Poporul Dropa – Extraterestrii din Tibet.

O legendă chineză spune că demult, nişte oameni de statură mică, subţiri, de culoare galbenă, au coborât din cer cu o navă spaţială. Creaturile aveau capete bombate şi erau aşa de urâte la înfăţişare, încât multe au fost vânate şi ucise. Povestea seamănă izbitor de mult cu mesajul descifrat de pe discurile de piatră, de un cercetător din Beijing.

În 1938, Chi Pu Tei, profesor de arheologie la Universitatea din Beijing, a plecat cu studenţii săi într-o expediţie în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Grupul a cercetat o reţea de peşteri, despre care existau informaţii că au fost sculptate artificial, semănând mai mult cu un sistem complex de tuneluri şi depozite subterane. În interiorul peşterilor, studenţii au descoperit un şir ordonat de morminte, care conţineau schelete ciudate. Nici unul nu măsura mai mult de 1,20 metri. Oasele erau foarte subţiri, iar craniile disproporţionat de mari. O parte din membrii echipei au sugerat că ar fi vorba de rămăşiţele unei specii necunoscute de gorilă de munte. Replica profesorului Chi Pu Tei, “Cine a mai auzit ca maimuţele să se îngroape una pe alta?”, i-a redus însă pe toţi la tăcere. Cercetătorii au descoperit apoi că pereţii peşterilor erau acoperiţi de pictograme ale bolţii cereşti: imagini ale soarelui, lunii, pământului şi ale unor stele neidentificate, unite printr-o serie de linii punctiforme. Chiar înainte de plecare, echipa profesorului Chi a mai făcut o descoperire uluitoare. Studenţii au găsit, pe jumătate îngropat în pământ, un disc de piatră ciudat, care părea şlefuit de mâinile unor creaturi inteligente. Discul avea aproximativ 25 de centimetri diametru şi 2 centimetri grosime, iar în mijloc o gaură perfect circulară, de 2 centimetri. Pe suprafaţa pietrei se vedea un şanţ spiralat foarte fin, semănând mult cu un fel de înregistrare fonografică primitivă. La o privire mai atentă, cu lupa, şantul s-a dovedit a fi o linie continuă de hieroglife ciudate. Caracterele aproape microscopice erau într-o limbă necunoscută.

“Şanţurile vorbitoare”

Discul a fost trimis la Beijing, pentru a fi decodificat de experţi, însă nimeni n-a reuşit să înţeleagă semnificaţia mesajului. S-a stabilit doar că piatra avea o vechime cuprinsă între 10000 şi 12000 de ani. În 1965, alte 716  discuri gravate au fost găsite în peşterile din Himalaya.Unul dintre cercetătorii Academiei de Preistorie din Beijing, doctorul Ţum Um Nui, a perseverat în studierea ciudatelor inscripţii, în dorinţa de a răspunde la următoarele întrebări:”Cum au şlefuit atât de precis discurile, nişte oameni primitivi? Cum au reuşit să le inscripţioneze la dimensiuni aproape microscopice? Cine erau aceşti oameni şi care a fost rostul şlefuirii sutelor de pietre?”. Doctorul a transcris semnele şi, după câteva luni de muncă intensă, a început să decodifice mesajul, deşi multe hieroglife erau şterse din cauza trecerii timpului. Mai întâi, cercetătorul a descoperit că mesajele de pe pietre au fost scrise de un popor numit Dropa. O vreme, el a crezut că textul este un mit sau un fragment dintr-o ceremonie religioasă preistorică. La sfârşit însă, când a dus la bun sfârşit munca de decriptare a textului, doctorul Ţum a rămas ţintuit în scaun. Povestea relatată de discurile Dropa era pur şi simplu incredibilă.

Mesajul Dropa

Discurile Dropa relatează istoria unei nave spaţiale, trimisă de pe o planetă îndepărtată, care s-a prăbuşit în munţii Baian-Kara-Ula din Himalaya.
Potrivit inscripţiilor, creaturile n-au reuşit să-şi repare nava avariată şi n-au mai putut să ia legătura cu semenii lor. Ocupanţii navei şi-au găsit refugiul în peşterile din munţi. În ciuda intenţiilor lor paşnice, Dropa au trezit antipatia tribului Ham, care ocupa peşterile din împrejurimi. O parte dintre creaturile venite din cer au fost vânate şi chiar ucise. Cu timpul, băştinaşii şi noii veniţi au început să convieţuiască paşnic. De altfel, unii cercetători consideră că aceştia s-au amestecat şi că urmaşii lor au supravieţuit până astăzi. În prezent, zona este locuită de două triburi, Dropa şi Han. Antropologii n-au reuşit să le încadreze în nici un trib dintr-o rasă cunoscută; locuitorii nu sunt nici chinezi, nici tibetani. Membrii triburilor au statură de pigmeu. Înalţimea medie este de 1,25 metri, iar greutatea corpului variază între 20 şi 30 de kilograme. Locuitorii au corp subţire, capete disproporţionat de mari, identice rămăşiţelor scheletice găsite în peşteri, în 1938. Părul de pe corp este rar. Ochii sunt mari, cu un iris de culoare albastru-deschis.

Între scepticism şi aprobare

Doctorul Ţum a notat descoperirile sale şi le-a prezentat Universităţii din Beijing. Academia de Preistorie i-a interzis să publice sau să vorbească despre descoperirea făcută, sub pretextul că lumea nu trebuie să ştie nimic despre Dropa şi călătoria lor spre Pământ, pentru că o astfel de descoperire ar fi provocat un şoc enorm în conştiinţa omenirii.
Totuşi, doi ani mai târziu,Ţum Um Nui a publicat lucrarea, sub titlul: ” Şanţurile inscripţionate referitoare la nava spaţială care, potrivit înregistrărilor de pe disc, a aterizat pe Pământ acum 12 mii de ani”.
Cu puţine excepţii, traducerea şi teoriile sale au fost ridiculizate de lumea arheologilor. Unul dintre oamenii de ştiinţă care i- a acordat credit lui Ţum a fost cercetătorul rus V. Saiţev. În 1968, el a republicat articolele despre Dropa şi a examinat discurile de piatră. S-a dovedit că acestea aveau câteva însuşiri foarte ciudate. În primul rând, concentraţia de cobalt şi alte metale grele era foarte mare, fapt ce pune sub semnul întrebării capacitatea unor oameni primitivi de a ciopli literele pe discuri, mai ales când este vorba de  caractere atât de minuscule.
Discul a fost testat şi cu un oscilograf. Aparatul a înregistrat un ritm oscilatoriu surprinzător, ca şi cum, spun oamenii de ştiinţă, discul ar fi fost încărcat electric mai demult. Oricare ar fi natura, originea sau scopul lor, discurile Dropa prezintă un mister pentru antropologi. Au fost într-adevăr Dropa vizitatori de pe o planetă îndepărtată, sau totul se rezumă la un mit al creaţiei imaginat de o cultură primitivă? Dacă această ultimă variantă este adevărată, mitul se adaugă unui şir nesfârşit de legende ale unor culturi străvechi, care pretind că înaintaşii lor au coborât pe pământ, din ceruri. Iar dacă acest din urmă lucru este valabil, pietrele Dropa reprezintă prima mărturie înregistrată a vizitei unei civilizaţii extraterestre pe Pământ.

21 decembrie 2012 – Apocalipsa ?

Inapoi la mayasi 

Maya a fost una dintre cele mai cunoscute civilizatii din Mezoamerica. Istoria maya cunoaste trei faze: perioada preclasica, care incepe in jurul anului 2600 i.Cr., clasica si postclasica, perioada care s-a incheiat cu cateva secole in urma, desi sunt voci care sustin ca populatia maya nu a disparut cu adevarat niciodata. Perioada cuprinsa intre anii 250 e.n. si 900 e.n., cunoscuta si sub numele de perioada clasica, avea sa insemne apogeul culturii mayase. Domeniile vaste pe care acestia le ocupau, incluzand teritoriul actual al Mexicului, Guatemalei, nordul Belizelor si vestul Hondurasului, au contribuit la supravietuirea si perpetuarea acestei civilizatii pentru o lunga perioada de timp.

Desi nu mayasii au fost cei care au pus bazele astrologiei, epigrafiei, scrisului sau sistemelor calendaristice, ci le-au preluat de la o puternica civilizatie antecesoare, olmecii, aceste stiinte au fost desavarsite de catre mayasi. Nici cunostintele de arhitectura si inginerie nu le erau straine. Marturie a acestui fapt stau constructiile care le-au supravietuit timp de secole: arhitectura ceremoniala, incluzand piramide care serveau drept temple, palate si observatoare astronomice, rezervoare subterane in care colectau si pastrau apa de ploaie, toate construite fara ajutorul uneltelor de metal. In jurul anului 300 e.n., mayasii au adoptat un sistem de conducere ierarhic, condus de regi si de nobili. Civilizatia s-a dezvoltat intr-un regat foarte bine structurat in timpul perioadei clasice. Societatea lor era formata din mai multe state independente, fiecare dintre ele avand atat o societate agricola rurala, cat si intinse localitati urbane, construite in jurul lacasurilor de cult. Declinul a inceput dupa anul 900 e.n., cand, din motive inca ramase neintelese, mayasii din regiunile sudice si-au abandonat orasele. Ulterior, formatiunile nordice au fost integrate in civilizatia tolteca, ceea ce le-a prelungit existenta si cultura pana in jurul anului 1200. Cateva formatiuni periferice au continuat sa existe pana la venirea conquistadorilor, la inceputul secolului XVI.

 

Calendarul cel lung, la final 

Conceptul de calendar mayas in sine este unul complex, asta deoarece nu exista doar unul, ci trei astfel de calendare. Primul dintre ele este calendarul religios, care are nevoie de 260 de zile pentru a completa un ciclu religios. Cel de-al doilea este cel solar, care are 365 de zile, numit Haab. Echivalentul a ceea ce cunostem noi in prezent a fi un an, insemna la mayasi echivalentul unui Tun, 20 de Tun inseamna un Katun, 20 de katun este echivalentul unui Baktun (aproape 400 de ani), iar 13 Baktun inseamna Marele Ciclu de 1 872 000 zile sau 5 200 de Tun, adica 5 125 de ani. Primele doua calendare erau folosite pentru a prezice influente care puteau schimba destinul, preziceri personale sau evenimente apropiate. Insa nici unul dintre ele nu contine teribila sentinta care da nastere unor dezbateri din ce in ce mai aprinse, pe masura ce momentul se apropie. Toate acestea sunt prevazute de un al treilea sistem, cel numit “Calendarul cel lung.”

Calendarul gregorian, pe care il folosim in prezent, a fost introdus in Europa in 1582. Conform acestuia, Pamantul face o orbita completa in 365,25 de zile, cu o eroare de 0.0003 %, o masuratoare destul de exacta, avand in vedere ca a avut loc in urma cu 400 de ani. Calenadrul mayas este derivat din cel al predecesorilor lor, olmecii, a caror cultura dateaza cu 3000 de ani mai devreme. Acestia, fara a avea la indemana instrumentele secolului XVI european, au reusit sa aproximeze un an in 365,2420, deci cu o eroare de 0.0002 %, o masuratoare mult mai precisa si, mai ales, facuta mult mai devreme.

Oamenii de stiinta au incercat sa coreleze sistemul de numerotare al calendarului mayas cu calendarul gregorian, inca de la inceputul acestui secol. Aceasta corelatie, cunoscuta sub denumirea de corelatia GMT, a fost finalizata in 1950. Astfel, inceputul Marelui Ciclu sau ziua 0.0.0.0.0. ii corespunde datei de 11 august 3114 I.Cr. si se termina in 13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012. De-a lungul decadelor ce au urmat, multe dezbateri s-au focusat pe gasirea corelatiei exacte dintre cele doua calendare. Majoritatea cercetatorilor din domeniu sunt de acord insa ca aceasta echivalare este cat se poate de exacta, ceea ce inseamna ca intr-adevar, sfarsitul calendarului maya corespunde datei de 21 decembrie 2012.

In 21 decembrie, in timpul solstitiului de iarna, o conjunctura planetara mai putin obisnuita va avea loc: Pamantul se va alinia cu Soarele, care se va afla in mijlocul ecuatorului galaxiei Caii Lactee, alcatuind ceea ce vechii maya numeau “Copacul sfant”. Ciudata aliniere nu va fi brusca, ci este pregatita de cateva mii de ani, pentru a avea loc in data de 21 decembrie 2012, la ora 11:11 a.m. GMT. Conform credintei mayase, centrul galaxiei este uterul cosmic: loc al mortii, al transformarii, al regenerarii si al renasterii. Acest moment marcheaza finalul calendarului.

 

2012: oracole, vrajitori, prezicatoare, hexagrame, calendare, internet 

Nu doar mayasii sunt de parere ca ni se pregateste ceva. Numeroase documente, carti sau marturii pastrate par sa vina in sustinerea teoriei sabiei lui Damocles.

Cu putin timp inaintea erei noastre, traia intr-o pestera vestita Sybilla, prezicatoarea lui Apollo, care isi scria viziunile, dupa iesirea din transa, pe frunze de stejar. O parte dintre acestea au fost colectionate si pastrate in ceea ce reprezenta templul lui Jupiter. Dupa una dintre viziuni, prezicatoarea a anuntat ca viata pe Pamant va avea 9 perioade a cate 800 de ani. Conform acesteia, omenirea tocmai traverseaza ultima perioada. Pe langa asta, ea a mai prevazut ascensiunea Imparatului Constantin si nasterea lui Isus cu 20 de ani inainte, ceea ce i-a indreptatit pe multi sa o considere o precursoare a crestinismului.

I Ching sau “Cartea schimbarilor” era folosita in general pentru previziuni si sfaturi de natura personala. Citirea se facea pe baza unor hexagrame, formate din linii continue sau intrerupte, existand 64 de combinatii posibile. Insa de la un oracol personal, I Ching a devenit in ultimele decade un soi de carte a apocalipsei. Totul a pornit de la controversatul cercetator Terence McCanon, care a realizat o reprezentare grafica matematica a celor 64 de hexagrame care compuneau I Ching, din care a reiesit un soi de harta a timpului. Acesta a recunoscut un tipar in cele 64 hexagrame, pe care le-a transpus intr-un grafic, in care se regaseau date importamte ale istoriei omenirii. Diagrama incepe din anul 1000 i.e.n., momentul crearii cartii I Ching. Printre altele, McCanon a observat ca anul caderii imperiului roman sau cele doua razboaie mondiale sunt marcate grafic cu o linie descendenta, in vreme ce in dreptul datei descoperirii Lumii Noi exista o linie ascendenta. Insa curiozitatea acestui tabel grafic este data de faptul ca se incheie in dreptul datei care ii corespunde calendaristic lui 21 decembrie 2012.

O alta prezicatoare care a trait in Anglia la inceputul anilor 1 500, denumita mama Shipton, despre care se spune ca ar fi fost jumatate umana si jumatate fiinta supranaturala, vine sa sutina prezicerile altor oracole, adaugand chiar unele noi. Aceasta a anticipat corect moartea lui Henric al VIII-lea, domnia reginei Victoria, marea ciuma sau ororile celor doua razboaie mondiale si apocalipsa, cand conform viziunilor acesteia, jumatate din populatia planetei va pieri.

Una dintre cele mai exacte surse privitoare la ipotetica apocalipsa este calendarul mayas, deoarece ofera o data concreta a ceea ce va sa fie sfarsitul lumii: anul, luna si ziua. Este o predictie exacta venita de la o civilizatie care isi lua calendarul in serios, obsedata de tinerea socotelii timpului, intr-atat de exact, incat au putut prezice eclipse in viitorul indepartat. Calendarul este si profetic: 5 martie 1519 este data exacta la care mayasii au prevestit sosirea conquistadorilor condusi de Cortes. In acea zi, istoria consemneaza debarcarea capitanului spaniol pe tarmurile Lumii Noi. In 21 decembrie 2012 calendarul mayas isi incheie un mare ciclu, caruia, cel putin in aparenta, nu-i mai urmeaza nimic.

Astronomii moderni confirma calculele mayasilor. Pamantul se va afla intr-un aliniament exact cu Soarele si cu centrul Caii Lactee, un eveniment galactic care are loc o data la 25 800 ani. Nimeni nu stie exact care vor fi efectele acestui aliniament asupra Pamantului, insa geofizicienii au o teorie care vine in sustinerea prezicerilor mayase: este vorba despre fenomenul inversarii polilor, in cadrul caruia acestia isi inverseaza pozitiile, cauzand catastrofe naturale in lant care vor zgudui lumea intreaga: cutremure, tsunami, incendii care vor avea ca rezultat pagube materiale si pierderi importante de vieti omenesti. Aceasta ar fi totodata si ultima catastrofa pe care omenirea ar trebui sa o infrunte. Albert Einstein este unul dintre primii oameni de stiinta care au sustinut aceasta teorie inca din 1955. Un nou studiu al Universitatii Princeton dezvaluie faptul ca Pamantul nu se confrunta cu aceasta schimbare dramatica pentru prima data. In urma cu 800 de milioane de ani, Polul Nord se afla in mijlocul Pacificului, iar Alaska se afla la ecuator. Miscarea nu s-a petrecut brusc, ci de-a lungul unei lungi perioade de timp.

Dincolo de oracole, calendare si magicieni, stiinta moderna vine cu propria sa previziune asupra datei la care lumea se va sfarsi. Este vorba despre world wide web, care a reusit sa creeze un circuit de comunicare fara precedent in istoria omenirii. Internetul poate fi mai mult decat un simplu punct de referinta al previziunilor apocaliptice. Acesta a devenit chiar mijlocul de transmitere al unui astfel de mesaj, care de aceasta data nu apartine unei vrajitoare care traieste intr-o pestera si nici unei carti chinezesti. Profetii insapimantatoare au inceput sa apara dintr-o directie care nici macar nu este umana, un “oracol” numit “web-bot”. Programul scaneaza world wide web-ul pentru a sorta informatiile legate de viitor, avand ca rezultat o serie de profetii, care sunt in final, la fel de ambigue ca si oracolele lumii antice. Acesta incearca sa citeasca starile inconstiente ale omenirii, scanand masiv limbajul folosit in mii de site-uri web. Procesul implica mai multe programe numite “paienjeni” sau “agenti”, care citesc tot internetul, in cautarea unor anumite cuvinte-cheie. Programul a fost conceput initial pentru realizarea unor previzuni financiare, legate de bursa si de investitii. In 2001, unii programatori au observat ca rezultatele obtinute erau mai mult decat simple informatii financiare. Frazele au inceput sa se lege, sa se combine cu anumite date din calendar, incepand sa primeasca un sens. Specialistii si-au dat seama ca ar putea avea de-a face cu niste predictii legate de evenimente viitoare. Unul dintre evenimentele majore pe care dezlegarea acestor fraze le-a putut prezice sunt chiar atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.
Daca intr-adevar acest sistem functioneaza, atunci viitorul nu arata prea roz: pe langa calamitati naturale, conflicte armate, apare si data de 2012. Web-Bot prezice ca anumite catastrofe vor lovi Pamantul la acea data, ca urmare a unei alinieri stranii a planetelor.

 

Lumea dupa 12 decembrie 2012 

Sunt voci care sustin ca mayasii nu au mai inregistrat nimic dincolo de aceasta data fatidica, insa exista documente care par sa contrazica acest lucru. Anumite ramasite ale culturii mayase vorbesc si despre alte evenimente care au loc dupa 2012. Multe dintre acestea sunt prezentate sub forma unor date foarte indepartate. Intr-una dintre tablitele inscriptionate de la Palenque, apare o alta data a calendarului, 1.0.0.00.8 5 Lamat 1 Mol, echivalentul datei de 21 octombrie 4772, cu aproape 3 000 de ani in viitor. Regele Pacal din Palenque a prezis ca la aceasta data un important eveniment mayas isi va sarbatori a 88-a aniversare, sugerand astfel ca acesta nu credea ca lumea se va termina in 2012.

In ciuda imensei publicitati si discutiilor care se desfasoara pe seama acestui eveniment ce se apropie, Susan Milbrath, curator la Muzeul de Istorie Naturala din Florida, a declarat in numele comunitatii arheologice ca nu a fost descoperit, pana in prezent, vreun document care sa ateste ca maya credea ca lumea se va sfarsi in 2012, ci doar ca in acel moment se va incheia un mare ciclu calendaristic, care fara indoiala va avea si urmari la nivel planetar, dar nu neaparat apocaliptice. “Pentru vechii maya, data reprezinta o mare sarbatoare de incheiere a unui intreg ciclu”, declara Sandra Noble, director executiv la Foundation for the Advancement of Mesoamerican Studies din Florida. In viziune acesteia, intreaga isterie mediatica declansata in jurul acestui eveniment, nu este decat o ocazie de castig pentru anumite parti. Parerea acestora este sustinuta si de E. Wyllys Andrews, director la Universitatea Tulane:”Va fi un alt ciclu. Stim cu siguranta ca civilizatia maya stia ca mai fusese un astfel de ciclu inainte, ceea ce implica si faptul ca stiau ca va urma un altul.”

Unii oameni de stiinta sunt de acord asupra faptului ca, in ciuda metodelor si mijloacelor stiintifice de care dispunem, nu putem prevedea viitorul intocmai. Pentru acestia, mesajul profetiilor este ca trebuie sa ne pastram o atitudine optimista in ceea ce priveste viitorul. Tot timpul oamenii s-au gandit ca sfarsitul lor este aproape, l-au anticipat si l-au asteptat. Pana in prezent, insa, s-au inselat de fiecare data.

 

Facts – Alte sfarsituri ipotetice 

8 septembrie 2040 – Aliniere planetara, despre care se crede ca va avea efecte nefaste asupra Pamantului, provocand, in mod special, cutremure foarte puternice
2076 – sfarsitul calendarului musulman
2240 – sfarsitul calendarului evreiesc

sursa : descopera.ro

Sumer, prima civilizatie oficiala a omenirii.

In urma cu peste opt milenii, in rodnicul tinut al stravechii Mesopotamii, lua nastere prima civilizatie a lumii. Si daca inventiile enigmaticilor sumerieni depaseau cu mult cunostintele si tehnologia vremii, punand bazele culturilor ce aveau sa le urmeze, o parte insemnata a mostenirii lor nu isi gaseste nici astazi explicatia in randul oamenilor de stiinta.

Ar fi suficient, poate, sa mentionam, intr-o ordine aleatorie, ca in Sumerul antic erau inventate : scrierea, roata, matematica, astronomia, calendarele, sistemele de irigatii, armura, carul de lupta, sabiile, barcile, harnasamentul cailor, cuiele, morile, sandalele, roata olarului, harponul, dalta, inelele, seile sau acul. Tot aici lua nastere si prima mare opera literara a umanitatii, Epopeea lui Ghilgames, descoperita in secolul al XIX-lea intre ruinele stravechiului oras Uruk, precum si prima religie politeista despre care ne-au parvenit informatii detaliate.
In fapt, istoria omenirii incepe cu sumerienii. Ei sunt cei care, practic, au facut trecerea de la preistorie catre istorie, prin inventarea scrisului si mentionarea, in premiera, a tuturor cunostintelor si credintelor pe care le aveau. Chiar daca s-a dovedit ca in Orientul Mijlociu au existat orase locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor considera Sumerul drept prima mare civilizatie a lumii.
Si totusi, dincolo de remarcabilele realizari ale sumerienilor, intr-o epoca in care marile culturi ale lumii erau, cel mult, intr-o faza incipienta, misterele care inconjoara stravechea civilizatie sunt departe de a-si gasi o explicatie, chiar si in epoca moderna. Incercand sa pastreze obiectivitatea adevarului istoric si stiintific, va  la un scurt periplu printre cele mai mari enigme ale culturii si istoriei sumeriene.

Sistemul solar sumerian

Teoriile general acceptate astazi, despre cunostintele de astronomie ale sumerienilor, spun ca acestia remarcasera, inca de la inceputuri, prezenta pe bolta cereasca a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber : Venus, Saturn, Jupiter, Mercur si Marte, cele care, alaturi de Soare si Luna, vor da, in majoritatea culturilor lumii, sistemul saptamanal de sapte zile.
Si cu toate acestea, descoperirea unei placute de lut sumeriene, celebra VA-243, aflata in prezent la Muzeul de Istorie din Berlin (vezi foto), soca lumea oamenilor de stiinta. Nu numai ca sistemul solar, gravat in detaliu, arata toate planetele cunoscute astazi ( inclusiv nou retrogradata de la stadiul de planeta, Pluto), ba mai mult, alaturi de cele 11 corpuri ceresti recunoscute astazi : Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si Pluto, apare reprezentata, la o distanta considerabila, o alta planeta, numita in mediile academice, si nu numai, Planeta X sau Nibiru.
Unii cercetatori sunt, insa, sceptici cu privire la desenul sumerian, a carui autenticitate, de altfel, se afla dincolo de orice banuiala. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degraba, ar fi simbolul Zeului Soare, inconjurat de stele. Si totusi, asezarea respectivelor stele/planete, identica cu cea a planetelor din sistemul solar, lasa loc, pe mai departe, speculatiilor de orice natura.
Misterul se adanceste in momentul in care descoperim ca in religia sumeriana existau 12 zeitati majore, numar identic cu cel al corpurilor ceresti de pe VA-243, zeitati numite in limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sange regal). Mai mult, sumerienii credeau ca originea zeitatilor lor se afla in spatiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde acestia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, intr-un loc numit E-den (legatura mai mult decat evidenta cu mitul biblic al creatiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat in religia sumeriana cu Nibiru, planeta considerata a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de alta parte, ipotetica planeta reprezentata pe placuta de lut.
Asa cum era de asteptat, teoriile pseudo-stiintifice cu privire la eventuale influente din spatiul extrasolar in aparitia umanitatii pe Terra nu au intarziat sa apara, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar cativa dintre autorii care au vazut in mitologia sumeriana o veritabila descriere a creatiei de sorginte extraterestra.

Misteriosul prizonier si regii giganti

”In vremea aceea s-au ivit pe pamant uriasi, mai cu seama de cand fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime” – Geneza 6:4;
„Acolo am vazut noi uriasi, pe fiii lui Enac, din neamul uriasilor; si noua ni se parea ca suntem fata de ei ca niste lacuste si tot asa le paream si noi lor” – Numerii 13:34
„Inainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la numar si inalt ca fiii lui Enac. Si acestia se socotesc printre Refaimi ca fiii lui Enac; iar Moabitii ii numesc Emimi” – Deuteronom 2:10/11
Mitul existentei gigantilor in trecutul oamenirii exista in aproape toate culturile lumii asa cum, de altfel, exista si mitul potopului. Fiinte de staturi colosale sunt mentionate atat in credinta sumeriana, prima cunoscuta de acest gen, precum si in pasajele biblice si, mai tarziu, in miturile occidentale, cu precadere cele nordice. Dar nicaieri nu exista gravuri mai tulburatoare decat cele de pe placutele de lut din anticul Sumer, in care existenta uriasilor sa fie atat de evidenta (vezi galerie foto).
Este suficient sa aruncam o privire asupra deja celebrei VA-243 pentru a remarca statura impresionanta a regelui ce isi primeste supusii in sala tronului. Calculele cercetatorilor au aratat ca, misteriosul personaj, ridicat in picioare, ar masura aproape trei metri inaltime, fapt evidentiat si de statura minuscula a animalelor din preajma sa.
Si daca nu era de ajuns, aceleasi reprezentari apar si pe alte gravuri vechi de peste 6 milenii. Pe o placuta de lut, cu o vechime de circa 5500 de ani, apare, de asemenea, imaginea unui monarh primindu-si supusii in audienta. De aceasta data, inaltimea monarhului este de-a dreptul colosala. Nu numai ca oamenii din fata sa par niste copii, ba mai mult, acestia nu ii ajung decat la genunchi regelui asezat pe tron. O simpla estimare arata ca personajul enigmatic ar avea peste 7 metri inaltime.
Si ca misterul sa se adanceasca si mai mult, pe o a treia gravura, un nou monarh cu o statura impresionanta primeste din partea soldatilor sai un prizonier cu totul si cu totul atipic. La o prima vedere, figura inlantuita din centrul imaginii ar parea un simplu hominid. La o privire mai atenta, insa, se observa faptul ca acesta, in partea inferioara a corpului, are trasaturi insectoide. Articulatiile genunchilor sunt asezate invers fata de ale celorlalte personaje din imagini, talpile ii sunt bifurcate, si asta in timp ce spatele acestuia se continua cu o coada asemanatoare cu cea a unei libelule. De altfel, enigmatica gravura nu si-a gasit o explicatie stiintifica nici pana in prezent, singura corelatie cu mitologia sumeriana fiind cu cea a unui alt hibrid, Enkidu, creatura om-animal care apare in Epopeea lui Ghilgames.
Ca o ultima mentiunea trebuie sa amintim ca, daca istoricii argumentau statura uriasa a zeilor sau regilor din imagini prin respectul adus de supusi acestora, traducerea insemnelor cuneiforme de pe placutele de lut nu a dus la identificarea nici unui zeu din panteonul sumerian ca, de altfel, a niciunui monarh cunoscut de istorici.

sursa : descopera.ro.

Preziceri Nostradamus.Planeta X.Nibiru.Vinuri nobile.2012.Nostradamus despre Romania.Crama Nobless.Paunesti.Vrancea.OZN.UFO.211.

PERMANENT DASH BOARD ! aici.. ANUNTURI !!!

ATENTIE ! “STICKY POST !”.SUBIECTE NOI GASITI MAI JOS!

Daca sunteti interesati de un anume subiect pe care nu-l gasiti pe blog, dar care ati vrea sa fie discutat, sunteti

bineveniti sa lasati aici un mesaj..Fie voi transforma mesajul vostru intr-o postare, fie voi gasi materialul ce va intereseaza.

Daca doriti sa deveniti colaboratori ai blogului.. la fel, lasati un mesaj aici.Lectura placuta si fie

sa va mearga mintea sa dezlegati cat mai multe din enigmele prezentate aici !

Sticle Personalizate pentru Petreceri ………… Scripturi pentru Webmasteri …………… YOUR LINK HERE !

La “Comentarii” puteti lasa adresa sitului vostru si o scurta prezentare.Cele mai interesante intra pe Dasboard.

EREPUBLIK

Crestinare cu spada.Crime in numele crestinismului.

Daca studiem putin istoria si din alt unghi, invadatori barbari au fost mici copii pe langa crimele barbarilor crestini impotriva “paganilor”. In ziua de azi majoritatea sarbatorilor crestine sint sarbatorile pagane, si nasterea lui Iisus Cristos este sarbatorita in ziua de Sol Invictus, sarbatoarea pagana, ca sa dau numai un exemplu.
Dar sa revenim la crimele pe care s-a construit crestinismul, lista fiind foarte lunga voi aminti doar numai cateva.

In anul 314, imediat dupa legalizarea sa, Biserica crestina ataca paganii. Prin edictul din 315 au fost distruse templele pagane si sacerdotii pagani asasinati.
In anul 324 imparatul Constantin declara Crestinismul ca unica religie oficiala a imperiului Roman. In Dydima, in Asia Menor, devasteaza oracolul zeului Apolo si tortureaza sacerdotii pana la moarte. Expluzeaza toti paganii de la muntele Athos si distruge toate templele pagane.
In 326 imparatul Constantin, urmand instructiunile mamei sale Elena, distruge templul zeului Ascelpio in Aigeai din Cilicia si multe temple ale zeitei Afrodita din Ierusalim, Afaka in Liban, mambre, Fenicia, Baalbek, etc. In anul 330 Imparatul Constantin fura comorile si statuile templelor pagane din Grecia pentru a decora Noua Roma (Constantinopolul), noua capitala a imperiului sau.
In anul 354, un nou decret ordona inchiderea tuturor templelor pagane. Unele din ele sint profanate si transformate in bordeluri si sali de jocuri de noroc. Sint executati sacerdotii pagani. Sint arse biblioteci in diverse orase ale Imperiului. Ritualurile pagane sint declarate ilegale in anul 356 si vinovatii condamnati la moarte.
In anul 359, in orasul Skythopolis, Siria, crestinii organizeaza primul lagar de concentrare pentru a tortura si executa paganii arestati in orice parte a Imperiului.
In anul 372 imparatul crestin Valens ordona guvernatorului din Asia Menor sa extermine toti helenii si toate documentele care fac referire la intelepciunea lor.
In 27 februarie 380, un decret al imparatului Flavius Teodosius declara crestinismul ca singura religie a Imperiului Roman, cerand ca „toate natiunile supuse noua trebuie sa practice religia ce ne-a fost data de apostolul Petru”. Intr-un alt decret ii numeste „nebuni” pe toti cei care nu cred in dumnezeul crestin si interzice orice discrepanta cu dogmele Bisericii. La 2 mai 381, Teodosie interzice crestinilor sa revina la practicarea religiei pagane. In toata partea orientala a imperiului sint devastate si arse templele si bibliotecile pagane.
In 382 cuvantul „Hellelu-jah” (Glorie lui Yahveh) este impus in slujbele crestine.
In anul 391, imparatul Bizantin crestin Teodosie, a ordonat distrugerea bibliotecii din Alexandria, cu bogatii culturale absolut de neinlocuit, adapostea peste 700.000 de pergamente.
Imparatul Theodosius (408-450) a executat inclusiv copii, pentru ca s-au jucat cu resturi ale statuilor din templele pagane distruse. De acord cu istoricii crestini el „urma intocmai invataturile crestine”.
La 14 noiembrie 435, un nou decret al imparatului Teodosie II ordona condamnarea la moarte a a tuturor „ereticilor” si paganilor din Imperiu. Se proclama ca pe langa unica religie legala Crestinismul, este si Iudaismul. In anul 448 ordona sa fie arse toate cartile ne-crestine. In sec. VI paganii au fost declarati in afara legii, fara nici un drept. Torturi, asasinate, persecutii ale paganilor au durat secole. Convertirea la crestinism s-a facut cu spada. Convertirea violenta a ultimilor pagani heleni a facut-o armeanul San Nikon intre anii 850-860.

acesti salbatici au stat la baza celor mai civilizate tari din spatiul european Suedia,Norvegia,Danemarca , necontaminate inca total de erezia Uniunii Europene.

„acesti salbatici” au stat la baza celor mai civilizate tari din spatiul eurpean nu pentru ca ar fi crestinati (multi nordici sint azi adoratori ai lui Odin si se declara pagani).

Legende si superstitii despre Craciun.

Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări unde creştinii sunt majoritari, e de asemenea sărbătoare legală, şi se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necredincioşi, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, “darurilor de la Moş Crăciun”.

Crăciunul în tradiţia românească

Peste tot unde există suflare românească cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.

 Credinţă şi legende populare privitoare la originea termenului:

Pentru lingvişti, cuvântul “Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din “creatio”, care înseamnă creaţie, naştere. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde dă naştere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui Hristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

 Colindele de Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiţie este “mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoţii comunităţii locale cu icoana Naşterii Domnului, binecuvântându-se casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul “Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul “Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: “Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, “O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, “Domnuleţ şi Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în “Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească “Scoală, gazdă, din pătuţ” există şi la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de “Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.

 Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea.

 Originea termenului (etimologie)

Cei mai mulţi cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Teodor Capidan, Nicolare Drăganu) consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem . La romani prin calatio se înţelegea convocarea poporului de către preoţii păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă, şi, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Este lucru bine ştiut că până către sfârşitul secolului al IV-lea, naşterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obişnuia să se facă anunţarea sărbătorilor de peste an (Paşti, etc.). Şi cum celor de curând creştinaţi din Dacia şi din sudul Dunării această anunţare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creştină a naşterii lui Hristos.

Alţi cercetători (între care Aron şi Ovid Densuşianu, Al Rosetti, Al. Graur ş.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem , în latina vulgară creation / creatiun ) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deşi s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepţie ariană (care socoteşte că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaşte (şi nu cunoaşte nici acum) asemenea subtilităţi teologice. În reacţie la această ambiguitate, elitele bisericeşti au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), aşa cum se constată în Evanghelia învăţătoare din 1642 şi în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiaşi termen deci cu care şi celelalte limbi neolatine (romanice) – şi nu numai – au derivat numele sărbătorii (Noël, Natale, Navidad Nativity).

Alte etimoane latine care au fost propuse de lingvişti, fără a fi convins un număr suficient de specialişti, sunt ( in ) carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) şi Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Termenul apare cu diverse semnificaţii sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: lb. bulgara, lb. ucraineană, lb. sârbească, rusa veche şi lb. rusa (rusa modernă). ^[1]

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun [1] , Kračún, Karachun (în limba maghiara Karácsony înseamnă chiar Crăciun iar cuvântul a fost preluat odată cu creştinismul de la slavi).

 Istoria sărbătorii

Tablou german din 1457

Crăciunul este serbat de către creştini pe 25 decembrie după cel puţin trei secole de la moartea personajului principal al evangheliilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 e.n. la Roma. ^[2] (în Est, “Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi “Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, “Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” ^[3]). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 e.n. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie. ^[4]

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matririului lor, adica la “data adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii. ^[5] Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane. ^[6]

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus. ^[7]

Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne. ^[8]

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii zeului lor, a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale altor zei. ^[9] Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în “cultele misterelor” locale naşterea “eonului” din fecioară. ^[10] Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrare sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii “Petra”-ei (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: “Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionisie, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii zeului lor pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos. . ^[11] Triburile nordeuropene (germanice) celebrau şi ei la aceeaşi dată “Iule”, pentru a comemora “renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre zeul lor născut tot atunci, că este “Lumina lumii”. ^[12] Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon întâi, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) ^[13]

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Matir în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului III. (De praescritione haereticorum) ^[14] Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte! ^[15] Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin “întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie. ^[16]
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
(Traducere din Wikipedia varianta în engleza) [2] “Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând puntcul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul de iarnă. De la data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică poziția pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinoxului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopții. (n.trad., dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui) “

from wikipedia

—————-

La fel ca orice alta sarbatoare crestina sau nu, si Craciunul are o serie de legende si superstitii, care s-au transmis de-a lungul anilor, de cele mai multe ori prin viu grai. Bineinteles, gradul acestora de veridicitate nu poate fi verificat, majoritatea facand parte din traditia noastra populara. Nu suntem obligati sa le dam crezare, dar este bine sa le cunoastem .

Legende vechi
“O legenda spune ca Maica Domnului, fiind cuprinsa de durerile facerii, cere adapost lui Mos Ajun. Acesta, motivand ca este om sarac, o refuza, indrumand-o spre fratele sau mai mare si mai bogat Mos Craciun. Acesta era stapanul staulului unde au fost gazduiti Iosif si Maria. Mos Ajun era credincios de noapte la paza vitelor. Mos Ajun i-a spus lui Mos Craciun ca Maria statea sa nasca si Craciun si-a trimis sotia sa o moseasca. Dupa nastere, el l-a ascuns pe Iisus sub un mar si, culegand fructe, le azvarlea de bucurie, ca semn de darnicie, copiilor care treceau pe acolo. Mos Ajun a murit curand dupa aceea si Craciun l-a ingropat sub pomul unde fusese pus intai Iisus”, a mentionat etnologul Roxana Cornea, din cadrul Centrului pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Brasov.
O alta legenda spune faptul ca, fara acordul sotului, Craciuneasa o primeste in gazda pe Fecioara Maria, oferindu-i adapost in grajd. Afland acest lucru, Craciun se infurie si ii taie mainile sotiei sale. Maica Domnului avu puterea de a i le lipi la loc. Aceasta minune il converti pe Craciun la crestinism. De bucurie ca nevasta sa a scapat nevatamata de pedeapsa lui necugetata, Craciun aprinse un rug din trunchiuri de brad in curtea lui si juca o hora cu toate slugile lui. Exista legende legate si de bradul de Craciun. Despre acest subiect, una dintre ele este despre calugarul englez Sfantul Boniface, care a vrut sa impiedice un copil a fi sacrificat si a taiat copacul unde acest lucru avea sa se intample.
La locul unde pomul a fost taiat, un mic bradut a inceput sa creasca, iar el a convins localnicii ca acesta era Pomul Vietii, simbolizand viata lui Hristos. Mai exista o poveste, despre Martin Luther, care a mers intr-o noapte prin padure si a vazut stele licarind printre crengile unui brad.
I-a placut aceasta imagine atat de mult incat a vrut sa o arate si altora, asa ca a facut o copie folosind mici lumanari.
Acestea sunt, insa, doar niste povesti, despre care nu vom sti niciodata daca sunt adevarate sau nu.

Povestea lui Mos Craciun
Legenda Mosului Craciun este veche de sute de ani si este derivata din povestea Sfantului Nicolae. Se crede ca Sfantul Nicolae s-a nascut in jurul anului 280 d.Hr. in Patara, langa Myra, in moderna Turcie.
Foarte admirat pentru credinta si bunatatea sa, Sfantul Nicolae a ajuns subiectul multor legende. Se spune ca el a renuntat la o parte din averea sa si a decis sa calatoreasca in zonele rurale pentru a-i ajuta pe oamenii saraci de aici. Pana in perioada Renasterii, Nicolae era cel mai popular sfant din Europa. Chiar si dupa Reformarea Protestanta, cand venerarea sfintilor a inceput sa fie descurajata, Sfantul Nicolae si-a mentinut reputatia pozitiva, in special in Olanda.

O serie de superstitii
Se spune ca aduce ghinion sa porti pantofi noi de Craciun. De asemenea, un cer senin de Craciun anunta un an roditor, iar daca bate vantul de Craciun, se anunta ghinion. Nu e bine ca intre Craciun si Anul Nou sa se tricoteze, sa se coase, sa se spele rufele. Este bine sa aveti pe masa de Craciun crengute de vasc, pentru ca aduce noroc. Daca faceti baie in ziua de Craciun, veti ramane curati tot anul, iar daca mancati mere in ajun de Craciun, veti fi sanatosi tot anul. Se spune, de asemenea, ca cei nascuti de Craciun sau de Anul Nou sunt norocosi. Maramuresul e plin de tot felul de superstitii legate de seara de Ajun. Multe practici din Ajun au ca principala grija vitele din batatura, dandu-li-se mancare pe saturate, ca doar in aceasta noapte “s-a nascut Hristos in iesle”.
Pentru a avea “frupt” vacile, era bine sa nu se imprumute nimic din casa in toata aceasta perioada, focul (deloc intamplator!) si aluatul dospit trebuind sa fie foarte bine pazite si nicidecum imprumutate.

——————–

Craciunul - singurul cuvint in limba romana care desemneaza Nasterea Domnului.

La romani amintirea acelor vremuri este inca proaspata, de vreme ce in unele sate banatene si transilvanene ziua de 1 ianuarie se numeste Craciunul Mic, nu Anul Nou. In spatiul sud-est european, Craciunul a fost o sarbatoare solstitiala, cind oamenii celebrau divinitatea solara.

Termenul de “mos” indica virsta zeului adorat, care trebuie sa moara si sa renasca impreuna cu timpul calendaristic. Peste sarbatoarea autohtona a Craciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la inceputul mileniului 1 i.H. zeul Saturn se celebra intre 17 si 23 decembrie). In satele de pe Valea Muresului, Craciunul este inca legat de anumite credinte populare care se pastreaza si in prezent, iar obiceiul de a oferi daruri isi are originile intr-o legenda pe care numai batrinii o mai cunosc.

Legendele spun ca Mos Craciun era un cioban rau, care nu a vrut sa o lase pe Maica Domnului sa nasca in staulul sau. In satul Harpia, oamenii cred ca daca primul care intra in casa de Craciun este un barbat este un semn de bunastare si sanatate pentru anul urmator. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii tin masa intinsa toata noaptea.Colindatul este unul dintre obiceiurile de Craciun care se pastreaza cel mai bine in toate satele romanesti, inclusiv cele din judetul Alba. Pe linga mesajul mistic, multe obiceiuri practicate in aceasta zi sint legate de cultul fertilitatii si de atragerea binelui asupra gospodariilor. Copiii din satele de pe Valea Secasului pornesc sa colinde pe la casele oamenilor, iar gazdele trebuie sa-i primeasca pe colindatori. In unele sate se mai pastreaza si un alt obicei: cel mai in virsta membru al familiei trebuie sa arunce in fata colindatorilor boabe de griu si de porumb. Batrinii spun ca daca boabele peste care au trecut colindatorii vor fi date gainilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, ca vor avea o recolta foarte buna in anul urmator daca vor amesteca saminta pe care o vor pune in brazda cu boabele folosite in ajun la primirea colindatorilor.

Craciunul nu a fost intotdeauna asa cum il vedem acum. De altfel, el a devenit sarbatoare legala abia in secolul al XIX-lea. Nu au existat nici brazi si nici Mos Craciun dintotdeauna. Si nici macar colinde… Unul dintre cele mai indragite obiceiuri de Craciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis ca muzica este nepotrivita pentru o zi solemna cum este Craciunul a fost Oliver Cromwell, care in secolul al XVII-lea a interzis colindele.

Cel mai vechi cintec crestin de Craciun este “Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, in secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere dupa un colind englezesc este unul scris de Ritson, in 1410. In 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anuntat cu o zi inaintea Craciunului ca orga bisericii sale s-a stricat si nu poate fi reparata la timp pentru slujba de Craciun. Foarte trist din aceasta pricina, el s-a apucat sa scrie trei piese care sa poata fi cintate de cor, acompaniat la chitara. Una dintre ele era “Silent Night, Holy Night”, care astazi este cintata in peste 180 de limbi de milioane de persoane.

Cea mai vinduta piesa de Craciun din toate timpurile este “White Christmas” a lui Bing Crosby, din filmul clasic “Holiday Inn”. Peste 30 de milioane de exemplare din acest single au fost vindute in intreaga lume. O alta poveste mai putin cunoscuta legata de Craciun este faptul ca in secolul al VII-lea calugarii foloseau forma triunghiulara a bradului pentru a descrie Sfinta Treime. In jurul anului 1500, oamenii au inceput sa vada in bradul de Craciun un simbol al copacului din Paradis si au atirnat in el mere rosii, simbol al pacatului originar. In secolul al XVI-lea, familiile crestine au inceput sa decoreze brazii cu hirtie colorata, fructe si dulciuri. Dar mai inainte, in secolul al XII-lea, oamenii obisnuiau sa atirne brazii de Craciun in tavan, cu virful in jos, ca simbol al crestinatatii. Inca nu este clara originea acestui gest.

Astazi stim ca Iisus nu s-a nascut la 25 decembrie, ci cindva in martie. Decembrie a fost ales pentru aceasta sarbatoare pentru a coincide cu sarbatorile romane pagine dedicate zeului Saturn (Saturnalii) si Mithra (vechiul zeu al luminii), o forma de venerare a Soarelui.

Primii crestini nu celebrau nasterea lui Iisus. Sarbatoarea nasterii era considerata in luna septembrie, o data cu Ros Hashana (sarbatoare din calendarul iudaic). In anul 264, Saturnaliile au cazut in 25 decembrie si imparatul roman Aurelian a proclamat aceasta data “Natalis Solis Invicti”, festivalul nasterii invincibilului Soare. In anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima data oficial, data nasterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

In 325, imparatul Constantin cel Mare a introdus oficial Craciunul ca sarbatoare care celebreaza nasterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica sa fie “zi sfinta” intr-o saptamina de sapte zile si a introdus Pastele cu data variabila. Cu toate acestea, cele mai multe tari nu au acceptat Craciunul ca sarbatoare legala decit din secolul al XIX-lea. In Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Craciunul ca sarbatoare legala, in 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, in 1907. Pe vremuri, nici spiridusii nu erau ce sint acum. Ei furau cadourile de sub brad, nu le aduceau.

Conceptul de spiridusi de Craciun provine din credinta straveche ca gnomii pazeau casa omului de spiritele rele. Spiridusii au fost iubiti si uriti, pentru ca desi uneori se purtau cu bunavointa puteau foarte usor sa se transforme in niste fiinte rautacioase si nesuferite, atunci cind nu erau tratati cum se cuvine. Perceptia cea mai raspindita era ca ei erau dupa cum era si persoana cu care aveau de a face, rautaciosi sau draguti. In Evul Mediu, ei mai degraba asteptau daruri decit sa le faca. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiridusii au devenit prieteni ai lui Mos Craciun.

Mos craciun a fost imbracat la inceput in haine verzi, in ani 20 sub enorma presiune de marketing executata de Coca-Cola, Mos Craciun s-a imbracat in rosu … si asa a ramas pana astazi.

Legenda Dochiei.

Numele pare a proveni din calendarul bizantin, care pe 1 martie celebra Sfanta Martira Evdokia. Zilele Babelor sunt de obicei sapte. In unele parti ale tarii sunt considerate zile ale Babelor primele douasprezece zile ale lui martie. Acestea echivaleaza simbolic numarului de luni ale anului. Cifra 12 isi confirma puterea magica prin cele doua grupari de zile: sase calduroase, sase friguroase. Aceste zile ar trebui sa marcheze iesirea treptata din iarna si instalarea primaverii.

Legenda

Se spune ca Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlau, împreuna cu oile. Este ajutata de Maica Domnului, care o transforma împreuna cu turma sa într-un complex de stânci.

O alta varianta povesteste despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele sau Dragobete care s-a casatorit împotriva dorintei ei. Pentru a-si necaji nora, într-o zi rece de iarna, i-a dat acesteia un ghem de lâna neagra si a trimis-o la râu sa-l spele, spunându-i sa nu se întoarca pâna când lâna nu devine alba. Fata a încercat sa spele lâna, dar chiar daca degetele sale au început sa sângereze, culoarea lânii ramânea tot neagra. De disperare, pentru ca nu se putea întoarce acasa la sotul iubit, a început sa plânga. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Cristos i-a aparut în cale si i-a dat o floare rosie, spunându-i sa spele lana cu ea.

Multumindu-i, fata a pus floarea în apa, a spalat lâna si a constatat cu uimire ca lâna s-a albit. Fericita ca a reusit sa duca la bun sfârsit aceasta sarcina grea, si-a îndreptat pasii spre casa, dar nu a fost primita bine, soacra sa, din contra, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o ca Martisor (asa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. Dupa aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreuna cu turma sa spre munte, fiind convinsa ca primavara venise deja, altfel de unde ar fi putut Martisor sa aiba floarea? Pe parcursul calatoriei sale, si-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, pâna a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse acum. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si sunt o marturie vie a acestui mit românesc.

————-

 asemenea stânci antropomorfe ca stânca Dochiei şi oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la Carpi, la dacii liberi din Carpaţii orientali…

Vasile Pârvan

Pe urmele unei informaţii aduse de un lexicograf, Su(i)das / sub Zalmoxis / , s-a pus problema existentei la geto-daci, a unei zeităţi feminine a pământului, soţie a lui Zalmoxis (…). O reprezentare din care se ridică în ipostază divină Zalmoxis-Thales şi zâna Dochia.

Gh. Muşu

În ceea ce priveşte Stânca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale.

Alţii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: “Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile”. Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.

O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.

Un text despre Dochia, intitulat Mărţişor (despre care nu se ştie dacă este de inspiraţie populară sau e doar născocire), a scris şi marele Sadoveanu:

Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins.
Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor…

Legendele Pesterilor.

Ce ar fi speologia fara legendele tesute in jurul pesterilor pe care tocmai le-am vizitat?

De cele mai multe ori, localnicii sunt cei care ne indruma spre gaurile ascunse in hatisurile de pe versant ori ne avertizeaza sa nu intram in hoancele “fara fund” din fanetele de pe deal. SI tot ei, cu ochi iscoditori, ne cerceteaza sperand sa desluseasca iesind din banana, vreo bucata de harta pe piele de vitel ori vreun detector de metale.
Caci nu exista pestera despre care localnicii sa nu impleteasca adevarul cu mitul, povestea din mosi stramosi cu visurile despre comorile dacilor sau ale haiducilor.
Inaccesibilitatea acestor cavitati pentru locuitorii din zona plaseaza pesterile pe primul loc pentru ascunderea unei comori, iar dorinta noastra de a invinge necunoscutul si intunericul este de multe ori gresit inteleasa. In aceasta sectiune puteti gasi legende depanate seara la foc, unele relatate chiar noua, altele spicuite de pe net. Ne face placere sa vi le oferim asa cum circula ele pe cale nescrisa, din gura in gura, pe mirificile plaiuri carstice ale Romaniei.

Legenda lui Vulcan si a flacaului Straja
Legenda lui Iovan Iorgovan
Comorile Isvernei (nou!)

Legenda lui Vulcan si a flacaului Straja

La sud de Valea Lapusnicului, pe unde altadata se scurgea cel mai lung ghetar din Carpatii romanesti (13 km lungime, 300 m grosime), se afla asa-numitul Retezat Mic, alcatuit preponderent din calcare.

Aici se afla paradisul pesterilor (Pestera Ursoaicei, Pestera lui Zeicu, Dalma cu Brazi, Pestera cu Cuie), avenelor (Avenul din Stana Tomii) si cheilor (Butii, Scocului), dar si “resedinta” unui personaj legendar, Iovan Iorgovan, care l-a tarat pe balaur printre munti, sapand cu spinarea acestuia Valea Jarului. De numele acestui erou ne aminteste cel mai inalt varf din zona, Piatra Iorgovanului (2014 m), in care putem vedea, cu putina imaginatie, silueta impietrita a viteazului tinand buzduganul in mana, si Pestera Iorgovanului, locul unde a murit balaurul dand nastere mustelor columbace, chinul vitelor de astazi. Putini oameni mai cunosc povestea mesterului Valcan si a flacaului Straja, baiatul blestemat de o vrajitoare sa orbeasca de un ochi. Inchis intr-un turn mesterit de Sfarma – Piatra, flacaul vegheaza de mii de ani. Cu singurul sau ochi, el vegheaza pasunile pe care alta data o intalnea pe fata ciobanului cea frumoasa.
Pana de curand strajerul muntelui isi plangea singuratatea in bataia vantului aprig. Astazi insa el are la ce privi: mii de turisti urca in fiecare anotimp pe muntele Straja, unde s-au construit zeci de cabane si cabanute menite sa faca sederea omului mai lunga si mai placuta. Iarna ei folosesc partiile si teleschiurile spre a-si satisface pasiunea pentru sporturile anotimpului rece, chiar intrecandu-se in diferite competitii: “Cupa minerului”, “Cupa veteranilor”. Vara o plimbare de 20 de minute cu telescaunul ii duce pe oameni mai departe de forfota oraselor, unde ei isi incanta privirea cu frumusetile create de mesterul Valcan si de Sfarma-Piatra.
Si omul s-a dovedit un mester iscusit ridicand o cruce de metal in cinstea eroilor neamului, asemanatoare celei de pe Caraiman, si un frumos schit de lemn, spre a-i apropia si mai mult de cer pe vizitatori.
Straja nu mai este doar numele unui varf, este astazi o prospera asezare turistica ce-i atrage pe iubitorii muntelui din intreaga tara nu numai prin frumusetea peisajului, ci si prin preturile accesibile oricarui buzunar. Cu sau fara rucsac in spate se poate ajunge de la Straja pana la Pasul Valcan, unde alte cabane stau la dispozitia turistilor, traseul trecand chiar pe langa stanca unde paznicul muntelui inca scruteaza zarile in cautarea iubirii pierdute… Valcanul ne asteapta si chiar ne cheama, cu toate ca glasul Retezatului vecin este mai puternic, dar nu are posibilitatea sa ne invete cum sa-l apreciem. Aceasta putere sta numai in constiinta si educatia noastra, care isi lasa semnatura pe fiecare urma a pasilor facuti pe munte sau in munte.

Legenda lui Iovan Iorgovan

De la casa de vinatoare Cimpusel, daca o apucam pe o poteca insemnata cu marcajul triunghi rosu, depasim piriul Ursu, o stina si o pepiniera silvica, apoi incepem sa urcam peste citeva praguri si, tot tinind marcajul, intram intr-o padure frumoasa. Trecem apoi printr-o caldare glaciara avind pereti abrupti, in care se deschide gura unei grote mari, vizibila de la mare distanta, numita de popor pestera Iorgovanului. Poteca ne scoate indata pe un platou pe care troneaza, zvelta dar impunatoare, legendara piatra a Iorgovanului; pina pe Valea Cernei nu mai este mult. In aceasta vale, care azi a fost legata printr-o sosea de asfalt de Valea Jiului, oamenii locului au zamislit de demult, pe baza unor vechi mituri trasmise pe cale orala peste generatii, vreme de zeci de secole, o tulburatoare balada populara, brodata pe stravechea legenda a voinicului Iovan Iorgovan, viteaz intre viteji, pe care Nicolaie Densusianu il confunda cu Hercule al protodacilor:
Sus,pe Cerna-n sus,
Multi voinici s-or dus.
Si toti s-au rapus.
Dar a mai ramas
Un Roman viteaz:
Iovan Iorgovan,
Brat de buzdugan,
Cu un calusel
Ca si-un vulturel…

Si-n versuri de mare frumusete, balada povesteste cum Iorgovan, acest viteaz intre viteji, tot vanand cu spor pe Cerna-n sus, afla o prea frumoasa fecioara, Ana Giordanel pe nume:
Sora cea mai mica,
Ca si-o porumbica.
Ana Geordanel,
Nume frumusel
Le-ntrecea pe toate,
Ea,o stea de noapte,
Luceafar din zori,
Floarea florilor.

Ana insa este furata de un balaur(sarpe) infricosator ce pustia de multa vreme Valea Cernei, pe care, spuneau precizarile, doar Iovan il putea rapune:
Iovan Iorgovan,
Brat de buzdugan,
Sabia scotea,
In vint o-nvirtea,
Pe serpe-l lovea,
Trupu-i zdruncina,
Darabe-l facea

Dupã care viteazul trage peste munti hoitul balaurului, facindu-i vint intr-o pestera adinca. Si, zice legenda, din trupul veninos al sarpelui ies, veac dupã veac, muste veninoase, numite Columbace, ce vor pustii, peste vreme, in locul balaurului, locurile acestea frumoase:
Si il ascundea
In pestera rea.
Viermi sa-nmulteau,
Muste slobozeau
Si-n veci nu piereau.
Musca tot iesea
Mare rau facea,
Caci caii musca,
Boii otravea,
Plugurile -oprea!

Si azi localnicii – mai ales ciobanii sau forestierii – iti arata ca Piatra Iorgovanului seamana aidoma cu silueta impietrita a voinicului din legenda, ce tine buzduganul in miini. Ba unii iti mai arata si cum valea ce se desface de la stina din Cimpusel si care duce pina la Peºtera lui Iorgovan a fost adincita de stirvul balaurului in timp ce viteazul il tira peste munte, dupa ce l-a rapus in lupta apriga ce a durat cit o zi de vara, din zori pina-n seara.

Comorile Isvernei

Fiecare munte are pesterile sale si fiecare pestera are o comoara. Sau cel putin o legenda despre o comoara. Sub virful lui Stan si Piatra Mare se afla pesterile cu comorile lui Tudor Vladimirescu. In Valea Tesnei si sub Piatra Cosutei sunt comorile lui Duncea. La Topolnita se afla rezervele de aur ale dacilor. La Cernavarf este ascuns tezaurul printului sarb Obrenovici. Iar pestera Isverna, zice-se, gazduieste un depozit de argint al Imperiului Austro-Ungar, ascuns din ordinul imparatesei Maria Tereza.

In cautarea obarsiilor
Cand scafandrii Grupului de Explorari Subacvatice si Speologice si-au facut aparitia la Isverna,cu ani in urma, echipati cu casti, franghii, barci pneumatice si costume de scufundare, convingerea localnicilor a fost de nezdruncinat: astia au venit sa caute comoara. Intr-un fel aveau dreptate, caci Isverna este o adevarata nestemata a pesterilor romanesti. Nu pentru ca ar avea cine stie ce cristale sau stalactite, nici pentru dimensiunile galeriilor ei, care nu impresioneaza. Din pestera iese, insa, un rau subteran de o puritate rar intalnita.

Canionul scufundat
Speologul scafandru dispare sub “clopotele verzi” care filtreaza feeric lumina proiectoarelor subacvatice.
La 15 metri adancime sifonul strabate un pasaj orizontal, apoi urca intr-un canion ingust. Urmatorul sifon este cel “galben”, numit asa din cauza unor pelicule galbui care captusesc peretii. Aproape de capatul pesterii se afla marele Sifon Negru.
Aici s-a oprit inaintarea scafandrilor, dupa un parcurs intortocheat de peste 400 de metri si adancimi ce depasesc 40 de metri. Rezervele limitate de aer, frigul patrunzator, pericolul narcozei si al accidentelor de decompresie fac din Isverna o piatra de incercare a speologilor scufundatori. Aici si-a oprit inaintarea nu numai Florin Paroiu, veteranul roman al scufundatorilor in pesteri, dar si elvetianul Bolanz, unul dintre cei mai experimentati scafandri ai lumii, precum si o echipa de “asi” ai clubului britanic din Westminster. Obarsiile de cristal ale Isvernei, ascunse in inima Muntilor Mehedinti, reprezinta inca o provocare, un pisc inca neatins al lumii subpamantene. [...]

O perla intr-o salba
Comuna Isverna este o pitoreasca asezare de munte, unde traditiile si portul specific sunt inca vii. In cea de-a treia zi de Paste, aici exista un obicei: pe paraul pesterii pornesc la vale, prin luncile abia trezite la viata, dovleci uscati cu lumanari aprinse inauntru, pentru pomenirea celor dusi spre alte zari. O procesiune tacuta de lumini se indreapta spre Dunare. Pamantul de aici nu este prea roditor, dar oi harnice transforma puritatea poienelor in cas, pe saturate. Iar mierea de salcam a lui Gheorghita Izverceanu nu are seaman pe lume. In zona se afla si alte nestemate ale carstului mehedintean. Poienele de sus ale Isvernei, sub Varful lui Stan, reprezinta un peisaj miraculos. Intre peretii abrupti de calcar se afla depresiuni orizontale, inierbate, unde fagi nodurosi si batrani iti dau senzatia ca te afli intr-un imens parc suspendat. Pesteri sunt pretutindeni. Una dintre ele este Curecea, langa comuna Balta, un tunel natural foarte spectaculos, de doi kilometri lungime, ce se poate traversa cu usurinta in doua ore. Pestera Podului, lacul Zaton si Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele se afla si ele in apropiere si pot fi usor vizitate. Pornind pe drumul de sub munte ce leaga obarsiile Motrului de Dunare vom intalni si alte surprize. Dar despre ele si legendele tesute in jurul lor vom povesti alta data.

sursa : SPEOLOGIE.RO

Crucea.Simbolistica.

Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte pictat sau scrijelit în peşterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană şi precreştină el a fost un simbol preferat al celţilor (monezile lor ne stau mărturie). Ştim însă cu siguranţă că el a fost un simbol legat de divinităţi odată cu apariţia civilizaţiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni reprezentaţi de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele şi pereţii mormintelor lor. Sensul ei era acela al vieţii (imortalităţii), de aceea interpretarea cea mai frecventă este aceea a unei alăturări a organelor sexuale stilizate (ansa reprezentând vulva, în continuarea căreia este ataşat penisul la capătul căruia sunt situate testiculele). La apariţia lui, creştinismul a integrat şi el simbolul acesta străvechi.
«Cruce» are două sensuri: un sens material, şi un sens moral.

În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creştine, şi servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor şi furilor, care nu erau cetăţeni romani.

În liturgică, «cruce» poate avea înţelesul de crucifix, ori de cruce manuală.

Sens moral

De la Plaut, crucea ia şi sensul moral, intrând chiar în proverbe, desemnând un chin moral, sau chiar călăul.

Este folosit în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: «Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să mă urmeze», cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus din Nazaret.

Mai târziu, sensul spiritual de «chin moral» va fi lărgit, pentru a vorbi de dogma creştină a ispăşirii.

Sens material

Crucea e un simbol în formă de răscruce, formată de două sau mai multe linii. Regiunea e o zonă definită de intersectare: în general sunt patru regiuni.

• cruce latină
• cruce în formă de τ (tau), sau franciscană
• crucea sfântului Andrei, sau cruce în formă de X
• crucea sfântului Petru, sau cruce întoarsă
• cruce bască
• cruce celtică
• cruce sau cârjă papală
• cruce greacă, cu braţele egale
• cruce egipteană sau ankh
• cruce furcată, în formă de Y
• cruce cu vârfuri
• cruce cvadruplă
• cruce ancorată
• cruce slavă
• cruce cu trifoi
• cruce patriarhală, sau lorenă
• cruce malteză
• cruce ierusalimiteană
• cruce occitană
• cruce gamată, sau svastika
• Mundolsheim
• cruce hughenotă
• cruce scandinavă

Galeria

Latină	Greacă	A sfântului Petru	Crux commissa, egipteană creştină (coptă)
Crux decussata, a sfântului Andrei	În formă de soare, baza crucii celtice	Svastika	Crux dissimulata
Lorenă	Patriarhală, sau a Jeannei d’Arc	Papală sau ierofantă	Slavă
Ridicată, sau a evangheliştilor, ori de arhanghel	De arhanghel (variantă)	De arhanghel (variantă)	Romană de hirotonie
Nemţească	Ierusalimiteană, simbol cruciat	Cu cârje, sau merovingiană	Cu trifoi, sau a sfântului Patrik, sau irlandeză
Malteză, sau a sfântului Ioan	Cu tălpi	Cu mingi, sau cu mere	A sfântului Iacob cel Bătrân
Bască, sau lauburu	Occitană	A templierilor	Hughenotă
Scandinavă	Crucea Roşie.

sursa : Wikipedia

Codul lui Nostradamus.

Uluitoarele profeţii ale lui Nostradamus au fost lăsate posterităţii în lucrarea de 4.680 de versete, „Centuriile“. O carte încă enigmatică în care sînt înscrise cu o precizie aproape matematică, destinele unor conducători şi popoare, calamităţi naturale şi războaie. O concentrare a celor mai diverse evenimente prin care oamenii şi istoria celor peste 400 de ani aveau să treacă aşa cum le prevăzuse Michel de Nostre-Dame, medic francez si astrolog. În urmă cu doi ani, la Biblioteca Naţională din Roma a fost descoperit un nou manuscris scris de Nostradamus. În cartea sa, „Codul Nostradamus, al treilea război mondial“, Dr. Michael Rathford pretinde că a descifrat noile scrieri şi astfel a aflat că anul acesta se va declanşa o mare conflagraţie mondială care se va sfîrşi abia în 2012.

Profeţii împlinite

Nostradamus s-a bucurat de recunoaşterea talentului său ieşit din comun încă din timpul vieţii. Previziunile pe termen scurt au fost, în marea lor majoritate, corecte. Se apreciază că 70% din profeţiile lui s-au adeverit. Chiar şi momentul propriei morţi l-a apreciat corect. Pînă în prezent au fost identificate mai multe evenimente care ar fi fost prevăzute de Nostradamus în centuriile sale. Arthur Crockett le enumeră în „Profeţiile inedite ale lui Nostradamus“: dominaţia maritimă a Marii Britanii vreme de aproape trei secole, moartea lui Giordano Bruno, revolta anti-comunistă din Ungaria, moartea lui J. F. Kennedy, căderea zidului Berlinului, războiul din fosta Iugoslavie, atacul de la 11 septembrie 2001.

Documentul secret

În 21 de ani de studiu al Centuriilor, americanul Michael Rathford n-a reuşit să descopere o cheie originală de interpretare a profeţiilor lui Nostradamus. În schimb, cînd a dat peste documentul îngropat vreme de 400 de ani în arhivele Librăriei Naţionale din Roma, a avut o revelaţie. O nouă viziune asupra perioadei actuale şi viitoare a prins contur în urma decriptării manuscrisului. Acesta a fost dăruit de Nostradamus fiului său care, la rîndul său, l-a donat Papei Urban VIII. Papa l-a ascuns, de teama persecuţiilor Inchiziţiei Spaniole, asigurîndu-se că umanitatea nu îl va descoperi pînă nu va fi suficient de evoluată pentru a-l descifra. Acest timp, se pare că a sosit. Rathford a combinat metodele de analiză tradiţionale cu altele mai sofisticate şi a ajuns la concluzia că trăim „Era Necazurilor“. Cea mai detaliată perioadă este cea dintre 2006 şi 2012, ani plini de războaie, disperare, dar şi speranţă. Dar acesta nu va fi sfîrşitul lumii.

Cearta marilor puteri

„Codul lui Nostradamus“ vorbeşte de viitor. Astfel, se anticipează că al treilea război mondial va izbucni anul acesta şi va dura pînă în 2012. Rathford spune că, în Centuria II, Catrenele 35 şi 48, Nostradamus prezice că, din cauza greşelii unui lider politic important va avea loc un incident internaţional. Se vor răci relaţiile dintre două mari state, unul din ele fiind SUA. Preşedintele respectiv va regreta şi va încerca să-şi repare greşeala. Dar va fi înlăturat de cei care vor să-i ia locul. Va ajunge în pragul sinuciderii, fiind eliminat din politică, economie, viaţa socială. Ambele state vor avea de pierdut, dar un al treilea va avea de cîştigat. Situaţia va lua amploare atunci cînd va interveni al treilea stat, un inamic al SUA, şi astfel întreaga planetă va ajunge să stea pe un butoi de pulbere.

Vremea dezastrelor

În Centuria IV, catrenul 67, se spune că o cometă foarte luminoasă, necunoscută pînă atunci, va apărea pe cer. Acest eveniment va coincide cu importante schimbări geologice, cutremure şi erupţii de vulcani care vor bloca accesul populaţiei la apă. Calamităţile vor aduce foamete, secetă, shimbări sociale. Ţările prospere şi puternice, în special cele din vestul Europei, vor cunoaşte decăderea. Vor fi dezbinate de lupte civile şi tulburări sociale, cînd oamenii vor migra spre zonele cu apă, prielnice culturilor agricole. Cutremure şi inundaţii serioase vor genera conflicte între state. SUA va fi ruinată în încercarea de a face faţă dezastrelor. Trei alte mari naţiuni vor trimite ajutoare supravieţuitorilor din SUA în încercarea de a-i ajuta, dar acţiunile umanitare vor fi de fapt tentative de ocupaţie.

Musulmanii aruncă arma nucleară

Mai ales Europa Centrală şi de Sud, Orientul Apropiat şi partea estică a Mediteranei vor fi afectate de inundaţii, se spune în Centuria VIII, catrenul 29. Guvernele locale nu vor putea face faţă, populaţia înspăimîntată va fi vulnerabilă şi uşor de manipulat. În multe zone, pentru a opri tulburările şi jafurile, va fi instaurată legea marţială. Orientul Mijlociu va fi ferit de dezastre şi va sări în ajutorul ţărilor sinistrate, dar de fapt, va implementa spioni şi va înrobi aceste popoare. Centuria 11, catrenele 3 şi 4 prevestesc că, în timpul tulburărilor permanente din Orientul Mijlociu, unul dintre lideri va intra în posesia armei nucleare şi nu va ezita să o folosească. Riposta va fi, la rîndul ei, tot cu arme nucleare, din partea unei ţări care are ieşire pe coasta mediteraneeană. Una din bombe va cădea în apa Mediteranei, ucigînd toţi peştii. Căile de acces vor fi întrerupte. Popoarele care depind de comerţul cu acel stat, vor ajunge să consume peştii otrăviţi. Aceste nenorociri se vor petrece în apropierea coastei mediteraneene, într-o zonă cu stînci închise la culoare.

Franţa şi Italia, distruse

Arma nucleară aruncată într-una din ţările Orientului Mijlociu va reaprinde războiul. Ţările europene vor încerca să intervină, interesate mai mult de aprovizionarea cu petrol. Amestecul europenilor îl va enerva pe cel care a aruncat bomba nucleară şi îl va determina să facă uz şi de restul arsenalului său, lovind partea sudică a continentului. Coasta europeană a Mediteranei, în zona Italiei, Franţei, va fi aproape de nelocuit. Centuria II, catrenul 62 spune că moartea conducătorului unui mare stat va coincide cu apariţia unei comete, care va fi vizibilă foarte clar în acele vremuri. Ţara acelui conducător se află în Orientul Mijlociu. Moartea lui şi răspîndirea foametei vor provoca declanşarea a numeroase revolte. Ele vor coincide cu apariţia cometei şi vor continua timp de 500 de zile.

Războiul submarinelor

Centuria II, catrenul 48 descrie detalii de război. Rachetele vor cădea în partea sudică a Oceanului Atlantic, în apropierea unui submarin rusesc. Comandantul submarinului va deschide focul asupra unui vas de suprafaţă american. Centuria III, catrenul 60 prevesteşte că un tînăr bărbat de culoare va deveni liderul ţărilor lumii a treia. Principalul lui scop este unirea mai multor ţări pentru a putea lupta contra superputerilor. Teatrul de conflict va fi în Estul Europei şi în Orientul Mijlociu, în zona Mărilor Adriatice şi Caspice şi în estul Mediteranei. Israelul va fi şi el implicat. Nu va învinge niciuna din tabere, dar lupta va ajuta la pregătirea terenului pentru Antichrist.

Albii şi albaştrii

Centuria II, catrenul 95 arată că zonele agricole importante vor îngheţa. Oamenii vor fugi spre locuri prielnice vieţii, dar pline de disensiuni şi lupte. Drept urmare a panicii populaţiei şi deciziilor incompetente ale guvernelor se va acumula un stres considerabil în rîndul populaţiei. Deciziile greşite vor conduce la dezastre majore. Statele Unite şi Anglia vor fi cele mai afectate. Într-o simulare a stării de război, între Marea Britanie şi alte ţări europene, va apărea o eroare care va transforma totul într-o situaţie reală de război. Se vor arunca bombe.
Echipele vor fi denumite albii şi albaştrii, se spune în Centuria II, catrenul 2.

Antichristul în Iran

Preşedinţii SUA vor încerca să extindă graniţele ţării se spune în Centuria VII, Catrenul 41. Populaţia va fi nemulţumită şi se va revolta înaintea alegerilor. Va porni un fel de război civil, dar se vor organiza noi alegeri şi la Casa Albă se va instala un candidat acceptabil. „Antichristul se va muta în Iran, printr-un şiretlic asupra şeicului, cu ajutorul oamenilor de la curtea lui. Antichristul îl va distruge declanşînd un război civil. Se va folosi de un lider iranian loial şeicului. Acesta va fi asasinat odată cu atacarea Iranului. Oamenii şeicului vor trece de partea Antichristului“, traduce americanul din Centuria II, Catrenele 23 şi 81. Antichristul va obţine puterea în Orientul Mijlociu. Apoi, se va orienta către zona Mediteranei, după ce îi va aduce pe africanii din Nord, simpatizanţi ai culturii lui, de partea blocului din Asia. Noul document nu contrazice scrierile anterioare ale lui Nostradamus. Aduce doar detalii inedite. Catrenele acoperă evenimentele pînă în 7 iulie 2993, dată posibilă a sfîrşitului lumii.

Alchimist şi astrolog

• Pe mormîntul lui Michel de Nostre-dame scrie: „A murit la Salon în anul 1556. Posteritate, nu-i tulbura dulcea odihnă!“. Se pare că dorinţa nu i-a fost respectată, de atunci şi pînă astăzi fiind necontenit pomenit. Născut la 14 decembrie 1503, în Franţa, Nostradamus a fost cunoscut şi cînd trăia şi azi ca „prezicător“. Provenea dintr-o familie de negustori bogaţi. A studiat matematicile şi medicina. Ca medic, s-a oferit voluntar să îngrijească victimele ciumei, boala care avea să-i răpună mai tîrziu prima soţie şi cei doi copii. Multă vreme a fost un medic oarecare, pînă cînd a experimentat cu succes noi medicamente pe bază de plante. Nostradamus a rămas în istorie datorită Centuriilor sale, prima ediţie fiind datată 3 mai 1555. Însă debutul a fost cu trei ani mai devreme cu un „Tratat despre prăjituri şi farduri“. Pasionat de alchimie, el a pus la punct o serie de reţete pentru „prăjituri medicamentoase“. Dar Nostradamus a fost interesat şi de studiul astrelor, pasiune moştenită de la străbunicul său. Tot prevestind starea meteo la curtea Cahterinei de Médicis, i-a venit ideea să facă predicţii şi pentru viitorul îndepărtat. Centuriile sînt scrise într-un limbaj codat. Acesta este motivul pentru care decriptarea lor dă naştere a zeci de variante.

Invadatori din Asia

• Românul Vlaicu Ionescu, un interpret celebru al scrierilor lui Nostradamus, confirmă iminenţa unui al treilea război mondial. Decriptînd catrenele prezicătorului, Ionescu spune că „Europa va fi invadată de o coaliţie arabo-chineză, iar războiul va începe la nordul şi la sudul Mării Negre, ceea ce va afecta şi România, însă nu foarte grav, pentru că ţara noastră, aşa cum Nostradamus a spus-o în repetate rînduri, este protejată de voinţa divină“. Războiul va fi devastator, dar nu va duce la sfîrşitul lumii. Jean-Claude Bernard confirmă faptul că Nostradamus a prezis în catrenul 8-99 că trei lideri „vor prelua puterea la Roma“. Unul va fi rus, celălalt asiatic şi al treilea musulman. Salvarea omenirii va fi un rege născut la eclipsa din 1999. Vlaicu Ionescu crede că va domni în Franţa, în jurul anului 2022 şi va deveni spaima invadatorilor asiatici.

Trei antichrişti

• Cele mai vehiculate profeţii ale lui Nostradamus se referă la dictatorii lumii. Primul dintre ei ar fi Napoleon Bonaparte. „Născut lîngă Italia“, acesta va deveni, dintr-un simplu soldat, împărat. Îşi va trimite armata în Rusia, va lăsa în ruină un oraş (Moscova), iar în timpul retragerii mulţi dintre soldaţii lui „vor muri în teritoriul alb“. Predicţiile vorbesc despre „prinţul învins trimis în Elba“, după înfrîngerea „prin marele efort al forţelor străine“ (Waterloo). Al doilea antichrist ar fi Hitler (Hister): „un om pătat de crime“, „cel mai mare duşman al rasei umane“. După ce va cîştiga de partea lui mulţi oameni, acest „căpitan al Germaniei“, care nu va respecta nici o lege, va oferi omenirii doar „lacrimi, foc, sînge şi război“. Moartea dictatorului, „lîngă Rhin“, va rămîne sub semnul incertitudinii. Al treilea antichrist va fi un credincios al lui Mohammed, din Orientul Apropiat, care se va război cu Europa. Invazia va declanşa al treilea război mondial. Omenirea va fi ameninţată cu distrugerea totală. Războiul se va sfîrşi cînd liderii a două mari puteri de la Polul Nord (Rusia şi SUA) vor deveni prieteni.

Intamplari stranii povestite de autori.1

Luminita

Era in anul 1950, in ajunul Craciunului, cand parintii mei m-au trimis in orasul Petrosani, pentru a cumpara o pereche de bocanci pentru sora mea. Am plecat deci din satul meu, Voitesti din Deal, dimineata, pe un drumeag, de fapt o potecuta ce taia drumul “mai scurt” peste dealuri si vai…
Am coborat in Valea Gruiului, am traversat paraiasul cu acelasi nume, apoi am urcat dealul, am traversat satul Gruiu, Campia Inoasa, am trecut prin capul satului Lazaresti, apoi prin padure, pana in satul Bumbesti, Campia Bumbestilor si, in sfarsit, gara Bumbesti-Jiu.
La intoarcere, in jurul orei 23, am coborat repede din tren, sperand sa mai intalnesc tovarasi de drum. Pe peron, dupa plecarea trenului, liniste… Cu bocancii intr-o traista, traversez cele cateva linii si o iau cu inima stransa pe potecuta usor mai inchisa la culoare fata de albul zapezii.
In fata mea, la circa 300 m, zaresc o luminita jucausa, parca era un felinar purtat de cineva. Iutesc pasul, alerg sa prind luminita si pe purtatorul ei. Am traversat Campia Bumbestilor, am ajuns in satul Bumbesti, n-am ajuns luminita si inima mi s-a strans de frica… Daca luminita se oprea in sat, ce ma faceam? Urma sa traversez padurea singur, noaptea… Toate rugaciunile stiute le-am spus cu voce tare si m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea curaj. Am intrat cu teama in padure. Cand ma uit in fata, am zarit la aceeasi distanta, circa 300 m, din nou luminita. Am inceput sa alerg s-o ajung. Am strigat. Am traversat padurea, am trecut prin capul satului Lazaresti, iar luminita care imi mergea inainte ca o stea calauzitoare era de neajuns. Am traversat din nou Campia Inoasei, cu aceeasi calauza in fata. Am traversat satul Gruiu, urmand sa cobor Valea, apoi sa urc, in sfarsit, Dealul Voitestilor. Ma uit in vale… nici urma de luminita… Pe cer, Luceafarul urcat de un stat de om. Oare sa fi alergat tot drumul, circa 8 km, dupa Luceafar? Imposibil! Prin padure, oricum, nu s-ar fi vazut! Dar ce a fost acea luminita? In lipsa ei, m-a cuprins o teama cumplita si am inceput sa strig: “mamaaa… mamaa”. Dupa cateva secunde, am auzit glasul mamei, care din varful dealului ma chema: “Sunt aici, hai acasaaa…”. Nici nu stiu cum am coborat in Valea Gruiului si am urcat dealul. Dar mama nu era! Sfarsit de oboseala si cu groaza in suflet, deschid poarta in momentul cand mama iesea din casa, sa vina in intampinarea mea. Dar atunci, cine ma strigase?
Cei de acasa s-au trezit cu totii ca sa-mi asculte uimiti povestea, ci numai sora-mea topaia in bocancii cei noi, cu care s-a dus apoi la biserica… Era asa de bine si de cald in casa, incat am adormit obosit, leganat in vise de copil. A trecut mult timp de atunci… In fiecare an, la venirea Craciunului, imi amintesc cum un semn nestiut a calauzit atunci, in noaptea Craciunului, un suflet pur si trupul firav al unui copil de 12 ani.
ing. Stancioiu Aristotel

Barca de salvare

Ma numesc Elena si locuiesc in Resita. Locurile din preajma Resitei sunt minunate si in tot timpul anului te cheama sa le admiri frumusetea. Povestea mea este adevarata si s-a intamplat intr-o duminica insorita de vara, prin august 1995, cand m-am hotarat sa plec cat mai departe de forfota orasului. Pregatita cu tot ce trebuie pentru o iesire la iarba verde, aer curat, soare si apa, am plecat impreuna cu sotul, sora si cumnatul meu la barajul Valiug. Ajunsi acolo, ne-am instalat cat mai aproape de apa si admiram peisajul mirific. Totul era minunat, albastrul lacului parea unit cu verdele padurii si padurea se intindea pana la cer. Dupa un timp, ne-am intalnit cu niste cunostinte care aveau cu ei o barca de lemn. Am imprumutat barca si ne-am incumetat sa iesim in largul lacului, doar eu, sora si cumnatul meu. Totul a decurs normal, pana aproape de malul celalalt al lacului, cand una dintre vasle a cazut in apa. In jurul nostru apa, doar apa si linistea padurii, iar noi riscam sa pierdem vasla barcii imprumutate. Precizez ca nu aveam cu noi decat un colac de salvare destul de mic, desi eu si sora mea nu stiam deloc sa inotam. Si-apoi, exact in aceeasi clipa, eu si cumnatul meu ne-am aplecat sa recuperam vasla si barca s-a rasturnat. Totul s-a intamplat foarte repede. Sora si sotul ei au fost aruncati in afara barcii, iar eu am fost prinsa sub barca. Dadeam disperata din maini si din picioare, eram speriata, tipam si strigam dupa ajutor. Deodata, am simtit o liniste sufleteasca si prin miscari precise cautam iesirea la “liman”. Cineva nevazut imi indruma mainile si picioarele in miscari specifice inotului. Am nimerit perna de burete si scaunul din barca (erau fixe) si astfel am reusit sa ma deplasez si sa prind marginea barcii rasturnate peste mine. Cu mult curaj, dat de prezenta care ma ocrotea, am iesit de sub barca, fara a lua mana de pe marginea ei. Cand am vazut lumina zilei, parca m-am trezit dintr-un vis urat, dar si frumos deopotriva, pentru ca simtisem prezenta Dumnezeului protector mai aproape de mine ca oricand. Datorita Lui am inotat pentru prima data in viata si am scapat de la inec. Imediat ce m-a vazut, cumnatul meu m-a incurajat si el si mi-a spus sa ma tin bine ca suntem intr-o postura foarte grea. Eu prinsesem barca de o parte, sora mea de partea cealalta, barca era tot rasturnata si nu aveam cum sa o intoarcem, pentru ca riscam sa ne ducem la fundul apei. Nu era nimeni in jurul nostru, strigatele noastre de ajutor nu se auzeau pe malul de unde plecaseram si atunci cum sa ajungem la mal? Inca o data am simtit acea prezenta binefacatoare si, incet-incet, am inceput sa ne miscam. Cumnatul meu impingea barca rasturnata si, ca prin minune, ne deplasam prin apa lacului, foarte adanc de altfel, ca pe o carare foarte clar delimitata. In scurt timp am simtit sub picioare stancile salvatoare. Da! Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reusit sa scapam vii si nevatamati. Dupa ce am tras si barca la mal, am reusit sa o intoarcem in pozitia normala. La scurt timp, sora si cumnatul meu, mai curajosi din fire, s-au intors cu barca, iar eu am ramas singura pe malul pustiu, nedezlipita de pietrele pe care ma asezasem, cu riscul de a ramane acolo mult si bine. La cateva minute de la plecarea lor, dupa un cot al lacului, a aparut o hidrobicicleta, condusa de doua persoane. I-am rugat sa ma duca si pe mine la mal. Eram inca sub influenta celor intamplate si nu cred ca am scos vreo vorba pana cand nu am simtit pamantul sub picioare. Nu stiu daca le-am multumit acelor oameni, daca nu, o fac acum, din tot sufletul. Ce a urmat a fost o lunga perioada de chin, cu revederea scenei, ori de cate ori inchideam ochii.
Paradoxal, in acea zi, mama mea dadea de pomana mancare gatita unei tiganci ghicitoare. Era foarte necajita atunci, presimtea ceva rau si se gandea la noi, ca de obicei, fiindca eram departe de ea (mama locuia in comuna Milesti-Dolj si noi la Resita). Dupa ce a mancat, tiganca s-a oferit sa-i ghiceasca mamei, drept multumire pentru “ospat”. Printre altele, i-a zis ca cineva apropiat ei sufleteste si care locuieste departe va avea necaz la o apa mare, dar sa stea linistita, ca nu se va intampla nimic rau. Acest lucru l-am aflat peste vreo doua luni, cand am mers la tara, la mama. Mama ne-a povestit intamplarea cu ghicitoarea si ne-a intrebat daca n-am avut necazuri in acea perioada. De-abia dupa aceea i-am povestit si noi ce s-a intamplat in august 1995, exact in acea duminica. O coincidenta? Necazul nostru la barajul Valiug si spusele ghicitoarei la sute de kilometri distanta… Cum sa explic acest fapt? Foarte simplu! Dumnezeu este mereu alaturi de noi. El a vazut fapta buna a mamei si, pentru a o rasplati, ne-a scapat de la inec. Mama a hranit un trecator si El ne-a ajutat pe noi, fetele ei plecate departe de casa. Acum, mama este cu noi la Resita, si impreuna, inca Ii multumim lui Dumnezeu pentru salvarea noastra de la inec. Atunci si mereu, Dumnezeu este barca noastra de salvare.
Elena Nacu – str. Ion Corvin, bl. 2,
sc. 2, ap. 7, Resita

Tunelul

In anul 1996, in lunile ianuarie-februarie, am avut o problema cardiaca, o aritmie extrasistolica ventriculara, destul de grava, care a necesitat internarea mea in spital, la sectia de cardiologie, deoarece nu ceda la nici un fel de tratament. Am fost dus cu caruciorul direct la terapie intensiva, cuplat la aparatura de specialitate si mi s-a instituit tratamentul corespunzator. Am stat cinci zile la reanimare, timp in care au fost adusi bolnavi cu infarct si care dupa doua-trei zile erau dusi in salon. Nu m-am speriat, dar ma saturasem sa stau pe spate, impanat cu ace ca un arici, fara nici un rezultat. Mentionez ca in afara de unele mici raceli, sau uneori hiperaciditate gastrica, nu am fost bolnav niciodata. In a cincea zi mi s-a dat o doza dubla de insulina (in perfuziile glucozate se bagau si cateva unitati de insulina pentru echilibrarea glicemiei), care m-a bagat in coma hipoglicemica. Am simtit ca mi se racesc mainile si picioarele dinspre extremitati, m-am uitat la ceas, era ora 16.40, si am chemat asistenta de salon care era la al doilea pat distanta, spunandu-i ce simptome am si rugand-o sa-mi verifice pe monitor tensiunea arteriala. In acel moment, am vazut o pata mare neagra, rotunda, in mijloc avand o pata luminoasa aurie, tot rotunda, cam jumatate din suprafata neagra, venind cu viteza spre mine, dupa care nu am mai stiut nimic. Mi-am revenit la ora 19.20. M-am trezit band un ceai foarte dulce si mancand automat macaroane cu pesmet, pe care era foarte mult zahar si pe care mi le “administra” femeia de serviciu (Dumnezeu sa-i dea multa sanatate!). M-am externat ameliorat. De ce v-am plictisit cu aceste patanii ale mele? Pentru ca din acel moment, eu nu m-am mai temut de moarte absolut deloc (nici pana atunci nu o prea bagam in seama, convins ca ne guverneaza un destin). Am devenit brusc un om credincios. De atunci, in fiecare seara si dimineata, ma rog lui Dumnezeu pentru mine, familie, orasul, tara mea si pentru lumea intreaga, pentru tot globul pamantesc. Si Ii multumesc. Mi-am schimbat total mentalitatea. Ma straduiesc sa gandesc numai pozitiv, nu mai judec pe nimeni si ma feresc sa am de-a face cu cei 3 B, adica: blestem, blasfemie si barfa.
O liniste si o pace interioara au coborat asupra mea, sunt multumit cu ceea ce am si ceea ce nu am, sunt optimist si doar comportamentul alesilor poporului care n-au reusit sa faca mare lucru pentru aceasta tara frumoasa imi mai lasa un gust de amaraciune. Mi-am reamintit ca ma trag din neam de preoti, atat din partea tatalui, cat si a mamei (ortodox si greco-catolic), si ca eram programat sa urmez teologia, dar odata cu schimbarea de regim, acest lucru nu a mai fost posibil.
Experientele mistice, insa, nu s-au sfarsit. La cateva luni dupa externarea din spital, cand lasasem fumatul si nu mai consumam alcool deloc, iar regimul alimentar era preponderent vegetarian, am avut doua vise (viziuni?), la scurt timp unul de altul.
Primul: mergeam pe un drum de pamant destul de larg, marginit in partea dreapta de un gard din scanduri negeluite, inalt cam de 2,5 m, asezate in picioare (vertical), iar in partea stanga, de calea ferata. Nu erau case sau alte constructii. Drumul cotea la dreapta in sensul de mers, iar dupa ce am trecut cam 20-30 m de curba, am auzit un zgomot in spate. M-am intors sa vad ce e. Un calaret pe un cal rosu, in armura, cu coif pe cap, imbracat in zale, cu scut, lance si sabie. Cu ochii oblici, venea intr-un galop nebun. M-am lipit de gard sa nu fiu lovit si ma uitam uimit dupa el, cum se indeparteaza, intrebandu-ma mirat ce-o fi cu aratarea asta. Nu m-am dezmeticit bine, cand aud din nou zgomot de cai galopand si, intorcandu-ma, vad un cal negru, cu un calaret tot in armura, dar fara coif, cu pletele roscate in vant. Imediat dupa el, aproape alaturi, la o distanta de 1/2 cal, alti doi calareti in armuri, carora nu le-am distins fata, unul pe un cal alb si unul sur, gonind nebuneste. Ultimii doi au trecut aproape de mine, dar nu m-au atins. I-am urmarit cu privirea pana au disparut din raza vizuala. Stand pe loc, m-am intrebat: “Doamne, ce e cu nebunii astia?”. Atunci am auzit un raspuns, care nu mi-am dat seama de unde venea. “Cum? Nu recunosti cei 4 cavaleri ai apocalipsei?” M-am trezit lucid, parca nici nu dormisem. I-am povestit sotiei, care dupa ce a ascultat mi-a replicat doar atat: “Doamne fereste, ca prostii mai visezi”. La serviciu, povestindu-le colegilor visul, s-au uitat unul la altul, cineva a spus: “Interesant!”. Iar unul m-a intrebat: “Si galopau puternic cavalerii astia, mai Tete?”. Fiind cel mai batran din sectie, cred ca in gandul lor colegii si-au zis: “S-a scrantit batranul”. Doar baiatul meu cel mai mic, care este psiholog, m-a ascultat cu atentie. Nu am mai povestit acest vis-viziune nimanui, de teama ridicolului.
Al doilea vis: eram la gradina mea particulara de 800 m.p. din Dealul Budiului din Targu-Mures. Se insera, dar inca nu aparusera stelele. Stateam la poarta si ma gandeam ca o sa dorm la baraca in noaptea aceea, avand mancare pentru a doua zi, si nu are rost sa mai pierd timpul pe drum. Ridicandu-mi ochii spre cer, vad in partea de sus, spre Budiul mic, un cerc luminos, cu o cruce luminoasa impartind cercul in patru. Din partea de vest, unde apune soarele, spre cerc se indrepta un obiect luminos lunguiet, care intra in cerc de-a lungul “Ecuatorului” si aproape de intalnirea cu “meridianul” explodeaza. Nu am auzit zgomot, doar intreg cercul s-a luminat puternic o clipa, dupa care cercul, crucea, obiectul luminos au disparut si in suprafata cercului a aparut o lumina difuza (ca si cand stingi televizorul si ecranul mai ramane un timp slab luminat). Dedesubtul acelui rotund de lumina difuza, au aparut scrise ca la televizor, doua randuri, intr-o limba straina. Uitandu-ma, am zis: “Nu cunosc scrierea araba sau ebraica, scrie te rog in romaneste”. Atunci scrierea aceea a disparut si a aparut scris in romaneste, tot pe doua randuri: “Sfarsitul lumii va fi in anul 5766″. Apoi au disparut, si lumina difuza, si scrisul. Ma uitam nauc spre cer. Mi-am zis: “Sa ma trezesc si sa notez anul, sa nu-l uit”. M-am sculat si l-am notat, eram atat de treaz si de lucid, parca nu dormisem. N-am mai putut sa dorm in noaptea aceea, de altfel a si sunat ceasul nu peste mult timp. Acestea sunt cele doua vise-viziuni ale mele din anul 1996, iulie si septembrie. Desigur ca am incercat sa povestesc acest vis colegilor, dar in timp ce-l povesteam, doi dintre ei au inceput o alta discutie. Am lasat-o balta, considerand ca nu sunt vrednici sa stie. Familiei i-am povestit, dar parca se feresc sa asculte. Doar sotia, care este foarte credincioasa, dar total ignoranta a fenomenului paranormal, si-a facut cruce si a zis: “Doamne, apara-ne!”.
Iata de ce, cand am citit articolul publicat in revista cu decodificarea Bibliei, si vazand ca anul corespunde cu cel visat de mine, m-am racit. Mi s-a facut pielea gainii si mi-am zis: “Cine esti tu, nevrednicule, sa ai acces la asemenea previziuni?”. Am reflectat mult dupa aceste “aratari”. In final, mi-am dat seama ca dupa moartea clinica, din spital, viata mea a intrat sub semne ciudate, pe care sper sa le inteleg candva.
Moldovan Ioan Nitu – Targu-Mures

Moartea vrajitoarei

Numele meu e Nastaca si va voi spune niste povesti necrezute, petrecute in satul natal. Acum sunt pensionara si locuiesc la copii, in Baia Sprie, da cat am fost buna de munca am stat la tara in Budesti. Anii mei cei frumosi sunt acolo si tot acolo am sa ma intorc in pamant. Dar sa va spun povestea.
Niculaie, barbatul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca in veci, era, inainte sa ne luam, sluga in Somcuta Mare. Slujea la niste domni care aveau tare multe vaci. Intr-o seara, niste ciobani cu o turma de oi s-o rugat de domnii aceia sa-i lase sa innopteze in curtea lor. Si-i lasa domnii in curte si sara s-o adunat pacurarii la un foc si povesteau. Niculaie s-o dus in grajd sa mulga vacile, da nu s-o putut apropia de ele, gandesti ca erau nebune. Si-o venit repede la mine, la bucatarie: “Vai de mine, tu Nastaca, du-te fuga si spune-i la Alixandor sa vie sa-mi ajute, ca nu pot mulge vacile, sa vie si sa taie de ele”. Pacurarii aceia care sedeau pa langa foc o auzit si l-o intrebat ca ce-i baiu si el le-o spus. “No lasa, nu mere nicari, c-om face noi oare ceva. Du-te numa pana la covacie si cere de la fierar o potcoava cu cinci gauri si ad-o aici”. S-o dus Niculaie si o adus potcoava. Pacuraru i-o spus s-o bage-n foc, sa sa roseasca si sa i-o aduca numa cand ii infocata bine. Ase o facut Niculaie. O pus potcoava inrosita pa pragul grajdului si cu chiu si vai o muls un pic de lapte de la o vaca mai blanda. Si-apoi, o zis pacuraru catra Niculaie: “No, baiete, picura cate un pic de lapte pa potcoava!”. Niculaie o picurat laptele pa potcoava fierbinte si pacuraru batea cu ciocanu pa potcoava laptele care sfaraia. N-o durat nici cinci minute si dupa grajd s-au auzit strigate mari. “Ioi si tulvai”, striga o muiere: “Nu ma omorati, nu ma omorati!”. Pacuraru s-o facut ca n-o aude si, cand o gatat de batut laptele pa potcoava, baba care striga murise in dosul grajdului. Era vrajitoare. Stia sa fure laptele de la vaci. O samtit cand pacuraru o-nceput dezlegarea si-o venit sa vada ce-i. Si vacile erau, ca nebunele. “No, lasa numa”, zicea pacuraru, “c-om vedea noi cine-i vrajitoriul”, si tat dadea cu ciocanu pe potcoava stropita cu lapte. Dimineata, o venit si jandarul, da n-o putut banui pa nimeni c-o omorat-o pa baba, ca nime n-o pus mana pa ea. Poate ca nu ma credeti, da intamplari din astea sunt cu sutele in Maramures, chiar si in ziua de azi.
Nastaca Pop – Baia Sprie

sursa :Formula-as

O enigma istorica: romanizarea Daciei.

Decebal, simbolul Daciei libere

 

O enigma istorica: romanizarea.

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre, carora cercetatorii refuza sa le dea contur. Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte incomod: se vorbeste cu convingere numai despre rezultatele sale – limba si poporul roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in care dacii au fost romanizati, ne prabusim in cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat atunci cand populatia cucerita si-a insusit limba latina, renuntand definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au propus niciodata sa romanizeze pe nimeni, deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter intentionat, programatic, organizat. Nu exista nici un document care sa dovedeasca asa ceva. Imperiul Roman era foarte intins la vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins extinderea maxima), dar in cea mai mare parte a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca stapanirea romana a durat multe sute de ani: in primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o cultura superioara celei romane, nu au fost romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.; teritoriile din Africa de Nord – Mauretania, Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania, Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat, disparand sub presiunea altor limbi (a celor slave, de exemplu). Se considera ca, din acest imens teritoriu, au ramas romanice doar Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei, Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, reto-romana, dalmata (azi disparuta) si romana. Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a reusit, iar in altele (cele mai multe) nu? Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima abandonata de romani, durata sederii lor efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa victoria din anul 106, romanii stapaneau Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crisana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in libertate. Dobrogea fusese incorporata de timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia. Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a facut in vremea lui Aurelian, in anul 271, izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub Gallienus, in anul 256, la o data care coincide cu un puternic atac al carpilor – dacii liberi din Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza circulatia monedelor romane si nu mai exista inscriptii.
Este greu de apreciat care a fost numarul total al romanilor

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba dusmanilor

 

stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la sudul Dunarii a vizat intreaga armata si administratia, dar si un numar mare de familii bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in calea migratorilor, lipsite de protectia imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua “Dacie”. In nord au ramas colonistii mai saraci, atasati de pamant, care nu aveau unde pleca, dar numarul acestora nu il depasea pe cel al autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti? In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, in primul rand din sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica. Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar nu isi abandonasera limba materna. Este foarte posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs romanizarea?
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile acestei romanizari au fost: colonizarea masiva, numarul mare de militari adusi in Dacia, deoarece era o provincie de granita, implementarea sistemului de invatamant roman, raspandirea cultelor religioase din imperiu in defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei retele dense de comunicatii, relatiile economice stranse dintre autohtoni si noii veniti, acordarea de drepturi politice si chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei prin intermediul crestinismului popular. Luate la rand, nici una din aceste “parghii” nu convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte provincii, in masura mult mai mare si pe perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa influenteze sortii romanizarii. Comercianti au fost peste tot, drepturi politice s-au acordat mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul absurd sa ne imaginam ca au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult intre colonistii romani care le-au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema consta in abordarea modalitatii in care dacii au fost romanizati, si anume – se considera ca toti dacii au intrat in contact cu structurile romane, cand firesc este sa presupunem ca oamenii simpli au ramas la gospodariile si stanile lor, vorbind in continuare in limba lor. Romanii erau grupati in orasele nou construite, putini au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-au invatat ca dacii si-au parasit limba repede, ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint, la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si paraseasca limba atat de repede, iar dupa retragerea romanilor, sa continue sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa revina la limba lor materna? Pentru cei mai multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de academician, nu mai conteaza procesul, important este doar rezultatul. Si totusi, nu putini au fost aceia care au intuit dificultatile demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii

Columna Traiana, istoria infrangerii dacilor

 

au renuntat la limba lor intr-un interval foarte scurt, desi nu au fost constransi sa o faca, pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica. Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. In aceste conditii, singura formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu, preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida, Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii, in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia romanilor si cu limba latina. Este vorba de comercianti, meseriasi si alte categorii de vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei, este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata pe a strainului, exceptie facand eventualele casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o mana de mestesugari si negustori au pregatit romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia? Printr-un proces complex si de lunga durata, care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii putine, necesare unui minimum de comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba, iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba materna predomina, mai ales in mediul femeilor, care isi cresteau si educau copiii in limba stramoseasca, barbatii find cei care intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se ajunge la renuntarea definitiva la limba materna in favoarea limbii straine. Aplicand principiul la societatea dacica, ar trebui sa admitem ca dupa circa un secol si jumatate, romanizarea a fost ireversibila, dacii au renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu putem sti cate femei au fost bucuroase sa se marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate acestea, timpul a fost atat de scurt, incat procesul, cu toate fazele sale peste care nu se poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai adauga una, aceea a numarului dacilor “interesati” in a-si abandona limba si a o inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati dacii din armata, cei care intrau in contact cu administratia si chiar obtineau posturi in structurile noii provincii, femeile din familiile mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a castrelor si le deserveau. N-au

Sarmizegetusa romana. Ruinele

 

fost interesati, ci, din contra, cu siguranta inversunati impotriva romanizarii, taranii din satele mai retrase, de munte, aflati mai departe de orase si castre, oamenii simpli din diverse categorii, care nu urmareau beneficii de pe urma romanilor. Putem presupune ca, in momentul retragerii romanilor, dupa o suta si ceva de ani, o anumita parte a populatiei din Dacia vorbea perfect latineste (e vorba, desigur, de latina vulgara, nu de cea literara). Insa cel mai mare procent din populatia dacica de rand din provincie nu renuntase definitiv la limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii, din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in armata romana a unui interpres dacorum, adica “translator al dacilor”, prin intermediul caruia romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de complicate, retragerea romanilor, care ar fi trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o adanceasca. A vorbi latineste dupa ce provincia a fost abandonata de romani nu mai reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un avantaj, abandonul limbii materne nu avea logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba stramoseasca, logica ne indeamna sa presupunem ca, odata cu echilibrarea provinciei, limba materna ar fi trebuit sa recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte treptat la bilingvismul daco-roman si sa vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba latina s-a “consolidat” in mod misterios, iar procesul romanizarii a continuat vertiginos, manat de un mecanism necunoscut. In concluzie, daca procesul romanizarii este o mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice dupa redobandirea libertatii este un mister si mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare, teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura materiala dacica cunoaste, in fosta provincie, in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos: ceramica dacica, riturile dacice de incinerare iau locul culturii provinciale romane, acum in regres evident. Cine alimenta aceasta cultura materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu reprezinta decat o mica parte dintr-o mare enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea, pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi? Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare! Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

Capidava

 

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe. Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol Xxi, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a fi mai europeni decat celebra baroneasa Nicholson.

Istorie si politica

Imparatul Traian

 

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. Cam asa rezulta din programul manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat in aceasta toamna de Muzeul National de Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul Culturii si cu Rosia Montana – Gold Corporation: “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.
Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

Arme dacice

 

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.

 

• sursa : Formula-As.ro

 

Download Accelerator Plus 8.7.0.5

Download Accelerator Plus 8.7.0.5  download

ODC

odc++5.31  download

Cercurile din lanuri – mesaje OZN?

Deşi au trecut mai bine de 30 de ani de la apariţia primelor cercuri în lanuri din epoca noastră, aceste formaţiuni geometrice continuă să fascineze mulţi cercetători şi dau naştere unor întrebări rămase încă fără răspuns. După declaraţia celor doi pensionari englezi, Doug şi Dave, din 1991, care au afirmat că ei făcuseră toate cercurile din lanuri apărute până atunci în Anglia, mulţi au preferat să dea uitării straniul fenomen. Cercetătorii pasionaţi şi-au continuat însă studiile, organizând experimente de reconstruire a cercurilor „originale”. Recent, trei studenţi americani de la MIT au încercat să creeze cu metode ştiinţifice un cerc, pe un câmp din Ohio (SUA), care să reproducă fidel toate caracteristicile cercurilor autentice.   Istoricul cercurilor din lanuri Prima menţiune despre un cerc în lanuri apare în folclorul englez. Un manuscris din 1678 vorbeşte despre aşa-numitul „diavol secerător” din Hartfordshire, înfăţişat într-o gravură, construind o formă spiralată într-un lan de ovăz. Textul spune că diavolul a venit din cer sub forma unei lumini roşii şi a tăiat cercuri pe acel câmp de ovăz. Ulterior, cercurile din lanuri au fost semnalate sporadic în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu o intensificare a apariţiilor şi a complexităţii lor în ultimii 25 de ani. Fermierii au remarcat în 1978 o structură de tip ciorchine, semănând cu o cruce celtică. Apoi au apărut forme cu un cerc înconjurător, apoi cu două cercuri, şi în ’90 pentru prima oară, au apărut două cercuri unite printr-o linie. Spre sfârşitul anilor ’80, fenomenul a cunoscut perioada sa de glorie, când au fost studiate sute de cercuri din lanuri, de forme din ce în ce mai complexe. În Marea Britanie cercurile au generat o orientare generală, fascinând prin frumuseţea şi misterul lor. Astfel, reporteri, cercetători şi curioşi au dat năvală în comitatul Wiltshire pentru a investiga apariţiile. Se pare că însăşi regina Angliei avea pe lista cărţilor recomandate volumul „Circular Evidence” (Evidenţa circulară) a lui Pat Delgado şi Colin Andrews. Toate acestea au luat o întorsătură neaşteptată în vara anului 1991, când ziarul „Today” publică o ştire bulversantă pentru toţi fanii cercurilor din lanuri: doi bărbaţi de 60 de ani susţineau că ei făcuseră toate cercurile apărute în lanurile din Anglia în ultimii 15 ani, folosind doar o scândură legată cu o sfoară. Cei doi se numeau Doug Bower şi Dave Chorley. La adăpostul întunericului nopţii, fără ca familiile lor să ştie, Doug şi Dave mergeau pe câmp şi ajunseseră la peformanţa de a realiza un cerc cam în 4 ore. Pentru mulţi, Doug şi Dave au rezolvat misterul cercurilor, însă au existat şi oameni care considerau că povestea lor nu lămurea toate detaliile. În plus, mărturisirea lor i-a emulat şi pe alţii să construiască cercuri în lanuri. Aceasta a fost o piedică serioasă pentru studiul ştiinţific al fenomenului. Cu excepţia câtorva cercetători şi împătimiţi ai apariţiilor cercurilor în lanuri, nimeni nu s-a mai interesat de acest subiect. Recent, datorită unui film cu Mel Gibson, „Semne” (2002), fenomenul a revenit în atenţia publicului.   Experimentul MIT Una dintre primele întrebări pe care şi le-au pus oamenii de ştiinţă relativ la cercurile din lanuri este dacă aceste forme geometrice complicate pot fi construite de mâna omului. La ora actuală se ştie clar că răspunsul la această întrebare este DA. Cu ajutorul unei scânduri legate cu o sfoară, orice om poate culca la pământ o recoltă, după un anumit model pe care îl alege. Mai greu e însă să facă să apară toate detaliile vizibile numai la microscop şi care atestă existenţa unor energii mai puternice, de natură electromagnetică, în zona cercurilor din lanuri de provenienţă non-umană (cele autentice). O echipă formată din trei studenţi de la MIT, Institutul de Tehnologie din Massachusetts (Cambridge, SUA), au încercat anul trecut să creeze, cu metode ştiinţifice, un cerc pe un câmp din Ohio, care să reproducă fidel toate caracteristicile unui cerc original. Ei au fost monitorizaţi şi întreaga lor muncă a fost filmată de o echipă de la Discovery Chanell. Lisa Messeri, Devjit Chakravarti şi Dominic Rizzo sunt studenţi la Facultatea de tehnică aerospaţială de la MIT. Ei au fost ghidaţi şi ajutaţi în acest proiect îndrăzneţ de către Nancy Talbott, preşedinta Centrului de Cercetări BLT. BLT este la ora actuală unica organizaţie oficială ce studiază ştiinţific cercurile din lanuri. Pentru început, Nancy Talbott le-a furnizat tinerilor studenţi mostre care prezentau toate anomaliile observate la cercurile considerate autentice de către BLT. Conform datelor BLT, oferite de biofizicianul William Levingood, cercurile din lanuri prezintă toate câteva anomalii. La pantele din interiorul cercurilor se pot observa următoarele detalii: goluri la al doilea nod de pe tulpină, uneori la al treilea sau al patrulea, frângerea tulpinii la nod. De asemenea, au fost decelate în sol particule sferice de fier magnetizat, cu diametrul de 10-40 microni. În final s-au stabilit trei detalii importante pe care studenţii trebuiau să le reproducă: • Golurile de rupere, adică spaţiile apărute la nodurile plantelor. Se pare că acestea puteau fi produse prin expunere la radiaţii electromagnetice intense din domeniul microundelor. • Particulele de fier magnetizat care au fost găsite în solul din interiorul cercurilor autentice. • Forma geometrică trebuia să fie perfectă; cei trei au ales forma unei săli din cadrul MIT: • Un alt grup de doi studenţi din ani mai mari urmau să efectueze testele pentru a vedea dacă cei trei au reuşit construirea unui cerc autentic.   Ipoteze şi teorii De ce se formează acele goluri în tulpinile cerealelor strivite? Există mai multe explicaţii. Unele dintre ele folosesc teoria vârtejurilor de plasmă. Vârtejul de plasmă e un câmp turbionar de aer electrizat, luminos (poate fi văzut noaptea) şi ar putea explica unele presupuse apariţii OZN. O altă ipoteză cel puţin interesantă este cea a Grupului Midwest Research, care susţine că cercurile sunt făcute de mâna omului, ca o formă de artă sacră. Ron Russel, reprezentantul acestui grup, consideră că aceşti artişti anonimi au creat, fără să vrea, adevărate locuri sacre, meditând şi invocând spiritele benefice ale locului înainte de a construi cercurile. Fluctuaţiile monore de energie electrostatică nu explică însă vătămarea tulpinilor şi golurilor de noduri, ce apar doar dacă tulpinile sunt expuse la radiaţii electromagnetice puternice. Pentru a obţine efecte similare, studenţii au utilizat un aparat generator de microunde portabil, care încălzeşte puternic grâul, provocând acele cavităţi la noduri. E posibil ca cei care fac cercuri în lanuri să aibă acces la magnetroane, ghiduri de undă sau laboratoare care folosesc microunde, dar aceasta este totuşi greu de crezut.   Cercurile din lanuri bruiază aparatura electrică După ce echipa celor trei studenţi a reuşit, în numai 4 ore, să construiască cercul, cu golurile din nodurile tulpinilor, şi să răspândească cu ajutorul unui dispozitiv special particule metalice magnetizate pe tot cuprinsul structurii, a început munca echipei de investigatori, care aveau să compare cercul astfel obţinut cu cercurile standard. Se ştie că aparatura electronică nu funcţionează normal în preajma anumitor cercuri, chiar dacă nu se observă nici o sursă de radiaţii. S-a constatat că există interferenţe cu telefoanele mobile, cu bateriile maşinilor şi ale aparatelor de filmat. Cu toate acestea, ceea ce s-a petrecut în timpul investigaţiei, când elicopterul lor survola zona, a fost incredibil chiar şi pentru pilot: motorul elicopterului a cedat. Apoi, din fericire, elicopterul a intrat în regim de autorotaţie şi motorul a pornit din nou. Şi alţii care au survolat cercurile din lanuri au raportat probleme asemănătoare în timpul zborului. De exemplu, o fotoreporteră din Anglia care încerca să filmeze un cerc din lan a relatat următoarele: la 150 m altitudine, imaginea de pe camera ei digitală era bruiată, la 90 m imaginea a devenit alb-negru, iar când au urcat din nou la 150 m imaginea şi-a recăpătat culoarea. Analiza particulelor de fier a arătat că acestea erau mai puţin numeroase decât în cazul cercurilor considerat autentice. Concluzia experimentului a fost că cercurile din lanuri pot fi într-adevăr construite de oameni, dar pentru a reproduce întocmai toate detaliile descoperite de cercetători, e nevoie de mai mult de o scândură legată cu sfoară. Rămâne însă o întrebare: dacă ele sunt realizate numai de oameni, cine are interesul să se străduiască atât de mult pentru nişte detalii care nu se observă decât la microscop?   Când şi unde apar cercuri în lanuri? Puţinii martori oculari au relatat că acestea se formează în timpul nopţii, concomitent cu apariţia unor globuri de lumină colorată, obiecte neidentificate pentru care nu există nici o explicaţie. Peste 90% din  cercurile din lanuri apar în Marea Britanie, într-o anume zonă din comitatul Wiltshire, numită Milk Hill. Unii cercetători explică această intensitate a fenomenului în Wiltshire prin faptul că solul de aici este impregnat cu cel mai mare volum de apă subterană din sudul Angliei. Această apă acţionează ca un generator de câmp electrostatic, care face plantele să se culce la pământ. Întregul proces poate dura câteva ore sau doar câteva secunde. În cazul cercurilor construite de oameni, un cerc de 22,5 m diametru, care este relativ mic, poate fi făcut în aproximativ 40 de minute. Însă la Milk Hill există formaţiuni uriaşe, cu câte 200 de cercuri. Aşa-numita „galaxie” de la Milk Hill are peste 600 de cercuri, unele de 22 m diametru, şi a apărut în numai 4 ore. Cerealele sunt atât de rău vătămate în procesul de strivire, încât urmele cercurilor rămân vizibile pănă la vremea recoltei.   Câmpul energetic al cercurilor din lanuri calmează şi vindecă Adeseori împătimiţii cercurilor stau de veghe toată noaptea pentru a surprinde momentele formării lor. Deny Clarke, o cercetătoare din Anglia, a fost martoră la o astfel de apariţie: „Două globuri de lumină au apărut deasupra câmpului şi lanurile s-au culcat la pământ în câteva secunde, ca şi cum ar fi fost apăsate de o energie uriaşă şi misterioasă. Apoi au apărut şi au dispărut alte două globuri de lumină.” Tot ea relatează despre forţa tămăduitoare miraculoasă a cercurilor: „Am auzit despe oameni bolnavi de cancer care au mers prin cercurile din lanuri şi la care a apărut o remisiune a cancerului. Cred că cercurile au un efect notabil asupra psihicului, pentru că dau un sentiment de pace interioară care a continuat şi după întoarcerea acasă.” În etapa actuală, se pare că întrebarea-cheie nu mai este: „Cine le construieşte?” ci „Ce semnifică aceste cercuri şi ce efecte au câmpurile lor energetice asupra mediului înconjurător şi asupra oamenilor?”

Razboiul secret britanic din Antarctica.

Un subiect pe o tema apropiata poti citi si aici .

 

In descrierile oficiale privind operatiile militare aliate in Antarctica, se vorbeste foarte putin despre Marea Britanie. Totusi, documentele atesta ca ea a incercat, in 1945, un asalt final impotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se stie ca germanii au construit acolo, din 1938, o baza secreta unde s-au refugiat fugarii dupa caderea celui de-al treilea Reich. Aceasta baza de la Neuschwabendland a fost in intregime distrusa de armata britanica. Astfel se lumineaza misterul celor 40 de submarine germane disparute la sfarsitul razboiului si se relanseaza “mitul” nazist al Antarcticii.

Ultimul martor. Astazi aproape toti cei care au servit in timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au parasit. Dar ultimul martor a facut marturisiri, pe parcursul a zece ani dar in timpul a doar doua intrevederi. Ele sunt esentiale.

“Cand ne-au anuntat victoria in Europa, unitatea mea se afla in repaus intr-o grota din fosta Iuglosavie.

Eram multumit ca acest razboi s-a terminat, dar cu luptele care continuau in Pacific si tensiunile care cresteau in Palestina, stiam bine ca razboiul nostru putea continua. Gratie cerului, am fost iertat de a participa la razboiul contra Japoniei, dar am fost trimis in Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, si nelinistea nu doar pe palestinieni, ci si fortele britanice insarcinate de a zagazui acest aflux si de a reprima insurectiile. M-au avertizat ca sederea mea in Palestina putea sa dureze nedeterminat.

Am vazut murind multi dintre camarazii mei soldati. Din fericire, am primit la inceputul lui octombrie 1945 ordinul de a ma prezenta la ofiterul meu superior, caci fusesem ales pentru o misiune secreta la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunostea natura acestei misiuni). Neprimind nicio alta explicatie, speram ca voi fi redat curand vietii civile. M-am inselat profund! Mi-am petrecut inca un Craciun pe picior de razboi.

Odata ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte si m-a informat ca voi fi mutat in coloniile insulelor Falkland pentru instructii complementare si ca mai multi alti soldati din alte corpuri de elita britanice vor veni sa ni se alature. Misterul s-a accentuat cand am fost trimisi toti cu un avion in Falkland si ni s-a cerut o tacere completa. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem alesi si asupra locului unde ne vom duce.

Atingand insulele Falkland dezolante si severe, am fost prezentati ofiterului care comanda expeditia si unui norvegian care servise in rezistenta norvegiana, un expert in luptele in timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mica idee. Astazi, se stie ca Falkland, considerat ca secretul cel mai bine pastrat al Armatei britanice, promit cativa ani, dificili celor care sunt mutati aici, dar in anii ‘40, nimeni nu le cunostea si cu atat mai putin soldati ca mine. Timp de o luna, am fost supusi unui antrenament intens in lupta pe timp rece. Plonjarea in Atlanticul rece, infruntarea elementelor intr-un cort in Georgia de Sud ni se parea ceva cu atat mai nebunesc cu cat nu stiam de ce suntem acolo! In acest timp, dupa pregatirea noastra, un maior si un om de stiinta ne-au explicat in fine natura misiunii noastre, si acolo, am realizat cu totii ca avem putine sanse de a scapa vii, mai ales daca ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat ca va trebui sa examinam activitati “anormale” in imprejurimile muntilor Muhlig – Hoffmann plecand de la baza britanica din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era “razboiul secret al Marii Britanii.” Ne-au informat apoi despre activitatile britanice la Polul Sud in timpul razboiului. Eram acolo, asezati, intrigati de ceea ce mi s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant si nici ceva asa de inspaimantator.

Putini oameni cunosteau ca nazistii venisera in Antarctica in 1938 si 1939, si mai rar erau cei care cunosteau de faptul ca Marea Britanie a inceput, in semn de reactie, de a stabili baze secrete in jurul Antarcticii. Cea pe care trebuia sa o vizitam, Maudheim, era cea mai importanta si cea mai clandestina din toate bazele antarctice. Intr-adevar, nu era decat la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un numar imposibil de estimat de submarine germane lipseau si nu erau semnalate; dar, cel mai rau, unii dintre cei care le facusera verificarea lunara dupa sfarsitul razboiului alimentau inca speculatiile.

Armata britanica capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler si Doenitz – si in momentul capturii, Marea Britanie a obtinut informatii pe care le-a impartit cu Rusia sau S.U.A. Pe baza acestor informatii a actionat, singura. Marea Britanie era convinsa ca germanii au construit o baza secreta si ca scosesera din Europa, ca prin magie, numerosi nazisti carora li s-a pierdut urma.

Oameni polari, tunel si nazisti. Ne asteptau revelatii in cascada. Vara precedenta, ni s-a spus, oamenii de stiinta si comandouri de origine au gasit un “vechi tunel.” Militarii trimisi la fata locului au intrat in el, insa numai doi dintre ei au revenit la baza lor inainte ca iarna australa sa se fi instalat. Imediat, cei doi supravietuitori au facut prin radio declaratii absurde vizavi de “oameni polari, de vechi tuneluri si de nazisti.” Contactul radio a fost in fine pierdut in iulie 1945, dupa un mesaj de foarte bun augur pentru noi: “oamenii polari au fost gasiti!” Dupa ce ni s-a pus sa ascultam aceasta inregistrare, maiorul care trebuia sa comande expeditia a incercat sa ne incurajeze: “Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom gasi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari si a nazistilor si vom face totul pentru a distruge aceasta amenintare.

Din fericire, raspunsurile la intrebarile noastre, atat de numeroase, au fost oneste si directe. Ni s-a spus ca Marea Britanie incerca sa ia viteza fata de americani si sovietici care pregateau propriile lor expeditii. Ea nu dorea sa riste ca S.U.A. sau Uniunea Sovietica sa descopere baza germana si sa puna mana pe tehnologiile naziste. Aceste doua tari aveau deja un avans tehnologic fata de Marea Britanie gratie oamenilor de stiinta si echipamentelor recuperate de la nazisti. Intre altele, considerand Antarctica ca stat sub juridictia Imperiului britanic, ea astepta sa fie prima si ultima care sa eradicheze prezenta nazista pe solul sau, refuzand astfel S.U.A. si Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima lupta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Ne-am dus in avion pana la punctul prevazut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim. Pluguri de zapada asteptau sosirea noastra. Incepand din acest moment, am fost pe picior de razboi. Trebuia sa reparam radioul in tacere totala. Eram singuri, fara a avea nicio sansa de retragere daca cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de baza, insa ea ne-a aparut imediat lipsita de viata, un oras fantoma. Asta a trezit rapid neincrederea noastra, dar, ca in toate campaniile precedente, aveam o misiune de ideplinit si temerile noastre nu trebuiau sa ne paralizeze judecata.

Primele victime ale expeditiei. Cum ne-am dispersat in jurul bazei, un fir a declansat o alarma si o sirena a sunat, rupand tacerea si facandu-ne sa tremuram. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat sa ne indentificam. Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat si vocea a putut fi localizata. Apartinea unui supravietuitor izolat si ceea ce ne-a revelat nu a facut decat sa ne nelinisteasca si sa ne faca sa regretam ca nu suntem mai numerosi. El ne-a explicat ca, in buncarul numarul 1, se gasea celalat supravietuitor al “expeditiei in tunel”, in compania unuia din misteriosii oameni polari de care auzisem vorbindu-se in inregistrarea radio.

In pofida obiectiilor supravietuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncarul. El a incercat de a se opune cu o teama panicata care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut sa fie primul care sa intre in buncar.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Aceasta onoare i-a revenit celui mai tanar membru al unitatii noastre desemnat sa ne deschida calea. A intrat, ezitand putin, ciocnindu-se de usa. Odata in interior, asupra bazei s-a asternut tacerea, urmata de doua focuri de arma. Usa s-a deschis si omul polar a scapat alergand. Am inceput cu totii sa alergam si ne-a last timpul sa tragem cateva focuri de arma, de forma. Atunci am patruns in buncar unde zaceau doua cadavre: camaradul nostru, cu gatul strapuns, si, mai atroce, supravietuitorul, ciopartit pana la os. Am fost invadati de furie si de intrebari dupa ce am vazut murind un membru al unitatii noastre doar la cateva ore dupa aterizarea noastra si ascultam anxiosi raspunsurile ultimului supravietuitor la intrebarile maiorului. El l-a intrebat mai intai ce i s-ar fi putut intampla celuilalt supravietuitor si cum cazuse in capcana in buncar cu acest om polar. Dar barbatul a preferat sa inceapa cu inceputul, adica momentul in care ei au descoperit “tunelul”. Oamenii de stiinta care ne insoteau au luat note.

O imensa baza subterana. Am aflat ca regiunea unde se gasea tunelul era una plina din acele vai uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica usurinta cu care britanicii au putut-o gasi.

Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul. Ei au parcurs tunelul cativa kilometri, si in sfarsit, au ajuns la o vasta caverna subterana anormal de calda; unii, printre care oameni de stiinta s-au gandit ca ea putea fi incalzita prin geotermie. Imensa grota comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial. In fata imensei grote, expeditia s-a impartit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma baza construita de nazisti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi indentificat. Dar cu cat mai mult avansau britanicii, cu atat mai mult spectacolul era straniu. Supravietuitorul a vorbit in special de “hangare pentru avioane stranii si multiple excavatii.”

In acest timp, prezenta lor nu a trecut neobservata si cei doi supravietuitori de la baza Maudheim si-au vazut camarazii capturati si executati unul dupa altul. Dupa ce au fost martori la sase executii, au fugit prin tunel, dar prea tarziu: “oamenii polari au sosit!”, a urlat apoi supravietuitorul. Planul a functionat, insa in detrimentul vietii sale si al radioului, caci bravul buncar numarul unu detinea singurul post de radio fara fir operational care a fost distrus in lupta. Al doilea supravietuitor nu mai avea alta alegere decat sa se aseze, sa astepte si sa incerce de a nu deveni complet nebun.

O sursa de energie necunoscuta. Fara explicatii satisfacatoare, barbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale stiintei naziste. In acelasi mod, a incercat sa ne explice felul in care nazistii isi furnizau energia: aceasta provenea, dupa el, din activitatea vulcanica care, traversand vaporii, le permitea de a produce electricitate. Dar se pareau ca nazistii dispuneau de o sursa de energie necunoscuta, caci supravietuitorul a declarat: “Dupa ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primita este superioara a ceea ce ar putea-o produce, dupa parerea mea, vaporii.”

Oamenii de stiinta ai expeditiei au respins majoritatea informatiilor date de supravietuitor, reprosandu-i chiar lipsa sa de cultura stiintifica si obiectandu-i ca aceste date “nu puteau in niciun caz fi adevarate.” Maiorul, dorea sa stie mai mult: sa stie dinainte despre dusmanul pe care il aveam de imprumutat si despre ceea ce putea face omul polar care scapase. Raspunsul nu a fost linistitor pentru noi si i-a facut pe oamenii de stiinta sa spuna ca supravietuitorul era “bun de inchis.” Nu exista cuvinte pentru a exprima ceea ce resimteam asteptand raspunsul: “Va astepta, ne va pandi intrebandu-se ce vom face.”

Asteptand asta, maiorul a ordonat sa facem de garda in timp ce el si oamenii de stiinta vor discuta, in particular, despre continuarea misiunii.

A doua zi dimineata, ne-a ordonat de a “inspecta tunelul” si in timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat catre valea uscata, locul presupus al “vechiului tunel” sosind in valea uscata, am fost cu totii uimiti, caci ni se spusese ca Antarctica era total inconjurata de gheturi si totusi, eram intr-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdictia de a ne apropia de tunel inainte ca campul bazei provizorii sa nu fi fost realizat. In timp ce oamenii construiau baza, oamenii de stiinta si maiorul au inspectat tunelul.

Dupa cateva ore, au revenit la baza pentru a ne spune ca vazusera si noul plan de actiune. Tunelul nu era vechi, dupa oamenii de stiinta. Si maiorul a adaugat ca zidurile din granit pareau neterminate. Am putut sa constatam noi – insisi a doua zi, dupa o noapte linistita. Chiar inainte de a ajunge la garzile noastre, ni s-a confirmat ca era vorba de a urma tunelul pana la capat, “pana la Fuhrer, la nevoie.”

Este dificil de a dormi in Antarctica in timpul lunilor de vara, din cauza luminii zilei care straluceste perpetuu. Dar in acea noapte, somnul a fost si mai lung…

Autopsia unui om polar. Si in acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a cazut sub gloantele noastre. Oamenii de stiinta, dupa ce au examinat cadavrul, au declarat ca omul polar era un “om”, desigur mai paros si mai inarmat contra frigului. Dupa o autopsie rapida, corpul a fost pus intr-un sac in scopul de a fi conservat pana la un viitor examen mai minutios.

A doua zi dimineata, doua persoane au ramas la intrarea in tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul si, cel mai important, radioul. In capul expeditiei, maiorul era insotit de norvegian si de oamenii de stiinta. Supravietuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu totii doream sa ne alaturam lor. Am fost ales impreuna cu alti patru dintre expeditiile cele mai pasionante, si poate cele mai importante, din istoria umanitatii.

Desi rolul lor a fost la fel de esential pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au ramas la intrare in tunel erau deceptionati. Pregatindu-ne toti noua la intrarea in tunel, ne-am asigurat ca am adus suficiente munitii si explozive pentru a face fata unei confruntari si poate de a distruge baza in integralitatea sa, caci aceasta era misiunea noastra: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp in obscuritate si, dupa patru ore, am inceput sa zarim lumina in departare, la aproximativ o ora de mers, o ora interminabila, cu capul plin de intrebari. In fine, am ajuns in vasta camera luminata artificial. Ne-am indreptat imediat spre locul de unde supravietuitorii fusesera martorii executiilor. Observand de sus galeriile camerei, am fost uimiti de numarul de muncitori care lucrau ici si colo, ca furnicile.

Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea constructiilor in curs. Totul parea sa indice ca nazistii erau in Antarctica de mult timp. Oamenii de stiinta notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau esantioane de roca si fotografii. Maiorul, la randul sau, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau sa fie plasate in jurul acoperisului cavernei. De asemenea erau prevazute alte tinte, ca de exemplu generatorul si cuvele de benzina cat si, daca era posibil, depozitele de munitii.

Doar trei supravietuitori. Toata ziua, am pus mine si am facut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un “om polar”. Odata ce au fost puse minele si probele substantiale ale existentei bazei au fost adunate, ne-am indreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiti si umariti de oamenii polari si de nazisti. Atingand tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne incetini dusmanii destul de mult timp pentru ca minele sa explodeze. Unele mine au fost plasate la intrarea in tunel si cand am auzit exploziile, am sperat ca urmaritorii nostri le atinsesera. Nu era nimic.

Minele au blocat tunelul, dar nazistii si oamenii polari ne-au urmarit. Doar trei dintre noi au scapat: norvegianul, un om de stiinta si eu – insumi. Cand am atins valea uscata, au fost puse suficiente mine pentru a inchide tunelul pentru totdeauna. In mod curios, au ramas foarte putine probe ale misiunii. Fie ca ele au fost pierdute accidental, oamenii de stiinta au ajuns la concluziile lor si misiunea a fost indeplinita.

Tabara a fost demontata si ne-am intors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul pana la coloniile din insulele Falkland. Atingand Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvalui ceea ce am vazut, auzit si intalnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decat un accident natural, “o eroziune glaciala.” Oamenii polari nu erau altceva decat “soldati neglijenti deveniti nebuni.”

Prezenta germanilor nu a fost niciodata mentionata in raport si orice idee de a face publica misiunea a fost respinsa cu fermitate. Misiunea nu va fi facuta niciodata oficial, desi unele elemente din aceasta au facut deja obiectul “fugii” catre rusi si americani.

Astfel ultimul meu Craciun din Al Doilea Razboi Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica in 1945, luptandu-ma cu aceiasi nazisti cu care m-am luptat in toate Craciunurile dupa 1940. Cel mai rau, este faptul ca expeditia nu a primit nicio recunoastere, iar supravietuitorii niciun fel de onoruri.

Din contra, supravietuitorii britanici au fost demobilizati, raportul oamenilor de stiinta a disparut. Aceasta misiune nu a figurat niciodata in cartile de istorie, in timp ce in ele se gaseste misiunea din 1950, condusa de o expeditie conjugata de britanici, suedezi si norvegieni, si care a durat pana in ianuarie 1952. Ea avea drept scop de a verifica si de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expeditiilor naziste din 1938 – 1939 in Neuschwabenland.

La cinci ani dupa misiunea noastra, Maudheim si Neuschwabenland au fost revizitate, si aceasta expeditie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. In timpul anilor care s-au scurs intre cele doua misiuni, Royal Air Force nu a incetat de a survola Neuschwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era cautarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru baza. Totusi, nu putem sa nu ne punem intrebari.”(Ofiter SAS)

 

O.Z.N.- urile naziste. (Baza 211)

O.Z.N.- urile naziste. (Baza 211)

Ziduri din piatra topita.

Ziduri vitrificate

Se gasesc peste tot, in Ungaria, Norvegia, Franta, in Scotia, etc. Varsta fortificatiilor este estimata la 1800 de ani i.e.n si 200 e.n. Pentru a topi aceste ziduri de granit trebuie o temperatura situata intre 1100 si 1300 grade Celsius, combinata cu un procedeu de combustie lenta. Au fost emise numeroase teorii pentru a justifica vitrificarile si unele au fost chiar experimentate, dar fara succes.

Cea mai plauzibila dintre ele a fost a geologului Alain Ploquin, ca urmare a aducerii la suprafata in 1988, a unui murrus gallicus in orasul Affrique. Vitrificarea s-a obtinut prin calcinarea pietrelor de calcar, a marnei si a argilei cu ajutorul cuptoarelor deasupra si se distrug in timpul arderii. Dar se pare ca acest procedeu nu se poate aplica zidurilor scotiene. In scotia se gasesc ziduri vitrificate la: Craig Phoedrick, Ord Hill of Kissock, Barry Hill, Castel de Spinie, in Vernesshire, top-o-Noth, in Comitatul Aberdeen, si Cairns, insula Sandy. In Franta, la Allier, Cantal (Castelul Contier si la Mauriac), la Corraze, Cote d’or, Cotes d’Armor, Charente, Creuse (castelul Jarnaques), Dordagne, Haut-Rhin, Loire, Mayenne (castelul Meygnan), Meurthe si Moselle, Niavre, Orne, etc.

Vitrificarea in toate aceste locuri diferite pare sa se fi efectuat pe o lungime de circa 3 metri, in inaltime, uneori, pana la 1 metru de la sol, alteori doar pe partea superioara a zidului. In adancime vitrificarea poate fi superficiala, cu o grosime de aproximativ 2 cm, uneori doar partea interioara a zidului este topita.

In 1934 si 1937, arheologii Chilade si Thorneycroft au efectuat o experienta. Ei au recontruit un murus gallicus. Dupa 3 ore de acoperire a zidului cu 4 tone de lemne, acestea au ars si s-a constatat ca zidul s-a topit odata cu fuziunea pietrelor. In 1980 experienta a fost reluata respectandu-se de aceasta data proportiile unui murus gallicus. Nu a avut loc nici o fuziune. Dupa arderea completa a lemnelor, pietrele erau foarte instabile.

Civilizatii disparute – Lemuria

Pentru oamenii de stiinta gasirea unui continent de legatura intre India si America era necesar, altfel nu s-ar fi putut explica distributia faunei si florei din zona oceanului Indian cum ar fi de exemplu prezenta lemurului, creatura ce traieste in insula Madagascar, dar mai putin in Africa, chiar si in India sau arhipelagul Malaieziei. Alte animale si plante au ridicat aceeasi problema. Cum ar fi putut lemurul sa treaca peste oceanul Indian? Un document prost conservat si un model de teracota spart l-au inspirit pe ocultistul britanic Scott Elliot in desenarea unei harti a Lemuriei, asa cum era la momentul intinderii ei maxime. Naturalistul german Ernst Haikel credea ca un continent s-ar fi intins candva din Madagascar pana in Malaiezia si ar fi putut explica arealul de distributie al lemurilor si al altor specii. Doctorul francez Augustus Le Longeon care a facut sapaturi in ruinele mayase din Yucatan a tradus una din cartile mayase “codecs troana”. Acolo era o extraordinara relatare despre asa zisul continent Mu, un teritoriu infloritor, paradisiac distrus de un cutremur. Lep Longeon sustinea ca are dovezi dupa care locuitorii din Mu ar fi fost stramosii mayasilor dar si ai egiptenilor. Celebrul occultist Helena Blavatski in peregrinarile sale prin Tibet ar fi gasit in manastirile sacre ale Tibetului la asa zisi Mahatmas (suflete mari,iluminate) un manuscris intitulat “Cartea Dzyan”. Despre acesta inteleptii spuneau ca este un vechi text din Atlantida in care se pomenea de evolutia umanitatii prin mai multe rase (7 rase) intre care lemurienii ar fi fost a treia. Dupa cartea Helenei Blavatski acestia ar fi trait pe un continent ce acoperea cea mai mare parte din emisfera sudica. Ei erau creature gigantice asemanatoare cu maimutele. Unii aveau patru brate in timp ce altii aveau un al treilea ochi in ceafa. Nu vorbeau nici o limba, comunicau doar telepathic si detineau uimitoare puteri paranormale. In timp, Lemuria s-a fragmentat descinzand din ea continental Atlantida si lumea actuala.

William Scott, un alt teozof spunea despre lemurieni ca aveau aproape 4,5 m inaltime si pielea bruna. Fetele lor erau tesite, fara frunti dar cu maxilare iesite inafara. Ochii le erau atat de departati unul de celalalt incat puteau vedea la fel de bine in lateral ca si inainte. Aveau calcaiele atat de lungi si de intinse inapoi incat puteau merge cu spatele la fel ca si cu fata. Ei ar fi fost candva hermafroditi dar in timp au ajuns sa se inmulteasca la fel ca oamenii.

Mitul Shambhalei: Un regat atotputernic in adancul Terrei

Un cataclism planetar i-a obligat pe reprezentantii unei civilizatii stravechi sa se refugiezeintr-o lume subterana. Locuitorii ei detin controlul puterii la suprafata globului si imping omenirea spre Apocalipsa
Posibilitatea existentei unui taram misterios a constituit din cele mai vechi timpuri un subiect deosebit de fascinant. Una din lucrarile de referinta ce abordeaza acest subiect apartine lui Edward Lytton, autor al cartii “Ultimele zile ale orasului Pompei”. Acesta descrie in cartea sa, Rasa viitoare, o lume subpamanteana locuita de o rasa superioara, vrill-ya, care planuia sa cucereasca lumea de sus.
Pe aceeasi linie, Rene Guenon aminteste in scrierile sale de un mit in care se afirma ca, in urma unui cataclism planetar, ultimii reprezentanti ai unei civilizatii avansate, dezvoltata pe teritoriul ocupat de actualul Podis Gobi, s-au refugiat intr-un imens sistem de caverne sapat in profunzimile lantului himalayan. Acolo, ei s-au separat in doua grupuri, fiecare stabilindu-si un centru material si spiritual propriu: in Agartha se afla Cetatea binelui, a contemplarii si neamestecului in evolutia lumii de la suprafata si in Shambhala, Cetatea puterii, membrii ei isi concentreaza eforturile in directia dirijarii si grabirii omenirii spre Apocalipsa.
Alte interpretari considera Agartha ca fiind de origine budista; ele se refera la o lume subterana cu milioane de locuitori si multe orase, toate aflate sub dominatia suprema a Capitalei lumii subterane, Shambhala, unde locuieste conducatorul absolut, cunoscut in Orient ca Regele Lumii. Se crede, de asemenea, ca o retea de tunele secrete leaga lumea subterana de Tibet, similar camerelor secrete de la baza Piramidei din Gizeh ce duc spre adancuri. Cronicile chineze descriu misiuni ale unor ambasadori trimisi de imparati ai Imperiuui celest la spiritele muntilor. Conform acestora, teritoriul lor coincide cu zona indicata pe hartile tibetane, Kanjur si Tanjur, pentru regatul ascuns denumit de acestea Shambhala, iar spatiile aflate in acea regiune, la mare adancime sub scoarta terestra, ar fi populate de urmasii supravietuitorilor celor doua continente scufundate candva in Atlantic si Pacific, Atlantida si Mu.
Un imperiu condus
de Regele Lumii
Legendele mongole sustin ca Shambhala este un adevarat imperiu cu 800 de milioane de supusi, condus de Regele Lumii. Capitala este inconjurata de orase in care traiesc marii preoti si savantii. Palatul regelui este inconjurat de palatele maestrilor, care stapanesc toate fortele vizibile si invizibile ale pamantului, infernului si cerului. Conducerea intregii societati este exercitata de 5.000 de savanti, 365 de cardinali si 12 membri ai Initierii supreme. Regatul se intinde de-a lungul tuturor coridoarelor subpamantene din lumea intreaga.
Persii numeau acest urias imperiu subteran Ariana, pe care o considera a fi tara de origine a arienilor. Conducatorul imperiului subpamantean este Rigden Iyepo, Regele Lumii, care il are ca reprezentant terestru pe Dalai Lama. In legendele si traditiile referitoare la imperiul subpamantean se vorbeste ca pe pamant va urma un al treilea razboi mondial care va fi insotit de cutremure, o fisura la pol si alte catastrofe naturale in urma carora va disparea mai mult de jumatate din populatia globului. Dupa acest ultim razboi, diferitele rase din interiorul Pamantului se vor uni cu supravietuitorii de la suprafata si toti vor trai in pace intr-un “mileniu de aur”.
Conform vechilor scrieri, Shambhala este marginita la nord de Siberia (tara zapezii), la sud de Tibet si India, de China la est si de Hotan la vest, ceea ce inseamna ca este localizata sub actuala Mongolie. Se afirma ca pentru a ajunge in acest regat ascuns exista patru cai de acces: una pe teritoriul Rusiei, alta in India, o a treia in Tibetul oriental si ultima in Borneo. Misteriosul taram pare sa se intinda peste tot sub scoarta terestra. Din loc in loc, pasaje secrete permit initiatilor accesul in interiorul sau. Multi locuitori ai Shambhalei sunt dispersati in toate statele lumii, fiind coordonatorii oculti ai tuturor societatilor secrete la putere. Printre tarile antice indicate pe vechi harti tibetane apar nu numai Persia, Babilonul, Iudeea si Egiptul, dar si Shambhala. “Regatul ascuns” – se arata in Shambhala lan-yia (Drumul spre Shambhala), lucrare tibetana scrisa in secolul al XVIII-lea – “este situat intr-o zona muntoasa inconjurata de varfuri foarte inalte, abrupte si inzapezite”. Renumitul explorator Nicholas Roerich a aflat de la un preot-lama ca sub Potala (palatul lui Dalai Lama din Lhasa) exista o grota cu un lac despre care au stiinta numai initiatii. De aici pornesc mai multe coridoare ce leaga Potala de enigmatica citadela Shambhala. Alte legende amintesc ca Ayodhya, Orasul stelar, intemeiat acum 6.000 de ani, a fost mutat cu circa 1.800 de ani inainte de Christos, in nordul masivului himalayan, la Shambhala, numita de tibetani si Dejung.
Fiinte venite din Cosmos si misterioasele lor aparate de zbor
In 1926, in timp ce expeditia lui Roerich se apropia de masivul Karakorum, a fost observat tasnind pe cerul limpede un disc stralucitor; el si-a schimbat pe neasteptate directia de deplasare din sud spre sud-vest, facandu-se nevazut in spatele varfului inzapezit al masivului Humboldt. “Este un semn din Shambhala”, au exclamat imediat preotii-lama din grup, la vederea discului. In 1933, britanicul Frank Smythe, escaladand Everestul, a avut o experienta similara. De aceasta data, au fost semnalate doua OZN-uri invaluite intr-o irizatie pulsatorie care au strabatut in viteza cerul la mare inaltime. Ciudate vehicule aeriene au fost semnalate – conform afirmatiilor lui Serge Hutin – si de cealalta parte a globului, in zona Muntelui Shasta. Cartea scrisa de el a aparut in 1961, anterior valului de semnalari de OZN-uri care s-au abatut asupra SUA in deceniile sase si sapte ale secolului trecut. Este greu de crezut – spun expertii in OZN-uri – ca Roerich sau Smythe incercau sa produca senzatie cu relatarile lor, lucru de care sunt acuzati raportorii OZN moderni. Fenomenele descrise de ei erau, insa, foarte clare pentru autohtoni: “Semne din Shambhala”. O legenda mongola afirma ca “in Agartha, savantii inregistreaza pe tablete de piatra toata stiinta planetei noastre, dar si a altor lumi”. Bazandu-se pe vechi manuscrise tibetane, cercetatorul italian Giuseppe Tucci mentioneaza ca Shambhala a fost condusa de fiinte venite din Cosmos, detinatoare ale unei stiinte extrem de avansate careia s-au straduit sa-i asigure perpetuarea.
Sosite pe Terra cu milioane de ani in urma, ei aveau misiunea de a accelera evolutia planetei si a viitoarei specii umane. Intemeietorilor taramului ascuns le-ar fi urmat pamantenii instruiti de ei care nu numai ca au pastrat cunostintele mostenite, dar au controlat permanent si discret ascensiunea omenirii pe scara istoriei.

Lumea din Pamant !

– La 2300 de mile dincolo de Polul Nord ar exista o intrare catre centrul Terrei * Aici, conform spuselor amiralului Richard E. Byrd, primul om care a zburat deasupra Polului Nord, ar locui o civilizatie umana mult mai evoluata * Cei care populau Pamantul s-au mutat in subteran acum 100.000 de ani * Un razboi care a avut loc atunci a distrus suprafata Terrei si a creat deserturile * Secretul orasului subteran Agartha * Virgil Armstrong, fost agent CIA, descrie fascinantul univers de sub noi: oameni nemuritori, atmosfera controlata, deplasari cu viteze de 3000 de mile/ora, atlanti si lemurieni, farfurii zburatoare pentru survolarea pamantenilor

O fotografie recenta a Polului Nord, aflata in custodia NASA, si transmisa de unul dintre numerosii sateliti circumterestri, a resuscitat interesul geofizicienilor. Si nu numai. In aceasta imagine se poate observa lesne, in zona Polului Nord magnetic, o suprafata care nu este acoperita de gheata calotei glaciare, cum ar fi fost normal . Pe o raza de aproximativ 300 de km (deci, pe o arie cam de marimea Romaniei) se intrezareste pamant – si inca destul de fertil. Poza, daca nu e vorba de o “fata morgana” cosmica, ar fi suficienta pentru a innebuni un savant. Si asta, pentru ca si un elev din ciclul elementar stie ca sub calota glaciara de la Polul Nord nu se afla nimic altceva decat apa, fapt confirmat si de traseele submarinelor, care trec frecvent prin acea zona. Si atunci, ce ar putea fi pata aceea de “pamant” din inima gheturilor arctice?, s-au intrebat cei de la NASA. Pentru a elucida misterul, acestia au comandat satelitului o noua fotografie, facuta de data asta dupa inca o rotatie circumterestra si dintr-un alt unghi. Inca o data, pata s-a incapatanat sa apara in dreptul Polului Nord magnetic. Primul gand a fost ca e vorba de un fenomen de natura magnetica, ca ar putea exista o perturbare atmosferica datorata acestui camp. Numai ca ipoteza a fost spulberata de cercetatorii NASA din domeniul campurilor electromagnetice: “Cel mai cunoscut efect, cel al aurorei boreale, se manifesta in cu totul alt mod si jocul luminilor celeste apare in alt fel pe o fotografie din satelit. In mod cert, pata aceea se afla la sol si nu in aer”, a spus Robert Fishermann, sef al Laboratorului de Studiu a Campului Magnetic Terestru. Ipoteza “Halley” Cum era de asteptat, fotografia a scos de la naftalina o serie intreaga de teorii, care mai de care mai nastrusnice. Cea care a razbatut prima a fost “Ipoteza Halley”, cea a descoperitorului cometei cu acelasi nume. Conform ei, in zonele Polului Nord si Polului Sud exista deschideri uriase care conduc catre interiorul Terrei. Mai mult, ca Pamantul ar fi gol pe dinauntru si ca ar fi posibil ca aici sa se dezvolte o alta civilizatie umana, poate superioara celei de la suprafata. Varianta Byrd Geofizicenii, insa, au parut a fi mult mai interesati de o alta varianta, ale carei radacini se afla pe undeva prin anul 1926. Mai precis, in luna mai a acelui an, amiralul Richard E. Byrd a devenit primul om care a zburat pe deasupra Polului Nord. Intr-un interviu pe care l-a acordat in 1947, Byrd declara ca la 2300 de mile dincolo de Polul Nord a intalnit o zona cu clima foarte calda, cu vegetatie, cu munti, lacuri si rauri. Byrd, un explorator celebru, mai presus de orice banuiala, si-a notat foarte precis in jurnal despre ceea ce a intalnit in aceasta zona. “Oamenii care locuiesc aici comunica prin telepatie. De fapt, ei nu traiesc la suprafata. Sub pamant, la cateva mile adancime exista un oras foarte mare, cu milioane de locuitori, care oras se numeste Agartha. Exista sub pamant mai multe orase, in mai multe parti ale globului, dar Agartha este cel mai important dintre ele.”, scria Byrd in jurnalul sau secret. Un fost agent CIA confirma Aceste file din jurnalul exploratorului au fost date publicitatii de Virgil Armstrong, fost agent CIA. Armstrong sustine ca Byrd a locuit in Agartha vreme de aproape o luna si ca descrie civilizatia subterana ca “fiindu-ne net superioara noua”. Fostul agent CIA a adaugat ca imediat dupa descoperirea jurnalului lui Byrd, filele referitoare la Agartha au fost declarate secret de serviciu si s-a dispus ca in zona intrarii in orasul subteran sa fie amplasate baze militare americane care sa nu lase sub nici o forma intrusii sa patrunda. Tot Armstrong a mai dezvaluit ca Guvernul SUA a stabilit relatii cu Marele Consiliu al Agarthei. Mai mult ca farfuriile zburatoare care apar pe cerul planetei sunt mijloace de transport ale locuitorilor lumii subterane, iar o parte din tehnologia de fabricare a lor a fost dezvaluita Pentagonului, “avionul invizibil fiind o urmare a acestor cunostinte avansate”. Byrd a primit recunostinta Guvernului SUA Amiralul Richard E. Byrd s-a nascut la 25 octombrie 1888 la Winchester, in Virginia. A invatat sa piloteze avioane intre 1916-1917, la Pensacola. In mai 1926 devine primul om care a zburat deasupra Polului Nord, iar in noiembrie 1929, primul om care a zburat deasupra Polului Sud. Intre 1928-1955 a facut 11 expeditii geografice la poli. Pe data de 19 februarie 1947 a plecat spre Polul Nord pentru a fotografia aurora boreala. Vazand ca nu se intoarce, cei din baza l-au dat disparut. Byrd a revenit la 11 martie 1947 si a descris “Pamantul de dincolo de Pol-Agartha”. Ca o coincidenta, amiralul Richard E. Byrd avea sa moara exact dupa 10 ani, la 11 martie 1957. A fost ridicat la rangul de amiral in 1950, iar in 1952 a primit Medalia de Onoare din partea Guvernului SUA. De asemenea, unul dintre crucisatoarele Flotei SUA a fost botezat cu numele lui. Asadar, e exclus ca Byrd sa fi fost doar un nebun care sa fi avut halucinatii la Polul Nord. Secretul nemuririi Revenind la agentul Armstrong, acesta a mai dezvaluit cateva elemente ale jurnalului lui Byrd: “Amiralul descrie pe larg ca in orasele subterane locuiesc oameni cu trasaturi delicate, care au mii de ani de viata, dar care varsta nu le marcheaza trasaturile. Cei din Agartha cunosc secretul nemuririi trupului. Dupa ce considera ca au trait destul, ei sunt cei care-si aleg momentul cand sa se retraga din viata. Femeile lor nasc doar o data, sau de doua ori indelungul vietii, iar gestatia dureaza doar trei luni. Ele nasc in temple, in bazine speciale cu apa. Nasterea are loc fara dureri.” Razboiul atlanto-lemurian Jurnalul lui Byrd despre Agartha nu este singura lucrare care pomeneste despre orasele subterane. De-a lungul timpului au existat foarte multe marturii despre viata de sub scoarta terestra. Exista si alte documente, gravuri, ba chiar sculpturi foarte vechi care descriu Agartha. Astfel, se spune ca, sub pamant, pe intreg globul exista cam 100 de orase, dintre care cel mai mare este Agartha. Lumea subterana este cunoscuta ca Shamballa. Locuitorii acestei lumi, spun documentele, au parasit lumea de la suprafata acum 100.000 de ani, in urma catastrofalului razboi dintre atlanti si lemurieni, cele doua mari civilizatii care stapaneau Pamantul. Razboiul ar fi descris in cele doua lucrari Ramayana si Mahabharata. In urma acestui razboi, datorita armelor foarte puternice folosite, ar fi rezultat zone desertice ca Sahara, Gobi, pustietatile din Australia si SUA, locuri unde ar fi fost aglomerarile urbane ale atlantilor si lemurienilor. Atmosfera la suprafata era de nerespirat, asa ca supravietuitorii conflictului s-au retras sub pamant. Conform acestor teorii, oamenii de la suprafata ar fi urmasii celor care au refuzat sa se retraga in orasele subterane si care, intre timp, s-au salbaticit. Orasele subterane Dar iata care ar fi, conform documentelor secrete, cele mai puternice orase subterane: POSID – primul refugiu al atlantilor, cu intrare in zona Matto-Grosso, cu populatie de 1,3 milioane de locuitori; SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare in Himalaya, 3,5 milioane locuitori; RAMA – langa Jaipur, in India, 1 milion de locuitori; SHINGWA – la granita dintre China si Mongolia, cu 1,5 milioane de locuitori; TELOS – langa Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane locuitori. Orasele se afla la adancimi variind intre 1,5 si 2 mile sub scoarta terestra. Ce mai spune Armstrong: “Atlantii se inteleg prin telepatie, iar lemurienii vorbesc o limba – maru – care e radacina comuna a sanscritei si ebraicii. Acum, cele doua civilizatii traiesc in pace si armonie. Ele sunt conduse de un Consiliu Suprem, format din 12 persoane, 6 barbati si 6 femei. Orasele sunt luminate artificial si au o atmosfera controlata, mult mai pura decat cea la suprafata. Aglomerarile urbane sunt structurate pe mai multe niveluri. Locuitorii din subteran se deplaseaza intre orase cu ajutorul unor vehicule de mare viteza (aproximativ 3000 de mile pe ora), care plutesc.” Ramane de vazut ce-i adevarat din toate acestea, oamenii de stiinta considerand ca fotografia luata din satelit ar fi un prim pas pentru aflarea adevarului.

MAREA PIRAMIDĂ – o enigmatica minune a lumii antice

In anul 1978, un grup de experţi japonezi în construcţii, finanţaţi de o companie de televiziune, au încercat să ridice, cu cele mai moderne mijloace, o replică a Marii Piramide de la Gizeh, o replică de “doar” 18 metri înălţime (cât un bloc cu 6 etaje). Japonezii nu pot fi acuzaţi de lipsă de competenţă, sau de lene, astfel încât eşecul lor lamentabil apare cu atât mai interesant. Ei au întâmpinat atâtea dificultăţi de natură tehnică şi inginerească, încât au renunţat, înfrânţi.

Marea Piramidă de pe platoul din Gizeh are 148, 208 m, este formată prin îmbinarea perfectă a 2.300.000 de blocuri de piatră de câteva tone fiecare, blocurile sunt aşezate la un unghi de 60 de grade faţă de sol. Unghiurile pe care le face baza piramidei pe sol sunt unghiuri drepte, cu o eroare de 3 minute pe grad, colţurile pătratului bazei sunt îndreptate spre cele patru puncte cardinale. Dublul perimetrului bazei dă valoarea unui minut de grad pe meridianul ecuator, înălţimea piramidei înmulţită cu 1 miliard aproximează distanţa medie de la Pământ la Soare. Perimetrul împărţit la dublul înălţimii dă valoarea pi , greutatea piramidei înmulţită cu o sută de miliarde dă greutatea planetei şi şirul acestor ciudăţenii ar putea continua. În interior se află o serie de galerii pe care istoricii le numesc coridoare şi camere mortuare (fără a putea dovedi acest lucru, de fapt piramida nu conţine nici o mumie). Modul în care au fost făcute galeriile reprezintă o mare enigmă, deoarece nimeni nu poate explica cum se asigura iluminatul în interior. Celelalte piramide prezintă în interior urme groase de fum, provenite de la torţele care iluminau încăperile în acea vreme. Pe pereţii culoarelor interioare din Marea Piramidă nu există nici un fel de urmă de fum (deşi a fost scotocit peste tot, în speranţa de a găsi urme de fum care ar putea oferi arheologilor posibilitatea de a estima vechimea piramidei pe baza metodei cu radiocarbon).

Cum a fost construită Marea Piramidă? Simplu, răspund arheologii clasici, deşi în perioada respectivă nu erau folosite în Egipt carele cu roţi, sclavii egipteni au tras blocurile de piatră pe buturugi unse cu ulei şi le-au pus la locul lor. O privire mai atentă ne arată că lucrurile nu stau atât de simplu…Un plan înclinat pe care să poată fi târâte blocuri enorme de piatră ar trebui să aibă cel puţin 6 kilometri, construcţia unei asemenea rampe ar fi trebuit să fie la fel de problematică ca şi construcţia piramidei. Forţa umană nu este suficientă, indiferent de numărul de trăgători, să tragă un bloc de piatră de câteva tone pe un plan înclinat de 20 de grade.
Oricât ar părea de ciudat, marea enigmă a Marii Piramide de la Gizeh abia acum vine. Cine a construit gigantica piramidă (până în secolul XIX a fost cea mai înaltă construcţie din lume)? Evident, toată lumea cunoaşte răspunsul: faraonul egiptean Hufu, care în greacă se traduce prin Keops. De fapt evidenţele nu sunt atât de clare….Singura referire la Hufu este o micuţă inscripţie scrijelită în interior, care aminteşte de un oarecare Hufu. Acesta putea fi faraonul, putea fi marele preot, sau putea fi pur şi simplu unul din muncitori..De asemenea vechimea piramidei nu se cunoaşte. Învăţaţii Egiptului antic spuneau că piramida a fost acolo dintotdeauna, prin celebra zicală “omul se teme de Timp, dar Timpul se teme de Marea Piramidă”. Cele două piramide care o străjuiesc, cea a lui Kefren şi a lui Mikerinos nu sunt altceva decât copii nereuşite ale acesteia.

Şi totuşi piramida există, poate fi văzută, pipăită, dar nimeni nu poate spune cu certitudine CUM, DE CINE şi CÂND a fost construită.

Fiul Stelelor.

În jurul anului 1931, într-o grotă ascunsă din regiunea Chihuahua din Mexic, o adolescentă care se plimba prin pădure găseşte, la intrare, două schelete semi-acoperite cu pământ. Fata se sperie, apoi ia doar craniile celor două schelete şi le duce în satul ei. Craniile rămân multă vreme în posesia familiei fetei, până prin anii 1960, când schimbă proprietarii destul de rapid, apoi, în februarie 1999 unul dintre cranii ajunge în posesia unui american pasionat de fenomene paranormale, Lloyd Pye. Craniul care a ajuns la acesta prezintă numeroase anomalii, vizibile la prima vedere. Astfel, cutia craniană este enormă, de 1600 cm cubi, cu 200-300 cm cubi mai mare decât la un adult. Orbitele foarte joase, cu găurile orbitale situate spre faţa bazală. Un stomatolog care a studiat craniul a afirmat că aparţine unui copil, deoarece a găsit, în maxilar, dinţi erupţi şi dinţi care stăteau să erupă. Aspectul neobişnuit al acestui craniu l-a făcut pe Pye să-l boteze “Fiul Stelelor”, deoarece toţi care l-au examinat au sugerat, mai voalat, sau mai răspicat, că acest craniu este non-uman. O examinare mai atentă poate duce la o comparaţie între acest craniu şi imaginile arhi-cunoscute ale micuţilor extratereştrii, celebrii “GREY” pe care i-au văzut mii de martori pe tot cuprinsul lumii. Orbitele joase care sugerează nişte ochi mari, ieşiţi în afară, piramida nazală mică, lipsa mandibulei, maxilarele înguste se potrivesc cu imaginea popularizată de martorii întâlnirilor.

Scepticii au sugerat că acest craniu ar aparţine unui copil malformat, eventual unui copil care suferea de hidrocefalie (o maladie care duce la mărirea craniului, la reducerea substanţei nervoase). Examinarea acestui craniu arată clar că nu este vorba nicidecum de hidrocefalie, iar o malformaţie care să afecteze în aşa măsură craniul copilului ar fi fost incompatibilă cu supravieţuirea. Nici un copil, indiferent cât de rezistent ar fi fost, n-ar fi trăit cu capul în aşa fel malformat. Din imaginea alăturată se poate observa că un craniu de copil hidrocefal nu aduce nici pe departe cu craniul Fiului Stelelor.

Există încercări de reconstituire a copilului căruia îi aparţine acest craniu. În imaginea alăturată se poate observa caracterul total neobişnuit al feţei şi în special al ochilor. Apare evidentă mărimea cutiei craniene şi caracterul redus al nasului şi a buzelor (caracter total anormal în Mexic).

Testele cu C14 au stabilit că osul are o vechime de aproximativ 900 de ani, iar în prezent este în plină desfăşurare analiza ADN. Rezultatele preliminare au analizat doar ADN mitocondrial, care provine întotdeauna de la mamă, şi care este uman. Ar rezulta că acest copil ar fi avut o mamă om. Analiza ADN-ului nuclear este în desfăşurare, iar dacă s-a  încheiat, rezultatele n-au fost făcute publice.

Lloyd Pye, împreună cu soţia sa au în posesie acest craniu şi au deschis un proiect de cercetare în ceea ce-l priveşte pe “Fiul Stelelor”, proiect care poate fi urmărit la adresa www.starchildproject.com.

“Bing” Bangul si gaura neagra a ignorantei.

“Sunt doar două lucruri infinite, universul şi prostia umană, asupra primului nu sunt atât de sigur.” – Albert Einstein

Evenimentul planetar declansat de punerea in functiune a acceleratorului de particule a starnit panica printre popii din Romania speriati ca nu cumva sa le-o ia turma de oite care incotro . Pornind de la o discutie de pe forumuri de copii am ajuns fara sa vreau pe un blog al unui popa (nu-i dau adresa aici ca nu merita reclama, e unul de isi zice savatie si nu stiu cum, inca un nume rusesc )

Popa incearca sa-si convinga turma sa stea locului ca “nu vine sfarsitul lumii, taica” si ca experimentul LHC e doar o mare (citez) “gogomanie”. Insa asta nu ar fi mare lucru, omul isi apara obiectul muncii deci pe undeva e de inteles. Urmeaza insa comentariile “multimii de credinciosi”, unele mai stupefiante ca altele.
Si pentru ca tot a deschis TLP ciclul Irationalii spun lucruri traznite, cred ca opiniile unora de acolo merita sa figureze la loc de cinste in top

Precizare: Nu spun ca oamenii ar trebui sa stie ce e bosonul lui Higgs, sa fie la curent cu experientele stiintifice mai ales cu cele atat de complexe cum e cea de la Geneva sau ca toata umanitatea ar fi obligata sa aiba un minim de cultura stiintifica. Insa datul cu parerea cand habar nu ai despre ce vorbesti devine pana la urma un sport enervant, de aceea am si ales sa culeg perlele pentru gazeta de perete:

Din ciclul bosonul lui scaraotzchi:
“Acesta a fost primul pas al diavolului spre a face omul egalul lui Dumnezeu. Acum prea exageram…”

Din ciclul dati Bing Bangul mai incet:
“Acum acest mare circ cu Bing Bang-ul este intradevar pentru a demonstra ca Dumnezeu nu exista.”

Ba tu, ba tu:
“Da, si apoi nu le mai ramane decat sa demonstreze, ca nu Dumnezeu a creat protonii pe care ii folosesc ei,”

Ce mai vor si prostii astia de savanti:
“ca asa is totzi oameni prosti care se joaca dea Dumnezeu , savantzi au inceput acest experiment fara ca lumea sa stie pentru ca mai mult ca probabil ar aparea multe proteste inpotriva acestui experiment , nici celui mai distrus om nu cred ca iar conveni oi asemenea prostie”

Asta in schimb e o veste trista, pacat de copii:
“Asa de mare e agitatia…
Insa elevii de scoala (a 7-a & a 8-a) cu care am discutat au mai mult bun simt decit adultii si nu prea cred lucrurile acestea…”

Metodologia diavoleasca:
“Mai nou in lumea asta moderna diavolul duce oamenii in iad prin 2 metode: 1.ECUMENISMUL 2.TEORIA EVOLUTIONISMULUI

Sunt bizar dar ma tratez:
“Toate aceste spectacole ieftine de “sunet si lumina” ale agitatorilor atei/scientisti trebuie rabdate cu sobrietate si discernamant. Problemele nu-s ale credinciosilor, sunt de fapt ale lor. Doamne ajuta”

Scepticul religios:
“Cred ca nu ar trebui sa ne incredem in spusele unor fizicieni. “

Bing-bang-bing, bateau clopotele Mitica:
“povestea cu bing bangu e o mare prostie. in primu rand cum poti recrea ceva (ce se presupune ca a fost) cand nu sti exact toti parametrii si situatia din acele momente.”

Unii ar vrea sa inteleaga fizica particulelor citind doar “cartile ortodoxe”:
“Doamne ajuta parinte, sarutam dreapta. Mare bucurie ne-ati facut cu articolul asta. Eu nu mai am tv acasa, si nu am avut timp sa ma panichez. Nici de citit nu citesc in afara de carte ortodoxa. Am auzit ceva de eveniment, insa cand am intrebat in stanga in dreapta despre ce este vorba, nimeni nu a putut sa-mi explice ca sa inteleg.
Bine ca aveti grija de noi parinte. Doamne ajuta”

Dupa aceaste opinii (elocvente pentru dimensiunea gaurilor negre din mintea unei anumite parti a populatiei) am sa inchei cu un alt citat, din Balzac de data asta:

“Prostia are doua feluri de a fi: tace sau vorbeste. Prostia muta e suportabila”

Alexandra 

Apa care urca la deal.

Enigme romanesti.

Prezicerile lui Nostradamus pentru Romania.

In 100 de catrene, Nostradamus a prezis evenimentele care aveau sa se intample pana in anul 3797. Pentru ca profanii sa nu le poata intelege, el si-a redactat oracolele folosind modalitatile sintaxei latine, cu inversiuni, antiteze, anagrame (Rapis pentru Paris, Nersaf pentru Franta, Norlaris pentru Loreni etc.), calambururi (Dort-l顮s pentru Orl顮s), metafore, cuvinte celtice, romane, spaniole, latine, grecesti si ebraice.

 

Interpretarile Centuriilor

 

Unul dintre cei mai importanti interpreti ai profetiilor lui Nostradamus a fost Vlaicu Ionescu, un roman emigrat in anii 1960 in SUA. Acesta a incercat sa demonstreze ca Nostradamus ar fi prevazut, printre altele, caderea regimului comunist, dezmembrarea Uniunii Sovietice, precum si puciul de la Moscova in 1991. Aceste interpretari au fost publicate in mai multe carti cu mult inainte de a se intampla, fapt ce i-a sporit lui Vlaicu Ionescu credibilitatea. S-a sustinut ca Nostradamus a prezis masacrul din noaptea Sfantului Bartolomeu a anului 1572, incendiul Londrei din 1667, instituirea Premiului Nobel, criza economica din 1929-1933, o intalnire Hitler-Franco-Mussolini, revolutia din Ungaria din 1956, asasinarea fratilor Kennedy, razboiul din Golful Persic, caderea comunismului si sfarsitul lumii, atentie, in anul 3755, dupa altii, 3797. Nu este data explicita a parjolirii planetei, ci doar presupusa data a incheierii previziunilor sale.

 

Nostradamus si-a prezis propria moarte

 

Deosebit de limpede este prezicerea de catre Nostradamus a propriei sale morti regasita in mai multe catrene. De obicei, exprimarea sa este impersonala, dar intr-unul din catrene, el trece dramatic la persoana intai:

,,Intors din misiune, dar al regelui, tinut in loc, nu va mai face nimic. Se va intoarce la Dumnezeu. Prietenii mei apropiati si cei din sangele meu. Ma vor gasi mort intre pat si masa de lucru.”

Nostradamus a fost gasit exact in locul indicat de el unde, incercand pesemne sa se ridice din pat, a cazut in noaptea de 1 spre 2 iulie 1566.

 

Romania, limita a frontului estic

 

Norneigre, Dacia si Insula Britanica vor fi atacate de fratii cei uniti.

Un cap la Roma nascut din sange Galic.

Si armatele lor vor fi respinse pana la paduri.

Aici este vorba de operatia numita “metaplasma”: din doua nume se ia cate o parte, se pun laolalta si se formeaza un nou termen, care exprima sinteza primelor doua.

Intelesul catrenului se deseneaza cu claritate limitele pana la care au ajuns Puterile Centrale, in Primul Razboi Mondial, pe cele trei fronturi: la apus Anglia, la sud Italia si regiunea nordica a Iugoslaviei, iar la rasarit Romania.

 

Marile raiduri din 1944

 

Patruzeci si cinci de grade cerul va arde

Focul se va apropia de marea cetate noua:

Intr-o clipa, flacari mari vor izbucni si se vor intinde,

Atunci cand se va planui sa fie pusi la incercare cei din Normandia.

Orasul Ploiesti e indicat aici prin paralela 45, care trece, intr- adevar, cu o mare precizie pe langa aceasta localitate. Nici un alt oras de o anumita insemnatate din Europa nu se afla pe aceasta paralela.

Al doilea vers ne spune ca focul bombardamentelor se va apropia de “marea cetate noua”. Expresia se potriveste bine cu cetatea lui Bucur, care e una din cele mai recente capitale din Europa. Ea devine capitala doar dupa ce, la 1600 (un secol dupa moartea lui Nostradamus), Targoviste e distrus de turci.

Sa remarcam acum exactitatea datelor acestui catren. Avioanele anglo-americane au bombardat, intr-adevar, mai intai Ploiesti, pentru a cobori apoi spre Bucuresti, unde au bombardat Gara de Nord: “Focul se va apropia de marea cetate noua”.

Al treilea vers arata cum incendiul a izbucnit deodata (instant) si cum s-a intins subit pe o mare intindere (flamme esparse sautera).

In sfarsit, pentru a nu ramane nici o indoiala asupra circumstantelor istorice ale acestor atacuri, ultimul vers ne spune ca acestea se vor face cand se va planui tentativa din Normandia. Si intr-adevar, dupa cum am aratat, suprimarea sursei de petrol romanesc a fost printre principalele masuri strategice care trebuiau sa preceada invazia din Normandia.

 

Invazia sovietica din august 1944

 

Insula franca va fi poluata de Arnani,

Banda nesfarsita prin muntele Adrian:

Raul va fi trecut Hutin prin pod de plute,

Vor intra Bayonne toti strigand “Bichoro”.

Romania, aceasta insula latina izolata in oceanul slav (isle franque), va fi intinata si profanata (tholoser) de sovietici (Arnani=Nanari), acesti descedenti ai prostitutiei revolutionare comuniste.

Hoardele nesfarsite (bande infinite) vor trece muntii Transilvaniei, tintind catre Germania de rasarit si Austria, regiunea muntilor unde s-a nascut Hitler (par le mont Adrian).

Ele vor trece Nistrul (passer rivi貥) pe la Hotin (Hutin) printr-un pod de barci si scanduri (par pont la planque) si vor intra ca intr-o tara inamica, cu baionetele trase (bayonn頥ntrer) si cu strigatul de lupta: “catre Bucuresti!” (tous Bichoro criant).

 

Romania Mare si drama Regelui Mihai

 

In anul cand fratii crinului vor fi in varsta,

Unul dintre ei va detine Romania Mare:

Muntii sai se vor cutremura, trecerea Latina fiind deschisa,

Mahnit va fi pentru a fi admis marsul contra puternicului din Armenia.

Se stie ca intre dinastiile din Europa se stabilisera legaturi de rudenie in cursul secolelor. Astfel, Casa de Hohenzollern poate fi privita ca sora a Capetienilor, ea insasi de origine germanica si indicata in catren prin semnul ei heraldic: crinul.

Iata cum confirmarea acestei interpretari data printr-o enigma pe cat de ingenioasa, pe atat de neasteptata. Ea e continuta in expresia “ouvers Latin passage”.

Ceea ce ne-a sugerat ca e vorba de un joc de cuvinte este schimbarea lui “t” final din “ouvert” in “s” si, de asemenea, faptul ca “latin” e scris cu litera mare, sugerand un nume propriu. Se vede astfel ca e vorba de o scurta anagrama: -s LATIN=STALIN.

Dar iata ca o noua confirmare ni se prezinta in ultimul vers. Aici Stalin e numit “fort d?Arm鮩e”, e o varianta a expresiei “le grand duc d?Arm鮩e”, cum e numit in extraordinarul catren V-94, a carui solutie in extenso se afla in paginile 504-510 din prima noastra lucrare (1976) si la paginile 303-310 ale celeilalte (1987).

In sfarsit, ni se spune ca regele Mihai va fi “fach馱uot; (suparat), ceea ce in limbajul nostradamian implica o grea lovitura sau o nenorocire. Mihai a fost obligat, dupa cum se stie, sa abdice, de catre Stalin in 1947, dupa ce el este cel care, impotriva planului lui Antonescu, rupe alianta cu Germania si lasa libera trecerea fortelor sovietice prin tara. Faptul de a fi participat la agresiunea lui Hitler impotriva Uniunii Sovietice nu i s-a iertat totusi. Faptul de a fi “marcher contre fort d?Arm鮩e” a fost, dupa profet, cauza caderii sale.

 

Stalin si teroarea PCR

 

Toti aderentii care vor fi sustinut partidul

In favoarea celui al carui nume va fi dur si taios,

vor fi condamnati la moarte, striviti si distrusi.

Bunurile le vor fi luate prin confiscari publice,

pauperizare generala,

Niciodata poporul roman nu va fi fost atat de ultragiat.

Majoritatea aderentilor care vor fi sustinut “Partidul”: aservit lui Stalin (qui auront tenu party pour Rude en l贴res) vor fi condamnati la moarte (mis mort) si exterminati in inchisori si lagare de munca (saccag鳩.

Mai toate valorile vor fi distruse (grand neanty) si toate posesiile vor fi confiscate si “nationalizate” (biens publi鳠par fisc).

Niciodata in trecutul sau poporul roman nu va fi fost atat de umilit si urgisit (onc Romain peuple ne fut tant outrag驮

 

Colapsul blocului socialist dupa 1989

 

Inainte de conflict marele zid va cadea,

Un cap de stat va fi dat mortii, o moarte prea saubita si deplansa.

Noul nascut semi-perfect: caci majoritatea va inota:

Aproape de fluviu, pamantul va fi patat de sange.

Inaintea conflictului dintre seful reformator din Moscova si Ceausescu, ramas fidel totalitarismului stalinian (avant conflict), Zidul din Berlin va cadea.

Marele (tiran) roman va fi executat (le grand ࠭ort). Moartea sa, dupa doar trei zile de la arestare (mort trop subite), va fi mult regretata (plainte).

Noul guvern (nay) va fi doar jumatate din ceea ce revolutia populara va fi voit (miparfaict), caci majoritatea activistilor de partid se vor mentine la putere (la plupart nagera).

La Timisoara si la Bucuresti, doua orase apropiate de Dunare (aupr賠du fleuve), va fi pamantul patat de sangele revolutionarilor romani (de sang la terre teinte).

Misterele Lunii.Baze extraterestre contra misiunii Apollo.

Documentare de ultimă oră prezintă succesele şi ciudăţeniile epopeii selenare.

Unul din noile filme documentare care s-a bucurat de mare succes în ultima vreme este “In the Shadow of the Moon”. Producţia britanică povesteşte, prin intermediul mărturiilor unor astronauţi care au făcut parte din programul Apollo, întâmplări din timpul misiunilor spre Lună cu oameni la bord, desfăşurate în anii 1960 şi 1970. Doisprezece americani au păşit pe solul lunar, între 1969-1972, dar – timp de 35 de ani – nimeni nu a mai pus piciorul pe satelitul natural al Pământului. Cine sau ce a făcut ca zborul pământenilor spre Lună să fie întrerupt? Un răspuns inedit îl oferă cercetătorii ruşi într-un alt documentar.

Recent, unul din canalele de televiziune din Rusia, RTR, a difuzat un documentar care îi prezintă pe doi cercetători ruşi, astronomul Ievgheni Arsiukin şi ufologul Vladimir Ajaja, care spun că expediţiile spre Lună ar fi întâlnit obiecte zburătoare neidentificate.

Ei susţin că astfel de obiecte de origine extraterestră ar fi spionat cu insistenţă echipajele Apollo. Exemplifică cu un film care demonstrează că un obiect luminos urmărea îndeaproape una din navele americane. Cercetătorii ruşi mai susţin că au fost manipulate comunicaţiile dintre astronauţi şi Centrul de Control al Misiunii (MCC) în timpul transmisiilor de televiziune. Americanii se aşteptau ca expediţiile să descopere ceva uimitor pe Lună şi, pentru a păstra totul în secret, au codificat mesajele spre MCC.

Ipoteze neverosimile

După descifrarea acestora, s-ar fi descoperit că misiunile americane ar fi întâlnit baze lunare, rămăşiţe ale unor vehicule spaţiale şi oraşe pustii pe Lună, relevă cotidianul rus “Pravda”.

Documentarul difuzat în Rusia statuează că ar exista nişte creaturi lunare care nu ar tolera prezenţa pământenilor prea multă vreme. Când americanii au plasat un robot în craterele selenare, creaturile care trăiesc pe acest satelit şi-ar fi manifestat furia.

Producătorii filmului susţin că aceştia le-ar fi spus “oaspeţilor” din SUA să plece acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată, dacă vor să se păstreze secretele despre bazele sublunare pe care le folosesc pentru a observa viaţa de pe Pământ. În documentarul rusesc se susţine că NASA s-ar fi temut de un conflict cu o societate atât de dezvoltată şi ar fi oprit programul Apollo. Pare oare acest film credibil?

Arhive dispărute?

Pentru realizarea documentarului britanic “In the Shadow of the Moon” au fost folosite înregistrări ale zborurilor spre Lună procesate după arhivele video ale programului, care ar fi dispărut. Este oare adevărat că aceste arhive au dispărut? Acest lucru i-a determinat pe cârtitori să susţină că CIA ar fi vrut să şteargă urmele contactului dintre astronauţii americani şi civilizaţiile extraterestre.

Ei spun că faptul că filmele care demonstrează aselenizarea astronauţilor din SUA şi paşii lui Neil Armstrong pe Lună s-ar fi pierdut ar fi un secret cunoscut. Filmele au fost mutate de la US National Archives la NASA, după care ar fi dispărut. În urma unor căutări asidue s-ar fi găsit numai vreo 10. Ar fi putut ele, într-adevăr, să dispară? Documentarul rus susţine că nu ar fi fost fotografii obişnuite.

OZN -uri vazute de astronautii americani.

Circula de o buna bucata de vreme povesti conform carora, in timpul misiunilor spatiale, astronautii ar fi vazut in citeva rinduri lucru ciudate. De cele mai multe ori, sursele sint nesigure si nu se poate pune prea mare baza pe ele. De data aceasta avem insa o informatie de data recenta si “la prima mina”. Mai exact, avem o carte scrisa personal de Gordon Cooper, unul dintre primii astronauti ai Statelor Unite. Intre altele, el atinge si problema OZN-urilor din spatiul cosmic

Punctul pe ” i “

Aparuta la la Harper Collins Publishers, “Leap of Faith: An Astronaut’s Journey in the Unknown” este o carte de interes maxim pentru ufologie prin marturiile referitoare la observatiile OZN in spatiu.
Dupa cum aflam din site-ul Space.com , in recenta sa carte, Gordon Cooper scrie negru pe alb: “Este sigur ca multi oameni, oameni foarte calificati si grupuri foarte calificate, au avut de a face cu un tip sau altul de nave sau fiinte extraterestre”.
Aparent, nimic nou, dat fiind ca au mai fost destui altii care au spus acelasi lucru, poate cu alte cuvinte. Insa, atunci cind o spune o personalitate de talia lui Gordon Cooper, se cuvine putina atentie. Prin calitatea sa de pionier al spatiului cosmic, Cooper este unul dintre eroii Statelor Unite. Reptuatia sa este nestirbita, iar veniturile pe care le are ii permit sa nu fie banuit ca “scrie prostii vandabile doar ca sa scoata un ban”. Pe scurt, cel care ne vorbeste este unul dintre cei pe care orice american l-ar putea da drept exemplu de om de onoare.

Primul OZN

In cartea sa, la redactarea careia a fost ajutat de Bruce Henderson, Gordon Cooper sustine ca primul OZN l-a vazut in atmosfera, nu in afara acesteia. La fel ca 95 % dintre astroanutii americani, Cooper a fost pilot militar. In aceasta postura, a efectuat mii de ore de zbor. In 1951 era detasat la o baza americana din Germania de Vest, cind escadronul din care facea parte a primit misiunea sa iasa la interceptie, deoarece pe radar aparuse ceva ciudat. Cu acea ocazie, Cooper a vazut un sir de nave necunoscute. In timpului scurtului contact vizual pe care l-a stabilit, a putut sa constate ca unele erau sferice, iar altele aveau forma clasica de “farfurie zburatoare”. La fel ca in atitea alte cazuri, formatia de OZN-uri s-a indepartat cu o viteza ce nu a dat nici o sansa aparatelor cu reactie din componenta escadrilei, de tipul F-86 Sabre.
Dar lui Gordon Cooper i s-a mai intimplat o data sa vada un OZN. De data aceasta se afla la in spatiul cosmic, la bordul capsulei Mercury. Era in 15 mai 1963 si mai avea de facut un tur al Pamintului inainte de a intra in atmosfera. A raportat un obiect verzui, care s-a dovedit ulterior a fi cit se poate de real, deoarece a fost detectat si de radarul de la statia de urmarire Muchea din apropiere de Perth, Australia.

Cine este Cooper

Acum in virsta de 72 de ani, colonel in rezerva, Gordon Cooper a facut parte din echipa de aur a cuceritorilor spatiului. A fost recrutat de NASA in 1959 si a fost primul american care, in 1963, a ramas pe orbita peste 24 de ore. Dupa doi ani, s-a intors in spatiu alaturi de Pete Conrad, la bordul lui Gemini 5. Dupa retragerea sa de la NASA, survenita in 1970, a lucrat pentru Disney, ca vice-presedinte pe probleme de cercetare-dezvoltare. Ulterior a devenit consultant high-tech si proiectant de avioane, iar din 1989 este partener la o companie de design aeronautic.
A intrat in istoria zborurilor cosmice cu o performanta pe care pilotii de azi ai navetelor spatiale o considera legendara. La primul zbor, cu capsula Mercury, Cooper a descoperit ca are probleme majore la sistemul de racire. Sistemele electrice au cazut unul cite unul, astfel incit intrarea in atmosfera nu a mai putut fi asistata de centrul de control. Fara sa intre in panica, el a decis sa treaca de pe pilotul automat, devenit inutilizabil, pe zbor manual. Lispit de sistemele de calcul a traiectoriei de intrare in atmosfera si de legatura cu baza, Cooper, s-a orientat doar privind prin micul hublou si a indreptat capsula spre ocean, de unde a fost recuperat cu bine de echipele de interventie.
Dosarele sensibile trebuie scoase la lumina
Cele doua intimplari l-au marcat profund pe fostul astronaut. Dar mai mult l-a impresionat, intr-un mod neplacut, atitudinea superiorilor sai din Air Force si, mai tirziu, de la NASA. Dupa retragerea sa din echipa de aur a cuceritorilor spatiului, in 1970, Cooper a incercat sa faca ceva pentru a atrage atentia asupra faptului ca este inadmisibil ca fenomenul OZN sa fie trecut cu vederea. Asa cum a marturisit la lansarea recentei sale carti, in 1978, s-a adresat ONU, cu solicitarea ca problematica OZN sa fie luata in serios si sa se puna bazele unei cercertari organizate, la nivel mondial. “Mi s-a spus ca da, este o idee grozava, dar nimeni nu a facut nimic”, a declarat el.
In prezent, Gordon Cooper desfasoara o adevarata campanie menita sa determine guvernul sa faca cunoscute dosarele OZN de care dispune. El este convins ca asemenea dosare sensibile exista, dat fiind ca, pe cind mai era inca ofiter al Air Force, el insusi a avut ocazia sa vada un film despre incidentul de la sfirsitul anilor ‘50, petrecut la Baza Aeriana Edwards, California, cind se pare ca un OZN s-a prabusit sau a fost doborit. Cooper precizeaza in cartea sa ca filmul acela “a fost luat la Pentagon si de atunci nu a mai auzit nimeni de el”.

NASA repeta aceeasi poezie

Asa cum era de asteptat, cartea lui Gordon Cooper, al carei titlu ar putea fi tradus prin “Calatoria unui astronaut in necunoscut”, a stirnit vii comentarii. In mediile ufologice ea a fost bine primita, fiind salutata ca un gest curajos. Cooper a fost felicitat pentru ca a avut indrazneala sa puna intre doua coperti ceea ce alti cosmonauti abia daca au curajul sa povesteasca prietenilor apropiati.
Evident, nu au lispit nici dezaprobarile, mai mult sau mai putin voalate. Dintre acestea retinem doar pozitia NASA, exprimata prin purtatorul sau de cuvint, Don Savage. “Fiecare este indreptatit sa aiba convingerile si opiniile sale, bazate pe lecturile si experientele personale”, a incercat el sa raspunda evaziv la intrebarile reporterilor. In fata insistentelor acestora de a spune care este punctul de vedere oficial al NASA fata de cartea lui Cooper, el nu a facut altceva decit sa repete aceeasi veche poezie, recitata cu sfintenie prin mediile academice atunci cind vine vorba despre obiecte zburatoare neidentificate: “Marea problema a OZN-urilor este ca e dificil sa fie aduse in cimpul cercetarii stiintifice. Sint fenomene trecatoare. Nu sint repetabile, deci nu pot face obiectul unor studii stiintifice. Aici, la NASA, nu avem nici o cercetare in acesta directie”.

( SURSA : Space.com ) .

Atlantida si baza extraterestra din Tibet.

Tibetul a atras dintotdeauna atentia celor care au incercat sa inteleaga sensul vietii si si-au pus intrebari cu privire la existenta si rolul nostru pe acest pamint, mai ales datorita faptului ca el reprezinta centrul budismului. Manastirile se afla sus in munti, iar cararile care duc acolo sint deosebit de periculoase, in special din cauza avalanselor care se produc foarte des, ingropind sub ele zeci de amatori porniti in cautarea iluminarii.

Unui neinitiat insa ii este foarte greu sa afle tainele extrem de bine pazite in manastirile budiste. Chiar daca cineva reuseste sa ajunga cumva la o astfel de manastire, cei de aici sint destul de laconici si nu au relatii cu strainii.

Lobsang Rampa, cercetator si scriitor care a trait mult timp in Tibet, a scris aproximativ 20 de carti ce au fost traduse in numeroase limbi, devenind in scurt timp bestseller-uri. El a calatorit mult, a vizitat manastiri budiste si a reusit chiar sa stea cu calugarii de acolo. Pentru a le cistiga increderea, el a trebuit sa se adapteze la ritmul lent al vietii celor care traiesc aici, care, in afara de rugaciunile zilnice obisnuite, nu pronunta nici un cuvint de prisos. Calugarii isi pazesc cu multa grija tainele, dar pentru ca budismul propovaduieste atitudinea pasiva fata de rau si smerenia, ei nu-i alunga pe straini, dar nici nu au legaturi cu ei. Ca rasplata pentru rabdarea si numeroasele sale renuntari, Lobsang Rampa s-a putut bucura de intilnirea cu un calugar, ale carui destainuiri au meritat toate eforturile sale.

In vizita la calugarul orb

Pustnicii, de regula, se pot imparti in doua categorii: primii fac legamint de tacere vesnica si nu vorbesc cu nimeni, in nici o imprejurare. Ei traiesc inchisi si primesc hrana si apa pe care le-o aduce zilnic un servitor tacut. Cu cei din a doua categorie, adica aceia care nu au facut un astfel de legamint, este de asemenea foarte greu de stabilit o legatura, deoarece ei locuiesc in pesteri indepartate, unde se poate ajunge uneori cu riscul vietii. Lobsang Rampa a perseverat si reusit sa intre in legatura cu un pustnic din cea de-a doua categorie.

Sihastrii, care isi petrec zeci de ani in solitudine, ii intimpina cu multa prietenie pe calatorii care reusesc sa ajunga acolo: negustori sau monahi pribegi. Cu toate acestea, pentru a te putea bucura de atentia unui monah, trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare. La inceput, sihastrul il examineaza pe musafir. Anii de singuratate i-au ascutit intr-atita simturile, incit el poate vedea clar aura musafirului. Citeodata, chiar si atunci cind monahul este convins de onestitatea persoanei din fata sa, el o supune la diferite incercari si este de ajuns o mica imprudenta din partea acesteia, pentru ca sihastrul sa nu mai rosteasca nici un cuvint.

Petrecind multe zile in compania sihastrului respectiv, Lobsang Rampa a incercat sa-i cistige acestuia increderea. Desi era orb, acesta se comporta cit se poate de normal, stiind intotdeauna unde se afla oaspetele sau si ghicindu-i de fiecare data intentiile. Intr-una din seri, batrinul l-a rugat pe Rampa sa pregateasca ceaiul, dupa care a inceput sa-i vorbeasca fara graba despre Gradinarii Pamintului…

Marea taina a sihastrului

Cele relatate de batrinul orb l-au uimit pe Rampa. Este adevarat ca uneori, in timp ce calatorea prin Tibet, el vazuse deseori fenomene ciudate, pe care ufologii contemporani le-ar fi numit fenomene OZN (Lobsang Rampa si-a scris cartile in anii ’20-’30 ai secolului al XX-lea). Locuitorii din zona priveau insa fenomenul ca pe ceva normal, numind aparatele de zbor care ale zeilor. Lobsang Rampa a vazut un astfel de car al zeilor chiar deasupra pesterii in care locuia sihastrul. La intrebarea pe care el i-a adresat-o sihastrului privind cele vazute, acesta i-a raspuns linistit: Acestia sint Gradinarii Pamintului.

Lobsang Rampa nu a insistat cu intrebarile si foarte curind rabdarea i-a fost rasplatita, deoarece sihastrul i-a dezvaluit cercetatorului ceea ce numea el marea taina.

Viata sihastrului fusese plina de incercari. Inca din tinerete el cazuse in miinile soldatilor chinezi, care-l supusesera la torturi inimaginabile ce au culminat cu scoaterea ochilor. Tinarul monah s-a tirit tot mai sus si mai sus, de parca o forta nevazuta il tragea spre inaltul cerului. Drumul era lung si anevoios, iar singura hrana a monahului orb erau lastarii plantelor care se incumetau sa creasca acolo. La un moment dat, monahul si-a pierdut cunostinta, iar cind s-a trezit se afla intr-un pat confortabil. El nu putea vedea ce se petrecea in jurul sau, dar toate celelalte simturi ii spuneau ca se afla intr-un loc foarte ciudat. Un glas prietenos l-a anuntat ca a fost salvat de Gradinarii Pamintului si ca se afla in deplina siguranta. Acelasi glas i-a spus ca a fost ales ca reprezentant al Pamintului si ca va trebui sa vorbeasca in numele acestuia in fata Ligii Lumilor Unite.

Monahului orb i-a fost atasata o telecamera

Povestirea monahului era uimitoare. El i-a descris lui Rampa o baza a extraterestrilor si aparatura care se afla acolo, cu foarte mare exactitate. Pentru ca el sa poata vedea, extraterestrii i-au atasat un aparat pe care astazi l-am putea numi telecamera. Chiar daca cineva s-ar gindi ca povestirea fusese rodul imaginatiei lui Rampa, este clar ca el nu avea de unde sa aiba idee macar despre o serie de inventii de virf ale chirurgiei sfirsitului de secol XX.

Din spusele monahului, Rampa a tras concluzia ca baza extraterestrilor se afla asezata strategic, pe un platou inalt. Aici se gaseau nenumarati vulcani stinsi, ale caror cratere puteau fi folosite pentru dispunerea unei baze secrete, iar podisul insusi era un loc ideal pentru aterizarea unor nave interstelare. In afara de asta, muntii si platoul sint in permanenta acoperiti de nori, astfel ca baza nu poate fi observata din avion sau cu ajutorul satelitilor.

Locuitorii Atlantidei au declansat Potopul

Ajungind la baza extraterestrilor, monahul a nimerit intr-o lume fantastica, pe care o creasera niste fiinte foarte asemanatoare cu oamenii. La intrebarea cum aratau extraterestrii, monahul a raspuns laconic ca intre ei si oameni nu erau mai multe deosebiri, ca intre europeni, asiatici sau africani.

Extraterestrii i-au povestit monahului despre numeroasele lor contacte cu pamintenii, care fusesera insa soldate cu esecuri, in mare parte datorate faptului ca cei contactati considerau cele vazute drept halucinatii.

Gradinarii Pamintului i-au spus apoi monahului o lunga poveste legata de istoria Atlantidei, ai carei locuitori intrasera in contact cu extraterestrii, iar unii dintre ei avusesera chiar si copii cu acestia. Elita conducatoare din Atlantida avea insa alte planuri in legatura cu extraterestrii, astfel ca, in cele din urma, locuitorii Atlantidei au ajuns in posesia energiei nucleare.

Povestirea monahului orb poate parea de domeniul fantasticului, dar sa nu uitam ca monahul, care nu parasise niciodata Tibetul si ale carui cunostinte se aflau la nivel de Ev Mediu, nu putea avea nici macar idee despre ceea ce numim fizica nucleara si aplicatiile acesteia.

Descrierea exploziei nucleare ce urmase era reprodusa cu o uluitoare exactitate. Aceasta declansase Potopul, iar extraterestrii asistasera neputinciosi la disparitia Atlantidei. Pentru a evita repetarea unor astfel de tragedii, extraterestrii hotarisera sa intre in contact doar cu pasnicii monahi sau cu oameni al caror nivel spiritual era foarte ridicat. Calea aleasa de ei era lunga, dar numai in acest mod putea fi pregatita omenirea in vederea contactului cu o civilizatie extraterestra.

Unele tehnologii descrise in anii ’20 au aparut recent

Revenind la relatarea facuta de monah, trebuie amintit faptul ca insasi descrierea tehnologiei era uimitoare, chiar si pentru cei care au facut cunostinta cu tehnologiile avansate din ultimii ani.

Fara indoiala ca au existat multi autori de literatura SF care, pe parcursul citorva zeci de ani, au intuit aparitia realitatii virtuale, dar nimeni nu putea face acest lucru in anii ’20. In ceea ce-l priveste pe Lobsang Rampa, oricita fantezie ar fi avut, nu avea cum sa vorbeasca despre reprezentari tridimensionale observate cu ajutorul unor casti speciale sau despre manusi care puteau pipai obiectele, intrucit acest lucru este posibil doar in zilele noastre. In afara de asta, experimentele de proiectare a realitatii virtuale pe scoarta cerebrala, in special in portiunile ce raspund de perceptii, sint deocamdata in curs de desfasurare, fara a fi obtinute succese deosebite.

Monahul a fost cuplat la o baza de date

Dupa ce a fost cuplat la o baza globala ce continea informatii privind nenumarate lumi ale Universului, monahul a aflat lucruri noi despre uniunile galactice, a vazut activitatea desfasurata de extraterestri privind corectarea evolutiei biosferei. Cu acest prilej, el a aflat ca virsta medie a extraterestrilor era de 5.000 de ani. Foarte recent, cercetatorii au stabilit ca, prin folosirea tuturor resurselor organismului uman, pamintenii vor ajunge la venerabila virsta de… 5.000 de ani!

Aceste date au fost date publicitatii la 80 de ani dupa publicarea cartii lui Lobsang Rampa. Sa fie si asta o noua coincidenta sau batrinul monah orb cu care statuse el de vorba avea cunostinte de bioenergie pe care le au doar cercetatorii contemporani?

Calatoria monahului in alte spatii

Uimitoare este, de asemenea, descrierea amanuntita a batrinului monah legata de calatoria lui catre alte constelatii, calatorie descrisa corespunzator nivelului lui de intelegere. El a descris aceasta calatorie ca o trecere de la o fereastra la alta, de la un tablou la altul. Unul dintre extraterestri i-a atras la un moment dat atentia: Multe din lucrurile pe care le vezi vor fi curind inventate si pe Pamint.

Monahul a putut vedea, de asemenea, si planetele, ale caror populatii traiau in deplin acord si intelegere, dupa ce in prealabil fusesera distruse toate armele.

Dupa parerea extraterestrilor, un astfel de nivel de dezvoltare spirituala nu putea fi atins prea curind pe Pamint. Ei ii permisesera sarmanului monah sa aiba acces la cunostintele lor, stiind ca el nu le va transmite si ca nimeni nu le va putea utiliza in scop de distrugere.

Beneficiar indirect al experientei uimitoare a monahului orb si al informatiilor despre extraterestrii cu care acesta intrase in contact a devenit si Lobsang Rampa. El a scris despre toate acestea cu aproape 80 de ani in urma, fara a se gindi la faptul ca vreodata va fi crezut sau nu.

Marea Caraibelor ascunde o cetate scufundata!

Utilizand un minisubmarin de ultima ora, o echipa mixta de cercetatori, canadiano-cubaneza, a descoperit ca in adancurile Marii Caraibelor exista niste structuri regulate din piatra, imposibil sa fie considerate formatiuni naturale. Cu alte cuvinte, au fost descoperite vestigiile mai vechi decat pirmaidele egiptene ale unei civilizatii necunoscute.

O performanta politica, tehnologica si arheologica

Descoperirea acestor ruine reprezinta o mare performanta arheologica, dar ea a fost posibila abia dupa rezolvarea unir probleme de ordin politic si tehnologic.
Pe de o parte, explorarile submarine din apele teritoriale ale Cubei sunt extrem de dificile, din motive politice. Americanii, la fel ca multe state europene, nu se pot apropia, deoarece nu primesc autorizatiile necesare, in semn de protest fata de embargoul la care este supus regimul de la Havana. Totusi, guvernul comunist al lui Fidel Castro a acceptat un parteneriat cu o companie canadiana de explorari subacvatice, Advanced Digital Communications (ADC).
Pe de alta parte, tehnologiile utilizate sunt dintre cele mai avansate, incluzand radare ultraperformante, sonare cu dubla frecventa de mare fidelitate si minisubmarine teleghidate. Numai asa s-a putut stabili un nou record, descoprindu-se o cetate situata la adancimea record de 640 metri.
In fine, din punct de vedere arheologic, insemnatatea orasului scufundat din largul Cubei este, vom vedea, covarsitoare.

Orase disparute in loc de comori prierdute

In principiu, tinta cautarilor realizate de canadieni impreuna cu Academia Cubaneza de Stiinte o reprezentau galioanele care transportau aur incas in Spania. Dar explorarile preliminare efectuate cu ajutorul unor radare performante au semnalat si altceva in afara de posibile corabii scufundate. Parea ceea ce Paulina Zelitsky, inginer oceanograf la ADC, a numit initial primavara aceasta drept “niste structuri impresionante, care aduceau cu un vast centru urban”. Prudenta, ea a adaugat ca “ar insema sa fim total iresposabili sa spunem ce este acolo, inainte de a vedea exact”. Prudenta excesiva, s-ar putea spune, deoarece au fost realizate cateva imagini si cu ajutorul unui sonar de precizie, care a aratat ce se ascunde la adancimea de peste 600 de metri: un platou subacatic imens, care cuprindea structuri de piartra distribuite simetric, care indicau un oras partial acoperit cu nisip. privite de sus, formele indicate de sonar semanau cu piramide, drumuri si cladiri.
Intrigati de primele descoperiri, cercetatorii de la ADC au revenit impreuna cu partenerii lor Cubanezi la fata locului in luna iulie. De data aceasta erau pregatiti, avand la bordul navei Ulises nu doar arheologi, ci si un mic robot submarin, din categoria Remotely Operated Vehicle (ROV), capabil sa coboare pana la o adacime de 600 de metri, echipat fiind cu camere de luat vederi.

Misterul este aproape intact

Imaginile transmise la suprafata au confirmat prezenta unor ruine, pe o suprafata de 12 km2. Operatorii au putut vedea la lumina reflectoarelor blocuri mari, aparent de granit, evident slefuite, dispuse in formatiuni perpediculare si circulare. Marea majoritate a blocurilor de piatra au dimensiuni cuprinse intre 2 si 4,8 metri, o parte dintre acestea fiind rasturnate unele peste altele.
Arheologii nu au nici cea mai vaga banuiala cu privire la constructorii cetatii scufundate. In schimb, geologii sunt insa in masura sa afirme ca terenul pe care a fost ridicata se afla deasupra apelor acum sase mii de ani. Asadar, aceasta este vechimea minima a ruinelor subacvatice din Marea Caraibelor, care sunt astfel mai vechi decat pirmadiele egiptene. Ultimul lucru sigur care se mai stie este ca scufundarea trebuie sa fi fost de origine vulcanica. In rest, numai ipoteze.
Legat de acestea, recenta descoperire adunce un sprijin suplimentar teoriei conform careia Cuba ar fi fost, pe vremuri, legata de America Latina de o limba de pamant. In plus, asa cum arata Paulina Zelitsky, “aceasta descoperire lanseaza o multime de ipoteze noi cu privire la miscarile tectonice si la colonizarile de acum aproximativ 10.000 de ani”.
Ramane ca o expeditie viitoare sa aduca la suprafata imagini mult mai precise. Pentru aceasta este necesar un submarin nu miniatura, ci unul cu echipaj uman, capabil sa poarte reflectoare mai puternice si camere de luat vederi mai sensibile.

(SURSA: BBC).

Mumie enigmatica, descoperita in China

 

Muncitorii care lucrau, pe 8 iulie 2002, la o constructie din Lianyungang, provincia Jiangsu, au dat peste o cutie din lemn lacuit, care le-a atras atentia. La o privire mai atenta, aceasta s-a dovedit a fi un sicriu, umplut cu un lichid enigmatic. In acesta, informeaza site-ul News.com.au citind agentia chineza de stiri Xinhua, era scufundat cadavrul unei femei.

Arheologii chemati de urgenta la fata locului au avut surpriza sa constate ca au in fata ochilor o mumie surprinzator de bine conservata. Aceasta avea intacte unele portiuni de piele, tesut muscular si chiar unele vene. La o prima evaluare, s-a dovedit ca femeia a trait cu aproximativ 2.000 de ani in urma, in timpul dinastiei Han (206 i.d.Ch. – 24 d.Ch.). Mumia descoperita in Lianyungang este singura intacta din cele trei mumii apartinind dinastiei Han si descoperite pina in prezent. Importanta arheologica a acestei descoperiri nu este extraordinara, au subliniat expertii chinezi.

Desigur, urmeaza sa se stabileasca cine a fost femeia care a beneficiat de un astfel de tratament post-mortem si ce statut social avea. Dar ce intereseaza mai mult este lichidul misterios in care mumia a fost conservata atit de bine. Pina in prezent, compozitia acestuia a ramas necunoscuta si in ciuda eforturilor facute.

 

 

 

Nostradamus.Profetii.No.2

Nostradamus şi profeţiile lui

Cel mai cunoscut profet al lumii este, fără îndoială, Nostradamus. Al optulea fiu al unui evreu, negustor de grâne, Nostradamus a fost doctor, astrolog, scriitor şi unul dintre marii mistici ai lumii. Încă de mic, Nostradamus a demonstrat aptitudini deosebite pentru studiul matematicii şi al astronomiei, reuşind să-şi supere profesorii pentru ardoarea cu care a luat apărarea astrologiei.

Singurul profet al lumii, cu adevărat interesant, a fost Michel de Nostredame, zis Nostradamus. S-a născut la Saint-Rémy-de-Provence (Franţa), în 1503, într-o familie evreiască obligată de autorităţile vremii să treacă la religia catolică. A studiat medicina la Universitatea din Montpellier unde şi-a susţinut examenele finale în 1525.

Viaţa unui prezicător

Izbucnirea unei epidemii de ciumă a făcut ca Nostradamus să-şi întrerupă studiile şi să călătorească prin toată Franţa pentru a-i ajuta pe bolnavii loviţi de flagel. În timpul călătoriilor, a schimbat idei cu numeroşi medici mai puţin cunoscuţi din Renaştere, cu alchimişti, kabalişti şi mistici, practică pe care a continuat-o în cea mai mare parte a vieţii sale. În 1529 s-a întors la Montpellier pentru a-şi lua doctoratul. Julius-Cesar Scaliger, considerat un protagonist al Renaşterii, l-a invitat în 1534 la Agen. Acolo s-a căsătorit cu o femeie al cărei nume a rămas necunoscut, dar despre care se ştie că i-a făcut lui Nostradamus doi copii. În 1537, soţia şi cei doi copii ai lui Nostradamus au murit, probabil de ciumă. Într-o încercare de a se regăsi după tragedia pierderii familiei, Nostradamus a făcut mai multe călătorii în Italia şi Franţa. În timpul acestor călătorii, şi-a descoperit puterea de a face profeţii. O vreme a practicat medicina la Toulouse înainte de a fi chemat de Parlamentul din Aix, în timpul ciumei din 1546, ca să-şi exercite meseria timp de 3 ani, pe spezele municipalităţii. Apoi s-a instalat în oraşul Salon-de-Craux unde s-a căsătorit a doua oară cu o văduvă bogată, Anne Ponsarde Gemelle. În 1550, a scris un almanah, după care a demarat proiectul de a scrie 1000 de catrene despre viitorul probabil. Fără să aibă nimic spectaculos în ea, moartea lui Nostradamus s-a produs în 2 iulie 1566. A fost înmormântat în zidul Bisericii Cordelierilor din Salon. În 1791, mormântul lui a fost deschis şi osemintele reîngropate în Biserica Sf.Laurent din Salon. Se zice că pe sicriul său era gravată data exactă a deschiderii mormântului.

Profeţiile sibilinice

A studiat astrologia din nişte cărţi pe care mai apoi le-a ars şi şi-a început Centuriile, catrene profetice repartizate în serii de câte o sută. Multă vreme a ezitat să le publice. Prima ediţie, intitulată Les Prophéties de Me Michel Nostradamus, a apărut în editura Macé Bonhomme din Lyon, în 1555; ea cuprindea trei Centurii şi 53 de catrene din cea de a patra, toate dedicate fiului său nou-născut, César. Succesul lui Nostradamus a fost atât de mare încât, în 1556, regele Henric al II-lea l-a chemat la Curte, de unde a plecat încărcat cu daruri. Caterina de Medici, Francisc al II-lea, ducele şi ducesa de Savoia s-au dus la Salon să-l consulte; Carol al IX-lea l-a numit consilier şi medic personal. Ediţia princeps completă a celor 10 Centurii a fost făcută de Pierre Rigoud în două volume (în 1558 şi 1566); după moartea lui Nostradamus. Benoit Rigoud a reeditat-o, în 1568, cu variante extrase din manuscrise. În 1000 de catrene, Nostradamus a prezis evenimentele care aveau să se întâmple până în anul 3797. Pentru ca profanii să nu le poată înţelege, el şi-a redactat oracolele folosind modalităţile sintaxei latine, cu inversiuni, antiteze, anagrame (Rapis pentru Paris, Nersaf pentru Franţa, Norlaris pentru Loreni etc), calambururi (Dort-léans pentru Orléans), metafore, cuvinte celtice, romane, spaniole, latine, greceşti şi ebraice. Faptul că Nostradamus şi-a redactat profeţiile într-un mod greu de decriptat a fost şi din cauza presiunilor Inchiziţiei. Era perioada în care mulţi dintre cei care vorbeau sau scriau despre lucruri pe care Biserica nu le accepta erau torturaţi sau arşi pe rug. Nostradamus ne avertizează că opera lui nu este amfibiologică, adică nu are mai multe sensuri, ci unul singur, ascuns cu grijă. Astfel, faptul că s-au dat atâtea interpretări diferite dovedeşte că toţi comentatorii săi se înşeală: ei ar trebui să fie de acord, cu mici diferenţe, asupra esenţialului. Lucrarea sa, despre care se spunea că a venit, prin divina inspiraţie supranaturală, versurile sale sibilinice pe care le numea “nocturnele şi profeticele mele aprecieri, compuse mai degrabă dintr-un instinct natural însoţit de o furie poetică decât datorită regulii poetice”, sunt tot atâtea dovezi ale unui sistem crono-cosmografic atât de savant încât calculele sale ţin seama de planetele Neptun şi Uranus, nedescoperite la acea vreme.

Interpretările Centuriilor

O mulţime de comentatori au încercat să pătrundă în enigmele Centuriilor. Fiecare le-a interpretat după dorinţele sale şi s-a folosit de ele în pamfletele împotriva lui Mazarin sau a altor oameni politici; doi autori ce trăiau în timpul lui Ludovic al XIV-lea, Guynaud, şeful pajilor de la Versailles, şi Jean de Roux, preot la Lovicamp, au găsit în ele indicaţii privind acest rege. DUNGA Susţinătorii lui Nostradamus îl creditează cu predicţia unui număr impresionant de evenimente din istoria lumii: moartea regelui Henric al II-lea al Franţei, Revoluţia franceză, asasinarea lui Abraham Lincoln, explozia primei bombe atomice, ascensiunea lui Adolf Hitler, preşedinţia lui Charles de Gaulle dar şi un război al Rusiei şi Statelor Unite împotriva Chinei etc. DUNGA În secolul al XIX-lea, Torné-Chavigny (preot în Clotte, lângă oraşul La Rocchelle) a fost preocupat (într-o lucrare în trei volume) de anunţarea evenimentelor viitoare conform Centuriilor: astfel a văzut că Napoleon al III-lea va restaura regalitatea în Franţa. Dar sub cea de-a doua Republică, acest preot tumultuos a spus că Nostradamus prezicea urcarea la tron a lui Napoleon al IV-lea şi a scris ziarului “Le National”, la 8 aprilie 1878, o scrisoare prin care propunea o recompensă de o mie de franci celui care va dovedi că Nostradamus nu avea dreptate. În 1938, doctorul de Fontbrune a descoperit că Nostradamus vorbea de Hitler în versurile următoare:
“Nouă ani cel slab o va ţine-n pace
Apoi cădea-va în sete atât de sângeroasă
Pentru el poporul fără crez şi lege va muri
Ucis de un altul cu mult mai omenos.”
“Al treilea vers din acest catren este suficient ca să-l desemneze pe Hitler” spune Fontbrune. Dar de ce este supranumit “cel slab”? Foarte simplu: pentru că este vegetarian, nu bea decât apă şi nu fumează. Nostradamus prevăzuse până şi acest lucru, sau cel puţin aşa credea Fontbrune.

Cataclismul inexistent

Având în vedere că doctorul Fontbrune descifrase în Centurii sfârşitul celei de-a III-a Republici şi înfrângerea totală a lui Hitler şi Mussolini (adică tot ce inspira lumii teamă şi tot ceea ce spera ea în 1938) el şi-a reluat interpretările după cel de-al doilea război mondial, pentru a demonstra că Nostradamus prevăzuse că războiul va începe în 1939. Sprijinindu-se pe această demonstraţie, doctorul de Fontbrune a dedus din alte catrene prezicerile următoare: a IV-a Republică va fi desfiinţată la sfârşitul lunii septembrie 1951, contele de Paris va fi proclamat rege (căci el este “marele Chiren” despre care Nostradamus a spus “Un şef al lumii marele Chiren va fi”). Acesta va face din Avignon capitala Franţei, dar va avea de înfruntat al treilea război mondial în cursul căruia se va produce invadarea Elveţiei. Apoi secolul se va termina cu un cataclism.
“În anul o mie nouă sute nouăzeci şi nouă şi şapt luni
Din cer veni-va un mare rege de spaimă
Învia-va el pe marele Rege de Angoumois
Înainte, după, Marte domni-va cu bucurie.”
Traducerea doctorului de Fontbrune: “în iulie 1999 va veni pe calea aerului un Rege mare, înspăimântător, care-l va învia pe şeful Hunilor. Înainte, ca şi după aceea, marele zeu al războiului va pedepsi lumea cum n-a mai făcut-o niciodată”. În iulie 1999, John F.Kennedy jr. a murit într-un accident de avion, dar evenimentul nu reprezintă un dezastru semnificativ pentru istoria omenirii.

Despre moartea Papei

Moartea misterioasă a papei Ioan Paul I reprezintă un subiect controversat al catrenelor lui Nostradamus. În seara dinaintea morţii sale, papa Ioan Paul I i-a dat cardinalului Villot o listă ce cuprindea mai multe nume a unor prelaţi ce urmau să fie demişi şi o reorganizare a structurii de putere a Vaticanului. A doua zi dimineaţa, papa a fost găsit mort. Lângă el se afla o sticlă de Effortil. Cardinalul Villot a ţinut secretă lista şi testamentul papei şi nu s-a efectuat nici o autopsie, versiunea oficială rămânînd aceea a sinuciderii. Nostradamus vorbeşte însă de o eliminare a papei, susţinând teoria celor care afirmă că papa a fost asasinat. Apropierea sfârşitului mileniului II a determinat un interes crescând faţă de profeţiile lui Nostradamus. Mulţi dintre cei care au studiat Centuriile consideră că Nostradamus a prevăzut atacul din 11 septembrie 2001 într-un catren în care vorbeşte despre “cerul în flăcări”, “new city”, “trăznet uriaş” şi “doi fraţi răpuşi”. În acelaşi catren se vorbeşte însă şi despre faptul că “un mare lider va muri”.

Fulgerări de extraluciditate

Un magistrat din regiunea Gâtinois, care lupta împotriva “exceselor prezicătorilor”, remarca în 1560: “Dacă în acelaşi an patru filozofi vin să prezică lucruri contrare şi unul prezice pacea, ea va domni fără îndoială, în multe zone. Altul va prezice războiul care, de asemenea , va izbucni pe alte meleaguri. Şi aşa, adevăr şi minciună se vor afla întotdeauna în armonie.” Astfel, ne limităm să-l facem pe acest om extraordinar să spună ce vrem noi să spună în loc să căutăm să vedem ce gândea el efectiv. Nostradamus a avut o serie de viziuni despre viitor în stare de autohipnoză, dar el le-a conceput după ideile timpului său şi nu după ideile timpului nostru! În aceasta constă originalitatea operei sale, în faptul că ea conţine suficiente generalităţi, cifre, nume ambigue pentru a da fiecărui secol iluzia că el este cel vizat de ea. Dar un om de litere, un istoric serios îşi dă seama că el vorbeşte despre tot cea ce-i hărţuia pe contemporanii săi: războaiele religioase, Antihristul, Marele Monarh, viitorul potop, toate aceste evenimente fiind precedate de comete, de eclipse, de naşteri monstruoase, semne cărora nu li se mai conferă acum acelaşi sens. Este aberant să crezi că un om, în plin secol al XIV-lea, ar fi putut prevedea schimbări politice precise din secolele următoare şi trăsături caracteristice ale unor şefi de state. “Să admirăm la Nostradamus o ingeniozitate uimitoare, fulgerări de extraluciditate care duc la nişte coincidenţe, dar nu daruri pe care nici un om nu le poate avea, căci altfel omenirea n-ar fi ceea ce este. După Nostradamus n-a mai existat nici un alt profet atât de subtil ca el: iată de ce el este şi astăzi comentat, iar ceilalţi, în schimb, au fost daţi uitării”, afirmă Alexandrian în Istoria filozofiei oculte.

Delirul profetic antic

Prezicerea, arta de a anunţa evenimentele care vor veni într-o perioadă limitată (se făcea în general pentru anul următor sau pentru o perioadă de zece ani) şi profeţia, anunţarea evenimentelor fericite şi a catastrofelor care aşteaptă omenirea până la sfârşitul veacurilor, au fost în antichitate specialitatea sibilelor, preotese care răspundeau prin oracole, enigme în versuri sau în proză, la întrebările celor care le consultau. Kaspar Peucer a demonstrat că oracolele sibilelor erau inspirate de Diavol şi că teomanţia sau delirul profetic comunicate de zeu unei persoane era ceva ce numai posedaţii sau bolnavii puteau s-o facă.

Alţi profeţi

Dintre profeţii Evului Mediu şi ai Renaşterii, Johann Lichtenberg, în a sa Pronostication, apărută în 1488, la Strassbourg, şi-a desfăşurat previziunile pe o perioadă de 83 de ani. “A văzut tot ceea ce trebuia să se întâmple între 1484 şi 1567, ciumele, războaiele, perioadele de foamete (…) numai realitatea n-a văzut-o, n-a văzut marele eveniment al epocii, naşterea protestantismului”, afirma abatele Lecanu. Călugărul Savonarola a prezis apariţia Reformei, cu doi ani înainte de a fi executat, iar Gerard Busch a revelat profeţia lui Regiomontanus, profesor de astronomie şi episcop la Regensburg, mort în 1476, după care sfârşitul lumii urma să se producă în 1588. Un ilustru profesor de drept din Toulouse, Blaise d’Auriol, îşi aşezase lângă casă o barcă mare prevăzută cu cele necesare pentru a se refugia în ea cu familia când apele vor creşte.

2012 – sfârşitul lumii!

Sfântul Malaka, născut în 1097 la Armagh, în Irlanda, şi mort în 1148 la abaţia din Clairvaux unde-l vizita pe sfântul Bernard, i s-a atribuit o profeţie privindu-i pe papii care se vor succeda la Sfântul Scaun până la Judecata de Apoi. El avea o întreagă listă de 111 papi, începând cu Celestin al II-lea (ales în 1143), fiecare dintre ei fiind desemnat cu o formulă în latină; un scurt comentariu vorbea de al o sută doisprezecelea şi ultimul. Papa Ioasn Paul al II-lea, numit papă “al eclipsei de soare” este antepenultimul din această listă. După el va veni un papă “al gloriei măslinului”, apoi ultimul papă, Petrus romanus, sub pontificatul căruia se va produce distrugerea Romei şi judecarea lumii de un Judex tremendus, Un Judecător fără milă. Un teolog din Namur, René Thibeau, a făcut în 1950 o demonstraţie uluitoare de aritmologie, calculând că acest sfârşit al omenirii este prevăzut pentru anul 2012.

Nostradamus.Profetii.No.1

 

Legenda spune ca în mai multe nopti înainte de nasterea lui Nostradamus activitatea cereasca a fost extrem de importanta. în arhivele din Salon, orasul unde marele profet si-a petrecut ultimele zile, înca se mai pastreaza consemnari ale unor relatari despre existenta pe cer a unor obiecte rotunde si stralucitoare deasupra orasului Saint-Remy de Provence.
Nasterea lui Nostradamus a fost ea însasi remarcabila, deoarece Blanche Nostredam (adevaratul nume al familiei) darui sotului ei un nou-nascut perfect, în secolul al XVI-lea nou-nascutii perfecti erau extrem de rari. Rata mortalitatii era foarte ridicata, nou-nascutii se nasteau subalimentati,.deoarece si mamele lor erau subalimentate. în cazul lui Nostradamus avem motive sa credem ca a fost “protejat” la o vârsta precoce si poate chiar calauzit de o “putere” invizibila în mod normal.
Stim cu siguranta ca prezicerile sale sunt cele mai exacte din câte s-au înregistrat vreodata.
    Nimic nu ne spune ca s-ar fi înselat vreodata când încerca sa vada în viitor. Altii, fie ca erau mediumuri sau ghicitori în carti, au momentele lor de sensibilitate extrema, dar Nostradamus vedea întotdeauna exact. într-un fel, era ca si cum ar fi trait viitorul si ar fi povestit pur si simplu ce vazuse.

Cu toate acestea putin stiu sau putini vor sa-i strice reputatia prea celebrului Nostradamus de aceea nu prea se precizeaza ca el facuse preziceri in legatura cu vizita lui si a familiei lui ( nevasta si copil ) intr-un oras ciumat.
Atunci Nostradamus a prezis citind in horoscoape si astrii ca nevasta,copilul lui si el nu vor pati nimic insa ciuma nu a tinut cont de prezicerile lui si atat nevasta cat si copilul au murit in cateva zile.

Numeroase motive ne fac sa credem ca era diferit de toti oamenii care traisera pâna la el si dupa el. De exemplu:
Marele profet era incredibil de inteligent; pe când era înca foarte tânar a învatat mai multe limbi si matematicile superioare.
La 23 de ani a devenit medic licentiat si mai târziu si-a obtinut doctoratul aproape fara efort.
Luni de zile a umblat printre victimele ciumei fara sa se molipseasca de cumplita boala. Ca si cum de acolo de unde venea fusese vaccinat pentru a nu i se întâmpla nimic rau.
Cu un amestec misterios de ierburi si ingrediente necunoscute la noi putea sa vindece un mare numar de napastuiti. A fost recunoscut în Franta si în restul Europei ca un vindecator misterios.

 

PE CE SE BAZAU PROFETIILE LUI NOSTRADAMUS ? – IPOTEZE

Sunt mai multe ipoteze despre originea si felul în care Nostradamus îsi folosea darul de vizionar.
– Pactul cu Diavolul ? 
Datoritata preciziei profetiilor sale precum si a puterilor miraculoase de vindecare sau a tehnicilor miraculoase de vindecare ( era si farmacist ) Unii spun ca invoca demonii cu o bagheta speciala. Totusi, este imposibil ca Nostradamus sa fi facut un pact cu diavolul. Si asta pentru ca era  o persoana foarte religioasa. Nascut evreu, s-a convertit mai târziu la religia catolica si în practica sa religioasa a pastrat putin din cele doua credinte
– Vrajitor ?  
Nu exista nici o dovada ca Nostradamus ar fi fost vrajitor sau ca ar fi practicat magia neagra. N-a încercat sa invoce mortii sau spiritele pentru a le cere sfatui cu toate ca, fara îndoiala, trebuie sa fi crezut cu tarie într-o viata de dupa moarte.
Aceasta nu ne lasa decât doua alte posibilitati:
–A fost adus pe pamânt de fiinte straine ?.
Se stie cu certitudine ca Nostradamus era astrolog studia stelele într-un fel exceptional  si analiza in amanunt Horoscoapele. Le studia ca si  cum fusese în cer cu ele. Aparatul pe care-l folosea n-a fost reprodus niciodata cu succes. Era format dintr-o bagheta, un trepied de culoarea flacarii si un bol cu apa. Obisnuia sa stropeasca cu apa trepiedul si bagheta, apoi pe el însusi. Atunci, atingea trepiedul cu bagheta, ceea ce declansa o profetie în creierul sau. Este mai probabil sa fi obtinut acest aparat dintr-un alt timp sau alt loc. Daca ar fi fost un calator în timp venit din viitor, este evident ca ar fi stiut ce urma sa se întâmple st ca ar fi vrut sa ne avertizeze dinainte sau, cel putin, sa ne faca sa presimtirii ceea ce ne rezerva viitorul.
    Dar explicatia cea mai puternic imbratisata despre ceea ce putea realiza este aceea ca venea de undeva, “de acolo”, fie ca fusese lasat acolo pe când era bebelus, fie ca Nostradamus era ceea ce e desemnat deseori sub numele de “substituit”. S-ai putea, pe baza a ceea ce stim pâna acum despre acest subiect, ca un suflet strain sa fi venit sa ocupe un corp terestru cu învoirea completa a ocupantului original pentru a împartasi cunostinte importante care ne-ar fi ajutat în dezvoltarea noastra Nostradamus avea toate semnele unei fiinte numite “copilul stelelor” si toti ce care l-au cunoscut au jurat ca era deasupra si dincolo de muritorii obisnuiti.

Intr-un timp relativ scurt ( circa de 3 ani ) , Nostradamus a scris peste 900 de catrene şi centurii despre prezicerea viitorului. În aceste lucrări, Nostradamus prevesteşte despre viitorul lumii, 70 % din ele fiind împlinite până în prezent.Prevesteşte despre domnia lui Napoleon, despre Al doilea război mondial, despre ascesiunea lui Hitler, despre asasinarea Preşedintelui american John F. Kennedy, aselenizarea omului pe Lună. Într-un catren Nostradamus ne vorbeşte despre “cerul în flăcări”, “new city”, “trăznet uriaş” şi “doi fraţi răpuşi”. Mulţi care au analizat acest catren au concluzionat că ar fi vorba chiar despre atentatele din 11 septembrie 2001 , soldate cu distrugerea turnurilor World Trade Center

El mai relatează că va fi şi cel de-al Treilea Război Mondial, care va dura 27 de ani, menţionând şi venirea Antichristului din Orientul Mijlociu. Se crede ca al 3-lea Război Mondial va începe după moartea ultimului Papă (cel ce va urmă după moartea Papei Benedict al XVI) care va fi asasinat de anticrist

 Un catren demn de luat in seama este:

Bestii insetate de sange vor trece raurile,
Majoritatea campului de batalie va fi impotriva lui Hister.
Intr-o cusca de fier va fi maretul atras,
In timp ce copilul Germaniei nu vede nimic.

Sustinatorii lui Nostradamus afirma ca numele “Hister” este o referinta directa la Hitler. Un alt catren se refera la un lider fara mila nascut in vestul Europei, din parinti saraci (cum a fost Hitler), si un altul se refera la conflictul lui Histler cu Asia si Africa.

Dupa atacul de la World Trade Center rastalmacit de altfel prin unul din catrenele lui Nostradamus popularitatea acestuia a acrescut din nou cartile cu teme legate de acesta sau dedicate in intregime fenomenului Nostradamus s-au vandut intr-un ritm ametitor , se pare ca lumea doreste sa cunoasca viitorul pentru a preveni influenta acestuia asupra prezentului.

Anul 1999 sapte luni
Din cer va veni marele Rege al Terorii.
Ca sa reinvie marele rege al Mongolilor.
Inainte si dupa, Marte domneste prin noroc.

La 45 de grade cerul va arde,
Focul sa se apropie de marele oras:
Intr-o clipa o flacara mare va creste,
Cand unul va cere dovada de la Normanzi.

Multi adepti ai lui Nostradamus urmeaza credinta ca ambele catrene se refera la atacul de la World Trade Center. Referintele la foc si teroare din cer se potrivesc cu atacul aerian, argumenteaza ei, si New York este la aproximativ 40° 5′ N latitudine (relativ aproape de 45 grade). Data este de asemenea apropiata.

In plus, alte catrene se refera la o figura anticrist numit “Mabus”, care spune el va porni un razboi mondial. Literele din Mabus pot fi rearanjate ca sa formeze Usam B, convingandu-i pe unii sa creada ca Nostradamus a prezis aparitia lui Osama bin Laden.

Indiferent daca realitatea prezentului de astazi,( viitorul lui Nostradamus ) a fost sau nu prezisa cu succes dincolo de zecile de speculatii si manipulari un lucru este cert :Nostradamus este profetul de care au auzit toti si a carui profetii sunt cele mai asemanatoare sau asemanate cu realitatea evenimentelor trecute sau in curs de desfasurare.

 

 

 

Michel de Nostredame – Nostradamus

Nostradamus (14 decembrie, 1503 – 2 iulie, 1566), pe numele său real Michel de Nostredame, a fost un faimos medic şi farmacist francez. Celebritatea sa se datorează lucrării Les Propheties, a cărei primă ediţie a apărut în 1555. De la publicarea sa, a devenit foarte populară în toată lumea, Nostradamus creând în jurul său un cult. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfăşurau sau urmau să se întâmple în lume.

Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, care au fost de-a lungul timpului intrepretate greşit sau traduse greşit.

Nostradamus este o figură proeminentă a Renaşterii Franceze şi profeţiile sale sunt strâns legate de aplicareaCodului Bibliei cât şi a altor lucrări despre profeţii.

Biografie

Tinereţea

Data naşterii sale (14decembrie 1503) este discutabilă. S-a născut în Saint-Rémy-de Provence (sudul Franţei). Se pare că a fost cel mai mare din cei 18 (după alţii cel puţin 9) copii ai familiei. Tatăl său se numea Jaume de Nostredame, comerciant de cereale şi apoi notar regal. Mama sa era Reneé de Saint-Rémy.

Numele de Nostradamus provine de la bunicul său, Crescas de Carcassone, evreu convertit la catolicism.^[1]

Anii de studiu

Michel de Nostredame, născut la 14 decembrie 1503, la Saint-Remy în Provence, cel mai controversat profet din istorie, se pregătea să devină medic. Dar studiile sale au fost întrerupte brusc, când ciuma bubonică s-a abătut asupra sudului Franţei, în 1525. În timp ce mulţi medici au părăsit speriaţi regiunea, Michel călătorea curajos dintr-un loc în altul pentru a îngriji victimele bolii extrem de contagioase. Totuşi, aproape că i s-a refuzat acordarea titlului, la absolvire, patru ani mai târziu, poate din cauza acuzaţiilor aduse de colegii invidioşi. Dar a fost pus în drepturi datorită recunoştinţei ţăranilor şi respectului celorlalţi studenţi.

Viaţa familială

În 1533 şi-a deschis un cabinet în Agen, localitate pe fluviul Garonne şi s-a căsătorit cu o tânără cunoscută ca fiind bogată, foarte frumoasă şi apreciată. Aveau deja o fiică şi un fiu, când Inchiziţia, instituţie a Bisericii menită să suprime erezia, a intervenit în viaţa lor. Nostradamus (cum îşi spunea la acea dată) a fost chemat în faţa unei instanţe ecleziastice, pentru că ar fi făcut o afirmaţie ireverenţioasă despre o statuie a Fecioarei Maria. Când s-a întors acasă, a aflat că atât soţia, cât şi cei doi copii muriseră de ciumă. În următorii zece ani, medicul inimos şi-a reluat activitatea de curant itinerant câştigându-şi faima de făcător de minuni. După ce i s-a acordat o pensie viageră, s-a stabilit la Salon, o localitate între Marsilia şi Avignon, a înfiinţat un laborator de produse cosmetice şi s-a căsătorit cu o văduvă bogată, cu care a avut şase copii.

Profesia

Începerea revelaţiilor

Cum noua sa situaţie financiară îi permitea să nu mai practice permanent medicina, Nostradamus s-a orientat spre ştiinţele oculte. Şi-a transformat podul casei în observator astronomic, unde urcat pe trepied, urmărea bolta înstelată şi susţinea că află secretele viitorului de la lumina interioară, vocea.

La început, şi-a făcut cunoscute prezicerile printr-o serie de cărţulii modeste pe care a început să le publice din 1550. Dar treptat şi-a pierdut total interesul pentru urmărirea condiţiilor meteorologice şi a fazelor lunii.

Curtea Franţei

Individul scund şi vioi, cu barba lungă şi deasă, este considerat o ciudăţenie la somptuasa Curte renascentistă a regelui Henric al II-lea al Franţei. Cunoscut ca fiul unor evrei convertiţi, pasionat de astrologie şi de alte ştiinţe oculte, Nostradamus a fost invitat la Paris în 1556 mai mult pentru amuzament. Dar profeţiile sale despre rege îi vor aduce faima internaţională. Una dintre acestea părea adevărată, dar fără de îndoială ridicolă, sugerând că un bărbat chior va deveni curând rege. O alta, în mod caracteristic criptică, interpretabilă: Leul tânăr îl va înfrânge pe cel mai bătrân pe câmpul de luptă, într-o singură luptă. Îi va străpunge ochii în cuşca aurită; două răni într-unul, apoi va pieri de o moarte năprasnică.

La 1 iulie 1559, pe când regele participa la un turnir, accidental, lancea prietenului său, care îi era adversar în competiţie, a străpuns coiful regal de aur şi a pătruns în ochi. Făptaşul îngrozit, contele de Montgomery, era mai tânăr decât suveranul; o aşchie din arma ruptă i-a provocat acestuia o a doua rană, iar regele a îndurat dureri cumplite timp de zece zile, după care a murit. În tot acel timp el avea să fie şi să rămână singurul suveran al Franţei cu un singur ochi.

Consilier regal

Pe fontul tulburărilor interne, în Franţa mulţi, asemenea reginei Caterina, nu simţeau nevoia ca istoria să confirme spusele medicului. Prezicerea acestuia despre moartea soţului ei a fost suficientă. Fără îndoială, ei i se datorează numirea lui ca medic curant al fiului acesteia, Carol al IX-lea.

Potrivit unei povestiri cunoscute, Nostradamus a chemat odată un înger, numit Anael, şi i-a cerut să îi dezvăluie într-o oglindă magică soarta copiilor reginei. Oglinda i-a arătat pe cei trei fii domnind pentru scurtă vreme, în timp ce ginerele ei aflat în disgraţie, Henric de Navarra, ar fi urmat să domnească 23 de ani. Speriată, regina a cerut să fie oprit acel spectacol neplăcut. De fapt, probabil că Nostradamus a vizitat-o la Curte doar pentru a face horoscopul atât pentru ea, cât şi pentru copii ei. Este foarte probabil ca Nostradamus să fi fost suficient de abil să îşi dezvăluie viziunile neplăcute în expresii ambigue, având în vedere că monarhii absoluţi indiferent cât de amabili se arătau la început faţă de clarvăzători erau renumiţi pentru pedepsirea mesagerilor din cauza mesajului lor. Cuvintele lui Nostradamus au fost amintite cu admiraţie. Opunându-se impecabil magicenilor şi vrăjitorilor, conducătorii Bisericii Romano-Catolice ar fi vrut să-l ardă pe rug pe acest profet periculos de exact. Ţăranii, crezând că prezicerea a fost de fapt un blestem, l-au ars în efigie. Numai datorită protecţiei reginei văduve, Caterina de Medici, a scăpat de execuţie.

Catrenele

Aflată în pragul unui război civil, Franţa a oferit un teren propice profeţiilor sumbre şi criptice ale lui Nostradamus, publicate în 1555 primele 100 din cele aproape 2000 pe care le va publica până în 1557. Aceste Centuri s-au bucurat imediat de succes şi l-au introdus pe autor la Curte.

Recunoscând că în mod conştient a ales o exprimare criptică, Nostradamus scria într-un limbaj obscur, pornind de la franceza contemporană lui, dar presărată cu expresii şi cuvinte din italiană, greacă, spaniolă, ebraică şi latină.

Fiecare prezicere constă din patru versuri, un catren, dar niciunul nu aduce a poezie. Vizionarul susţinea că acest stil îl proteja de pedeapsa celor puternici, care nu păreau să fie întotdeauna încântaţi de ceea ce le prezicea. Dar alţi observatori mai sceptici sunt de părere că stilul vag este adoptat în mod conştient pentru a lăsa scrierile deschise interpretărilor. În consecinţă, există probabil aproape 400 de interpretări diferite ale Centuriilor, fiecare încercând să dezvăluie secretele profeţilor, care continuă până în anul 3797. Scrierile mele vor fi mai bine înţelese de cei ce vor veni după moartea mea, scria clarvăzătorul.

Timp de 3 ani, Nostradamus a scris peste 900 de catrene şi centurii despre prezicerea viitorului. În aceste lucrări, Nostradamus prevesteşte despre viitorul lumii, 70% din ele fiind împlinite până în prezent.Prevesteşte despre domnia lui Napoleon, despre Al doilea război mondial, despre ascesiunea lui Hitler, despre asasinarea Preşedintelui american John F. Kennedy, despre aselenizare. Într-un catren Nostradamus ne vorbeşte despre “cerul în flăcări”, “new city”, “trăznet uriaş” şi “doi fraţi răpuşi”. Mulţi care au analizat acest catren au concluzionat că ar fi vorba chiar despre atentatele din 11 septembrie 2001.

El mai relatează că va fi şi cel de-al Treilea Război Mondial, care va dura 27 de ani, menţionând şi venirea Antichristului din Orientul Mijlociu. Se crede că al 3-lea Război Mondial va începe după moartea ultimului Papă (cel ce va urma după moartea Papei Benedict al XVI-lea), care va fi asasinat de anticrist.

O celebritate controversată

Pierre de Ronsard scria despre contemporanul său: Asemenea unui oracol antic, el a prezis timp de mulţi ani o mare parte a destinului nostru. Evident, profetul s-a bucurat de respectul familiei regale şi de o faimă tot mai mare, până la moartea sa, în 1566. Inevitabil, mulţi au rămas extrem de sceptici în privinţa lucrării sale sau, chiar mai rău, l-au considerat un simplu şarlatan inteligent care profita de cei creduli.

După unii cercetători, Nostradamus şi-a prezis chiar propia moarte: Lângă bancă şi pat voi fi găsit mort. După ce într-o seară a anunţat că nu va supravieţui nopţii următoare, s-a stins într-un acces de gută şi a fost găsit mort a doua dimineaţă în dormitor, lângă masa de lucru.

Note

1. Convertirea a avut loc în 1458, cu acordul arhiepiscopului de Arles, Pierre de Foix.

Legături externe

• Bibliografie Nostradamus

Bibliografie

 

 

Categorii: Articole suspectate de cercetare originală | Dispute PDVN | Naşteri în 1503 | Decese în 1566 | Nostradamus

sursa : wikipedia

Recorduri tampite.

“Cea mai galagioasa pocnitura”
Se pare ca pocnirea degetelor te poate face sa apari in paginile cartii recordurilor.Bob Hatch pe data de 17 mai 2000. Pocnitura sa a atins valoarea de 108 decibeli .

“Saritura in apa cea mai putin adanca”
David Higginbottom a intrat in cartea recordurilor pentru ca a sarit intr-o piscina in care nivelul apei era foarte scazut. In 8 septembriea sarit de la inaltime de 29 de picioare intr-o piscina in care nvelul apei era doar de 11.8 inchi.

“Caine care sare coarda”
Un caine a intrat in cartea recordurilor pt ca a sarit de 63 de ori peste coarda intr-un minut.

“Cele mai multe flotari”
In 30 august 1998, Roy Berger a facut 3416 de flotari in numia o ora

“Cel mai mic Nightclub”
In August 1998,un grup de prieteni s-au decis sa faca un club care sa aiba 2,5 metrii in lungime, 1,25 latime si 2,5 inaltime. Pt aceasta au intrat in cartea recordurilor pt cel mai mic nightclub din lume.

“Cea mai lunga scara”
Stiati ca cea mai lunga scara din lume are 70 de metrii lungime?. Scara a fost realizata pentru paza de coasta americana in 1999 si chiar este folosita.

“Cea mai mare pereche de chiloti”
In noiembrie 2005, un grup de prieteni au expus o pereche de chiloti care masurau 14 metri latime si 10 inaltime.

“Echilibristica cu butoaie de bere”
John Evans a reusit s mentina pe frunte 11 butoaie goale d ebere timp de 10 secunde.

“Bilute in echilibru”

In octombrie 1998, Don Athey, un om cu prea mult timp liber a reusit sa faca 9 mingii de golf sa stea una peste cealalta fara adeziv . Se pare ca se antreneaza pentru stiva de 10 bile :

“Bautor de ketchup”
Dustin Phillips in septembrie 1999, a baut 91% dintr-o sticla de ketchup in 33 de secunde.

Echipa Guiness World Records se confruntă, în cele 60.ooo de solicitări de omologare a recordurilor primite anual, cu numeroase situaţii şi persoane cel puţin bizare.

Pare greu de crezut, dar există în lume oameni care pot sări de sute de ori cu coarda pe o sârmă ori care pot ţine în gură mulţi şerpi deodată. Cu toţii au caştigat un binemeritat loc în Cartea Recordurilor la secţiunea talente bizare.

Cei mai mulţi şerpi cu clopoţei ţinuti în gură – Jakie Bibby (SUA) a ţinut în gură, timp de 12,5 secunde şi fără niciun ajutor, opt şerpi cu clopoţei vii, apucându-i de coadă. Recordul a fost stabilit la Guinness World Records Experience, în Florida, la 19 mai 2001.

Cel mai rapid înghiţitor de viermi – C. Manoharan din India a înghiţit 200 de viermi în 30 de secunde. Manoharan vrea să îşi mai asume un record, acela de a-şi introduce doi şerpi pe o nară şi a-i scoate pe gură.

Cel mai scump WC din lume – În anul 2001, Lam Sai-Wing, un bijutier din Honk Kong s-a gândit să construiască un W.C. din aur masiv. Piesa este evaluată la 3.5 miloane de dolari. Este o investiţie paradoxală, din moment ce eşti dispus să arunci banii la W.C.
Cea mai ciudată dietă – Francezul Michel Lotito a mâncat, într-un an, 128 de biciclete, 15 cărucioare de supermarket, 6 candelabre şi 2 perechi de schiuri.
Supravieţuitorul – Premiul pentru supravieţuire a fost acordat americanului Roy C.Sullivan, un pădurar care a fost lovit de fulger de 7 ori. A supravieţuit miraculos având doar câteva arsuri pe piept, i-au ars sprâncenele şi părul şi a pierdut o unghie de la picior. A murit în 1993, dar nu din cauza traumelor. S-a sinucis din cauza unei decepţii în dragoste.
Cel mai lung sărut – Un cuplu a reuşit performanţa să îşi ţină buzele lipite pentru o perioadă de 30 de ore şi 45 de minute. Recordul a fost stabilit în aprilie 1999 la Tel Aviv.

Cel mai respins bărbat – Americanul Keith Redman a fost refuzat de 8.800 de femei, atunci când le-a cerut, pe rând, în căsătorie.

Cea mai mare alăptare sincron – 3.541 de femei din Philiphine şi-au alăptat simultan copiii la sân.

Cea mai lungă călătorie cu maşina – Emil şi Liliana Schmid, un cuplu din Elveţia, au plecat în anul 1984 într-o călătorie în jurul lumii. Timp de 18 ani au folosit aceeaşi maşină, o Toyota Land Cruiser din 1982. Au trecut prin 131 de tari şi au parcurs mai mult de 316.000 de kilometri.
Cel mai mare dans al puiului – Pe 1 septembrie 1996, în localitatea Canfield County Fair din Statele Unite, brusc 72.000 de persoane au început să danseze în acelaşi timp un dans ciudat în care aceştia imitau puii de găină. Aici, dansul este tradiţional pentru nunţi si alte petreceri.

Cea mai mare greutate trasă cu pleoapele – Chinezul Dong Changsheng a tras o greutate de 1,5 tone cu pleoapele.

Cele mai multe despicări ale firului de păr – Alfred West, din Marea Britanie, a reuşit, de 8 ori, să taie un fir de păr omenesc în 18 părţi, făcând 17 secţiuni din acelaşi punct.

Experimentul Philadelphia (II)

S-a intimplat intr-o zi de 12 august, anul 1943, in apele golfului Delaware.
Subiectul: distrugatorul USS Eldridge, cu un echipaj constituit din voluntari; 33 de oameni care abia absolvisera Naval Academy la sfirsitul anului 1942.
Proiectul, initial conceput ca un set de cercetari ce viza obtinerea invizibilitatii radar precum si detonarea de la distanta a minelor marinei germane prin degaussing, a fost condus, pina in Martie 1942 de savantul Nicola Tesla , secondat de genialul matematician Dr. John Erich Von Neumann ( a construit primul calculator electronic ).
Scopurile initiale ale proiectului au degenerat prin interventiile US Navy ajungindu-se, in final, la incercarea de a aduce materia in stare invizibila. Nicola Tesla a reusit acest lucru, partial, in anul 1936; succesul a adus dupa sine alocarea de noi fonduri si cercetatori veniti ( fugiti din cauza razboiului ) din Germania, iar Tesla a fost numit director de proiect.
In anul 1940, utilizindu-se calculele lui Tesla, a fost initiat un al doilea test, cu o nava mica, flancata de alte doua nave ce contineau echipamentul ( generatoarele de energie respectiv generatoarele de cimp magnetic ). Testul a reusit, mica nava, fara echipaj la bord, devenind practic invizibila pentru citeva minute. Deci, un nou succes.
Datorita necesitatii de a se efectua cercetari asupra electrogravitatiei, personalul din cercetare a fost suplimentat, printre altii, cu Thomas T. Brown.
In anul 1940, Marina a hotarit clasificarea proiectului si acordarea de fonduri nelimitate. In 1942, Nicola Tesla a primit o nava de lupta impreuna cu intregul sau echipaj pentru a fi utilizate in viitoarele experimente. Se faceau primii pasi pe drumul tragediei.
Nicola Tesla a anuntat periodic, incepind din anul 1930, Guvernul SUA, asupra unor “contacte” pe care le-a avut cu “cineva” din afara. Cu cine? Cu specii extraterestre, afirma el.
Tesla nu a beneficiat de o educatie stiintifica in adevaratul sens al cuvintului; a avut insa un extraordinar dar al previziunilor stiintifice, fundamentat probabil pe o intuitie iesita din comun.
Dr. John Erich von Neumann, matematician de geniu, utilizind ecuatia spatiului multiplu elaborata de Dr. David Hilbert ( “parintele” ecuatiei ce defineste “Spatiul Hilbert” a definit noi sisteme matematice pe care se bazeaza cercetarea moderna.
Acesti doi oameni, Tesla si von Neumann, au avut divegente majore vis-a-vis de utilizarea unei nave cu echipaj in cadrul experimentelor de invizibilitate. Tesla se temea de consecintele incalculabile ale prezentei oamenilor la bordul navei, in timp ce von Neumann nu considera asta un impediment. La inceputul anului 1942 s-a decis efectuarea unui experiment cu echipaj la bord. Ingrozit de posibilele implicatii, Tesla a sabotat echipamentul, schimbind radical parametrii de functionare ai acestuia. Experimentul a fost un esec total, prin nefunctionarea generatoarelor de cimp. In martie 1942, Nicola Tesla a parasit experimentul, functia de director revenintu-i lui von Neumann. Acesta a decis ca, in loc sa foloseasca 3 nave ( una pentru experimentul propriu zis si doua pentru echipament ) sa foloseasca una singura, cu echipamentul pe ea.
A fost ales distrugatorul USS Eldridge.
In mai 1943, von Neumann a instalat un al treilea generator de cimp, contrar calculelor facute de Tesla, generator care nu a fost sincronizat cu celelalte doua. Acesta a scapat de sub control si a vaporizat un membru al echipei tehnice. Von Neumann a hotarit sa modifice din nou echipamentul, scotind al treilea generator de cimp.
Pe 22 iulie 1943 au repetat testul. Nava a devenit invizibila, optic si radio, pentru citeva minute. La “revenire”, membrii echipajului prezentau ameteli si dificultati de coordonare, motiv pentru care testul nu a fost considerat relevant de catre US Navy, care a solicitat un nou test. Von Neumann, dupa o noua modificare a structurii echipamentului, a anuntat data de 12 august 1943 ca fiind ziua unei viitoare reusite.
Pe 12 august a avut loc experimentul.
Timp de un minut, totul a fost in regula; USS Eldridge devenise, impreuna cu cei 33 de oameni de la bord, invizibila; apele golfului Delaware pastrau insa urma, adincitura in care, teoretic, se afla scufundata chila distrugatorului.
Apoi s-a intimplat ceva.
Contactul radio s-a intrerupt subit; pe locul unde fusese USS Eldridge a stralucit un fulger albastru. Distrugatorul disparuse. Fara urma.
Dupa 3 ore, nava a revenit.
Citiva membri ai echipajului disparusera. Altii erau incastrati in metalul navei. Multi prezentau lesinuri succesive iar altii innebunisera.
Marina a decis sa reia experimentul, fara echipaj de aceasta data; s-a intimplat in octombrie 1943. Nava a disparut pentru 20 de minute. La intoarcere, echipamentul era incomplet. Lipseau doua transmitatoare si un generator.
Proiectul a fost inchis.
USS Eldridge a fost activat, participind la actiunile US Navy; dupa razboi a fost trimis in Grecia.
Proiectul, cunoscut sub numele “Philadelphia Experiment” a avut conexiuni surprinzatoare in trecut, prezentul anilor 1943 si viitorul – de atunci – al anilor ‘80. Implicatiile au fost / sint majore, experimentul in sine fiind doar un element dintr-un intreg terifiant.

Lampile Eterne.

La mijlocul secolului al XV-lea, a fost descoperit la Roma un mormint mai putin obisnuit, a carui vechime a fost stabilita, dupa inscriptiile gasite la fata locului, la circa 1500 de ani. In el, “cufundat intr-un lichid, a carui compozitie a ramas necunoscuta, zacea trupul Tulliei, fiica lui Cicero”. Corpul era intr-o perfecta stare de conservare, nici una din trasaturile fetei nefiind alterata. La picioarele defunctei, o candela raspindea o lumina palida. Cum nimeni nu mai umblase anterior pe acolo, inseamna ca ardea de un mileniu si jumatate! Din nefericire, la putin timp dupa aceea, flacara s-a stins si nimeni nu a reusit sa explice remarcabila longevitate a felinarului. Un studiu amanuntit asupra a ceea ce a ramas din doua lampi vesnice aflate la Muzeul Leyda ar putea oferi o solutie. Insa, se pare ca acest aspect nu intereseaza pe nimeni. Lampile la care ne referim au fost gasite intr-o minastire din Anglia, la inceputul secolului al XV-lea, in timpul regelui Henric al VIII-lea, si se presupune ca ardeau din secolul al IV-lea. In Germania anului 1604 a fost descoperit, in interiorul unei caverne, un mormint. Conform unei inscriptii gravate pe o placa de arama, monumentul funerar apartinea lui Christian Rosenkreutz, decedat in 1484, presupus fondator al societatii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Primii care au patruns in sanctuar au fost intrigati, in primul rind, de lumina ce scalda toate obiectele din mausoleu, lumina ce era generata de mai multe lampi eterne si care, asa cum se intimpla cu toate lucrurile importante, s-au stins inainte ca secretul sa le fi fost patruns. Singura mentionare despre respectiva asociatie secreta poate fi gasita doar in Fama Fraternitatis Rosae Crucis, manifestul confreriei intemeiate de Rosenkreutz, publicat in 1613, la 9 ani dupa descoperirea mormintului. Iata ce puteau citi parizienii anului 1613, intr-un afis lipit pe zidurile coscovite si strimbe ale viitorului oras al luminilor: “Noi, deputati ai colegiului principal al Rose-Croix, facem sejur vizibil si invizibil in acest oras, prin gratia Celui Prea Inalt. Aratam si invatam a vorbi, fara carti sau semne, toate graiurile tarilor unde vrem sa ne aflam pentru a-i salva pe oameni, semenii nostri, din greseala si moarte. Daca cineva este cuprins numai din curiozitate de dorinta de a ne vedea, nu va reusi niciodata sa comunice cu noi; dar daca doreste sa ni se alature, noi, care citim gindurile, ii vom arata adevarul promisiunilor noastre; pina-ntr-atit ca noi nu spunem locul unde ne aflam, pentru ca gindurile unite cu vointa reala a cititorului vor fi capabile de a ne face lui cunoscuti si el noua”. O suta de ani mai tirziu a fost descoperit un alt templu subteran care-i apartinea unui membru al confreriei. In ziua de 15 mai 1717, oamenii care au patruns in sanctuar au gasit un fotoliu de piatra pe care era asezat un barbat mumificat, ce parea a citi dintr-o carte voluminoasa, sprijinita pe genunchi. Linga necunoscut, un felinar emitea o lumina placuta. Brusc, o mina a cadavrului a coborit pe neasteptate, strivind lampa eterna si bagind groaza in vizitatori. Roger Bacon, Geoffroy de Villehardouin, Laonikos Chalchochondylas, Georgios Akropolites, Abul Feda, Abul Fergius pomenesc si ei despre neobisnuitele mijloace de iluminat ce par sa fi fost destul de bine cunoscute in Evul Mediu. De forma sferica si confectionate dintr-un material care “nu era nici piatra, nici sticla, nici metal, dar seamana cu toate aceste materii la un loc”, intrau singure in functiune si nu foloseau nici unul din materialele combustibile cunoscute in acea vreme. Degajau o caldura si o lumina intense, fara a scoate fum, iar lovite, explodau violent, distrugind palate si cetati, asa cum s-a intimplat in Cipru, la Famagusta, si in Nicosia. Cind unul dintre aceste globuri care ardeau fara incetare a fost aruncat in mare, fiind considerat “lucratura diavoleasca”, furtuna izbucnita din senin si moartea pestilor din zona au intarit ideea originii nepamintene a straniilor obiecte. Legede europene, asiatice si africane sustin ca ele ar fi fost daruite oamenilor de fiinte coborite din cer. Colonelul Fawcett, renumit explorator al continentului latino-american, afirma ca orasele ascunse in jungla sint luminate de sfere stralucitoare, iar locuitorii lor sint “descendentii unei mari civilizatii disparute”. Din nefericire, Fawcett a disparut pe cind incerca sa descopere fabuloasele cetati, inainte de a divulga sursa neobisnuitelor informatii pe care le detinea. Precedindu-l cu citeva secole, cronicarul Barco Centenerra descrise si el o “luna mare”, fixata in virful unui stilp inalt si care lumina in intregime cetatea, denumita de conchistadori Gran Marco (in Matto Grosso, la izvoarele Paraguayului). In cursul luptei de cucerire, misteriosul obiect a disparut fara urma, luat probabil de bastinasii care s-au retras in desisul impenetrabil al junglei. Conform exploratorului si scriitorului australian Ian Idriss, capeteniile merilor, triburi din insulele Oceanului Pacific, erau posesoarele unor asa-numite “buia”, toiege care pareau sa aiba o foarte interesanta proprietate. Astfel, cind, in timpul ceremoniilor, detinatorii le indreptau spre cer, din virful lor tisneau, mai ales inainte de furtuna, o intensa lumina albastra-verzuie, asemanatoare flash-ului fotografic. Pentru realizarea toiegelor “buia” se foloseau trei pietre ovale, a caror compozitie Idriss nu o cunostea, introduse intr-o trestie groasa de bambus. Tot din piatra par a fi confectionate si sferele din virful unor stilpi inalti, care straluceau asemeni unor tuburi de neon peste colibele unui sat de la poalele muntelui Wilhelmina/Noua Guinee, asa cum mentiona, in 1963, C. S. Downyx, autorul surprinzatoarei descoperiri. Beneficiarii originalei instalatii, care intra singura in functiune la caderea noptii, aveau un nivel de dezvoltare echivalent cu ceea ce se considera a fi fost paleoliticul timpuriu. Singurele mijloace care pot fi intrevazute astazi si care ar putea egala performantele enigmaticelor lampi eterne, s-ar putea baza pe energia nucleara. Conditia ar fi, insa, ca realizarea lor sa fie miniaturala, nepericuloasa, extrem de friabila, extrem de usor de folosit si sa nu necesite intretinere. Cum, insa, legendarele felinare nu aveau nevoie, aparent, de nici un fel de combustibil, este mai probabila utilizarea surselor de energie neconventionale, desi aplicatiile practice din acest domeniu se lasa inca asteptate chiar si pentru stiinta actuala. O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea asa-numitilor curenti telurici ce curg in profunzimile pamintului si inmagazineaza energii imense, iar o alta – utilizarea cimpului electric, care atinge in orice loc de pe suprafata globului terestru, in medie, 75 de volti pe metru. In momentul in care se apropie furtuna sau inaintea cutremurelor, el poate depasi chiar 4000 de volti/m. Tehnologiile contemporane utilizeaza aproape in exclusivitate prelucrarea la cald a materialelor, fiind mari consumatoare de energie si contribuind la poluarea cu substante nocive a mediului inconjurator. Dovedind un respect mai mare pentru natura, anticii au pus la punct metode de prelucrare a materialelor la rece, fara consumuri excesive de caldura si energie. In favoarea acestei afirmatii vin marturiile referitoare la utilizarea unei tehnici de taiere la rece si a unei tehnici de inmuiere a pietrei.

Large Hadron Collider – Experimentul care poate aduce Apocalipsa .. amanat !

Experimentul Large Hadron Collider, prin care se încearcă recrearea condiţiilor Big Bang-ului, a îngrozit deja întreaga lume. Există deja foarte multe scenarii pesimiste care susţin că ceea ce se va întâmpla în tunelul de la graniţa dintre Elveţia şi Franţa va declanşa o gaură neagră care va înghiţi pământul. Practic, experimentul Large Hadron Collider ar putea provoca sfârşitul lumii, susţin unii cercetători.

Se amână Apocalipsa?

Dacă va fi aşa, trebuie să ştim că vom putea totuşi să mai stăm liniştiţi cel puţin o lună. Şi asta pentru că, miercuri, la Geneva, va avea loc doar un test al celui mai mare accelerator de particule din lume. Experimentul final va avea loc pe 21 octombrie, în prezenţa şefilor de state din 20 de ţări, mai puţin România. Şi asta pentru că ţara noastră, deşi participă la experiment, nu este parte integrantă a proiectului, procedurile fiind în curs.

Acum o lună, testare eşuată

Şi totuşi, ce se va întâmpla miercuri la Geneva? Potrivit directorului Institutului de Fizică Nucleară, Nicolae Zamfir, miercuri va avea loc doar un test final al experimentului Large Hadron Collider. Se va verifica practic dacă fascicolul de protoni poate trece prin acceleratorul de particule, “pentru a nu exista surprize în momentul în care la faţa locului vor fi 20 de şefi de state”.Testul din 10 septembrie ar putea dura doar câteva minute, iar rezultatul lui ar trebui comunicat imediat opiniei publice. Ce nu se prea ştie însă este că, acum o lună, a mai avut loc un test asemănător care a eşuat.

Românii care lucrează la Big Bang

România a participat cu aproape 70 de persoane la experimentul Large Hadron Collider, majoritatea membri ai Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele. În acest moment la Geneva se mai află 12 cercetători români, care vor prelucra datele de la testul de miercuri. Coordonatorul cercetătorilor români este doctorul Mihai Caprini. Deocamdată, ţara noastră nu face parte oficial din cele 20 de ţări care sprijină evenimentul Large Hadron Collider.

Magnetul uriaş şi gaura neagră

Centrul European pentru Cercetare Nucleară – cea mai importantă instituţie dedicată cercetării originilor materiei – a instalat în tunelul de la graniţa dintre Elveţia şi Franţa cel mai mare şi mai puternic detector de particule creat vreodată: un dispozitiv cântărind 12.000 de tone, desfăşurat într-un tunel cu o lungime de 27 de kilometri, având ca principal component, pe lângă alte 14 părţi, un uriaş magnet de 2.000 de tone, 16 metri înălţime, 17 metri lăţime şi 13 metri lungime. Proiectul LHC – Large Hadron Collider, este finanţat de 20 de state, a costat 5,4 miliarde € şi va avea loc la o adâncime de 92 de metri sub centrul de cercetare situat în apropiere de Geneva. Experimentul, care va debuta pe 21 octombrie, ar trebui să dureze 10 ani, timp în care cel mai mare accelerator de particule din lume ar trebui să funcţioneze non-stop. Aşadar, condiţii optime permanente pentru producerea unei găuri negre, potrivit pesimiştilor.

Large Hadron Collider – Experimentul care poate aduce Apocalipsa – Video documentar

Documentarul este din urma cu un an si explica ce se va intampla – sau nu ,sau poate mai mult – maine 10 septembrie 2008 !

Deja Vu – amintiri despre viitor.

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Unele persoane ajung pana in punctul in care pot da detalii amanuntite despre locuri pe care le vad pentru prima oara ca si cum, intr-o experienta sau existenta anterioara, ar fi trait exact aceleasi senzatii, iar sentimentul de deja vu poate fi atat de intens incat apare tendinta de a fi asociat cu aspecte mistice ale vietii. Este deja celebru cazul lui Carl Gustav Jung, ilustrul psiholog elvetian si fondator al psihologiei analitice, cel care a descris un puternic sentiment de deja vu in momentul in care s-a aflat in fata unui tablou ce ilustra un medic. Senzatia de familiaritate a psihologului fata de pantofii si hainele personajului din tablou l-a determinat intr-un final pe acesta sa concluzioneze: persoana pictata era el insusi in timpul unei vieti anteriorare, explicatie cel putin ciudata, tinand cont ca este vorba de unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai secolului XX.

 

Ce este senzatia de deja vu? 

Desi in prezent exista peste 40 de teorii care incearca sa explice bizarele feste ale mintii umane, oamenii de stiinta sunt inca rezervati asupra acestui delicat subiect. Primul care a analizat senzatiile de deja vu si cel care, de altfel, a impamantenit acest termen, a fost medicul francez Emil Boirac. In volumul sau intitulat “L’Avenir des Sciences Psychiques“, volum ce a fost publicat in anul 1876, omul de stiinta francez definea trei tipuri de deja vu: deja vecu – deja trait, deja senti – deja simtit si deja visite – deja vizitat. Ulterior, derivat din primele trei tipuri, a fost definit si sentimentul de deja entendu – deja auzit, precum si antonimul jamais vu – nemaivazut, senzatie opusa celei de deja vu, in care o persoana revenita intr-un loc familiar, spre exemplu, realizeaza ca nu mai recunoaste nimic.

Desi senzatiile de deja vu apar pe toata durata vietii, medicii au reusit sa identifice intervalele de varsta in care ele apar cel mai des, asta si ca o explicatie e existentei lor. Varstele critice sunt cele cuprinse in intervalul 15 – 19 ani si 35 – 40 de ani. Daca in cazul adolescentilor o posibila explicatie a aparitiei senzatiei de deja vu este data de reactia creierului in fata unor experiente noi si intense pe care subiectul nu le-a mai trait, in cazul persoanelor de varsta medie, vinovata de senzatiile misterioase ar fi criza varstei mijlocii, cea care incepe sa le joace feste subiectilor, dandu-le acestora false senzatii despre experiente care nu au avut loc.

 

Posibile explicatii ale sentimentului de deja vu 

Dat fiind faptul ca senzatiile de deja vu nu sunt anuntate de simptome si nu dureaza mai mult de 30 de secunde, fenomenul in sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de stiinta care a incercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a vazut in falsele amintiri un rezultat al reprimarii inconstiente a memoriei de catre creierul uman in fata unor experiente traumatizante traite la o varsta frageda. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioada din secolul XX, pana in momentul in care deja vu-ul a reintrat in atentia oamenilor de stiinta.

Ignorate o buna perioada de timp in mediile academice, datorita tot mai desei lor asocieri cu fenomene care ies din sfera stiintei (reincarnarile, fenomenele OZN sau parapsihologia), senzatiile de deja vu au reintrat de curand in atentia cercetatorilot dupa ce acestia au reusit sa aprofundeze studiul creierului uman.

Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de catre cercetatori este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii si a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscuta sub numele de atentie distributiva sau teoria mesajelor subliminale. Intr-unul dintre testele efectuate de cei doi oameni de stiinta, acestia au prezentat unui grup de studenti o serie de fotografii ale unor locatii pe care nici unul dintre subiecti nu le mai vazuse vreodata. Cu putin timp inainte de inceperea testelor, cercetatorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca in creierul unei persoane sa poate fi inregistrata imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta sa fie constienta), o parte din studentii participanti la experiment. Rezultatul a fost ca persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat ca au un straniu sentiment de familiaritate fata de imaginile din fotografii, desi acest lucru ar fi fost, in mod normal, imposibil.

O alta teorie acceptata de catre oamenii de stiinta este cea a medicului olandez, Hermon Sno. Acesta sustine ca memoria se comporta asemenea unei holograme, creierul fiind capabil sa creeze imagini tridimensionale ale unor fragmente minuscule de amintiri sau senzatii. Conform cercetatorului olandez, senzatia de deja vu nu ar fi altceva decat reminiscente ale unor asemenea imagini holografice create de creierul nostru, imagini care, din stare latenta, revin la suprafata in momentul in care gasesc un corespondent in lumea reala.

Nu putea lipsi din aceasta lista psihiatrul american Robert Efron, cel care a dat nastere teoriei care ii poarta numele si care mai este cunoscuta si ca teoria procesarii duale. In urma studiilor efectuate pe pacientii din Spitalul de Veterani din Boston, Efron a concluzionat ca senzatia de deja vu isi are explicatia in procesele neurologice. Astfel, creierul care este asaltat zilnic de milioane de informatii poate sa nu se sincronizeze perfect atunci cand este vorba de asimilarea acestora. Medicul american a observat ca emisfera stanga a creierului este responsabila de sortarea si asimilarea informatiilor primite. De asemenea, omul de stiinta a sesizat faptul ca senzatiile pot fi percepute cu o anumita intarziere, fapt ce duce la inregistrarea acestora ca experiente trecute, in realitate ele nefiind mai vechi de cateva secunde.

 

Senzatia de deja vu si visele premonitorii 

Una dintre cele mai aprigi dispute ale oamenilor de stiinta este cea legata de asocierea senzatiei de deja vu cu visele premonitorii. Omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser sustine ca visele pot fi cauza misterioaselor amintiri despre viitor. Desi nu exista o explicatie general acceptata a aparitiei unor asemenea vise, testele efectuate de savantul elvetian pe studentii de la Universitatea Oxford arata ca un procent de aproape 13 % dintre persoane au intr-adevar vise premonitorii. Un studiu realizat in 1988 de un psihiatru american, Dr. Nancy Sodow, confirma teoria lui Arthur Funkhouser, desi procentul indicat de aceasta din urma nu este mai mare de 10%.

Si totusi, in ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja vu, oamenii de stiinta recunosc faptul ca teoriile emise in ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasle senzatii. Probabil ca tehnologia viitorului sau intelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totala a acestor fenomene. Pana atunci, lupta dintre stiinta si pseudostiinta poate lasa loc interpretarilor de orice fel.

 

BIZZARE FACTS 

Desi nu este considerat drept un sentiment de deja vu, senzatia pe care au pilotii in timpul zborurilor cu avioane supersonice este similara cu cea pe care copiii o au in visele lor. Visele in care este retraita senzatia de zbor apar numai in timpul copilariei si dispar odata cu varsta adolescentei. Cu toate acestea, exista un procent, desi extrem de mic, al persoanelor care au declarat ca viseaza ca zboara chiar si la maturitate.

Multi dintre cei care au experimentat senzatia de deja vu, sustin ca aceasta apare in urma rapirilor extraterestre si ca urmare a reprimarii memoriei de catre potentialele fiinte din spatiul extraterestru. Sedintele de hipnoza nu au adus nici un rezultat plauzibil, atata vreme cat unele concluzii par sa sustina asemenea declaratii hazardate.

Desi o senzatie de deja vu nu dureaza mai mult de 30 de secunde, exista persoane pentru care un astfel de sentiment dureaza mult mai mult, fara a fi asociat cu vreo boala psihica. Este celebru cazul unui inginer britanic pensionat care s-a plans in repetate randuri familiei de prezenta unor indelungate senzatii de deja vu. Sfatuit de membrii familiei sa viziteze o clinica de psihologie, acesta a raspuns resemnat: „Nu are nici un rost. Stiu deja cum va fi”. Cazul a fost studiat de Dr. Chris Moulin, pisholog in cadrul Universitatii din Leeds. Cercetatorul a declarat ca a fost socat in momentul in care, intalnindu-l pe britanicul in cauza, acesta i-a descris in detaliu parintii pe care nu exista nicio posibilitate sa ii fi intalnit vreodata.

Sursa:Science

Large Hadron Collider – Experimentul care poate aduce Apocalipsa

Ideea construirii unei asemenea masinarii gigantice, care sa recreeze ipoteticul Big Bang, a aparut inca din anii ‘80. CERN (Organizatia Europeana de Cercetare Nucleara) a fost prima institutie care si-a propus sa construiasca acel mecanism care sa repete, la o scara redusa, inceputul Universului asa cum a fost acesta in prima sa microsecunda de existenta. Prima realizare de acest gen a reprezentat-o Large Electron Positron (LEP), un mecanism care a functionat din 1989 si pana in anul 2000. Era, insa, nevoie de o noua masina, mult mai puternica, dar costurile acesteia erau prea mari pentru a putea fi sustinute de o singura tara europeana. Astfel, s-a ajuns ca in 1994, Large Hadron Collider sa ia nastere ca rezultat al colaborarii a nu mai putin de 20 de tari membre ale CERN.

 

Ce vrea sa dovedeasca LHC? 

Poate cea mai mare realizare a oamenilor de stiinta implicati in proiectul LHC este dovedirea existentei particulei Higgs, asa numita „particula a lui Dumnezeu”, element ipotetic, imposibil de dovedit pana in prezent, despre care se crede ca ar inzestra cu masa toate particulele din Univers, exceptie facand fotonii si neutrinii (a nu se confunda cu neutronii – particulele din nucleul atomic). Termenul a aparut in 1964, atunci cand fizicianul englez Peter Higgs a postulat ideea mecanismului care ii poarta numele. Conform britanicului, totul pluteste intr-o mare de particule Higgs, capatand, la nivel de electroni, o masa si o greutate proprie. Singurul impediment al teoriei sale ar fi acela ca nu poate fi demonstrata…cel putin pana maine.

Se stie astazi ca materia, in totalitatea sa, – planete, stele si galaxii – nu reprezinta decat maxim 4% din intregul Univers. O cantitate de aproape 26% este reprezentata de materie neagra, in timp ce restul de 70% din Cosmos este format din energie intunecata, asa numita „energie noire”, cea „vinovata”, printre altele, de continua expansiune a Universului si de accelerarea galaxiilor in directii opuse uneia fata de cealalta. Ceea ce nu si-au putut explica oamenii de stiinta este modul in care acestea s-au format si modul in care ele interactioneaza. Un mister ce nu poate fi descifrat in teorie si a carui rezolvare poate veni in urma uriasului experiment LHC.

O alta expectanta a cercetatorilor CERN este cea legata de dovedirea existentei unor alte dimensiuni decat cele cunoscute. Daca experimentul care va avea loc la Geneva va functiona la parametrii astepati, oamenii de stiinta spera sa confirma teoria superstringurilor, cea care sustina ca quarcurile, particule subdivizionare atomilor, sunt corzi vibrante infime.

 

Cum functioneaza LHC? 

S-a spus, pe buna dreptate, ca experimentul LHC este cel mai mare din istoria de pana acum a omenirii. Peste 10.000 de persoane au lucrat timp de 14 ani pentru a putea pune in functiune uriasul mecanism, aflat la aproape 100 de metri adancime, si care se intinde pe nu mai putin de 29 de kilometri. Giganticul accelerator de particule este format din circa 5000 de magneti superconductori, si va accelera protoni in ambele sensuri ale tunelului cu o viteza egala cu 99,9999991 din viteza luminii. Energia dezvoltata in timpul acestui experiment va fi de 100.000 de ori mai mare decat cea existenta in centrul Soarelui, motiv pentru care superconductorii LHC vor fi raciti pana la temperatura de –271,25 C, temperatura minima admisa de natura. Se incearca, astfel, recrearea conditiilor existente in microsecunda imediat urmatoare ipoteticului Big Bang, o situatie de la care oamenii de stiinta asteapta raspunsuri legate de aparitia a tot ceea ce reprezinta astazi Universul.

 

Pericolul LHC 

In ciuda tuturor dezmintirilor date de cercetatorii implicati in proiectul LHC, conform carora sansele ca acesta sa produca o catastrofa globala ar fi de 1 la 50 de milioane, echivalenta cu cea a castigarii unui bilet la loterie, exista inca multi contestatari ai proiectului.

Una dintre teoriile criticilor prevede aparitia in timpul experimentului a ipoteticelor particule numite strangeleti, fapt ce ar putea duce la o conversie nucleara a atomilor, si la transformarea Pamantului intr-un corp lipsit total de viata. Un alt risc semnalat de cercetatorii contestatari este cel legat de crearea unor microscopice gauri negre, gauri negre ce vor traversa planeta dintr-o parte in alta, absorbind materia din jurul lor, pana in momentul in care vor fi suficient de puternice pentru a inghiti intregul Pamant.

Desi nu neaga posibilitatea, destul de mare, ca astfel de gauri negre sa apara in timpul experimentului, oamenii de stiinta de la CERN sustin ca acestea, datorita marimii lor infime, se vor dezintegra de la sine. „Natura a generat pe Terra, de-a lungul miliardelor de ani, milioane de astfel de reactii, iar planeta continua sa existe. Nu trebuie sa ne temem de aparitia unor noi particule sau a unor forme necunoscute de materie care sa duca la distrugerea Pamantului. Astfel de teorii tin, mai degraba, de domeniul SF”, sustine Brian Cox, profesor in cadrul Universitatii din Manchester si unul dintre oamenii de stiinta implicati in proiectul LHC.

 

FACTS 

Experimentul LHC trebuia pornit in 26 noiembrie 2007, dupa ce fusese amanat, in prealabil, de mai multe ori. Acesta a esuat, insa, datorita unui accident survenit in urma unei defectiuni la unul dintre magnetii supeconductori. Acesta a explodat in uriasul tunel in care se afla LHC, fara a produce victime sau pagube insemnate.

Tarile membre CERN sunt : Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Germania, Suedia, Italia, Norvegia, Elvetia, Olanda, Austria, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Polonia, Finlanda, Ungaria, Cehia, Slovacia si Bulgaria. Cele 20 de tari membre CERN sunt asistate de opt tari si organizatii internationale cu statut de observatori : Israel, Statele Unite ale Americii, Japonia, Turcia, Rusia, India, UNESCO si Comisia Europeana.

sursa : descopera.ro