si sanatatea au raportat existenta ruinelor incepand din ianuarie 1508 cu Martin Baumgarten.
In 1751, calatorul Robert Wood insotit de artistul James Dawkins au readus o parte din gloria si maretia locului descriindu-l in cuvinte si schite…”Daca se compara aceste ruine…cu cele ale oraselor pe care le-am vizitat in Italia, Grecia, Egipt si alte parti ale Asiei, nu putem sa nu remarcam faptul ca ele reprezinta cel mai indraznet plan arhitectural dus vreodata la indeplinire”….in paranteza fiind spus chiar mai curajos decat piramidele egiptene, veti vedea si de ce…

Locul se afla in Muntii Libanului, acolo unde acestia se despart pentru a forma o campie  fertila de unde izvorasc doua rauri cunoscute din Antichitate, Litani si Orontes…Ruinele sunt ramasitele unor temple romane impozante ce au fost construite pe o platforma ridicata artificial la cca. 1200 de metri deasupra nivelului marii….Incinta sacra era  inconjurata de un zid, care servea atat ca zid de retentie pentru intemperiile ce se strangeau pe acoperis, cat si ca adapost al zonei…Zona inchisa, cu unele laturi de aproape 765 de metri lungime, masoara cca. un milion jumatate de metri patrati…
Amplasata astfel incat sa domine muntii si caile de acces din nord si din sud, are in coltul nord-vestic o taietura deliberata care mareste raza vizuala catre vest, in acest colt special a fost construit cel mai mare templu inchinat lui Jupiter, cu cele mai inalte coloane (23 metri) si cele mai largi (aproape 3 metri)…aceste coloane sprijina o structura decorativa de aproape 6 metri in inaltime, in varful careia se afla acoperisul inclinat, ce sporea si mai mult maretia templului…

Templul propriu zis se afla in partea cea mai vestica (si cea mai veche) a unui altar cu patru constructii al lui Jupiter, pe care romanii l-ar fi construit imediat dupa ce au fi ocupat locul, in 63 i.Ch…
Pe o axa est-vest usor inclinata se afla mai intai o “poarta” monumentala ce cuprinde un portic sprijinit de douasprezece coloane, in care se aflau douasprezece nise in care se gaseau statuile celor doisprezece zei olimpieni….Pelerinii intrau apoi intr-o curte interioara de forma hexagonala, unica in arhitectura romana….Urmeaza apoi curtea altarului care era dominata de un altar de proportii impresionante, ce se ridica cu cca. 22 metri de pe o structura cu dimensiunile aproximative de 25X25 de metri….In capatul vestic al curtii se afla templul propriu zis, avand dimensiunea de 108X63 de metri, era urcat pe un podium ce era el insusi ridicat la aproape 6 metri deasupra nivelului curtii, adica un total de aproximativ 15 metri fata de nivelul de baza…De la poarta initiala pana la zidul vestic, altarul se intinde pe mai mult de 360 de metri…aproape umilea un alt templu din vremea respectiva, aflat in sudul lui, care era dedicat unei zeitati masculine, unii considerand ca e vorba de Bachus, altii de Mercur….Un templu mic rotund, aflat la sud-est, era inchinat Venerei…

O echipa de arheologi germani ce a explorat locul si a studiat istoria lui la ordinele Imparatului Wilhelm II, curand dupa ce el vizitase locul in 1897, a refacut infatisarea incintei sacre….O comparatie cu renumitul Acropolis din Atena ofera o idee despre scara platformei libaneze…Complexul atenian este situat pe o terasa de circa 350 de metri lungime si aproximativ 150 de metri latime…Monumentalul Parthenon care inca domina zona sacra si intreaga campie a Atenei are circa 80X36 metri, chiar mai mic decat templul lui Mercur/Bachus din Liban.

Vizitand ruinele, arheologul si arhitectul Sir Mortimer Wheeler scria in urma cu 20 de ani “Templele stau pasive pe cele mai mari pietre cunoscute din lume, iar unele din coloanele lui sunt cele mai inalte din Antichitate…aici avem cele mai mari monumente din toata lumea elenica”….
Lumea elenica intr-adevar, fiindca nici un istoric sau arheolog nu poate sa gaseasca vreun motiv pentru acest efort urias depus de romani intr-o provincie neinsemnata, cu exceptia faptului ca fusesera precedati de greci…Zeii carora le sunt inchinate templele…Jupiter, Venus si Mercur (sau Bachus), erau zeii greci.
Romanii considerau locul si templele sale ca suprema atestare a atotputerniciei si suprematiei lui Jupiter…Numindu-l Iove (ecou al ebraicului Yehovah ?), ei au inscriptionat pe templu si pe principala statuie a acestuia initialele I.O.M.H. (Iove Optimus Maximus Heliopolitanus)…Jupier Heliopolitanul cel mai mare si cel mai bun…
Titlul din urma se datora faptului ca, desi maretul templu era dedicat lui Jupiter, locul in sine era considerat locul de odihna al lui Helios, Zeul Soarelui, care traversa cerul in caleasca sa…Credinta fusese transmisa romanilor de catre greci, de la care adoptasera si numele Heliopolis…Nimeni nu stie cum au ajuns grecii sa numeasca locul astfel…unii sugereaza ca ar fi fost botezat de Alexandru cel Mare…

Insa trebuie ca grecii sa fi acordat o importanta deosebita locului, de vreme ce romanii l-au glorificat cu cel mai mare monument si cautau acolo oracole referitoare la soarta lor…Cum altfel s-ar explica faptul ca “in termeni de dimensiuni, cantitate de piatra, dimensiune a blocurilor acesteia si a sculpturilor ce o impodobesc, aceasta incinta nu are nici un rival in lumea greco-romana” (John M. Cook, The Greeks in Ionia and The East)..

De fapt, asocierea locului cu anumiti zei dateaza si mai de devreme…arheologii cred ca  pe acelasi loc mai fusesera construite alte sase temple inainte de epoca romana si este sigur ca, indiferent ce altare ridicasera grecii acolo, ca si romanii dupa ei, au fost inaltate pe structuri, religioase si literare, preexistente…Zeus (Jupiter pentru romani) a sosit in Creta din Fenicia (Libanul de azi), traversand inot Mediterana dupa ce o rapise pe frumoasa fiica a regelui Tyr…Afrodita a venit in Grecia din Asia de Vest…si ratacitorul Dionysos, caruia ii era dedicat cel de-al doilea templu, a adus in Grecia vinul si vita de vie din acelasi loc…Constient de radacinile vechi ale cultului, istoricul roman Macrobius a explicat urmatoarele (Saturnalia I, Capitolul 23):
…”Si asirienii venereaza Soarele sub numele lui Jupiter, Zeus Heliopolitul cum il numesc, cu importante centre de cult in Heliopolis…Faptul ca divinitatea care este Jupiter si Soarele in acelasi timp, reiese din ritualurile si din aparitiile sale…ca sa previn orice disputa asupra zeitatilor, am sa explic ce cred asirienii referitor la puterea Soarelui (zeului)…Ei au dat numele Adad zeului pe care il considera cel mai mare dintre toti…”

Atractia exercitata asupra credintelor si imaginatiei oamenilor de-a lungul mileniilor s-a manifestat si in istoria locului de dupa romani…Cand isi scria opera Macrobius, cca. 400 AD, Roma era deja crestinata, iar locul, tinta distrugerilor zelosilor….Curand, Imparatul Constantin cel Mare s-a convertit la crestinism, a oprit orice activitate acolo si a inceput convertirea locului in altar crestin…In anul 440, conform unui cronicar…”Theodosius a distrus templele grecilor…el a transformat in biserica templul din Heliopolis, al lui Ba’al Helios, Marele Ba’al Soarele”…
Justinian a dus o parte din stalpi la Constantinopol, pentru a construi acolo Hagia Sofia…Toate aceste eforturi de crestinare a locului au atras nemultumirea populatiei de acolo….Cand au preluat musulmanii controlul zonei, in 637, ei au convertit templele romane si bisericile crestine, intr-o enclava mahomedana…Acolo unde fusesera venerati Jupiter si Zeus, era acum venerat Allah…

Savantii au incercat sa afle mai multe despre acest loc studiind centrele invecinate…unul dintre cele mai importante centre este Palmyra (biblicul Tadmor), vechi centru al caravanelor pe drumul de la Damasc catre Mesopotamia…S-a descoperit astfel ca in zona, de-a lungul secolelor a fost venerata o triada de baza…Era condusa de zeul fulgerului si includea fecioara razboinica si conducatorul carului celest…cercetatorii au stabilit ca triada greco-romana se trage din credinte semitice mai vechi, care la randul lor se bazau pe pantheonul sumerian…Cea mai veche triada, se pare, era condusa de Adad, caruia ii fusese acordat titlul de catre tatal sau Enlil – zeul suprem al sumerienilor…membrul feminin al triadei era Ishtar…Dupa ce vizitase zona, Alexandru cel Mare a batut o moneda in onoarea lui Ishtar/Astarte si Adad…Moneda poarta numele sau in scrisul feniciano-ebraic si cine doreste sa vada o schita ma poate contacta pe PM…Al treilea membru era conducatorul carului celest, Shamash, comandantul astronautilor preistorici….Grecii il venerau ca Helios, ridicand o statuie uriasa a sa in varful templului principal, infatisandu-l conducandu-si carul celest…Pentru ei, iuteala si viteza erau date de catre cei patru cai inhamati…Insa autorii Cartii lui Enoh stiau si mai bine “carul lui Shamash era manat de vant” spuneau ei…

Examinand credintele romane si grecesti, ne intoarcem in Sumer…ajungem inapoi la Gilgamesh si cautarea Nemuririi in Padurea Cedrilor (actualul Liban), la “raspantia lui Ishtar”…desi in teritoriul lui Adad, locul era in jurisdictia lui Shamash (vezi Enuma Elis)…si uite asa ajungem la triada originala a acestor credinte..Adad, Ishtar si Shamash…

Putini se mai indoiesc astazi ca grecii erau la curent cu epopeea lui Ghilgamesh…In a lor “investigare asupra originilor cunostiintelor umane si transmiterea acestora prin mituri” intitulata Hamlet’s Mill, Giorgio de Santillana si Hertha von Deschend au aratat ca “Alexandru cel Mare a fost o replica a lui Ghilgamesh”…dar, chiar si mai devreme, in epopeea homerica Odiseea, Ulise urmase acelasi drum…dupa ce isi faramase corabia dupa intoarcerea din lumea inferioara a lui Hades, Ulise si oamenii sai au ajuns intr-un loc unde “au mancat vitele zeului Soare”, fiind ucisi de catre Zeus…Ramas singur, Ulise a ajuns la insula Ogiana “locul secret de dinainte de Potop”…acolo zeita Calypso “l-a tinut si l-a ingrijit si a vrut sa il ia de sot…pentru asta, voia sa-i acorde nemurirea, ca sa nu imbatraneasca niciodata”...Dar Odiseu i-a refuzat avansurile, la fel cum Ghilgamesh refuzase oferta lui Ishtar…

Henry Seyrig, care, in calitate de director al Antichitatilor Siriene, si-a dedicat intreaga viata studierii platformei de la Baalbek, a descoperit ca, grecii “performau aici mistere, in care Viata de apoi era reprezentata ca Nemurirea umana…o identificare cu zeii, obtinuta prin ridicarea la cer a sufletului”…Grecii, conchide el, asociau acest loc cu eforturile omului de a obtine Nemurirea…
Era acesta locul din Muntii Cedrilor unde mersese Ghilgamesh prima data impreuna cu Enkidu ?

Pentru a da un raspuns definitiv, trebuie sa analizam trasaturile locului…romanii si grecii si-au construit templele pe o platforma ridicata ce existase din vremuri mult mai vechi, o platforma construita din blocuri de piatra, groase, lipite atat de strans intre ele incat nimeni nu a reusit nici pana astazi, sa patrunda dedesubtul ei si sa studieze camerele, tunelurile si celelalte substructuri ascunse…Faptul ca acestea exista nu se bazeaza numai pe argumentul ca toate templele grecesti aveau asemenea ascunzisuri sub podea…Georg Ebers si Hermann Guthe (Palastina in Bild und Wort, versiunea engleza intitulata Picturesque Palestine) afirma ca un localnic arab a intrat in ruine “in coltul sud-estic, printr-un tunel boltit, asemenea celui de metrou, sub marea platforma…doua dintre aceste tuneluri merg paralel unul cu altul, de la est la vest, si sunt traversate in unghi drept de un altul, de la nord la sud”…Inauntru era intuneric bezna, spart ici colo de stranii lumini verzi ce proveneau de la niste nise misterioase “ferestre cu dantela”...Iesind din tunelul de aproximativ 165 de metri, ei au descoperit ca au ajuns sub zidul de nord al Templului Soarelui, pe care arabii il numesc Dar-As-Saadi, adica “Casa Supremei Binecuvantari”…Arheologii germani au afirmat ca platforma este construita pe niste tunele uriase, insa ei s-au ocupat doar de maparea structurii superioare…O misiune arheologica franceza condusa de Andre Parrot in anii ‘20 a confirmat existenta labirintului subteran, insa nu a reusit sa penetreze partile ascunse ale acestuia…Cand platforma a fost gaurita, s-au descoperit dovezile existentei tunelurilor…Templele au fost ridicate pe o platforma inaltata la aproape 11 metri inaltime, in functie de teren…este pavata cu pietre a caror lungime variaza intre 4,5 metri si 11 metri, cu o latime de 3,5 metri si o grosime de aproximativ 2.5 metri….Nimeni nu a incercat sa calculeze cantitatea de pietre necesare…probabil ca ar surclasa de departe Marea Piramida egipteana….

Cine a ridicat aceasta platforma a acordat o foarte mare atentie coltului nord-vestic, locul unde se afla templul lui Jupiter/Zeus…Cei peste 18000 metri patrati ai templului stau pe un podium care cu siguranta avea ca scop suportarea unor greutati uriase…Construit strat pe strat din pietre uriase, podiumul ajunge la cca. 9,5 metri peste nivelul curtii din fata si la aproape 15,5 metri deasupra solului in partile nordica si vestica…Pe partea sudica, unde mai exista inca sase din coloanele sale, se pot vedea cu claritate straturile alcatuite din pietre imense, uriase…Mai jos, in partile de jos ale podiumului, unele pietre sunt si mai mari….De departe, si mai masive sunt blocurile de piatra din partea vestica a podiumului, alcatuit din pietre “ciclopice”, unele blocuri masurand si 11 metri lungime si aproape 5 metri grosime…Colajul de mai jos pe care l-am facut evidentiaza cu precizie adevarata masura a acestor blocuri ciclopice…Fiecare bloc reprezinta cca. 1800 de metri cubi de piatra si cantaresc mai mult de 500 de tone…Oricat de mari ar fi aceste blocuri (spre comparatie, cel mai greu bloc de piatra din Marea Piramida cantareste aproximativ 200 de tone) nu sunt cele mai mari utilizate aici de adevaratii constructori…Stratul central, situat la cca. 8 metri deasupra bazei, este alcatuit din blocuri simai mari…Observatorii le-au numit “gigantice”, “colosale”…”uriase”…Istoricii antici le-au numit Trilithon..

In partea vestica a podiumului se afla la vedere, unul langa altul, blocuri de piatra UNICE in lume…Taiate precis si potrivite perfect, fiecare dintre cele trei blocuri are peste 22 metri lungime cu laturi de 4,5 si 5 metri…Fiecare dintre ele reprezinta mai bine de 3600 de metri cubi de granit si cantaresc peste 1000 de tone !!!!!

Pietrele pentru platforma au fost prelucrate local…insa blocurile uriase au fost cioplite, taiate si prelucrate in alta cariera situata intr-o vale la aproape un kilometru sud-vest de incinta sacra…de altfel acolo dai peste o priveliste si mai uluitoare decat a Trilithonului…Partial ingropat in pamant se afla inca unul dintre blocurile de granit ciclopice, parasit “in situ”…Complet format, taiat perfect, cu doar o linie subtire legandu-l de masivul stancos, are 25 de metri lungime si 6 pe 5 metri latime si grosime…O persoana urcata pe el pare o musculita pe un cub de gheata…Cantareste dupa cele mai moderate aprecieri cca. 1200 de tone…
Majoritatea cercetatorilor considera ca acest bloc urma sa fie carat asemenea suratelor sale in incinta si utilizat la extinderea terasei dinspre nord…
Oriunde urma sa fie plasata ramasita acestui bloc, ea reprezinta o dovada muta a imensitatii si unicitatii platformei si a podiumului…Interesant este ca nici pana astazi nu exista vreun mecanism capabil sa ridice o astfel de greutate de 1000-1200 de tone, ca sa nu mai vorbim de transportarea ei pe o vale, dintr-o zona muntoasa, si de plasarea fiecarui bloc intr-o pozitie precisa, mult deasupra solului…Nu exista urme de rampa sau orice alta lucrare care sa sugereze, fie si vag, modul de transportare al acestor megaliti…Si totusi, in vremurile acelea s-a putut….Dar cum ?     

Constructii ce isi depasesc epoca.

Istoria cuprinde exemple de descoperiri ce isi “”depaseau”" epoca. Cercetatorul Schwerther relata, in 1636, in lucrarea “”Farse tehnice si matematice”", principiul functionarii telegrafului. Primul astfel de aparat avea sa fie folosit 200 de ani mai tarziu.

 

PIRAMIDE. Una dintre intrebarile ce continua sa-i preocupe pe cercetatorii contemporani este procedeul prin care au fost construite piramidele egiptene. Fiecare bloc al Piramidei lui Keops cantareste intre 15 si 1.000 de tone. Tavanul dormitorului regal este construit din blocuri monolitice de granit rosu, cantarind 70 de tone fiecare si marcat cu precizie. Lucratorii din antichitate au depasit performantele celor contemporani, ce lucreaza cu blocuri de 300 de ori mai usoare. Istoricii francezi sustin ca transportul unei pietre funerare de la un mormant din Luxor la Paris a durat doua luni, numerosi muncitori participand la operatiune. Piatra respectiva era mult mai usoara decat blocurile folosite in cazul piramidelor. Aceeasi piatra funerara pare “”subtire”" in comparatie cu aglomerarile monolitice de la Machu Pichu si Saksahu-Amane din Peru. Fiecare dintre aceste pietre gigantice, lunga de 6 metri si lata de 3 metri, este pefect pozitionata in raport cu celelalte. Precizia este atat de mare, incat, potrivit cercetatorului american Siegfried Hunter, cu greu poate fi crezut ca au fost realizate cu 500 de ani in urma.

 

GIGANTII DIN BAALBEK. Blocurile de piatra din Peru par nesemnificative in comparatie cu structurile uriase de piatra folosite la constructia Templului din Baalbeek,

 

Baalbek poate fi considerat, pe drept cuvant, un oras al recordurilor. Istoria sa merge pana in urma cu 5.000 de ani, fapt care il clasifica drept unul dintre cele mai vechi orase descoperite vreodata

pe teritoriul Libanului de astazi. Cateva dintre bucatile de monolit utilizate la fundatie cantaresc peste 750 de tone. Potrivit dovezilor istorice si arheologice, constructorii nu cunosteau betonul sau roaba. Cum au reusit ei sa transporte uriasele blocuri de piatra de la cariere si sa le aseze unele langa altele? Cu ani in urma, un savant sovietic facea o presupunere referitoare la constructia templului. El sustinea ca sanctuarul ar fi fost construit de extraterestri, spatiul interior fiind folosit drept rampa de lansare pentru OZN-uri. Cateva fragmente din Biblie si extrase dintr-un manuscris descoperit, in 1947, pe tarmul apusean al Marii Rosii vin in sprijinul ipotezei sale. Teoria corespunde cu o alta descoperire facuta de cercetatorul sovietic A.P. Kazantzev in Peru. El a gasit picturi rupestre in pesteri care ilustrau, in culori foarte vii, motoare sau nave spatiale.

 

OBSERVATORUL STRANIU. Exista constructii gigantice si in alte regiuni ale lumii. Cea mai importanta este Complexul Stonehenge, din Anglia, vechi de 4.000 de ani. Potrivit unor analize recente, monumentul megalitic, construit din cateva sute de blocuri de piatra de marimi diferite, reprezinta un observator astronomic unic in lume. Blocurile cantaresc aproape 30 de tone fiecare, fiind transportate de la o distanta de 400 km. Pe de alta pare, fiecare bloc a fost pozitionat si ridicat intr-un anume loc. Cercetatorii ii cunosc pe locuitorii stravechi ai acelor teritorii, fiind constienti ca ei nu erau capabili sa ridice o constructie de o asemenea complexitate. Pe de alta parte, nivelul celorlalte dotari tehnologice nu era atat de avansat. Locuitorii nu aveau nevoie de un observator. Se pune intrebarea: de ce l-au construit si ce tehnologie au folosit?

Incident OZN in Romania – ingropat de autoritati.

‘Exista extraterestri, dar secretul este bine pastrat’

Interviu cu Dorin Prunariu, singurul astronaut roman.

Astronautii cred ca exista nave extraterestre care monitorizeaza Pamantul, dar se feresc sa vorbeasca deschis despre aceste subiecte. Birocratii si militarii mentin secrete rapoartele despre OZN-uri pentru ca nu pot explica si controla fenomenul.

Raportul privind un incident OZN la Aeroportul Kogalniceanu a fost ingropat, ne dezvaluie Dumitru Dorin Prunariu, primul romån care a zburat vreodata in spatiul cosmic. Prunariu este de profesie inginer aeronautic si conduce Oficiul Romån pentru Stiinta si Tehnologie. Face parte din echipa internationala de cercetatori care va propune Consiliului de Securitate al ONU planul de interventie in caz de impact cu un asteroid, care ar putea declansa catastrofe la nivel planetar. Comisia se reuneste, chiar in aceasta saptamåna, in Costa Rica, zona in care se presupune ca ar putea lovi Pamåntul, in 2029, asteroidul Apophis.

- Cine se ocupa de interceptarea OZN-urilor?

- La nivel stiintific, este acceptata ideea ca nu suntem singuri. Sa recunoastem insa ca suntem intr-o faza tehnologica prea putin dezvoltata pentru a putea patrunde adanc in Univers. Exista o organizatie internationala civila, numita SETI, practic o retea de telescoape care supravegheaza cerul. Se cauta viata inteligenta aflata la mare departare: mii de ani-lumina de Pamant. Practic, se urmareste orice semnal care ar putea sa aiba o anumita logica si care ar putea fi emis de fiinte inteligente. In unele tari au existat si probabil ca mai exista inca institutii care se ocupa efectiv cu identificarea OZN-urilor, care sunt deja obiecte palpabile, ajunse in imediata apropiere a Pamantului si care pot fi vizualizate. In timpul Razboiului Rece, orice descoperire in acest sens era tinuta la secret, pentru ca putea fi vorba despre o tehnologie mai avansata decat cele pe care le folosim noi, tehnologie care putea fi utilizata apoi impotriva adversarului. Chiar si in prezent, unele rapoarte, clasificate pentru 40-50 de ani, sunt tinute la secret. Probabil ca abia generatia urmatoare le va cunoaste. Intre timp, au mai iesit la suprafata diferite informatii, care au fost rapid decredibilizate de cei interesati. Este relativ usor sa distrugi increderea publicului in astfel de informatii. Desi nu am vazut OZN-uri, eu sunt convins ca acestea exista.

- Cum se deplaseaza acestea la distante atat de mari?

- Inca de pe vremea lui Einstein se vorbeste despre interactiunea campului gravitational cu cel magnetic. Prin anii ’50, un om de stiinta german a reusit sa definitiveze aceasta teorie, iar acum cativa ani s-a reusit sa se demonstreze experimental ca un camp electromagnetic extrem de puternic poate sa modifice campul gravitational. Astfel, daca ajungem la o tehnologie care sa produca camp electromagnetic puternic, putem modifica local campul gravitational si putem calatori in Univers cu viteze mari, pe distante extrem de mari, fara a simti acceleratia. Cu tehnologia din prezent, am avea nevoie de generatii intregi pentru a calatori in afara sistemului nostru solar. Cu noua tehnologie… Putem banui ca OZN-urile care vin pe Pamant stapanesc de mult aceste legi ale fizicii, pe care noi abia le descoperim, si ca le utilizeaza. Sa nu uitam ca marile descoperiri, in mai toate domeniile, au fost facute in ultimele sute de ani. Daca ne gandim ca o civilizatie ar putea fi cu doar 5.000 de ani inaintea noastra, ceea ce inseamna o clipa, la scara istoriei, din punct de vedere tehnologic s-ar plasa la un nivel inimaginabil pentru om, in prezent.

- Se fac pregatiri pentru intalnirea cu o civilizatie extraterestra?

- In mod evident nu. Fenomenul se considera suficient de rar si de aleatoriu pentru a nu necesita o pregatire pentru intalniri de gradul 3. Nu exista planuri pentru asa ceva, nu exista o conceptie unitara la nivel mondial. Daca va fi cazul, se va aduna un grup de specialisti, in special din armata.

- Armata functioneaza dupa o logica a confruntarii. Nu este riscant sa o lasi sa atace o civilizatie mult superioara tehnologic?

- Orice intruziune in spatiul aerian sau terestru al unui stat, de catre un vehicul necunoscut, constituie o amenintare la siguranta nationala, iar de acest lucru raspunde armata. Mijloacele de detectare ale armatelor puternice sunt suficient de sofisticate sa determine despre ce este vorba si daca este nevoie de o interventie ofensiva. In orice caz, daca extraterestrii ar fi avut vreo intentie ofensiva, am fi “simtit-o” pana acum.

Omul ar putea fi o incrucisare intre maimute si extraterestri

- Care este implicarea lor in viata pe Pamant? Care ar putea fi intentiile acestora?

- Exista teorii conform carora noi am fi cobai pe propria noastra planeta si ca aparitia vietii pe Terra nu s-a realizat conform teriei evolutioniste a lui Darwin, ci a fost nevoie de un “sambure”, de o interventie din exterior, care sa transforme maimutele in fiinte inteligente, cu aspectul nostru. Interventia ar fi venit din alta parte. Se pune problema ca viata ar fi putut ajunge pe Pamant ca structura ADN, vectorizata de o cometa. Insa teoria merge si mai departe si vorbeste despre aducerea aici a unor fiinte care, incrucisate cu cele de pe Pamant, sa fi dat nastere la populatia umana. Sa nu uitam, ca in toate descrierile, fiintele care ar cobori din OZN-uri sunt exact partea care ar continua transferul de la maimuta la om.
- Ne puteti relata vreo experienta legata de acest fenomen?

- Va pot relata o intamplare a unui coleg rus, care in timpul unei expeditii a vazut doua OZN-uri care au zburat paralel cu nava, apoi au disparut. La intoarcere, a relatat sefilor, dar acestia au avut o reactie negativa, spunandu-i ca el a fost trimis in cosmos pentru misiuni stiintifice, bine determinate de la sol. Practic, a fost convins sa nu mai povesteasca nimanui acest incident. Daca vrei sa mai zbori, ocupa-te de zboruri, nu de interviuri, i s-a spus. Omul neaga, de fiecare data cand este intrebat de reporteri, intalnirea cu acele obiecte.

OZN-uri detectate oficial in Romånia

- Pot fi detectate OZN-urile de radar?

-Unele da. Am avut si in Romania un caz, in cadrul aviatiei militare, inainte de ’89, cand ofiterul de serviciu de la baza de la Kogalniceanu a relatat ca pe cer este o formatie de 9 obiecte zburatoare, care se deplaseaza cu o viteza foarte mare. Comandantii puteau ordona celula de alarma, adica ridicarea avioanelor de lupta si urmarirea lor, dar nu au cerut decat observarea lor de la sol. Masuratorile radar au aratat ca viteza lor era de aproximativ 6000 de km/h, ca erau obiecte fizice, luminoase si care au disparut undeva pe Marea Neagra, spre Rusia. La 6000 de km/h nu putea fi un avion, nici o racheta care se dezintegra, pentru ca viteza nu ar fi fost constanta. S-a facut un raport, nu i s-a gasit o explicatie si problema a fost abandonata. Este o atitudine, as zice… normala, in orice institutie de tip birocratic, asa cum e armata. Astfel se explica, intr-o oarecare masura, de ce raman secrete astfel de intalniri: daca tot nu poti interveni, daca nu ai mijloace comparabile cu ale urmaritului, mai bine pretinzi ca este o eroare, ca fenomenul pe care nu il intelegi nu exista.

- Ce combustibil folosesc?

- E greu de spus, dar cu siguranta sunt multe fenomene fizice pe care noi inca nu le cunoastem. Este posibil ca batalia pentru resurse, care pe Pamant este in plina desfasurare, in cazul civilizatiilor mai inteligente sa fie deja depasita. Probabil ca Pamantul, permanent monitorizat din afara, este observat de civilizatii mai inteligente, dar acestea o fac discret, fiindca nu vor sa interfereze cu viata de aici.

Batalia pentru cucerirea Lunii

- De ce nu se realizeaza un zbor international pe Luna?

- Exista o abordare dintr-o perspectiva noua, economica, a Lunii. Japonezii au demarat deja un pprogramde studiere aprofundata a astrului, chinezii au anuntat ca in aproximativ 15 ani vor pune un om pe Luna, iar indienii au anuntat ca pregatesc misiuni lunare. Concurenta economica este foarte inversunata. Este vorba, practic, de un nou razboi, unul economic. Iar Luna incepe sa fie vazuta ca un potential economic suficient de mare pentru tara care incepe sa o exploateze. Concurenta este prea mare pentru a se uni fortele. Impreuna nu se fac decat misiuni pur stiintifice.

Filmele artistice sunt fictiune

- Au trecut peste 60 de milioane de ani de la ultimul impact cu un asteroid mare. Ce s-ar intampla daca s-ar repeta istoria?

- Sunt aproximativ 65 de milioane de ani de cand, in urma impactului cu un asteroid mare, ale carui urme se pot vedea in Mexic, au disparut dinozaurii si s-a lasat loc dezvoltarii mamiferelor. Daca ar avea loc un impact cu un asteroid asemanator, s-ar periclita existenta omului pe Pamant, pentru ca ar crea modificari majore la nivelul scoartei terestre, sa nu mai vorbim de cutremure, tsunami, vulcani reactivati.

- Putem preveni un astfel de incident?

- Deocamdata nu avem capacitatea de a preveni, in schimb, avem capacitatea de a prevedea un eventual impact. Diferenta dintre impactul cu un asteroid, fata de orice alt dezastru natural, este ca acesta poate fi prevazut cu ani inainte. In momentul de fata, NASA are sarcina de a cataloga cel putin 90% din toti asteroizii cu potential de a ciocni Pamantul si care au diametrul mai mare de 40 de metri, pana in 2020. Pericolul a existat permanent. Numai ca acum incepem sa il constientizam.

- In momentul de fata, este determinat si se afla deja in atentia opiniei publice asteroidul Apophis, care in 2029 va trece la o altitudine de aproximativ 40.000 de km deasupra Pamantului. La 36.000 de km sunt satelitii geostationari, ceea ce a dat nastere speculatiilor conform carora NASA nu ar fi luat in calcul o eventuala ciocnire a asteroidului cu acestia, care i-ar schimba orbita si ar putea produce un eventual impact cu Pamantul. Ipoteza este numai teoretica, iar NASA a asigurat ca Apophis nu va ajunge la nivelul satelitilor geostationari, a caror ciocnire accidentala l-ar putea, teoretic, indrepta spre Pamant. Traiectoria asteroidului Apophis, in cel mai rau caz, ar putea intersecta Pamantul undeva in zona Siberiei, va taia Oceanul Pacific, iar posibilitatea maxima de impact va fi in zona Pacific-America Centrala. Ar putea deci lovi tot acolo unde a lovit asteroidul care a dus la disparitia dinozaurilor. Apophis are un diametru de aproximativ 320 de m. In caz de impact in Pacific, va provoca un puternic tsunami care ar putea matura California, iar daca va cadea pe continent, pierderile pot fi chiar mai mari.

Religia dacilor si importanta lui Zamolxe.

BENDIS – Zeita din mitologia dacică adorată de strămosii nostri ca zeită a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a noptii si poate ca zeită magiciană. Unele reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenti ca si presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era socotită poate în primul rând zeita dragostei si a maternitătii. Herodot ne spune în Istorii(IV,94;V,7) că tracii au împrumutat-o de la daci.

CAVALERUL TRAC – Tânăr zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. Atributele si originea zeului sunt deocamdată obscure. Numit “Theos Heros” – stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană, “Deus sanctus Heron”, unele imagini ale calaretului trac sunt însotite de inscriptii unde numelui “Heron”, “Heros” îi urmează adesea diverse epitete: “Invictus” – Nebiruitul, “Aeternus” – Vesnicul, “Katahtonios” – Stăpânul mortilor, “Ktistes” – întemeietorul de neamuri, mai des “Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf.Gheorghe.

DERZELAS – Zeu apartinând mitologiei daco-getice, având un cult de origine autohtonă. E considerat fie zeu al sănătătii, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea îen.

GEBELEIZIS – Zeu geto-dacic al cerului înnourat si pluvial, diriguitor al furtunii si al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (după unii spre a purifica fata zeului ceresc risipindu-i norii, după altii spre a-i reprosa norii excesivi, aducători de grindină si de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne si pentru vita de vie). Această practică e înregistrată si în alte zone geografice, tirul aglomerat de săgeti si strigătele masive puteau creea curenti de aeri ce risipeau norii. Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat ca Sf.Ilie.

KOGAIONON – Mitologicul munte dacic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus în discutie celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădistii, Omul, fiecare cu argumente pro si contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteză, semnificatia numelui îl impune pe Omul, de asemenea Sfinxul din pare să aibă o semnificatie deosebită. Dar toate sunt ipoteze romantice. Strabon scrie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: “Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel îl numesc si getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză: numele mai important al fi al râului după care a fost numit si muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct de vedere al debitului). Voi prezenta mai jos fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul Cogaeonus, prin suprapunerea hărtii antice cu cea a României moderne, acest râu se identifică cu Bicazul, care trece pe lângă Ceahlău, munte care a inspirat multi poeti si scriitori români de-a lungul timpului, asadar un argment solid în favoarea identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.

Deasemenea, se stie că lui Zamolxe dacii i-au construit o locuintă mare în pesteră, deci trebuie să se mai găsească ruinele acestei locuinte în pesteră. Autorii mentionează că dacii îsi numeau preotii “călători prin nori” ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un vârf foarte înalt. Pestera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă întortocheate galerii ceea ce ar explica disparitia lui.

PREOTII DACI – În literatura de specialitate, se întâlnesc trei categorii de preoti:

1.KAPNOBATAII – “umblătorii prin nori”. Explicatia denumirii s-a pierdut în negura timpului. Probabilitatea o are călătoria în muntii cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se întelege că trăiau în simplitate, regim alimentar si în meditatie în fata zeului lor (si de ce nu poate si al nostru pentru că există izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele nu de frică, rusine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima complexitatea).
2.KTISTAII – “întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de controversata “interpretio graeca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi înselat: după părerea mea adevăratul înteles al numelui acestor preoti era “întretinătorii de neamuri”, “vindecătorii de neamuri”, deci renumitii medici daci. Ca o dovadă în plus aceeasi observatie se potriveste si polistailor: “întretinătorii de orase” sau cavalerilor traci: “întretinătorii de neamuri”, “apărătorii de neamuri”. Acesti preoti erau renumiti prin tehnica lor de a începe cu sufletul si a continua cu tratarea trupului. De aceea aveau probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoastem azi (sau poate da: bioenergoterapia). v.Derzelas.
3.POLISTAII – “întemeietorii de orase”. La aceasta castă preotească denumirea ei îi propune membrii ca învătători care trăiau în orase unde erau sanctuarele (vezi calendarele, si care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a sustine aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acesti preoti-învătători excelau în stiinte (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, împlicând si religia.
4.PREOTII LUPTĂTORI – Strabo ne mai spune că tinerilor preoti daci li se predica curajul. Acestia fiind lipsiti de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în picioare în fata mea, acesta fiind unul mult mai complex. Asadar o nouă castă care nu a fost înteleasă de autorii antici deci nu a fost mentionată decât de Iordanes care ne spune că “armata lui Filip al Macedoniei fu împrăstiată de preotii geti”, asa că eu pot doar să propun această variantă. Si aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! si care nu era ktistai ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preotii, bărbati fiind, să fi fost organizati în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari, etc.

RITUALUL DE ZEIFICARE – Am observat un fel de cale pe care marii preoti trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii si concepte filosofice chiar dacă nu aderau la ele. Aici as mentiona că nu cred că e vorba de o instruire a preotilor daci în tări străine deoarece ei detineau cunostinte pe care egiptenii si grecii nu le aveau. Poate un flux de la daci la egipteni si greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de experientă dar cine stie? Apoi marii preoti întorsi pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou consider că preotii nu-si convingeau regii să li se asocieze ci doar urmau un obicei existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Decenu, Vezina). Undeva în acest răstimp marii preoti trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă sunt zeificati. Oricum cred că dacii aveau niste legi foarte vechi după care se ghidau de multă vreme.

ZAMOLXE – Controversele asupra personalitătii lui Zamolxe au început să apară odată cu mentionarea lui de către Herodot si continuă până azi. Părintele istoriei, recunoaste cinstit că Zamolxe a trăit (în jurul anului 1400 îen-nb) si nu a fost un zeu închipuit. De altfel el este unul din cei trei profeti ai lumii (Zamolxe, Zaratustra si Moise), însă numai despre Zamolxe există izvoare “stiintifice”. De ce a devenit asa celebru acest “rege al nostru [...] ca zeu ce este” (Platon,Harmides,156)? Pentru că a fost un erou civilizator, un preot venerat de toate castele: de kapnobatai care i-au mostenit obiceiul de a trăi retrasi, de ktistai care au învătat mestesugul vindecării de la el, de polistai care nu se stie de unde detineau fantasticele cunostinte pe care le predau mai departe, de “preotii-războinici” (si ostasi) care rosteau numele lui în bătălii, de regi care se pare că au preluat belaginele de la Zamolxe. Cât despre retragerea lui în pesteră si aparitia după 4 ani nu a avut rolul de mister initiatic ci a fost o lectie pentru poporul care poate nu îi urma toate îndemnurile (acest domeniu al pildelor în care dacii excelau, 4 ani fiind poate perioada în care poporul s-a convins de necesitatea învătăturilor sale). În plus această situatie pare să se potrivească cu momentul când Zamolxe redactează (sau mai corect spus le rescrie adaptându-le conditiilor contemporane) necesarele belagine. Dacii au recunoscut în Zamolxe, omul complex demn de luat drept model, zeificarea venind în mod natural.

MUNTELE SFÃNT Kogaionon, templul lui Zamolxe.

MUNTELE  SFÃNT

Cum va fi aratat acel stralucit popor de acum doua milenii, despre care documentele vremii nu spun nimic, iar cele care spun s-au pierdut; in schimb, in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele sale?

 

Graiul nu poate reda maretia acestor vremuri si fapte. Ele adeveresc si vor adeveri peste veacuri vitalitatea si intelepciunea dacilor care, asemenea stejarului, dupa furtuna, s-au inaltat mai mandru spre soare. Se stie cu certitudine ca dacii erau oameni ai muntilor, priceputi in arta militara, dar si in alegerea strategica a locurilor cel mai bine protejate, exploatand la maximum avantajele naturale pe care le ofereau muntii. Herodot a descris poporul dac ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii, stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze. Se pare ca inainte de inceperea luptei, fiecare soldat gusta apa din Dunare, fluviu considerat sacru.

 

MARELE ZEU. In jurul anului 1.400 i.e.n., Zamolxe a calatorit prin lume, ajungand pana in Egipt, fiind chiar sclav al lui Pitagora, desi Herodot este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. Zamolxe a studiat astronomia, prevestirea, medicina. Intors pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaionon. El s-a retras aici in singuratate, primind rar pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului, care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de trei ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse seama de pierderea suferita l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. Istoricii greci, in special Strabon, vorbesc despre Marele Zeu Zamolxe ca despre un invatat care a facut lungi peregrinari in Egipt si Elada antica, unde a avut acces la cele mai rafinate cunostinte ale epocii. Reintors in Dacia, a fost recunoscut drept profet, invatator, reformator religios, impartasind dacilor cunostinte astronomice, medicale, stiintifice sau doctrinar-religioase. Desi la daci nu se poate vorbi de o religie monoteista, Zamolxe a devenit, ulterior, principalul zeu al panteonului dac.

 

LOCUINTA. Mitologicul munte dacic

MUNTELE SFÃNT

Cum va fi aratat acel stralucit popor de acum doua milenii, despre care documentele vremii nu spun nimic, iar cele care spun s-au pierdut; in schimb, in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele sale?

 

Graiul nu poate reda maretia acestor vremuri si fapte. Ele adeveresc si vor adeveri peste veacuri vitalitatea si intelepciunea dacilor care, asemenea stejarului, dupa furtuna, s-au inaltat mai mandru spre soare. Se stie cu certitudine ca dacii erau oameni ai muntilor, priceputi in arta militara, dar si in alegerea strategica a locurilor cel mai bine protejate, exploatand la maximum avantajele naturale pe care le ofereau muntii. Herodot a descris poporul dac ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii, stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze. Se pare ca inainte de inceperea luptei, fiecare soldat gusta apa din Dunare, fluviu considerat sacru.

 

MARELE ZEU. In jurul anului 1.400 i.e.n., Zamolxe a calatorit prin lume, ajungand pana in Egipt, fiind chiar sclav al lui Pitagora, desi Herodot este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. Zamolxe a studiat astronomia, prevestirea, medicina. Intors pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaionon. El s-a retras aici in singuratate, primind rar pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului, care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de trei ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse seama de pierderea suferita l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. Istoricii greci, in special Strabon, vorbesc despre Marele Zeu Zamolxe ca despre un invatat care a facut lungi peregrinari in Egipt si Elada antica, unde a avut acces la cele mai rafinate cunostinte ale epocii. Reintors in Dacia, a fost recunoscut drept profet, invatator, reformator religios, impartasind dacilor cunostinte astronomice, medicale, stiintifice sau doctrinar-religioase. Desi la daci nu se poate vorbi de o religie monoteista, Zamolxe a devenit, ulterior, principalul zeu al panteonului dac.

 

LOCUINTA. Mitologicul munte dacic Kogaionon a fost sediul lui Zamolxe sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat, dar presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea, Sfinxul pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Muntele Sfant al dacilor a starnit multe controverse si va mai starni mult timp de acum incolo. Sfinxul din Bucegi, Muntele Godeanu sau chiar Sarmizegetusa sunt locatii unde se presupune ca ar fi fost acest munte ce adapostea pestera unde se retragea Marele Preot al getilor, care se numea Kogaionon si despre care Strabon scria: “Tot asa, si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”. La fel si rolul pe care acest munte sfant l-a avut in spiritualitatea dacica, deoarece disputele in privinta lui continua si acum.

 

MUNTE SACRU. Strabon, precum si alti autori antici mentioneaza Muntele Kogaion-(on) ca fiind Muntele Sacru al Dacilor unde Marele Preot Dac isi avea resedinta. Casta preotilor era foarte respectata in randul dacilor, avand o mare influenta nu numai in viata spirituala si sociala, dar chiar si in viata lor politica. Cercetatorii moderni s-au intrebat pe buna dreptate unde ar fi putut fi acest Munte Kogaionon. In acest sens s-au emis mai multe ipoteze, fiecare cercetator aducand o serie de argumente in sprijinul unei ipoteze sau a alteia, unele fiind deja bine cunoscute. Dacii isi numeau uneori preotii “calatori prin nori”, ceea ce ofera o explicatie pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii, ceea ce ar explica disparitia lui. Intre altele s-a emis chiar ipoteza existentei mai multor centre spiritual-religioase situate in zone muntoase purtand numele de Kogaionon. Localizarea Muntelui Kogaionon ramane in atentia arheologilor si istoricilor.

 

LOCALIZARE. Personajul Zamolxe era considerat un reformator, pentru ca el prin invataturile pe care le propovaduia a adus acest cult mai aproape de puterea de intelegere a poporului. El a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, de uz personal, in care avea sa traiasca timp de trei ani, facand prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, “petrecandu-si viata intr-o pestera…”. Un munte devenit o zona sacra. Muntele Sfant trebuia sa fie neaparat “un munte ascuns”. In legatura cu localizarea Kogaiononului (Cogaenum, Kogaion, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmand pe Constantin si Daicoviciu, sustine ideea ca Muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orastie, cu complexul sau de sanctuare. Istorici ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, in principal, pe existenta unei pesteri situate aproape de varf, adusa in atentie de naturalistul Alexandru Borza in anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atat pentru munte, cat si pentru apa care curge in preajma lui. Zamolxe a cautat un loc, de unde, in ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era “o locuinta subpamanteana”, in fapt o crevasa naturala in apropierea varfului muntelui. Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxe “dispare din mijlocul tracilor, coborand in locuinta lui de sub pamant. A trait acolo trei ani. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxe facu vrednice de crezare invataturile lui…”. (Herodot. IV. 95).

 

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

Herodot spunea despre daci ca stiau a se face nemuritorii, dar si ca se aflau sub semnul lupului Discutia cu profesorul Alexandru Vulpe, director al Institutului de Arheologie “Vasile Parvan”, membru corespondent al Academiei Romane, ne-a descalcit itele acestui mister al Muntelui Sacru al dacilor numit Kogaionon.  “In cartea a 7-a a Geografiei sale, istoricul si geograful Strabon vorbeste despre teritoriile astazi ocupate de romani si despre religia getilor. Textul exact al lui Strabon este: Ă«Muntele unde se afla acea pestera a fost socotit sfant, si s-a numit asa Muntele Sfant, i se zicea Kogaionon si la fel a fost numit si numele raului care curgea pe langa el.Ă» Putem noi identifica arheologic locul unde a fost muntele? Evident, prima ipoteza, care de altfel a fost facuta imediat de catre Teodor Daicoviciu, pe vremuri, si reluata si de altii, de catre profesorul meu, Pippidi, la care am aderat si eu fara nici o retinere, a fost ca toate sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastie, din Muntii Sebesului, sunt de fapt acest Kogaionon. Totusi, o fi fost chiar numele asa?  DESCOPERIRE. Desi ne intemeiem in mare masura istoria pe ipoteze, uneori mai vin unele descoperiri care le confirma, si in cazul de fata un filolog, angajat al institutului nostru, Stefan Olteanu, a facut o descoperire interesanta pe doua inscriptii de epoca romana. Una dintre ele se afla chiar in curtea institutului nostru si este bilingva, in limba latina, si traducerea in limba greaca. Un anumit Tiberius Claudius Mucasius, care dupa nume, Mucasus, este trac sau get, dedica un sacrum, ceea ce inseamna un mic altar, ceva consacrat, unui erou. Ne-am putea gandi la Eroul Trac, lucru cunoscut. Din fericire, avem traducerea greaca dedesubt si acolo se spune asa: “Eroului Tiberius Claudius Mucasius ii dedica un kaga”. Acum aflam ca ceea ce se numeste sacrum in limba latina in limba geta se numea kaga. Pentru ca inscriptia este putin deteriorata, au fost unele obiectii, dar s-a gasit a doua inscriptie, tot in zona Tomis, ca si cealalta, iar acolo citim asa: “In timp ce erau preoti Demetrios, Arhont, Poseidonius… au dedicat eroului (aici inscriptia este impecabila) un kaga”. In limba greaca nu exista cuvantul kaga, cuvantul este unul local. De aici nu mai este decat un singur pas, este evident ca Kogaionon este Kagaionon. Atunci, acest Kagaionon in limba geta este Muntele Sfant sau Muntele Consacrat. Acum se mai pune o problema: oare era un singur munte? Descoperirile recente facute la Racoj, judetul Brasov, in Defileul Oltului, au aratat un grup de temple la fel de important ca si cel de la Sarmizegetusa, din pacate foarte putin cunoscute, pe care doar noi specialistii le stim. Este clar ca au fost mai multi munti consacrati. Nu stim cati, deocamdata pot afirma ca sunt doi. Textul lui Strabon nu are nevoie de o alta interpretare, acum este clar, trebuie numai sa inlocuim pe Kogaionon cu Kagaionon. Acum, dupa ce am descoperit cuvantul kaga in doua inscriptii din Tomis, eu consider chestiunea incheiata”.

 

SOLIA CATRE MARELE ZEU Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare, dar merita adus in discutie. Contactul cu Zamolxe se mentinea printr-un ritual de sacrificiu: la fiecare 5 ani era ales unul dintre cei mai viteji si mai frumosi daci, era aruncat in sus, el cazand in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Daca solul murea, zeul primea doleantele. Daca el supravietuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nefiind demn de sarcina data.  LEGENDARUL JILT SAPAT IN PIATRA AL LUI ZAMOLXE Pestera Polovragi, monument al naturii, are 9,1 kilometri lungime, din care doar o parte este electrificata si au acces vizitatorii. Ea se afla la nord de Manastirea Polovragi, in cheile Oltetului, judetul Gorj, iar pana acum nu i s-a gasit inca un capat. Pe vremuri, pestera trebuia sa fi fost magnifica. Aici gasim si un element legat de personajul mitic al Marelui Zeu: un jilt sapat in piatra, atribuit lui Zamolxe. Langa el, un altul, atribuit lui Decebal. Legenda spune ca, dupa retragerea din viata publica, cei doi lideri, cel laic si cel religios, stateau la taifas in acest loc. Se mai spune ca in adancul pesterii s-ar afla ascuns fabulosul tezaur al dacilor, care inflacareaza mintile infierbantate ale cautatorilor de comori. Cei care au purces la asemenea aventuri fie s-au intors cu mana goala, fie s-au ratacit in galeriile subterane.  UN COLT DE LINISTE Sanctuarele erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe terase artificial amenajate, cel mai adesea in afara cetatilor, nu in interiorul lor, ele fiind aparate mai mult de relief. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau studiului, existand ipoteza ca erau folosite si ca scoala. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa, unde existau nu mai putin de 8 sanctuare

a fost sediul lui Zamolxe sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat, dar presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea, Sfinxul pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Muntele Sfant al dacilor a starnit multe controverse si va mai starni mult timp de acum incolo. Sfinxul din Bucegi, Muntele Godeanu sau chiar Sarmizegetusa sunt locatii unde se presupune ca ar fi fost acest munte ce adapostea pestera unde se retragea Marele Preot al getilor, care se numea Kogaionon si despre care Strabon scria: “Tot asa, si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”. La fel si rolul pe care acest munte sfant l-a avut in spiritualitatea dacica, deoarece disputele in privinta lui continua si acum.

 

MUNTE SACRU. Strabon, precum si alti autori antici mentioneaza Muntele Kogaion-(on) ca fiind Muntele Sacru al Dacilor unde Marele Preot Dac isi avea resedinta. Casta preotilor era foarte respectata in randul dacilor, avand o mare influenta nu numai in viata spirituala si sociala, dar chiar si in viata lor politica. Cercetatorii moderni s-au intrebat pe buna dreptate unde ar fi putut fi acest Munte Kogaionon. In acest sens s-au emis mai multe ipoteze, fiecare cercetator aducand o serie de argumente in sprijinul unei ipoteze sau a alteia, unele fiind deja bine cunoscute. Dacii isi numeau uneori preotii “calatori prin nori”, ceea ce ofera o explicatie pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii, ceea ce ar explica disparitia lui. Intre altele s-a emis chiar ipoteza existentei mai multor centre spiritual-religioase situate in zone muntoase purtand numele de Kogaionon. Localizarea Muntelui Kogaionon ramane in atentia arheologilor si istoricilor.

 

LOCALIZARE. Personajul Zamolxe era considerat un reformator, pentru ca el prin invataturile pe care le propovaduia a adus acest cult mai aproape de puterea de intelegere a poporului. El a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, de uz personal, in care avea sa traiasca timp de trei ani, facand prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, “petrecandu-si viata intr-o pestera…”. Un munte devenit o zona sacra. Muntele Sfant trebuia sa fie neaparat “un munte ascuns”. In legatura cu localizarea Kogaiononului (Cogaenum, Kogaion, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmand pe Constantin si Daicoviciu, sustine ideea ca Muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orastie, cu complexul sau de sanctuare. Istorici ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, in principal, pe existenta unei pesteri situate aproape de varf, adusa in atentie de naturalistul Alexandru Borza in anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atat pentru munte, cat si pentru apa care curge in preajma lui. Zamolxe a cautat un loc, de unde, in ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era “o locuinta subpamanteana”, in fapt o crevasa naturala in apropierea varfului muntelui. Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxe “dispare din mijlocul tracilor, coborand in locuinta lui de sub pamant. A trait acolo trei ani. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxe facu vrednice de crezare invataturile lui…”. (Herodot. IV. 95).

 

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

Discutia cu profesorul Alexandru Vulpe, director al Institutului de Arheologie “Vasile Parvan”, membru corespondent al Academiei Romane, ne-a descalcit itele acestui    mister al Muntelui Sacru al dacilor numit Kogaionon.  “In cartea a 7-a a Geografiei sale, istoricul si geograful Strabon vorbeste despre teritoriile astazi ocupate de romani si despre religia getilor. Textul exact al lui Strabon este: Ă«Muntele unde se afla acea pestera a fost socotit sfant, si s-a numit asa Muntele Sfant, i se zicea Kogaionon si la fel a fost numit si numele raului care curgea pe langa el.Ă» Putem noi identifica arheologic locul unde a fost muntele? Evident, prima ipoteza, care de altfel a fost facuta imediat de catre Teodor Daicoviciu, pe vremuri, si reluata si de altii, de catre profesorul meu, Pippidi, la care am aderat si eu fara nici o retinere, a fost ca toate sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastie, din Muntii Sebesului, sunt de fapt acest Kogaionon. Totusi, o fi fost chiar numele asa?  DESCOPERIRE. Desi ne intemeiem in mare masura istoria pe ipoteze, uneori mai vin unele descoperiri care le confirma, si in cazul de fata un filolog, angajat al institutului nostru, Stefan Olteanu, a facut o descoperire interesanta pe doua inscriptii de epoca romana. Una dintre ele se afla chiar in curtea institutului nostru si este bilingva, in limba latina, si traducerea in limba greaca. Un anumit Tiberius Claudius Mucasius, care dupa nume, Mucasus, este trac sau get, dedica un sacrum, ceea ce inseamna un mic altar, ceva consacrat, unui erou. Ne-am putea gandi la Eroul Trac, lucru cunoscut. Din fericire, avem traducerea greaca dedesubt si acolo se spune asa: “Eroului Tiberius Claudius Mucasius ii dedica un kaga”. Acum aflam ca ceea ce se numeste sacrum in limba latina in limba geta se numea kaga. Pentru ca inscriptia este putin deteriorata, au fost unele obiectii, dar s-a gasit a doua inscriptie, tot in zona Tomis, ca si cealalta, iar acolo citim asa: “In timp ce erau preoti Demetrios, Arhont, Poseidonius… au dedicat eroului (aici inscriptia este impecabila) un kaga”. In limba greaca nu exista cuvantul kaga, cuvantul este unul local. De aici nu mai este decat un singur pas, este evident ca Kogaionon este Kagaionon. Atunci, acest Kagaionon in limba geta este Muntele Sfant sau Muntele Consacrat. Acum se mai pune o problema: oare era un singur munte? Descoperirile recente facute la Racoj, judetul Brasov, in Defileul Oltului, au aratat un grup de temple la fel de important ca si cel de la Sarmizegetusa, din pacate foarte putin cunoscute, pe care doar noi specialistii le stim. Este clar ca au fost mai multi munti consacrati. Nu stim cati, deocamdata pot afirma ca sunt doi. Textul lui Strabon nu are nevoie de o alta interpretare, acum este clar, trebuie numai sa inlocuim pe Kogaionon cu Kagaionon. Acum, dupa ce am descoperit cuvantul kaga in doua inscriptii din Tomis, eu consider chestiunea incheiata”.

 

SOLIA CATRE MARELE ZEU Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare, dar merita adus in discutie. Contactul cu Zamolxe se mentinea printr-un ritual de sacrificiu: la fiecare 5 ani era ales unul dintre cei mai viteji si mai frumosi daci, era aruncat in sus, el cazand in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Daca solul murea, zeul primea doleantele. Daca el supravietuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nefiind demn de sarcina data.  LEGENDARUL JILT SAPAT IN PIATRA AL LUI ZAMOLXE Pestera Polovragi, monument al naturii, are 9,1 kilometri lungime, din care doar o parte este electrificata si au acces vizitatorii. Ea se afla la nord de Manastirea Polovragi, in cheile Oltetului, judetul Gorj, iar pana acum nu i s-a gasit inca un capat. Pe vremuri, pestera trebuia sa fi fost magnifica. Aici gasim si un element legat de personajul mitic al Marelui Zeu: un jilt sapat in piatra, atribuit lui Zamolxe. Langa el, un altul, atribuit lui Decebal. Legenda spune ca, dupa retragerea din viata publica, cei doi lideri, cel laic si cel religios, stateau la taifas in acest loc. Se mai spune ca in adancul pesterii s-ar afla ascuns fabulosul tezaur al dacilor, care inflacareaza mintile infierbantate ale cautatorilor de comori. Cei care au purces la asemenea aventuri fie s-au intors cu mana goala, fie s-au ratacit in galeriile subterane.  UN COLT DE LINISTE Sanctuarele erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe terase artificial amenajate, cel mai adesea in afara cetatilor, nu in interiorul lor, ele fiind aparate mai mult de relief. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau studiului, existand ipoteza ca erau folosite si ca scoala. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa, unde existau nu mai putin de 8 sanctuare

 

sursa : Jurnalul National.

Cercuri misterioase in lume.

Peste 10.000 cercuri au fost raportate în lanuri din 30 tari diferite.

Cercurile din lanuri au aparut in toata lumea, in ultimii 30 de ani. Variaza de la modele geometrice simple pana la compozitii complexe, atent construite.

Unii sugereaza ca sunt urmele lasate de farfuriile zburatoare care turtesc lanurile, atunci cand aterizeaza, sau ca sunt chiar mesaje lasate de extraterestrii care ne viziteaza planeta. Altii cred ca sunt create de microundele generate de satelitii care orbiteaza in jurul Pamantului.

Alte explicatii mai rationale sustin ca aceste cercuri din lanuri sunt simple farse facute de mana omului, de catre cei care vor sa convingă publicul ca pe Pamant ar sosi vizitatori extraterestri. Unii se intreaba de ce ar bate extraterestrii atata drum, pana pe planeta noastra, doar ca sa turteasca vreo cateva lanuri? De ce nu ar lua legatura cu noi si in alt mod, mai usor de recunoscut?

Explicatie magnetica pentru cercurile din lanuri

Straniile cercuri care apar in lanurile de griu sint asociate de multa vreme cu fenomenul OZN. Specialisti in materie au ajuns sa poata garanta care sint “autentice”, adica realizate de OZN-uri, si care “falsuri”, sau altfel spus, facute de oameni. Iata insa ca a aparut si un al treilea autor de cercuri, anume magnetismul terestru.

Virtejurile magnetice sint de vina!
Una dintre ipotezele care au facut cariera este aceea ca vizitatorii extraterestri culca intr-un fel sau altul din navele lor spicele de griu. Este o teorie care a avut mult de suferit dupa ce doi englezi au recunoscut ca s-au distrat de minune facind cercuri prin lanuri vreme de peste un deceniu. Faptul ca s-au organizat si concursuri de facut cercuri in lanuri nu ii impiedica totusi pe unii cercetatori sa caute mai departe justificari stiintifice pentru acest fenomen.
Ultima explicatie pentru enigmaticele cercuri care apar peste noapte este oferita de Colin Andrews. Ocupindu-se de acesta problema de 20 de ani, el a avut ocazia sa studieze sute de cazuri. Recent, el si-a prezentat concluziile: 80% dintre cercuri sint facute de mina omului, restul de 20 % fiind rezultatul magnetismului terestru.
Concret, unele anomalii magnetice ale scoartei terestre sint atit de puternice incit, in anumite conditii, formeaza curenti circulari, care “electrocuteaza” spicele, culcindu-le la pamint. Asa s-ar forma, in opinia lui Colin Andrews cercurile simple. Cit despre formatiunile complexe de cercuri si simboluri, din ce in ce mai elaborate de la an la an, acestea trebuie sa fie niste “facaturi”, considera el.

“Facatorii de cercuri” nu cred o iota
Insa ipoteza lui Andrews are un adversar serios in persoana unui adevarat veteran al realizarii de cercuri, John Lundberg. Acesta a declarat ca nu crede in nici o explicatie stiintifica a cercurilor, din simplul motiv ca nu exista nimic de explicat. El a aratat de nenumarate ori cum a executat cu mijloace rudimentare cercuri pe care “expertii” le-au declarat autentice. Practic, el nu utilizeaza decit un bat, legat la ambele capete cu o sfoara. Tinind de aceasta din urma cu miinile, culca batul orizontal la pamint si pune un picior pe el. Tot ce ii mai ramine de facut este sa “calce cu batul” in forma de cerc sau sa realizeze orice model doreste culcind spicele.
Dar mai multe despre cercurile din lanuri, care tind mai degraba sa devina o forma de exprimare artistica decit sa ramina un mister.

Cercurile din lanuri sînt desene geometrice la scară mare, acoperind arii de zeci şi sute de metri pătraţi, realizate prin culcarea ordonată a unor porţiuni din lanurile de cereale. Fenomenul a căpătat răspîndire mondială în ultimii ani, astfel de formaţiuni misterioase fiind raportate în mai multe ţări. Sute de cercetători studiază minuţios fiecare desen nou apărut. Ce este de-a dreptul supărător, pînă acum, nimeni nu a putut da o explicaţie „rezonabilă” apariţiilor, cu excepţia cîtorva creaţii personale ale unor farsori.

Cercuri misterioase in Romania.

Misterul din lanul de grîu

* În anul 2006, in satul Fîntîna de lîngă Hoghiz au apărut şase cercuri perfecte în lanul de la marginea satului

* În noaptea semnelor din grîu, oamenii au văzut lumini ciudate pe cer, iar cîinii din sat au urlat mai rău ca la cutremur

Şase cercuri perfecte, apărute peste noapte în lanul de grîu de la marginea satului Fîntîna, au lăsat cu gura căscată toată suflarea din aşezarea braşoveană. În aceeaşi noapte, oamenii au auzit cîinii urlînd mai ceva ca la cutremur, iar cîţiva localnici susţin că au văzut deasupra ogorului lumini mari şi ciudate, ca nişte flăcări. Pînă să dea năvala curioşii să vadă minunea, în afara cercurilor în lan nu era nici o urmă. Desenul era format dintr-un cerc plin, cu spicele culcate, încadrat de alt cerc, ca un brîu. Cercurile concentrice erau înconjurate de alte patru cercuri mai mici, dispuse simetric. Întîmplarea desprinsă parcă din Dosarele X a înflăcărat imaginaţia localnicilor. Unii se tem să descifreze semnele, iar alţii se prăpădesc de rîs încercînd să găsească o explicaţie pentru aterizarea unui OZN taman la Fîntîna. Primele cercuri misterioase din cîmpurile de grîu au apărut în Anglia, în 1980, dar nimeni n-a putut elucida enigma. De atunci s-au înmulţit însă şi farsorii. Exact pe 9 iulie s-au împlinit 30 de ani de cînd primii artişti specializaţi în culcatul spicelor şi-au început farsele.

Noaptea de vineri spre sîmbătă. Muncitorii dorm frînţi de oboseală pe saltele, în camera încă nefinisată. La ora 3 şi jumătate, alertat de lătratul cîinelui, unul din ei se trezeşte. Toţi cîinii satului latră ca apucaţi. Îl trezeşte pe colegul de lîngă el. „Ce-o fi, mă? Cutremur? Parcă au înnebunit cîinii“. După o vreme, obosiţi, se culcă la loc. În zori, îi trezeşte Florin să le dea o veste năucitoare: la vreo sută de metri de ei, în lanul de grîu, au apărut nişte cercuri suspecte. Se duc cu toţii să vadă minunea. În cîteva minute, tot satul e acolo. „Nu călcaţi spicele, poate or să vină savanţi să cerceteze!“, strigă cineva. Dar, curioşi, sătenii au intrat în lan să vadă cu ochii lor. Şi-au croit cărări pînă la locul unde s-a întîmplat ceva ce nu s-a mai pomenit pe la Fîntîna: cercuri în lanul de grîu. O întîmplare demnă de Dosarele X.

Cîinii latră, cercurile apar

„Oricum cîinii latră în sat. Dar la 3 şi ceva dimineaţa era o hărmălaie generală. Schelălăiau de parcă dăduseră în damblageală. Aşa că m-am trezit. Asta e tot ce-am păţit“. Aşa începe şi tot aşa se sfîrşeşte povestea lui George Halmaghi, un tînăr de 24 de ani, muncitor în construcţii. Lucrează pentru o firmă din judeţul Olt venită la Fîntîna, lîngă Hoghiz, să ridice o pensiune agroturistică cu „grajduri europene dotate cum n-au unii nici în vile aşa ceva“. George s-a culcat la loc. „Dimineaţa, pe la 7, am venit la muncă. Atunci, am văzut în dreapta, şmecheria. Adică şase cercuri dubioase. I-am dat roată de două ori. Nicio intrare. Asta m-a intrigat“, mărturiseşte Florin Costea, pătruns încă de misterul celor întîmplate. Şi-a chemat colegii şi le-a arătat cercurile din mijlocul ogorului, perfecte, decupate în cîmp, la circa 10 metri de şosea. Şi niciun drum către ele.

„Nu e mînă de om“

La ora 8,20, omul de afaceri Gheorghe Boţoman a venit la faţa locului să vadă ce urme au lăsat intruşii pe proprietatea lui. S-a mirat şi el şi, dîndu-şi seama că e ceva neobişnuit, s-a urcat pe un tractor, ca să aibă perspectivă, şi a făcut fotografii. Singurele dovezi care au imortalizat imensul graffiti agricol înainte să intre sătenii în lan. Desenul era format dintr-un cerc plin, cu spicele culcate, încadrat de alt cerc, ca un brîu. Cercurile concentrice erau înconjurate de alte patru cercuri mai mici, dispuse simetric. „Grîul e călcat invers, spicele sînt suprapuse bine, ca şi cum ar fi mers cineva cu spatele. Nu ştiu cum să spun, aia e treabă complicată, greu de explicat şi imposibil de făcut de mînă de om“, spune Florin care se consideră priceput în construcţii.

Veteran X File

„O întîlnire de gradul I, aşa se spune la Discovery“, asta crede un muncitor că s-a întîmplat la Fîntîna. „Taci, mă, pe tine te pasionează Dosarele X“, glumeşte un coleg. „Numai Dana Scully“, îi răspunde bărbatul. Apoi redevine serios. „Acum 8 ani, la Bogata, nu departe de aici, a fost ceva cam tot aşa ca aici. Stejarul din mijloc arsese de sus pînă jos. Era tot chelit de frunze“, îşi aminteşte Florin, veteran de acum al întîlnirilor de gradul I. „În sat sînt numai babe şi moşi, cine să se scoale la 3 dimineaţa ca să facă cercuri pe cîmp?“, se întreabă un muncitor. „E clar că nu a fost ceva de pe Pămînt“. „N-avea cum, doar de deasupra să fi venit. Cele 4 cercuri mai mici sînt ca 4 picioare“, spune şi Boţoman. „Erau extratereştri, ce mai!“, pune punctul pe I un muncitor mai curajos.

„Dacă ştiam că vin…“

„Dar de ce nu coboară în cartofi? Că e cîmpul de cartofi mai încolo. Numai grîul le place“, comentează gînditor un muncitor. „Ar fi frumos să ne caute pe noi, românii, dar nu cred. Cine ştie? Or fi rămas extratereştrii fără gazolină“. Bărbaţii se prăpădesc de rîs încercînd să găsească o explicaţie pentru aterizarea OZN-ului la Fîntîna. „Păi, la 20 km de aici e centrul României. Acolo are şi prinţul Charles moşie. Poate de-aia au coborît aici“, lansează alt muncitor o ipoteză combinată între proprietatea regală şi geometria ţării noastre. „Dacă ştiam că vin ăştia, îi pozam cu telefoanele mobile, dar ne-au luat ca din oală. Păcat că nu ne-am dat seama ce se întîmplă. Ne-am fi dus la ei. Ne pare rău că nu i-am văzut“, mărturiseşte Florin foarte serios. „Eu nu ştiu ce să cred. E un mister“, conchide stăpînul lanurilor cu urme extraterestre care este de profesie agronom.

Cercetătorii n-au venit

Oamenii spun că cineva s-a uitat la ora trei şi ceva pe geamul de la baie şi a văzut „o flacără mare“ deasupra Fîntînii. Coroborate, întîmplările care s-au petrecut în noaptea de 7 spre 8 iulie în satul de lîngă Hoghiz nu au încă o explicaţie oficială. Cu ocazia altor întîmplări de acest gen, echipe de cercetători s-au dus la faţa locului. Au luat probe de sol şi de vegetaţie, au fotografiat în fel şi chip, au făcut măsurători. Dar la Fîntîna n-a venit nimeni. „Am auzit şi noi de evenimentele de la Hoghiz, dar, din păcate, nu avem aparatură de teren. Dacă a avut loc o contaminare, probele trebuie prelevate imediat. Din numai 2 grame de vegetaţie, supuse calcinării, după 5 zile, se poate da un răspuns cert cu privire la nivelul de radiaţii. Acum e cam tîrziu, au trecut 4 zile“, explică Mihaela Apan, fizician la Staţia de Radioactivitate din cadrul Agenţiei Judeţene de Protecţie a Mediului, cu părere de rău că n-a avut ocazia să studieze un fenomen atît de controversat.

De veghe în lanul de grîu

Originea cercurilor misterioase din cîmpurile de grîu n-a fost nici pînă astăzi elucidată. Totul a început în august 1980, cînd au apărut primele mostre de uriaşe sculpturi în grînele din Anglia. A urmat o adevărată isterie turistică. Oamenii stăteau la pîndă în speranţa că ET se vor întoarce. În 1989, s-a declanşat operaţiunea „Cioara albă“. N-a apărut nicio navă. După zile întregi de aşteptare, curioşii au plecat. Imediat au apărut cercuri noi. Totul părea o glumă, fie ea şi cosmică. BBC şi Nippon TV au montat o nouă campanie de surprindere a omuleţilor verzi: operaţiunea „Pasărea neagră“. Au stat la pîndă zeci de cercetători, înarmaţi cu cele mai sofisticate camere de luat vederi în infrarosu. Se ofereau 10.000 de dolari pentru primul care îi vede pe autorii cercurilor. Niciun rezultat. Doar proprietarii lanurilor au avut de cîştigat, luînd taxă pe văzut de aproape.

Ipoteze, ipoteze

Sînt semne coerente şi logice? Simboluri ce transmit un mesaj? Urmele unor experimente militare secrete? „Opere de artă“ sau jocuri infantile? Cu toate că s-au găsit nişte răspunsuri, niciunul nu este pe deplin satisfăcător. Radiestezişti şi ozenologi, arheologi şi militari, experţi în energia telurică, în vîrtejuri, plasmă, energii cosmice, spiritism şi alte ştiinţe mai mult sau mai puţin serioase şi-au făcut de lucru prin lanuri încercînd să dezlege misterul. Aşa au început să curgă ipoteze care mai de care mai excentrice. Prima bănuială s-a îndreptat asdupra semenilor noştri puşi pe şotii. Şi versiunea unei noi arme secrete a cîştigat adepţi. Cei mai captivaţi de fenomen au fost ufologii care au spus că perfecţiunea şi complexitatea incredibilă aparţin ET. Parapsihologii şi mediumii sînt convinşi că cercurile sînt răspunsul planetei care îşi manifestă durerea prin forme grafice. Oamenii de ştiinţă mai conservatori au pus totul pe seama aricilor care, în perioada de rut, ar face nişte mişcări specifice cu veleităţi artistice. Alţii cred că elicopterele au lăsat asemenea urme.

Doar 10% sînt autentice

„Crop circle“ este deja o sintagmă consacrată pentru pasionaţii de enigma cercurilor din lanuri. Pînă acum, cercurile au apărut în culturi de grîu, porumb, orz, morcovi, rapiţă, iarbă, buruieni şi secară. S-au raportat cercuri şi în gheaţă şi pe fundul oceanului. De obicei, sînt plasate în mijlocul lanurilor, iar în preajma lor nu există nicio cărare pe unde să fi ajuns oamenii, cu utilajele lor. Rămîne ipoteza intervenţiei din cer. Cînd omul încearcă să culce la pămînt spicele, acestea se rup într-un anumit mod.
Dar cele din cercuri, au fost îndoite la o distanţă de sol riguros respectată şi au fost orientate pe direcţii precise, ansamblul dînd impresia unei ţesături. Colin Andrews (foto), autorul best-seller-ului „Circular Evidence“, prima carte care tratează fenomenul cercurilor din recolte, spune că peste 90% dintre acestea sînt făcute de mîna omului. „Celelalte 10% nu au la bază nici mîna, nici imaginaţia umană şi asta este un lucru care nu trebuie uitat“, spune Andrews.

Aniversare mondială la Hoghiz

De la primele apariţii şi pînă astăzi, desenele de pe ogoare, deşi neelucidate, au ajuns ceva obişnuit. După descoperirea autorilor farselor, entuziasmul ufologilor s-a mai domolit. În schimb, a luat o mare amploare fenomenul amatorismului. În Marea Britanie s-au înregistrat deja primele concursuri de făcut cercuri în lanuri. Pe site-ul http://www.circlemakers.org, locul în care se întîlnesc specialişti în culcat spice după tipare artistice, a apărut pe data de 9 iulie 2006 o referinţă aniversară: s-au împlinit 30 de ani de cînd Doug şi Dave, primii artişti ai lanurilor de cereale, şi-au început farsele. Coincidenţă sau nu, fenomenul de la Hoghiz a apărut chiar în ziua aniversară. Să-şi fi celebrat fanii făuritorilor de cercuri din lume 30 de ani de farse tocmai în sătucul de lîngă Braşov?

Un mister vechi de 300 de ani

• Deşi e un fenomen care a explodat în secolul XX, primele cercuri au apărut în recoltele din 1678 din Hartfordshire. Robert Plot emitea în 1677 teoria că aceste cercuri sînt efectul vîrtejurilor de aer. El vorbea şi de formaţiuni pătrate sau hexagonale. Într-o broşură apărută un an mai tîrziu aceste stranii semne agrare erau atribuite diavolului. Se aprecia că „unui om i-ar lua ani de zile să aşeze fiecare spic cu atîta precizie, în timp ce diavolul are nevoie pentru asta doar de o noapte“. Anul 1990 a reprezentat un veritabil boom în domeniu. Peste o mie de cercuri au fost înregistrate în peste 30 de ţări, cele mai multe fiind însă în Anglia, ţara mamă a fenomenului. Frecvenţa cea mai mare a misterioselor cercuri, 190 în cîteva luni, a fost în 1999, înainte de trecerea în noul mileniu. Fenomenul a depăşit graniţele Europei. Pînă acum, desenele în lanuri au fost găsite în Africa, Canada, Australia, America Centrală şi de Sud, Rusia, Japonia. În sezonul 2005, în Marea Britanie, au fost înregistrate oficial în baza de date „Crop Circle Connector“ (care poate fi consultată şi pe Internet) 71 de formaţii în lanurile de cereale. Cele mai recente, sînt cercurile din Uruguaz, din 23 ianuarie 2006. Numărul total al înregistrărilor de cazuri similare a depăşit în prezent 10.000.

Vîrtejul ielelor

• Cercurile din lanuri şi-au găsit eplicaţia şi în credinţa populară. Acestea ar fi inele vrăjite de origine supranaturală, generate de spiritele naturii. În tradiţia românească se vorbeşte de hora ielelor, care sînt înfăţişate ca nişte fete frumoase care dănţuiesc în nopţile magice cu lună plină. Acolo unde au dansat ielele iarba este arsă şi rămîn semne asemănătoare unor cercuri. Alte tradiţii vorbesc despre oameni care au văzut ielele dansînd în jurul unui copac, care mai apoi s-a veştejit. Această teorie o susţine şi profesorul Ioan Sorin Apan. „Zona e inundată de tradiţii şi musteşte de zîne, vîntoase, frumoase, iele. Ipoteza etnologică este cea mai validă şi cea mai coerentă. Fenomenul de la Hoghiz a coincis în mod surprinzător cu sărbătoarea sînzienelor după calendarul pe stil vechi. În plus, chiar a fost lună plină“, spune profesorul, specialist în cultura şi tradiţia românilor.

Anomaliile spicelor

• Examinarea plantelor din interiorul cercurilor a mărit misterul. Biofizicianul american William Levengood a stabilit că modificările spicelor seamănă cu cele pe care le-ar produce un cuptor cu microunde. Tot el a observat că seminţele din plantele afectate au un comportament diferit faţă de celelalte, uneori germinînd mai încet, alteori chiar de cinci ori mai repede. O caracteristică specifică tulpinilor de grîu este faptul că nodurile lor sînt mai îngroşate şi îndoite. Aparatele performante au înregistrat în toate cazurile importante modificări ale cîmpurilor electromagnetice şi ale nivelului radioactivităţii. Cei care au intrat în cercuri au avut stări de ameţeală sau arsuri ale pielii.

Cercuri made in Romania

• Făuritorii de cercuri ne-au vizitat şi pe noi. În 1994, la Arad şi în noaptea de 14 spre 15 iulie 1997şi la Cetatea de Baltă, jud. Alba, apariţia cercurilor a fost dublată cu observarea de lumini inexplicabile în zonă. Unii martori susţin că au văzut chiar farfurii zburătoare cu tot cu fiinţele care le pilotau.

Campionii farselor

• Doug Bowers împreună cu un pictorul Dave Chorely sînt cei mai cunoscuţi farsori ai cercurilor. Ei au început să facă desene prin recolte la sfîrşitul anilor ’70, inspiraţi de cele reale din Australia, atribuite OZN-urilor. Abia după 14 ani şi-au dezvăluit identitatea. Bowers are acum 80 de ani şi nu-i vine să creadă că din hobby-ul său se pot face bani. „Tot ce ne propusesem noi era să facem lumea să creadă că au venit OZN-urile, cînd, de fapt, era vorba de nimic altceva decît de o blană şi două bucăţi de sfoară, şi zău, că a mers de minune. Noi făceam cercurile în recolte şi lumea se înghesuia să le vadă. Ne plăcea să ne amestecăm în mulţime şi să ascultăm ce spun aşa-zişii experţi în OZN-uri care tot trăncăneau despre extratereştrii. Ne uitam unul la altul şi ne bufnea rîsul“.

O afacere profitabilă

• „Dacă ar fi venit cineva la mine acum zece ani şi mi-ar fi spus că am să ajung în toate colţurile lumii numai pentru a face cercuri în lanurile de recolte pentru mari companii şi să mai scot şi bani din asta, i-aş fi spus că a luat-o razna“, spune John Lundberg ,unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri de cercuri în grîu. Părinţii săi, Rod Dickinson şi Will Russell, tot cu asta s-au ocupat. Lundberg declară că e foarte bine plătit, cam 100.000 de lire sterline pe lucrare. Are multe „comenzi“ de cercuri cu care firmele îşi fac reclamă.

Arkaim, orasul vechi de 4000 de ani.

 

Orasul Arkaim din secolul 20 i.e.n., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia …

În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 i.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.

Iată un articol despre Arkaim luat din ziarul Pravda. “Oamenii de ştiinţă au descoperit cercuri misterioase în zona străvechiului oraş rus Arkaim, ce are aceeaşi vârstă ca şi Egiptul şi Babilonul. Preşedintele Putin a vizitat recent unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ – ruinele străvechiului oraş Arkaim – situat la periferia oraşului Chelyabinsk. Istorici, arheologi şi ufologi au petrecut mulţi ani încercând să elucideze secretele acestui oraş. Ce fel de popor a trăit în Arkaim cu peste 40 de secole în urmă? Cum a reuşit o civilizaţie atât de veche să realizeze un asemenea progres tehnologic, ce pare încă de neatins până în zilele noastre? O echipă de cercetători ruşi, coordonată de Vadim Chernobrovy, s-a întors recent din misterioasa regiune. Oamenii de ştiinţă au spus că specialiştii şi studenţii au construit numeroase locuri de campare în jurul Arkaim-ului. Valea Arkaim în sudul Ural-ului trebuia să fie inundată in 1987: autorităţile locale urmau să facă un lac de acumulare pentru a iriga câmpiile secetoase din jur. Totuşi, oamenii de ştiinţă au descoperit “cercuri” ciudate în mijlocul văii, şi autorităţile au dat arheologilor 12 luni pentru a investiga zona.

Oamenii de ştiinţă au s-au aflat şocaţi să descopere ca Arkaim-ul are aceeaşi vârstă cu Egiptul şi Babilonul şi puţin mai străvechi decât Troia şi Roma. Gennady Zdanovich, preşedintele expediţiei arheologice din Ural, a trebuit să dovedească în faţa autorităţilor regionale semnificaţia ştiinţifică a Arkaim-ului. “Am obţinut ceea ce părea absolut ireal: proiectul de construcţie de mai multe milioane din regiune a fost revocat”, spune omul de ştiinţă. Săpăturile arheologice au indicat că populaţia ce locuia în Arkaim reprezenta una dintre cele mai vechi civilizaţii Indo-europene, ramura la care se face referire ca fiind cultura Ariana. Arkaim s-a dovedit a fi nu numai un oraş, ci şi un templu şi un observator astronomic. “Un zbor deasupra Arkaim-ului la bordul unui elicopter îţi dă o impresie incredibilă. Cercurile concentrice imense din vale sunt clar vizibile. Oraşul şi toate cartierele lui sunt înscrise în cercuri.

 Nu ştim în continuare ce rol aveau aceste imense cercuri , dacă serveau scopurilor de apărare, ştiinţifice, educative sau religioase. Unii cercetători susţin că cercurile erau de fapt folosite ca piste de lansare pentru un străvechi aeroport spaţial”, spunea Vadim Chernobrovy.

 

 

 

 

 

Stonehenge

Stonehenge  – Prezentare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Stonehenge

Stonehenge este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire.

Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie (megaliţi – menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de “găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Planul ansamblului astăzi

Planul actual al ansamblului

Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă.

Solstiţiu la Stonehenge

 Anul construcţiei

Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1600 i.C.

 Locaţie

Ruinele megalitice cunoscute sub denumirea de Stonehenge se află în Câmpia Salisbury, la 3 km vest de oraşul Amesbury, Wiltshire, in sudul Angliei.

Stonehenge  – Mistere

Puţini sunt oamenii care nu au auzit de misteriosul monument Stonehenge, situat în comitatul Wiltshire din Anglia. Ansamblul de pietre uriaşe care se înalţă în sudul Marii Britanii, ia Stonehenge, marchează apogeul civilizaţiei megaliţilor, care se propagă de-a lungul ţărmurilor Europei Occidentale în mileniul al lll-lea şi dispare fără urmă, în jurul anului 1 500 î.Hr. Data înălţării acestei construcţii nu se cunoaşte şi nici autorul sau autorii înălţării ei. În jurul monumentului planează foarte multe întrebări al căror răspuns nu s-a aflat nici până în ziua de azi.

Tot ce au reuşit istoricii şi specialiştii să facă este să formuleze o serie de speculaţii şi de ipoteze. Nu se ştie de ce oamenii au avut ideea, în acea epocă, să introducă în pământ blocuri de piatră şlefuite rudimentar, de mai mulţi metri înălţime ( aşa-numitele menhire ), după ce reguli, de nepătruns pentru noi, stau alineate pe tot întinsul ţinutului, de ce, în altă parte, sunt aşezate în cerc – cromlehurile – în jurul unor tumuli funerar, căror rituri mortuare se supun aceşti oameni atunci când pun pe mormintele lor colective dalele imense ale dolmenelor un singur lucru e sigur şi anume că este greu ca, apropiindu-te de Stonehenge, aventurându-te printre pietrele sale, să nu resimţi măreţia sacră, cosmică a lumii căreia ele au aparţinut cândva. Stonehenge a fost, în mod evident, un sanctuar.

Acest ansamblu celtic este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul Sarsen este cel exterior, având 33 de metri în diametru. Este construit din treizeci de blocuri imense de gresie (megaliţi), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare
Începând cu sfârşitul mileniului al lll-lea sau mai înainte, un cerc de gropi rituale, înconjurat de un şanţ şi de un taluz circular, sacralizează locul în interiorul căruia sunt înălţate menhirele din Stonehenge. Vreo 40 dintre ele sunt încă şi astăzi în picioare. înalte, majoritatea, de 4,15 m, ele sunt legate, două câte două, prin lintouri monolitice – grele traverse orizontale – dintr-un singur bloc. Ele conturau la origine un cerc cu diametrul de 31 m, care se remarcă fără greutate. Ceea ce este ciudat despre Stonehenge, este faptul ca este departe de a fi unic in Anglia, dar este cel mai bine păstrat si elaborat astfel de monument.

Sunt cunoscute peste 100 de cercuri din pietre pe teritoriul Insulelor Britanice si in nordul Frantei. Unele dintre ele erau mici, de numai 3 metri in diametru. Cel mai mare este cel de la Avebury care se intinde pe o suprafata de aproximativ 4.000 de metri patrati. Unele dintre pietrele de la Avebury cantaresc 60 de tone.

Cum or fi mutat constructorii blocurile imense de pietre pe distante atat de lungi nu se stie exact. Se crede ca le-au tras pe sanii din lemne. Cele mai multe astfel de cercuri din piatra sunt mai mici decat Avebury si mult mai simple decat Stonehenge. Se apreciază că situl de la Stonehenge număra la origine 125 de menhire. Pietrele sale cele mai grele cântăresc vreo 50 de tone. Ele au fost tăiate în cariere aflate la aproximativ 30 km distanţă. Celelalte provin din munţii Prescilly, situaţi la 217 km în linie dreaptă.

Menhirul de la Locmariaquer, din Bretagne, dacă azi nu era spart în patru bucăţi, ar putea, se zice, rivaliza cu obeliscul din Place de la Concorde, din Paris! Se admite, în general, că pietrele de la Stonehenge, ca toate cele din zonele megalitice ale epocii, au fost aduse pe butuci la marginea gropii săpate anume pentru a le primi. Ele au fost apoi basculate în groapă

în interiorul acestui prim cerc, menhirele mai mici descriu un al doilea perimetru circular, vizibil şi în prezent. Făcute fiecare din trei blocuri, cele cinci menhire din centru ating 6,70 m înălţime şi sunt aşezate în formă de potcoavă. Blocuri sparte zac pe jos. Ele concurează cu măreţia sitului, cu dimensiunea sa.

Drumul străjuit de menhirele astăzi dispărute, care ducea la sanctuar, era orientat pe axa răsăritului soarelui la solstiţiul de vară. Or, în ceea ce priveşte aliniamentele menhirelor de la Carnac, în Bretagne (Franţa), cele mai cunoscute din lume, acestea sunt dictate de cursa soarelui în diferite perioade ale anului. De aceea este tentant să se concluzioneze că Stonehenge, ca toate marile situri megalitice din Europa acelei epoci, corespundea unui cult solar.

Stonehenge este inclus pe lista UNESCO, din anul 1986. Stonehenge este proprietatea companiei English Heritage, iar terenul pe care se afla aparţine National Trust, ceea ce demonstreaza valoarea lui pentru englezi, dar si pentru umanitate.

Datorită unui rambleu, apoi fixate cu pământ şi pietricele pentru a le asigura pentru totdeauna stabilitatea. Oricum ar fi fost, este vorba de o muncă ce nu se poate imagina decât printr-o mobilizare, sub conducerea autoritară a unui şef necruţător, a nenumărate braţe omeneşti şi a unor specialişti experimentaţi.

Baza 211

Primele expediţii germane spre Antarctica au avut loc încă din anii 1901-1903. Începând cu 1938 naziştii au început să trimită numeroase expediţii spre regiunea Queen Maud din Antarctica. Majoritatea acestor numeroase si constante expediţii porneau din Africa de Sud. Au fost cartografiaţi peste 370.000 km pătraţi din continentul îngheţat, germanii descoperind vaste regiuni care nu erau acoperite de gheată, lacuri cu apa calda si numeroase peşteri. Diferite echipe ştiinţifice au fost trimise in aceste zone : botanişti, agricultori, zoologi, biologi marini etc, in aceasta misiune secreta fiind implicate multe divizii din guvernul nazist. Toate aceste expediţii au culminant prin revendicare de către Germania a acestor teritorii. Numele ales pentru aceasta colonie a fost Neuschwabenland sau New Swabia si a fost delimitata prin aruncarea din avioane a sute de ţăruşi având ataşaţi de ei steagul cu svastică.

In acest moment intra in scena, in aplauzele noastre, istoricii revizionişti, jurnaliştii de investigaţie si amiralul din marina SUA, Richard E. Byrd. Astfel, după ce toate aceste date au fost strânse, in New Swabia au început să ajung echipe de construcţii care au construit baze militare subterane, porturi pentru submarine, toate bine camuflate. Noua baza-oraş este numita New Berlin sau Base 211. In vasele militare, civile si submarine au fost aduse materiale de construcţii, provizii si armament. Chiar înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial doua submarine, U-530 si U-977, au dus in aceste baze oamenii de ştiinţa care se ocupau cu studiul si dezvoltarea discurilor anti-gravitaţionale precum si ultimele componente ale acestora ( multe din aceste componente au fost transportate aici in timpul războiului ) si alte numeroase schiţe si proiecte ale farfuriilor zburătoare proiectate in Germania. Cele doua submarine au fost capturate, la întoarcere, pe coastele Argentinei iar echipajele supuse interogatoriilor de către marina SUA. In urma acestor interogatorii s-a luat decizia de a trimite o armada navala in Antarctica, o forţa se invazie, sub comanda lui Richard E. Byrd. Operaţiune militara, cunoscuta sub numele de Highjump, a avut loc intre 1946 si 1947 si era compusa din peste 40 nave de război, un purtător de avioane, USS Philippine, submarine si 4700 de soldaţi.

In 5 martie 1947, in ziarul chilian El Mercurio apare un interviu cu Richard E. Byrd, realizat de Lee van Atta, in care amiralul face câteva afirmaţii şocante. El afirma ca ” este imperativ ca SUA să iniţieze imediat măsuri de apărare împotriva unor regiuni ostile deoarece in cazul unui război, SUA poate fi atacata de obiecte zburătoare care pot călători de la pol la pol cu viteze incredibile”. El a continuat să susţină aceste afirmaţii dar, mai târziu, i-a fost interzis sa mai tina conferinţe de presa si a fost internat într-un ospiciu. Totuşi, in 1955 a fost pus să conducă operaţiunea Deepfreeze de explorare a Antarctici iar la scurt timp după acea, in 1957, a murit…

Proiectarea, construirea si testarea unor aparate de zbor experimentale sub forma de discuri de către nazişti, nu pare a fi o afirmaţie hazardata, luând in in calcul progresul tehnic german de la sfârşitul războiului ( amintesc aici doar de avioanele cu reacţie Messerschmitt Me 262 si primele rachete balistice V1, V2 ). In ultimul timp ies la suprafaţa noi informaţii si documente despre aceste aparate de zbor, informaţii care sunt preluate si difuzate de canale media credibile: Discovery si History Channel. Au fost descoperite numeroase schiţe ale acestor “farfurii zburătoare” după război, iar piloţii aliaţi raportau constant întâlniri deasupra Germaniei cu celebrele “Foo Fighters”. Întreg programul spaţial american ( incluzând zborul spre Luna cu Saturn V ) a fost conceput si realizat pe baza studiilor in domeniul rachetelor ale lui Wernher Von Braun ( nazistul “bun” si fost ofiţer SS ), racolat de americani la sfârşitul războiului împreuna cu echipa sa de oameni de ştiinţa de la Peenemünde. Deasemenea avioanele cu reacţie americane si sovietice care se întâlneau pe cerul peninsulei Coreene in timpul războiului din anii 1950, erau aproape identice, ele fiind realizate după aceleaşi schiţe ale unui viitor avion cu reacţie nazist, furate din Germania atât de către sovietici cat si de americani.

De aici teoriile conspiratiei o iau razna: Hitler a fugit in Antarctica, acolo naziştii sunt bun prieteni cu reptilienii, care sunt extratereştrii, iar pamantul este gol in interior ( hollow earth ) si plin de arieni. Ar mai fi multe de conspirat dar am obosit. Daca vreti să citiţi mai multe, apelaţi cu încredere la Google, este cel mai bun prieten al vostru. Începeţi cu Thule Society si energia Vril .

sursa : adiadrian.wordpress

Cavalerii Maltezi

De o mare voga, in randurile celor care mai citesc, se bucura cartea lui Dan Brown – “Codul lui da Vinci”. Pornind de la ipoteza ca faimosul artist era si Mare maestru al Ordinului “Le Prieure de Sion”, Brown sustine ca din operele lui Leonardo reiesea limpede ca acesta impartasea o erezie capabila sa rastoarne bazele crestinismului. Astfel, da Vinci ar fi fost convins ca Iisus s-ar fi casatorit cu Maria Magdalena ar fi avut copii cu ea si, tot ei, mantuitorul i-ar fi incredintat conducerea bisericii si nu apostolului Petru cum pretinde Vaticanul. Acesta, de altfel, a si interzis cartea, Papa fiind considerat urmasul lui Petru si capul bisericii catolice. “Codul lui da Vinci” si-a gasit totusi nenumarati cititori, aproape in intreaga lume, trezind un mare interes fata de ordinele cavaleresti, atat de infloritoare in Evul Mediu. Asta ma indeamna sa scriu despre un alt ordin, inrudit cu “Prieure de Sion” si cu Cavalerii Templieri. Este vorba de Cavalerii de la Malta.

 O calatorie in insula respectiva mi-a furnizat multe amanunte despre acest ordin cavaleresc. Voi incepe evocand un cunoscut vers eminescian din Scrisoarea a III-a. In dialogul dintre Mircea si Baiazid, acesta, evocand batalia de la Nicopole, spune: “S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta”… Desi poemul este superb, cu acest vers s-a strecurat o a doua greseala, care nu stirbeste frumusetea poeziei.
Prima greseala consta in aceea ca batalia de la Nicopole a avut loc dupa batalia de la Rovine, din 1394, si nu inainte asa cum apare in “Scrisoarea a III-a”. A doua eroare este aceea ca sosirea cavalerilor Ioaniti (adica ai Sfantului Ioan Botezatorul) in Malta s-a produs abia in 1530, adica cu peste 100 de ani mai tarziu decat batalia de la Nicopole (1396).
Ordinul Ioanitilor s-a nascut in Palestina, pe timpul Cruciatilor. La inceput a fost vorba de un ordin calugaresc, cel al “Ospitalierilor”, confirmat la 1113 de catre Papa Pascal II. Ei dadeau ingrijire pelerinilor sositi la Ierusalim. Ulterior s-a dovedit ca pelerinii aveau nevoie si de o protectie militara. Pentru aceasta s-a instituit si ordinul calugaresc razboinic al “Cavalerilor Sfantului Ioan Botezatorul din Ierusalim”. Acestia proveneau din faimoase familii nobiliare. Ei participa eroic la Cruciade, dar in 1291, sunt izgoniti din cetatea Acra, cucerita de sarazini. Parasind Tara Sfanta, cavalerii Ioaniti se refugiaza in Cipru. Unii ajung si in tara noastra, in Banat si Transilvania, cum reiese din “Diploma Ioanitilor” emisa in 1247, cuprinzand intelegerea dintre regele ungur Bella IV si Rembold, marele Maestru al Ordinului din acel timp.
Izgoniti si din Cipru si primind ajutorul genovezilor, Ioanitii ajung in Insula Rodos, pe care aveau s-o stapaneasca timp de 200 de ani. Deveniti oameni ai marii, cavalerii hartuiesc vasele turcesti si nu o singura data patrund chiar pe teritoriul otomanilor, distrugand si jefuind fara teama. Infuriat peste masura, sultanul Suleiman asediaza Rodosul in anul 1522. Cavalerii rezista eroic timp de 6 luni. In cele din urma, coplesiti de numarul mare al asediatorilor, cei ramasi in viata, in frunte cu Marele Maestru, parasesc insula. Dupa ce ratacesc 7 ani, Imparatul Carol Quintul le ofera insula Malta, cerandu-le ca plata simbolica un soim pe an, pasare ce trebuia inmanata vice-regelui Siciliei.
Odata cu venirea Ioanitilor, insula cunoaste cea mai glorioasa epoca din istoria ei. Cu toate ca multe popoare stapanitoare s-au napustit asupra acestui mic arhipelag, cu toate ca primii locuitori au ridicat temple ciclopice mai vechi decat insasi piramidele si care mai pot fi vazute si astazi, nimic nu intrece amintirea cavalerilor.
Crucea Ioanitilor poate fi intalnita pretutindeni pe insula. Cele 8 colturi ale crucii reprezentau pe nobilii care soseau din Auvergne, Provence, Franta, Aragon, Castilia, Anglia, Germania si Italia. Acesti cavaleri aveau castele si domenii intinse in tarile de origine. Toate acestea, dupa moartea cavalerilor, reveneau ordinului ce a adunat astfel bogatii imense si numeroase posesiuni in intreaga Europa. In Malta, cavalerii erau organizati pe “limbi”, fiecare dintre ele avand un “Mare Maestru”. Din randurile acestora se alegea “Marele Maestru al Ordinului”. Sediul fiecarei “limbi” era in asa numitele “auberges”, care in traducere ar insemna hanuri. De fapt erau insa adevarate palate. Cavalerii trebuiau sa petreaca cel putin o noapte in aceste auberges. Palatul “Marelui Maestru” a fost ridicat intai la Mdina. Dar cum orasul se afla prea departe de coasta, s-a construit un altul la St. Elmo. Razboinicii cavaleri hartuiau mai departe flota otomana si pe corsarii de pe coasta barbara a Africii. Nici menirea de “ospitalieri” n-a fost uitata, ioanitii cladind si un spital pentru marinari. Ordinul i-a sprijinit si pe maltezi. Tinerii talentati erau trimisi pe socoteala cavalerilor sa studieze mai ales in Italia. Ei se intorceau de acolo ca muzicieni, arhitecti, pictori, sculptori, medici. Ridicat la rangul de cavaler a fost si faimosul pictor Caravaggio. Dar despre viata aventuroasa a acestuia ca si despre unele opere ale sale, ce pot fi vazute in Malta, voi scrie intr-un alt articol. Multa vreme, fortificatiile ridicate de cavaleri in Malta si in Gozo – cea de a doua insula importanta a arhipelagului, s-au dovedit ineficiente. Astfel, in 1541 si in 1547, turcii au lansat doua atacuri, evitand cetatile si patrunzand in satele localnicilor. Din insula Gozo ei au tarat toata populatia in sclavie.
Marele asediu, de care maltezii pomenesc totodeauna cu mandrie, a inceput in ziua de 18 mai 1565. “Nimic nu este mai bine cunoscut decat acest asediu”, scria Voltaire doua sute de ani mai tarziu. Sub comanda amiralului Drgaut, de fapt un corsar notoriu, sultanul Soliman Magnificul a trimis o flota cu 48.000 de oameni impotriva aparatorilor Maltei, care numarau doar 500 de cavaleri, 4.000 de maltezi si 3.500 de mercenari spanioli si sicilieni. O lupta pe viata si pe moarte s-a incins intre atacanti si cei de pe insula, condusi de Marele Maestru Parisot de la Valette. Inainte de a fi ales in aceasta functie, Parisot fusese Mare Inchizitor. Militar talentat, el i-a condus cu pricepere atat pe cavaleri cat si pe ceilalti ostasi. In ciuda bombardamentelor necontenite de pe corabiile turcesti, mica oaste a lui la Valette nu a cedat. In cele din urma, in ajutorul asediatilor au sosit 8.000 de sicilieni adusi de o flota spaniola. Retinuti in port de rezistenta maltezilor, lipsiti de hrana si munitie, demoralizati, macinati de boli, turcii depun armele. Se poate spune ca aceasta victorie a salvat Europa de invazia turcilor pe cale maritima. Amintirea marelui asediu este evocata pretutindeni pe insula, in capitala existand si un mic muzeu, unde manechine imbracate in uniformele epocii si in pozitii de lupta redau diversele faze ale asediului. Dupa batalie, la Valette aduce in Malta arhitecti vestiti si specialisti in fortificatii care sa apere golful de vreo noua invazie. Odata cu ele se ridica si un nou oras, care devine capitala Maltei si poarta numele intemeietorului ei. Palatul Marelui Maestru este azi muzeu dar si sediul guvernului impreuna cu cel al Adunarii Nationale a Republicii, care numara in jur de 400.000 de locuitori. Fortificatiile lui la Valette au starnit pe vecie teama turcilor de a mai ataca insula. Avea insa sa o faca Napoleon, in timpul campaniei sale italiene. El cucereste in 1798 Valetta, fara sa intampine vreo rezistenta. Bonaparte desfiinteaza ordinul, iar ultimul Mare Maestru, Hompesch, paraseste insula “fara glorie si fara onoare”.
Cuceritorul isi insuseste toate bogatiile cavalerilor, dar acorda o serie de libertati populatiei malteze, desfiinteaza sclavia si introduce invatamantul primar gratuit. Stapanirea franceza nu dureaza mult. O rascoala populara, sprijinita de ostenii amiralului Nelson, goneste garnizoana franceza si ii instaleaza pe britanici ca stapanitori ai insulei. In timpul celui de al doilea razboi mondial, Hitler dorind sa cucereasca insula, aceasta este supusa unui bombardament cumplit. Malta devine cel mai bombardat teritoriu din lume. Dar marele stat major englez, adapostit in fortificatiile lui la Valette, nu se da batut. Trupele britanice impreuna cu maltezii, suferind de foame din lipsa aprovizionarii, resping toate atacurile. La 15 aprilie 1942, regele britanic George al VI-lea acorda medalia “Crucea Sfantului George bravului popor al Insulei fortarete Malta”. O reprezentare a acestei medalii figureaza cu mandrie in varful ramurii stangi a steagului ros-alb al Maltei.
Abia in 21 septembrie 1964, arhipelagul isi dobandeste independenta, ca membra a Commonwealth-ului, cu Elisabeta drept regina a Angliei si a insulei Malta. Odata cu venirea Partidului laburist la putere, in 1979, Malta devine Republica si asteapta noi si noi turisti care-i asigura cea mai mare parte a PIB-ului. Cavalerii de Malta isi continua si in zilele noastre activitatea, desfasurand mai ales opere de caritate. Printul Valentin Bibescu, sotul Marthei Bibescu, a fost cavaler de Malta. Iar mai aproape de zilele noastre, chiar si regele Cioaba a putut imbraca mantia cu insemnul crucii in opt colturi, caci si el a devenit cavaler al faimosului ordin.

sursa : Cronica Romana

UPDATE

În timpul Cruciadelor, alături de Templieri acţiona la Ierusalim şi un alt Ordin militaro-călugăresc: „Ospitalierii” sau „Ioaniţii”, cei care astăzi sunt cunoscuţi sub numele de Cavaleri de Malta. Dacă în ceea ce îi priveşte pe Templieri, Ordinul s-a împrăştiat după ce Jacques de Molay a fost ars pe rug pe 18 martie 1314, Ioaniţii şi-au continuat activitatea, foarte asemănătoare cu cea a Templierilor, până în zilele noastre. Principiile şi acţiunile lor îi demască drept una din cele mai puternice grupări oculte supra-naţionale care acţionează în spatele scenei politice şi financiare mondiale.

Scurtă incursiune în istorie

 Istoria cavalerilor de Malta începe în anul 1048, când un grup de negustori din republica italiană Amalfi a cerut permisiunea să construiască la Ierusalim o biserică, o mânăstire şi un spital care să ofere asistenţă pelerinilor. În anul 1113, comunitatea monastică ce s-a dezvoltat în jurul spitalului a fost recunoscută printr-o Bulă papală şi a primit privilegiul de a-şi alege conducătorii independent de orice autoritate laică sau religioasă. Cunoscuţi până atunci ca şi „Ospitalieri” (de unde şi numele de spital din zilele noastre), din acest moment încep să se numească „Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim”. Cei care îl alcătuiesc sunt militari şi călugări totodată (o combinaţie extrem de dubioasă ţinând cont de principiile divine ale non violenţei), de origine nobilă şi depun un triplu jurământ de sărăcie, castitate şi supunere. Vorbim deci de un grup militaro-religios care se bucură de o serie de privilegii: pot purta arme şi mai ales pot circula liber (fără a avea nevoie de permise de liberă trecere sau alte aprobări). În plus, prin Bula papală din 1113 sunt total independenţi de orice autoritate statală, constituind ceea ce în termeni moderni s-ar numi o structură supra-naţională. Cu timpul au devenit şi o forţă militară terestră şi navală foarte importantă.

Cavalerii provin din toate ţările Europei. Şi astăzi în Malta, le sunt arătate turiştilor opt capele dedicate diferitelor limbi ale Ordinului: franceză, italiană, engleză, spaniolă, germană şi diverse dialecte ale acestora. Existau sedii diferite pentru fiecare limbă, care erau numite „auberge”, un fel de hanuri sau palate în care cavalerii provenind de pe aceeaşi filieră locuiau împreună. Structura aceasta o întâlnim astăzi şi în trupele NATO, cu care cavalerii au multe lucruri în comun. Simbolismul lui opt apare atât în Crucea de Malta cât şi în simbolul NATO. La fel cum NATO a fost constituit ca o forţă militară de apărare a păcii, şi acest Ordin este alcătuit din „cavalerii ai păcii”.

În anul 1291, după pierderea ultimului bastion creştin de la Acra, cavalerii se refugiază în Cipru. Izgoniţi şi de acolo, ajung în insula Rhodos unde rămân timp de 200 de ani şi pun bazele unei importante forţe navale în zona mediteraneană, care atacă frecvent teritoriile turceşti, siriene şi egiptene. Jafurile şi distrugerile provocate îl fac pe sultanul Soleiman magnificul să atace Rhodosul în anul 1522. Cavalerii rezistă eroic timp de 6 luni după care sunt înfrânţi, iar supravieţuitorii sunt obligaţi să părăsească insula. Rătăcesc timp de şapte ani prin diverse ţări şi în 1530 împăratul Carol Quintul, cu aprobarea papei Celement al-VII-lea, le oferă insula Malta. Cu această ocazie se stabileşte ca Ordinul să rămână neutru în caz de război între naţiunile creştine. Când în 1798 Napoleon Bonaparte ocupă Malta, cavalerii sunt constrânşi să abandoneze insula şi se împrăştie în toate ţările Europei. De-abia în 1834 Ordinul se stabileşte în mod definitiv la Roma, unde deţine şi astăzi Villa Malta şi Palatul Malta, ambele teritorii malteze în statul italian.

Puţini, dar plasaţi în poziţii cheie

 Conform propriilor statistici, Ordinul de Malta numără astăzi 12.500 de „cavaleri”, cărora li se alătură 80.000 de voluntari. Nu vă imaginaţi cumva că în cazul lor a îndrăznit cineva să considere voluntariatul ca fiind trafic de fiinţe umane sau exploatare. De pe un site de prezentare al Ordinului, aflăm chiar că există doar 38 de „cavaleri” de Malta în adevăratul sens al cuvântului. Mai precis, doar 38 dintre ei au depus ca şi în vechime cele trei jurăminte: de castitate, de sărăcie şi de supunere. Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori şi, desigur, serios implicate în politică sau afaceri. Despre aceştia trebuie spus faptul că ei nu depun decât jurământul de obedienţă totală faţă de Ordin. Ţinând cont de poziţiile de putere pe care ei le ocupă în societate, un astfel de jurământ îi transformă în instrumente ale unor interese străine de cele ale popoarelor sau statelor pe care ar trebui să le reprezinte.

Pe lângă faptul că timp de secole au reprezentat o importantă forţă armată terestră şi navală, Cavalerii de Malta au rămas până în zilele noastre o importantă putere ocultă financiară şi politică. Majoritatea membrilor sunt de origine nobilă, iar printre condiţiile primirii în Ordin se află aceea de a deţine o poziţie socială, titluri şi o avere importantă. Această condiţie, oricât ar părea de bizară este cheia puterii financiare a cavalerilor. De altfel, în vechime, averile nobililor ce se înrolau ca şi cavaleri de Malta reveneau la moartea acestora Ordinului.

Încă de la început Ioaniţii s-au constituit ca o organizaţie şi forţă militară supra-naţională, şi aşa au rămas şi până astăzi. Îi regăsim acum peste tot, dar mai ales în Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA (CFR în limba engleză), CIA, FBI, NATO, Bilderberg, Comisia Trilaterală. Toţi „Cavalerii de Malta” deţin funcţii politice care le conferă imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se pot sustrage în caz de nevoie cercetării autorităţilor.

Strânse legături cu francmasoneria

Într-o planşă ce reproduce structura francmasoneriei, regăsim la nivelul Ritului de York Cavalerii de Malta şi binecunoscutul lor simbol printre gradele cele mai înalte. Mai ales, Loja Propaganda Due (P2) din Italia a avut strânse legături cu ei.

În cartea „Cavalerii întunericului”, François Hervet scrie: „în decembrie 1969 a avut loc o întâlnire secretă în biroul contelui Umberto Ortolani, ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai multe capete ale lojei P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi implicaţi în omorârea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare.”

Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006: „Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale.”

Cavalerii de Malta sunt cei care au pus bazele CIA. Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagen şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernării Kennedy.

Mulţi membrii notabili din armata SUA sunt cavaleri de Malta:

Alexander Haig – secretar de stat în timpul preşedintelui Ronald Reagan, şeful personalului de la Casa Albă în timpul guvernărilor Nixon şi Ford. Între 1974 şi 1979 el a fost comandatul forţelor SUA şi NATO în Europa, şi a jucat un rol important în sângeroasele războaie din Vietnam şi Corea.

William Westmoreland – general american care a comandat operaţiunile militare în războiul din Vietnam.

Charles A. Willoughby – pe numele real Adolf Tscheppe Weidenbach, fost nazist, general în armata SUA şi şeful spionajului în timpul războiului din Corea.

Pe lista cavalerilor de Malta se află şi: Tony Blair – fostul premier al Marii Britanii, David Rockefeller – mare magnat, filantrop şi un personaj cheie în tot ceea ce înseamnă conspiraţii, J. Edgar Hoover – fost director al FBI, Giscard d’Estaing – fost preşedinte al Franţei, Juan Carlos – rege al Spaniei, George H.W. Bush – fost preşedinte al SUA şi cântăreţul Frank Sinatra.

Mână în mână cu naziştii

Pe lângă zona mediteraneană şi Africa, principala sfera de influenţă a cavalerilor de Malta se află în America Latină. Dictatorul Augusto Pinochet (preşedinte al statului Chile până în 1990) şi Juan Peron (ales de trei ori preşedinte al Argentinei şi implicat în adăpostirea unor criminali de război nazişti pe teritoriul acestei ţări) erau şi ei cavaleri de Malta.

O serie de nazişti, unii dintre ei declaraţi criminali de război au fost cavaleri de Malta:

Reinhard Gehlen – general nazist, şef al serviciilor de spionaj din Germania până în 1968, recrutat apoi de SUA pentru a coordona acţiunile de spionaj din timpul războiului rece în Uniunea Sovietică. După război a primit cea mai înaltă decoraţie a Ordinului Marea Cruce de Merit.

Heinrich Himmler – nazist bine cunoscut şi criminal de război, comandant al trupelor SS şi al Gestapoului.

Kurt Waldheim – membru al Wehrmacht-ului (Înaltul comandament al forţelor armate naziste) în timpul celui de-al doilea război mondial, devenit secretar general al Naţiunilor Unite din 1972 până în 1981 şi preşedinte al Austriei.

Franz von Papen – nobil german, cancelar al Germaniei în 1932, ofiţer nazist şi unul dintre personajele cheie care au acţionat în culise făcând posibilă venirea lui Hitler la putere.
Fritz Thyssen – om de afaceri nazist care l-a susţinut financiar pe Hitler.

Pe lângă toţi aceşti nazişti cavaleri de Malta, Ordinul a fost implicat direct în ceea ce s-a numit „Rat Line” – operaţiunea de scoaterea din Europa a naziştilor de rang înalt şi a oamenilor de ştiinţă care activau în lagărele de concentrare naziste. Mulţi dintre ei au ajuns în America Latină, una din zonele controlate de Cavalerii de Malta, datorită privilegiilor pe care membrii acestui Ordin le au. Ne referim cu precădere la libera lor circulaţie. Practic, Cavalerii de Malta le-au pus la dispoziţie acestor criminali de război paşapoarte diplomatice false.

Penny Lernoux scrie în cartea sa „People of God”: „După război, baronul Luigi Parrilli, aristocrat italian şi cavaler de Malta a început negocierile secrete dintre dintre liderii SS şi şeful CIA, Allen Dulles. Allen Dulles şi cel care l-a succedat, John Fosters lucraseră împreună, înainte de a ajunge directori ai CIA, în conducerea companiei lui Rockeffeler, Standard Oil. Cu acest prilej ei stabiliseră strânse relaţii cu I. G. Farben, fabrica ce producea gazolină pentru maşinile de răboi naziste, dar şi substanţa Zyklon B utilizată în lagărele de concentrare (această ramură a I. G. Farben a devenit ulterior renumita fabrică de medicamente Bayer). Jurnalistul de război George Seldes a publicat câteva aticole în presa vremii despre acest subiect, şi rezultatul a fost că au încercat să îl omoare de mai multe ori, iar în final niciun ziar nu a mai vrut să îi mai publice articolele.”

Într-un viitor articol vom reveni cu detalii privind implicarea acestei organizaţii oculte în multe dintre evenimentele tragice sau controversate ale epocii actuale. Deocamdată, vă punem la dispoziţie o analiză privind activitatea ordinului în România în articolul “În România, Cavalerii de Malta îşi fac ritualurile în biserici ortodoxe”.

Harta incredibila a lui Piri Reis ( II )

Faimoasa harta a lui Piri Reis este legata ipotetic de civilizatiile extraterestre care, candva, ar fi vizitat Terra… Mehmet a fost un mare amiral (Reis in turca) al flotei turcesti care a trait in secolul XVI.

Un intelectual ca el a fost pasionat de cartografie si a colectionat harti, dar era si un excelent cartograf. In timpul unei batalii, unchiul lui Piri a facut prizonier un marinar, un vechi pilot al expeditiei lui Cristofor Columb in Lumea Noua.

Acesta a declarat ca marele descoperitor spaniol nu a plecat orbeste, asa cum se credea. El poseda o carte si o harta stranie pe care, din fericire, le avea si marinarul prizonier. I le-a aratat lui Piri, pentru a putea verifica exactitatea lor…Intre 1513 si in 1528, amiralul a desenat doua harti ale lumii copiind informatiile din intreaga sa colectie si, putin mai tarziu, a scris Kitab-i-Bahrye (Carte de Navigatie), in care se pot gasi in plus 25 de harti prezentand principalele tarmuri ale oceanului Atlantic.

Se spune ca nu numai ca ar fi copiat hartile lui Columb, dar si harti datand din perioada lui Alexandru cel Mare! El citeaza de asemenea pe St. Brandan, Nicola Giuvan, Anton Genovezul, etc. Exista totodata aporturile expeditiei lui Cabral care a descoperit Brazilia in 1500 in timpul unei calatorii spre India.

Particularitati stranii, cum ar fi o legenda, irlandeza scrisa in carte, arata faptul ca Piri s-a inspirat si din alte harti europene. In 1929, un grup de istorici a redescoperit cartea lui Piri Reis intr-o biblioteca a palatului de la Topkapi din Constantinopol. Dar a trebuit asteptat anul 1953 pentru ca un capitan, Malley, specialist in harti vechi, ofiter inginer pensionar care a lucrat la biroul Hidrografic al SUA Navy, sa se intereseze de opera amiralului turc.

Avand o lunga experienta in materie, el si-a dat imediat seama de stranietatea hartii si a intreprins, cu ajutorul altor cartografi, o studiere in amanuntit a sa. Profesorul Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan au avansat concluzia ca surpinzatoarea precizie a hartii (pozitia raurilor, a muntilor, a insulelor, a desertului, etc.) nu putea fi realizata decta prin fotografii aeriene. Dar popoarele antice dispuneau oare de o tehnologie atata de avansata? Si cine le-a facut?

Pe aceasta harta sunt localizate punctele geografice, nu cu ajutorul longitudinii si a altitudinii ca astazi ci cu ajutorul unei serii de cercuri avand linii radiale. Hartile utilizand aceasta metoda de localizare sunt perfectionate de Dulcert Portolano si poarta numele de harti portulane. Acest sistem era fara indoiala in utilizare in Evul Mediu. Se vad deasemenea doua romburi reprezentand scara.

Ea comporta numeroase ilustrari cum ar fi: portretele suveranilor, elefanti in Africa, lame in America de Sud, vapoare pe ocean, pasari in insule, munti, rauri, stanci submarine, etc. Harta este de asemenea acoperita de note diverse. De exemplu: Acesta tara este locuita… Acesti munti cu bogatii minerale… Aceste coaste sunt numite Tarmurile Antilelor. Ele au fost descoperite in 896 dupa calendarul arab.

Dar se spune ca este un genovez infidel, numit Columb, care a descoperit acest loc…si: Coastele si insulele acestei harti au fost recopiate de pe harta lui Columb. Si in aceasta tara se pare ca sunt monstrii cu blana alba, cat si boi cu sase coarne. Mallery a stiut sa demonstreze ca harta lui Piri Reis arata cu o mare percizie coastele Groenlandei dar fara gheata! Aceasta arata ca fiind compusa din doua insule, prinse acum sub aceeasi gheata si formand un intreg. Insulele desenate corespund perfect piscurilor sub-glaciare si unul dintre ele a fost descoperit gatie acestei harti, la insistenta lui Mallery!

Cei care au facut harta pareau sa cunoasca perfect coordonatele, chiar si longitudinile, ceea ce noi nu stim sa facem decat de 200 de ani (si cu ajutorul ajutorul a lungi si dificile calatorii facute in acea epoca)! Precizam faptul ca tarmurile Groelandei sunt prinse sub gheturi de peste 2000 de ani, din perioada neoliticului. Urmarind coastele Americii de Sud sub Rio de Plata coasta vireaza brusc spre est si prezinta o anume asemanare cu tarmurile Antarcticii, dar fara gheata. Dar banchizele le acopera de aproape 10.000 de ani! Cartografierea lor nu ar fi putut fi posibila decat prin metode moderne de sondaje seismice.

Cercetatorii rusi au constatat chiar ca partea inferioara a hartii nu era Antarctica ci America de Sud, prea intinsa catre est. Lipsesc intr-adevar 900 de mile de tarm la sudul continentului, sub Rio de Plata, in afara de orientare si cele doua parti de continent sunt corelate din nou. Cartograful a intors probabil pergamentul din lipsa de loc.

Profesorul Dolgucin de la institutul geografic al Rusiei a avansat ideea ca harta reprezinta probabil, Antarctica…dar dupa glaciatiune. Dar hartile de la inecputul sec al XV-lea arata doar un pamant care cuprinde Africa si Asia. Marinarii din Renastere care au cautat Terra Australis au gasit in cele din urma Australia, insa niciodata Antarctica.

Vespucci zarise deja un pamant la sud pe care l-a numit Terra de Vista: fara indoiala insulele Falkland. Putin mai tarziu, navigatorii portughezi si olandezi au facut aceeasi observatie. Una peste alta, inainte de 1520, oficial nu erau cunoscute partea de sud a Americii de Sud si Antarctica (a fost descoperita oficial doar in sec al XIX-lea).

Harta lui Piri arata Rio de Plata care pare ca nu a fost niciodata remarcata de catre marinarii din aceeasi epoca. Coastele Americii de Sud sunt foarte precise si distanta fata de coastele Africii este mai exacta decat pe orice alta harta europeana din epoca noastra. Se gaseste de asemenea ceea ce pare a fi lantul muntos al Anzilor cat si urma Amazonului (apare de fapt de doua ori ceea ce pare sa vina de la doua harti diferite). Acest lucru arata inca odata in plus calitatea hartii.

Totusi, ea nu este singura din epoca ce arata aceste detalii! Hartile lui Nicolo de Canerio (1507) si ale lui Martin Waldseemuller (1504) arata si munti in America de Sud, desi sunt desenate rudimentar. Aceasta parte a hartii a fost probabil copiata dupa harta lui Canerio, a carei asemanare este frapanta, si care a fost facuta cu mult timp inainte ca America de Sud sa fie explorata oficial.

Nu se stie cum au putut sa traseze o harta atat de precisa fara ajutorul unui avion, a spus Mallery. Dar au facut-o!” In mod paradoxal, regiunea Caraibelor este putin precisa, scara si orientarea grupului de insule sunt eronate. Acest lucru ar fi lucru ar putea fi explicat daca aceasta parte a hartii vine de la Columb, care a crezut ca insulele erau Cipangu (Japonia) ale lui Marco Polo si s-a incercat sa corespunda cu harta. Si ca si la Columb, Cuba este legata de continent! Sa notam insa ca in aceeasi epoca existau harti care aratau Cuba ca o insula, cum ar fi cea a lui Juan de la Cosa, un marinar care a navigat cu Columb, apoi cu Vespucci.

Se afla de asemenea un anumit numar de insule legendare in ocean, care apareau curent pe hartile medievale. Capitanul Mallery a declarat ca s-a debarasat de grila de coordonate deoarece era incorecta. El a spus ca daca harta lui Piri Reis era o compilatie, hartile originale nu au fost trasate dupa aceleasi reguli si ca grila a fost adaugata pe urma. Era deci normal ca aceasta grila sa fie incorecta, ceea ce nu inlatura precizia hartilor originale. Cand au fost facute? Cum? De cine?

Profesorul Hapgood a trasat ideea existentei vechilor civilizatii de a poseda o tehnologie inalta care a dus la realizarea unei harti precise cum este cea a lui Piri Reis. Dar se pare ca el ar fi interpretat anumite puncte geografice dupa dorinta sa in loc sa isi confrunte ideea cu marea precizie a hartii. Argumentatia principala privind regiunea Caraibelor s-a dovedit eronata. De exemplu, el considera o insula numita Hispaniolia (prima colonie a lui Columb) drept Cuba, in timp ce aceasta nu aparea ca o insula ca la Columb. Existau de asemenea termeni in italiana tipici marelui descoperitor geografic, in loc de obisnuita portugheza. Aceasta parte vine deci aproape sigur din hartile lui Cristofor Columb decat de la una provenind de la vechile civilizatii…

Harta lui Piri Reis pastreaza inca multe mistere. Dincolo de polemica privind Antarctica, coastele Groenlandei pana la Florida, arata efectiv o precizie incomparabila cu alte harti din aceeasi epoca. Pe de alta parte, coastele americane si africane si diatanta care le separa sunt de asemenea de o mare precizie, ceea ce pare surprinzator pentru acea epoca in care nu se stia sa se masoare longitudinea.

In orice caz, se pare ca Columb nu a fost primul explorator al Americii si ca aceasta era in mare parte cartografiata. Dar de cine? Si cand? Vikingii nu au mers niciodta mai departe de nordul Americii. Cum a putut fi atinsa o asemena precizie in antichitate? Cum de stiau acele popoare ce este longitudinea? Dar mai ales, cand a fost cartografiata Groenlanda? A fost oare vreo civilzatie antica in stare sa traseze harti de o asemenea precizie intr-o perioada in care majoritatea oamenilor pictau peretii cavernelor? A lasat si alte urme? Sau este cumva vorba de o civilizatie extraterestra care a efectuat harti precise si care ni le-a lasat mostenire, nu se stie cum? Deoarece aceste harti ultraprecise nu puteau fi realizate decat din spatiu!

Harta ce nu ar trebui sa existe a lui Piri Reis.

Una din hartile amiralului turc din secolul 16, Piri Reis, starneste controverse si poate da peste cap toata istoria umanitatii.

Concluziile savantilor – o harta facuta din avion sau alt aparat de zbor, o harta mai veche decat gheata care acopera Antarctica, o harta mai detaliata decat hartile tactice ale armatei americane, o harta pe care a folosit-o si Columb ca sa “descopere” America – o harta venita din adancurile istoriei umanitatii care ne poate schimba sistemele de valori sau istoria asa cum o stim.

Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul saisprezece, care avea ca pasiune colectionarea de harti de navigatie vechi. Dupa o batalie pe mare, amiralul a capturat cativa marinari dusmani. Unul dintre ei, ca sa scape cu viata, s-a laudat ca a fost pilot in flota lui Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia in Lumea Noua. Piri Reis, intotdeauna in cautare de noi informatii, l-a intrebat pe om daca Columb a descoperit Lumea Noua din intamplare sau stia ca exista pamant peste ocean. Pilotul I-a raspuns ca acesta avea o harta, a carui copie o detine si el, si pe care I-a inmanat-o amiralului. Acesta, folosindu-se de ea si de colectia lui de harti antice, a desenat o harta a lumii in 1513. Aceasta este povestea hartii lui Piri Reis, mai mult sau mai putin romantata. Surprizele si semnele de intrebare de-abia acum incep.
In 1929, un grup de istorici, cercetand sectiunea haremului Palatului Topkapi din Istambul, au gasit aceasta harta intr-o gramada de moloz. Istoricii au fost uimiti cand au descoperit ca harta prezinta clar coasta de nord si de sud a continentului american. Si mai uimiti au fost sa descopere pe vechea harta facuta la 1513, continentul Antarctica, care nu a fost descoperita pana in 1818.

In 1953, un ofiter al marinei turce a trimis harta lui Piri Reis Inginerului sef al Oficiului Hidrografic Naval al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut ajutorul capitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai colaborase, o autoritate in materie de harti antice. Raportand harta la cele existente, aceasta nu numai ca s-a dovedit a fi perfecta, dar chiar a mai adus corecturi hartilor moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis, Groenlanda e reprezentata prin doua insule separate. Aceasta informatie a fost confirmata recent de un explorator polar francez, care a descoperit cu ajutorul sondelor ca sub stratul de gheata sunt intr-adevar doua insule. In Antarctica, prin acelasi procedeu s-a descoperit ca sub calota de gheata exista vaile si muntii descrisi de harta lui Piri Reis, deoarece harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci da si indicatii topografice privind interiorul acestor continente. Lanturile muntoase, varfurile, insulele, fluviile si platourile sunt insemnate cu cea mai mare exactitate.

Confirmand toate acestea si multe alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la urmatoarele concluzii:

1. Columb a avut o harta in calatoria sa spre America, care arata coastele Yucatanului, Guatemalei, Americii de Sud pana la Stramtoarea Magellan si o mare parte a coastei Antarcticii.

2. Harta originala are cel putin 5.000 de ani, iar unele date arata ca poate chiar mai mult. Unele parti de uscat care apar pe harta sunt acoperite de gheturi de mii de ani.

3. Doar cartografi foarte experimentati din zilele noastre ar putea desena o harta cu un grad de acuratete atat de mare, si numai dintr-un avion.

Ca sa adanceasca misterul acestei harti, studii ale unor profesori ca Charles H. Hapgood sau Richard W. Strachan au aratat ca originalul hartii dupa care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriana de la o foarte mare inaltime, deoarece harta seamana perfect cu o fotografie a pamantului realizata din satelit, unde, datorita formei sferice a Pamantului, continentele situate mai departe de centrul imaginii “aluneca in jos” , la fel ca pe harta lui Piri Reis.

Capitanul Mallery sustine de asemenea ca harta nu se putea realiza decat dintr-un aparat de zbor, fiind prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei si din Alaska care nu erau trecute nici pe hartile strategice ale Armatei americane. Pe langa asta, adauga el, “stiau sa calculeze longitudinea, lucru pe care noi inca nu il stiam acum doua sute de ani”.

Profesorul Charles H. Hapgood sustine ca deoarece calota glaciara a Antarcticii se presupune ca are 100 de milioane de ani, exista doua posibilitati asupra perioadei in care a fost facuta harta initiala: ori calota glaciara este de factura recenta, cateva mii sau zeci de mii de ani, ori originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand inca omul nu exista. Aceste doua prezumtii sunt respinse de comunitatea stiintifica, deoarece fiecare dintre ele ar da peste cap tot ceea ce credem noi ca reprezinta istoria umanitatii, de aceea harta lui Piri Reis este considerata doar o curiozitate, printre multe altele care ne-ar schimba poate sistemele de valori sau istoria.

Manuscrisul Voynich

O scriere misterioasa, redactata intr-un alfabet necunoscut si fara corespondent in istorie, imagini ale unor plante inexistente pe pamant, semne zodiacale complexe si siluete feminine scaldandu-se in bazine diforme, pline cu un lichid ciudat; sunt doar cateva dintre elementele care i-au determinat pe cercetatori sa declare manuscrisul Voynich drept cel mai bizar document descoperit vreodata.

 

O descoperire uimitoare 

Istoria nu duce lipsa de manuscrise misterioase a caror explicatie stiintifica sa se lase inca asteptata dupa secole de cercetari ; vezi harta amiralului turc Piri Reis, redactata in 1513 si care prezinta in detaliu atat coastele celor doua continente americane cat si parti ale Antarcticii neacoperita de gheata (adica asa cum era acum cel putin sase milioane de ani) ; sau Carta Marina, harta preotului suedez Olaus Magnus care prezenta in 1539 curentii marini scandinavi, descoperiti de oamenii de stiinta de abia in secolul XX. Si totusi, enigmele manuscrisului Voynich par a fi, de departe, cel mai greu de descifrat.

Documentul, care acum se afla in biblioteca Universitatii Yale din Statele Unite, a inceput sa faca valva inca de la descoperirea sau, mai bine spus, redescoperirea sa, in 1912 de catre anticarul polonez Wilfried Michael Voynich. Acesta il va gasi „intr-un vechi castel din Europa”, mai precis la colegiul iezuit Mondragone di Frascati, aflat la sud de Roma, unde se pare ca manuscrisul fusese dat uitarii de cateva secole. Specializat in analiza si evaluarea documentelor vechi, Voynich va remarca imediat caracterele misterioase si imaginile cel putin bizare, ce ilustrau cele 246 de pagini ingalbenite de vreme.

Nu mai putin curios era si documentul aflat intre paginile sale, mai precis o scrisoare datata „Praga 19 august 1666”, scrisa de un anume Joannes Marcus Marci, si adresata lui Athanasius Kircher, ilustru ganditor si lingvist al vremii, unul dintre primii cercetatori care incercase, printre altele, descifrarea hieroglifelor egiptene. Marci sustinea ca documentul ar fi apartinut regelui Rudolf al II-lea de Habsburg (1552–1612), care il achizionase in schimbul unei sume imense, 600 de ducati (aproximativ 60.000 de euro la ora actuala), in speranta ca ar contine dezlegarea misterului care privea tranformarea plumbului sau a oricarui alt metal in aur. Scrisoarea mai mentioneaza si ca manuscrisul ar fi putut fi opera lui Roger Bacon, renumitul filozof si alchimist englez din secolul al XIII-lea, unul dintre putinele personaje din Europa acelor vremuri care ar fi avut cunostintele necesare crearii unei asemenea opere de arta.

Mai mult, Joannes Marcus Marci  noteaza ca ar fi renuntat de buna voie la document dupa ce isi dedicase zadarnic intreaga viata descifrarii scrierii misterioase.

 

Mentiuni istorice 

Scrisoarea lui Joannes Marci pare a fi in afara oricarei banuieli de frauda, atata vreme cat insemnarile de la curtea regelui Rudolf al II-lea amintesc de achizionarea unui document cu presupuse insemnari de alchimie, de la un misterios vanzator ambulant ce reusise sa castige increderea monarhului. Insusi Rudolf al II-lea anuntase in mai multe randuri descoperirea unei metode de a umple vistieria cu aur si angajase un numeros grup de invatati, al caror unic scop era decriptarea scrierii necunoscute. Activitatile lor aveau sa ramana insa fara nici un rezultat, iar dupa ce manuscrisul ajunge la Kircher, trece in grija Ordinului Iezuitilor, prin persoana lui Pierre Jean Beckx, mai marele ordinului, pentru ca, intr-un final sa fie uitat in arhivele colegiului din Frascati.

 

Enigmele manuscrisului 

Nimeni nu a reusit sa dezlege, in cei peste 500 de ani care se presupune ca ar fi trecut de la redactarea manuscrisului Voynich, macar unul dintre misterele care inconjoara neobisnuitul document: origini, autor, scriere, imagini sau limba in care a fost redactat. Si asta dupa ce, numai in secolul XX, o veritabila armata de paleografi, inclusiv specialistii americani ce descifrasera codul german „Enigma”, a esuat lamentabil.

Initial, decriptarea sa parea o sarcina usoara pentru lingvistii contemporani, atata vreme cat textul era format din cuvinte ce se repetau si pareau sa urmeze o linie inteligibila, asemeni tuturor limbilor cunoscute. Entuziasnul acestora avea, insa, sa paleasca la scurt timp, atunci cand vor descoperi ca alfabetul necunoscut parea sa semene cu majoritatea limbilor de circulatie internationala din sec. XVI –XVII, si totusi sa nu aibă corespondent cu nici una dintre ele. Paleografii au reusit sa identifice caractere latine (a, o, c, n, m), unite in cuvinte cu cifre arabe (2, 4, 8 sau 9), semne din alfabetul englez (q, y). dar si litere ce aduc cu veche scriere runica sau simboluri medievale alchimice. Curios este faptul ca manuscrisul pare scris de doua persoane diferite, care folosesc sisteme distincte de redactare, specialistii impartind textul in doua categorii de scriere: Voynich A si Voynich B, fara nicio alta evolutie, insa, in descifrarea acestora.

Iar ca misterul sa fie complet, nici unul dintre cuvinte nu are mai putin de trei litere sau mai mult de zece, fapt neintalnit in nicio limba cunoscuta, iar semnele de punctuatie lipsesc cu desavarsire, motiv ce i-a determinat pe paleografi sa creada ca este vorba de un document cifrat, un fel de cod medieval accesibil numai initiatilor.

Daca scrierea reprezinta o necunoscuta, imaginile, care ar fi trebuit sa ofere mai multe informatii si care se gasesc aproape pe fiecare pagina, sunt de-a dreptul bizare: plante necunoscute pe pamant, figuri feminine, majoritatea nud, ce par a se scalda in bazine de forma unor organe interne umane, legate intre ele prin ciudate conexiuni tubulare, semne zodiacale complicate si reprezentari ale unor posibile constelatii sau grupuri stelare necunoscute.

 

Originile documentului si posibilii sai autori 

Desi s-a vehiculat des numele calugarului franciscan, Roger Bacon, ca autor al manuscrisului Voynich, identificarea a doua plante „americane” printre desenele misterioase: floarea soarelui si piperul „chayenne”; face imposibila datarea sa mai devreme de 1492, anul in care Cristofor Columb debarca in America Centrala, acolo de unde avea sa aduca in Europa cele doua plante.

Mult mai aproape de profilul autorului, care nu putea fi decat una dintre mintile luminate ale epocii, pare a fi John Dee, magicianul, astrologul si alchimistul aflat in slujba reginei Elisabeta I a Angliei (1533 –1603). Insa, desi isi nota cu meticulozitate activitatile, inclusiv calatoria la Praga in perioada in care regele Rudolf al II-lea cumpara documentul Voynich, Dee omite orice referire la bizarul manuscris. Este posibil, cred unii specialisti, ca nevoia sa permanenta de fonduri sa il fi impins spre redactarea inscrisului asupra caruia sa fi lansat zvonul ca este scris de insusi Bacon, asta pentru a-i conferi valoare in ideea unei viitoare vanzari.

Desi desenele din manuscris lasa sa se inteleaga ca ar fi vorba de un document realizat cel mai tarziu in secolul al XVI-lea, nu este exclus ca insusi Voynich sa fi pus la cale plasmuirea acestui inscris, aparent medieval. Este cunoscut faptul ca polonezul stabilit la Londra, finanta gruparile antitariste din tara sa natala, iar vanzarea documentului fals ar fi constituit o sursa importanta de venit. Cu toate acestea, nici Wilfried si nici sotia sa nu vor vinde documentul pana in ceasul mortii, aceasta sarcina revenind Annei Nill, amanta si secretara lui Voynich, cea care, in necunostinta de cauza, va incasa numai 25.000 de dolari. Ca un amanunt, manuscrisul este asigurat astazi contra sumei de un milion de dolari.

 

Teorii asupra intelesului si destinatiei manuscrisului Voynich 

Prima impresie, lasata de imaginile din text, ar fi aceea ca documentul este unul cu scop farmaceutic servind, cel mai probabil, ca manual in medicina timpurie. Nici varianta alchimiei nu este de lepadat atata vreme cat, pentru mult timp, s-a crezut ca informatiile oferite in manuscris duc la transformarea metalelor in aur sau la descoperirea Pietrei Filosofale.

Nici teoriile pseudostiintifice nu au intarziat sa apara, multi pasionati de criptologie fiind convinsi ca manuscrisul Voynich este, nici mai mult nici mai putin, decat un manual cu instructiuni lasat omenirii de catre o rasa extraterestra.