Large Hadron Collider – Experimentul care poate aduce Apocalipsa .. amanat !

Experimentul Large Hadron Collider, prin care se încearcă recrearea condiţiilor Big Bang-ului, a îngrozit deja întreaga lume. Există deja foarte multe scenarii pesimiste care susţin că ceea ce se va întâmpla în tunelul de la graniţa dintre Elveţia şi Franţa va declanşa o gaură neagră care va înghiţi pământul. Practic, experimentul Large Hadron Collider ar putea provoca sfârşitul lumii, susţin unii cercetători.

Se amână Apocalipsa?

Dacă va fi aşa, trebuie să ştim că vom putea totuşi să mai stăm liniştiţi cel puţin o lună. Şi asta pentru că, miercuri, la Geneva, va avea loc doar un test al celui mai mare accelerator de particule din lume. Experimentul final va avea loc pe 21 octombrie, în prezenţa şefilor de state din 20 de ţări, mai puţin România. Şi asta pentru că ţara noastră, deşi participă la experiment, nu este parte integrantă a proiectului, procedurile fiind în curs.

Acum o lună, testare eşuată

Şi totuşi, ce se va întâmpla miercuri la Geneva? Potrivit directorului Institutului de Fizică Nucleară, Nicolae Zamfir, miercuri va avea loc doar un test final al experimentului Large Hadron Collider. Se va verifica practic dacă fascicolul de protoni poate trece prin acceleratorul de particule, “pentru a nu exista surprize în momentul în care la faţa locului vor fi 20 de şefi de state”.Testul din 10 septembrie ar putea dura doar câteva minute, iar rezultatul lui ar trebui comunicat imediat opiniei publice. Ce nu se prea ştie însă este că, acum o lună, a mai avut loc un test asemănător care a eşuat.

Românii care lucrează la Big Bang

România a participat cu aproape 70 de persoane la experimentul Large Hadron Collider, majoritatea membri ai Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele. În acest moment la Geneva se mai află 12 cercetători români, care vor prelucra datele de la testul de miercuri. Coordonatorul cercetătorilor români este doctorul Mihai Caprini. Deocamdată, ţara noastră nu face parte oficial din cele 20 de ţări care sprijină evenimentul Large Hadron Collider.

Magnetul uriaş şi gaura neagră

Centrul European pentru Cercetare Nucleară – cea mai importantă instituţie dedicată cercetării originilor materiei – a instalat în tunelul de la graniţa dintre Elveţia şi Franţa cel mai mare şi mai puternic detector de particule creat vreodată: un dispozitiv cântărind 12.000 de tone, desfăşurat într-un tunel cu o lungime de 27 de kilometri, având ca principal component, pe lângă alte 14 părţi, un uriaş magnet de 2.000 de tone, 16 metri înălţime, 17 metri lăţime şi 13 metri lungime. Proiectul LHC – Large Hadron Collider, este finanţat de 20 de state, a costat 5,4 miliarde € şi va avea loc la o adâncime de 92 de metri sub centrul de cercetare situat în apropiere de Geneva. Experimentul, care va debuta pe 21 octombrie, ar trebui să dureze 10 ani, timp în care cel mai mare accelerator de particule din lume ar trebui să funcţioneze non-stop. Aşadar, condiţii optime permanente pentru producerea unei găuri negre, potrivit pesimiştilor.

Large Hadron Collider – Experimentul care poate aduce Apocalipsa – Video documentar

Documentarul este din urma cu un an si explica ce se va intampla – sau nu ,sau poate mai mult – maine 10 septembrie 2008 !

Deja Vu – amintiri despre viitor.

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total necunoscute. O vizita in premiera la un magazin in care totul pare deja cunoscut, o discutie ce lasa impresia ca a mai avut loc, desi ea nu s-a mai intamplat niciodata, sau chipul familiar al unei persoane care, in realitate, este vazut pentru prima oara, sunt doar cateva dintre simptomele neexplicate, insa considerate normale, ale senzatiei de deja vu.

Unele persoane ajung pana in punctul in care pot da detalii amanuntite despre locuri pe care le vad pentru prima oara ca si cum, intr-o experienta sau existenta anterioara, ar fi trait exact aceleasi senzatii, iar sentimentul de deja vu poate fi atat de intens incat apare tendinta de a fi asociat cu aspecte mistice ale vietii. Este deja celebru cazul lui Carl Gustav Jung, ilustrul psiholog elvetian si fondator al psihologiei analitice, cel care a descris un puternic sentiment de deja vu in momentul in care s-a aflat in fata unui tablou ce ilustra un medic. Senzatia de familiaritate a psihologului fata de pantofii si hainele personajului din tablou l-a determinat intr-un final pe acesta sa concluzioneze: persoana pictata era el insusi in timpul unei vieti anteriorare, explicatie cel putin ciudata, tinand cont ca este vorba de unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai secolului XX.

 

Ce este senzatia de deja vu? 

Desi in prezent exista peste 40 de teorii care incearca sa explice bizarele feste ale mintii umane, oamenii de stiinta sunt inca rezervati asupra acestui delicat subiect. Primul care a analizat senzatiile de deja vu si cel care, de altfel, a impamantenit acest termen, a fost medicul francez Emil Boirac. In volumul sau intitulat “L’Avenir des Sciences Psychiques“, volum ce a fost publicat in anul 1876, omul de stiinta francez definea trei tipuri de deja vu: deja vecu – deja trait, deja senti – deja simtit si deja visite – deja vizitat. Ulterior, derivat din primele trei tipuri, a fost definit si sentimentul de deja entendu – deja auzit, precum si antonimul jamais vu – nemaivazut, senzatie opusa celei de deja vu, in care o persoana revenita intr-un loc familiar, spre exemplu, realizeaza ca nu mai recunoaste nimic.

Desi senzatiile de deja vu apar pe toata durata vietii, medicii au reusit sa identifice intervalele de varsta in care ele apar cel mai des, asta si ca o explicatie e existentei lor. Varstele critice sunt cele cuprinse in intervalul 15 – 19 ani si 35 – 40 de ani. Daca in cazul adolescentilor o posibila explicatie a aparitiei senzatiei de deja vu este data de reactia creierului in fata unor experiente noi si intense pe care subiectul nu le-a mai trait, in cazul persoanelor de varsta medie, vinovata de senzatiile misterioase ar fi criza varstei mijlocii, cea care incepe sa le joace feste subiectilor, dandu-le acestora false senzatii despre experiente care nu au avut loc.

 

Posibile explicatii ale sentimentului de deja vu 

Dat fiind faptul ca senzatiile de deja vu nu sunt anuntate de simptome si nu dureaza mai mult de 30 de secunde, fenomenul in sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de stiinta care a incercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a vazut in falsele amintiri un rezultat al reprimarii inconstiente a memoriei de catre creierul uman in fata unor experiente traumatizante traite la o varsta frageda. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioada din secolul XX, pana in momentul in care deja vu-ul a reintrat in atentia oamenilor de stiinta.

Ignorate o buna perioada de timp in mediile academice, datorita tot mai desei lor asocieri cu fenomene care ies din sfera stiintei (reincarnarile, fenomenele OZN sau parapsihologia), senzatiile de deja vu au reintrat de curand in atentia cercetatorilot dupa ce acestia au reusit sa aprofundeze studiul creierului uman.

Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de catre cercetatori este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii si a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscuta sub numele de atentie distributiva sau teoria mesajelor subliminale. Intr-unul dintre testele efectuate de cei doi oameni de stiinta, acestia au prezentat unui grup de studenti o serie de fotografii ale unor locatii pe care nici unul dintre subiecti nu le mai vazuse vreodata. Cu putin timp inainte de inceperea testelor, cercetatorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca in creierul unei persoane sa poate fi inregistrata imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta sa fie constienta), o parte din studentii participanti la experiment. Rezultatul a fost ca persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat ca au un straniu sentiment de familiaritate fata de imaginile din fotografii, desi acest lucru ar fi fost, in mod normal, imposibil.

O alta teorie acceptata de catre oamenii de stiinta este cea a medicului olandez, Hermon Sno. Acesta sustine ca memoria se comporta asemenea unei holograme, creierul fiind capabil sa creeze imagini tridimensionale ale unor fragmente minuscule de amintiri sau senzatii. Conform cercetatorului olandez, senzatia de deja vu nu ar fi altceva decat reminiscente ale unor asemenea imagini holografice create de creierul nostru, imagini care, din stare latenta, revin la suprafata in momentul in care gasesc un corespondent in lumea reala.

Nu putea lipsi din aceasta lista psihiatrul american Robert Efron, cel care a dat nastere teoriei care ii poarta numele si care mai este cunoscuta si ca teoria procesarii duale. In urma studiilor efectuate pe pacientii din Spitalul de Veterani din Boston, Efron a concluzionat ca senzatia de deja vu isi are explicatia in procesele neurologice. Astfel, creierul care este asaltat zilnic de milioane de informatii poate sa nu se sincronizeze perfect atunci cand este vorba de asimilarea acestora. Medicul american a observat ca emisfera stanga a creierului este responsabila de sortarea si asimilarea informatiilor primite. De asemenea, omul de stiinta a sesizat faptul ca senzatiile pot fi percepute cu o anumita intarziere, fapt ce duce la inregistrarea acestora ca experiente trecute, in realitate ele nefiind mai vechi de cateva secunde.

 

Senzatia de deja vu si visele premonitorii 

Una dintre cele mai aprigi dispute ale oamenilor de stiinta este cea legata de asocierea senzatiei de deja vu cu visele premonitorii. Omul de stiinta elvetian Arthur Funkhouser sustine ca visele pot fi cauza misterioaselor amintiri despre viitor. Desi nu exista o explicatie general acceptata a aparitiei unor asemenea vise, testele efectuate de savantul elvetian pe studentii de la Universitatea Oxford arata ca un procent de aproape 13 % dintre persoane au intr-adevar vise premonitorii. Un studiu realizat in 1988 de un psihiatru american, Dr. Nancy Sodow, confirma teoria lui Arthur Funkhouser, desi procentul indicat de aceasta din urma nu este mai mare de 10%.

Si totusi, in ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja vu, oamenii de stiinta recunosc faptul ca teoriile emise in ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasle senzatii. Probabil ca tehnologia viitorului sau intelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totala a acestor fenomene. Pana atunci, lupta dintre stiinta si pseudostiinta poate lasa loc interpretarilor de orice fel.

 

BIZZARE FACTS 

Desi nu este considerat drept un sentiment de deja vu, senzatia pe care au pilotii in timpul zborurilor cu avioane supersonice este similara cu cea pe care copiii o au in visele lor. Visele in care este retraita senzatia de zbor apar numai in timpul copilariei si dispar odata cu varsta adolescentei. Cu toate acestea, exista un procent, desi extrem de mic, al persoanelor care au declarat ca viseaza ca zboara chiar si la maturitate.

Multi dintre cei care au experimentat senzatia de deja vu, sustin ca aceasta apare in urma rapirilor extraterestre si ca urmare a reprimarii memoriei de catre potentialele fiinte din spatiul extraterestru. Sedintele de hipnoza nu au adus nici un rezultat plauzibil, atata vreme cat unele concluzii par sa sustina asemenea declaratii hazardate.

Desi o senzatie de deja vu nu dureaza mai mult de 30 de secunde, exista persoane pentru care un astfel de sentiment dureaza mult mai mult, fara a fi asociat cu vreo boala psihica. Este celebru cazul unui inginer britanic pensionat care s-a plans in repetate randuri familiei de prezenta unor indelungate senzatii de deja vu. Sfatuit de membrii familiei sa viziteze o clinica de psihologie, acesta a raspuns resemnat: „Nu are nici un rost. Stiu deja cum va fi”. Cazul a fost studiat de Dr. Chris Moulin, pisholog in cadrul Universitatii din Leeds. Cercetatorul a declarat ca a fost socat in momentul in care, intalnindu-l pe britanicul in cauza, acesta i-a descris in detaliu parintii pe care nu exista nicio posibilitate sa ii fi intalnit vreodata.

Sursa:Science

Large Hadron Collider – Experimentul care poate aduce Apocalipsa

Ideea construirii unei asemenea masinarii gigantice, care sa recreeze ipoteticul Big Bang, a aparut inca din anii ‘80. CERN (Organizatia Europeana de Cercetare Nucleara) a fost prima institutie care si-a propus sa construiasca acel mecanism care sa repete, la o scara redusa, inceputul Universului asa cum a fost acesta in prima sa microsecunda de existenta. Prima realizare de acest gen a reprezentat-o Large Electron Positron (LEP), un mecanism care a functionat din 1989 si pana in anul 2000. Era, insa, nevoie de o noua masina, mult mai puternica, dar costurile acesteia erau prea mari pentru a putea fi sustinute de o singura tara europeana. Astfel, s-a ajuns ca in 1994, Large Hadron Collider sa ia nastere ca rezultat al colaborarii a nu mai putin de 20 de tari membre ale CERN.

 

Ce vrea sa dovedeasca LHC? 

Poate cea mai mare realizare a oamenilor de stiinta implicati in proiectul LHC este dovedirea existentei particulei Higgs, asa numita „particula a lui Dumnezeu”, element ipotetic, imposibil de dovedit pana in prezent, despre care se crede ca ar inzestra cu masa toate particulele din Univers, exceptie facand fotonii si neutrinii (a nu se confunda cu neutronii – particulele din nucleul atomic). Termenul a aparut in 1964, atunci cand fizicianul englez Peter Higgs a postulat ideea mecanismului care ii poarta numele. Conform britanicului, totul pluteste intr-o mare de particule Higgs, capatand, la nivel de electroni, o masa si o greutate proprie. Singurul impediment al teoriei sale ar fi acela ca nu poate fi demonstrata…cel putin pana maine.

Se stie astazi ca materia, in totalitatea sa, – planete, stele si galaxii – nu reprezinta decat maxim 4% din intregul Univers. O cantitate de aproape 26% este reprezentata de materie neagra, in timp ce restul de 70% din Cosmos este format din energie intunecata, asa numita „energie noire”, cea „vinovata”, printre altele, de continua expansiune a Universului si de accelerarea galaxiilor in directii opuse uneia fata de cealalta. Ceea ce nu si-au putut explica oamenii de stiinta este modul in care acestea s-au format si modul in care ele interactioneaza. Un mister ce nu poate fi descifrat in teorie si a carui rezolvare poate veni in urma uriasului experiment LHC.

O alta expectanta a cercetatorilor CERN este cea legata de dovedirea existentei unor alte dimensiuni decat cele cunoscute. Daca experimentul care va avea loc la Geneva va functiona la parametrii astepati, oamenii de stiinta spera sa confirma teoria superstringurilor, cea care sustina ca quarcurile, particule subdivizionare atomilor, sunt corzi vibrante infime.

 

Cum functioneaza LHC? 

S-a spus, pe buna dreptate, ca experimentul LHC este cel mai mare din istoria de pana acum a omenirii. Peste 10.000 de persoane au lucrat timp de 14 ani pentru a putea pune in functiune uriasul mecanism, aflat la aproape 100 de metri adancime, si care se intinde pe nu mai putin de 29 de kilometri. Giganticul accelerator de particule este format din circa 5000 de magneti superconductori, si va accelera protoni in ambele sensuri ale tunelului cu o viteza egala cu 99,9999991 din viteza luminii. Energia dezvoltata in timpul acestui experiment va fi de 100.000 de ori mai mare decat cea existenta in centrul Soarelui, motiv pentru care superconductorii LHC vor fi raciti pana la temperatura de –271,25 C, temperatura minima admisa de natura. Se incearca, astfel, recrearea conditiilor existente in microsecunda imediat urmatoare ipoteticului Big Bang, o situatie de la care oamenii de stiinta asteapta raspunsuri legate de aparitia a tot ceea ce reprezinta astazi Universul.

 

Pericolul LHC 

In ciuda tuturor dezmintirilor date de cercetatorii implicati in proiectul LHC, conform carora sansele ca acesta sa produca o catastrofa globala ar fi de 1 la 50 de milioane, echivalenta cu cea a castigarii unui bilet la loterie, exista inca multi contestatari ai proiectului.

Una dintre teoriile criticilor prevede aparitia in timpul experimentului a ipoteticelor particule numite strangeleti, fapt ce ar putea duce la o conversie nucleara a atomilor, si la transformarea Pamantului intr-un corp lipsit total de viata. Un alt risc semnalat de cercetatorii contestatari este cel legat de crearea unor microscopice gauri negre, gauri negre ce vor traversa planeta dintr-o parte in alta, absorbind materia din jurul lor, pana in momentul in care vor fi suficient de puternice pentru a inghiti intregul Pamant.

Desi nu neaga posibilitatea, destul de mare, ca astfel de gauri negre sa apara in timpul experimentului, oamenii de stiinta de la CERN sustin ca acestea, datorita marimii lor infime, se vor dezintegra de la sine. „Natura a generat pe Terra, de-a lungul miliardelor de ani, milioane de astfel de reactii, iar planeta continua sa existe. Nu trebuie sa ne temem de aparitia unor noi particule sau a unor forme necunoscute de materie care sa duca la distrugerea Pamantului. Astfel de teorii tin, mai degraba, de domeniul SF”, sustine Brian Cox, profesor in cadrul Universitatii din Manchester si unul dintre oamenii de stiinta implicati in proiectul LHC.

 

FACTS 

Experimentul LHC trebuia pornit in 26 noiembrie 2007, dupa ce fusese amanat, in prealabil, de mai multe ori. Acesta a esuat, insa, datorita unui accident survenit in urma unei defectiuni la unul dintre magnetii supeconductori. Acesta a explodat in uriasul tunel in care se afla LHC, fara a produce victime sau pagube insemnate.

Tarile membre CERN sunt : Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Germania, Suedia, Italia, Norvegia, Elvetia, Olanda, Austria, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Polonia, Finlanda, Ungaria, Cehia, Slovacia si Bulgaria. Cele 20 de tari membre CERN sunt asistate de opt tari si organizatii internationale cu statut de observatori : Israel, Statele Unite ale Americii, Japonia, Turcia, Rusia, India, UNESCO si Comisia Europeana.

sursa : descopera.ro

Omul Zapezilor exista.

Testele efectuate asupra a doua fire de par descoperite in nord-estul Indiei dovedesc ca Yeti, cunoscut europenilor si ca Omul Zapezilor, exista in realitate, este anuntul soc facut de cercetatorii britanici, citati de DailyMail.

Echipa de specialisti care a analizat mostrele de par, lungi de 33 respectiv 44 de milimetri, a fost incapabila sa le asocieze cu o specie cunoscuta zoologilor. „Cele doua fire de par reprezinta dovada clara ca o primata uriasa, posibil acel Yeti din povestirile localnicilor, a existat si, probabil mai exista, in Asia. Probabil datorita zonei greu accesibile, misteriosul animal a reusit sa stea departe de privirile oamenilor”, sustine Ian Redmond, coordonatorul echipei de cercetatori.

In ciuda scepticismului vadit al comunitatii stiintifice internationale cu privire la existenta lui Yeti, probele de par recoltate in urma cu cinci ani dovedesc, fara doar si poate, existenta unei creaturi uriase, posibil o primata necunoscuta, care a supravietuit intr-un anonimat aproape total, in muntii Himalaya.

Urme ale animalului hibrid, parte om, parte animal, au fost descoperit pentru prima oara de cercetatorii europeni, in 1921, in zapezile himalayene, si apoi de Edmund Hilary in 1953. Ultimele urme au fost gasite in decembrie anul trecut, in aceeasi zona, de catre prezentatorul tv american Josh Gates, care s-a deplasat in India dupa ce localnicii alarmati au declarat ca Yeti a fost vazut timp de doua zile consecutiv in preajma satelor din apropiere.

Sursa:DailyMail

Monstrul din Gevaudan

Creaturi infricosatoare, demonice, al caror simplu nume este capabil sa starneasca groaza se regasesc in mai toate miturile lumii. Si totusi, ceea ce s-a intamplat in Franta secolului al XVIII-lea nu este un mit. Cele peste o suta de victime, majoritatea femei si copii, sunt dovada faptului ca ‘’Bestia din Gevaudan’’ a existat in realitate.

Totul a inceput in iunie 1764, in apropierea de Langogne, un mic sat din fosta regiune franceza Gevaudan, astazi departamentul Lozere, atunci cand primul din ceea ce avea sa fie o lunga serie de atacuri avea loc la marginea padurii Mercoire. Victima , o tanara femeie va declara in stare de soc ca un animal necunoscut, asemanator cu un lup, dar de dimensiuni mult mai mari, o atacase in timp ce isi pastea vitele in apropiere. Femeia scapase cu viata ca prin minune datorita unui taur care reusise sa puna pe fuga infricosatoarea creatura. Relatarea acesteia avea sa ii socheze pe sateni si in cel mai scurt timp va face inconjurul Frantei. Din declaratiile ei, fiara care o atacase parea un fel de monstru cu un cap urias, urechi ca niste coarne, o coada de leu si gheare imense cam cat trei palme de om. Animalul se deplasa in salturi de cativa metri, fapt confirmat de urmele lasate la locul luptei, si scotea sunete ingrozitoare.

Chiar daca la inceput mai existau sceptici care sa nu dea crezare spuselor tinerei, urmatoarele luni avea sa aduca asupra satului Langogne un val de teroare care nu mai lasa loc de nicio indoiala. Bestia din Gevaudan, asa cum fusese numita, exista in realitate. Victimele, in marea lor majoritate femei si copii, incepusera sa fie descoperite din ce in ce mai des. Corpurile acestora erau decapitate si devorate partial. Putinele persoane care scapasera cu viata in urma atacurilor si care nu cazusera prada nebuniei relatau aceleasi intamplari.

Panica va cuprinde si satele din jur, iar oamenii incepusera sa vorbeasca despre varcolaci, dragoni sau chiar despre diavol. Se parea ca este vorba nu de un singur animal ci de mai multe cu atat mai mult cu cat crimele inexplicabile aveau loc in acelasi timp in locuri aflate la distante apreciabile unul de celalalt. Armele pareau sa nu aiba efect asupra monstrului, dupa cum aveau sa declare doi vanatori care trasesera asupra sa de la numai cativa pasi. Fiara se prabusise pentru ca numai cateva clipe mai tarziu sa se ridice si sa isi piarda urma in padure.Urmele de sange ii facusera pe oameni sa creada ca aceasta fusese ranita grav si ca avea sa isi piarda viata in zilele urmatoare. Spre groaza lor insa, mai multe persoane aveau sa fie ucise la numai cateva zile de la incident.

Localnicii se vor uni intr-una dintre cele mai mari expeditii de vanatoare conduse vreodata. Condusi de un anume capitan Duhamel si de 57 dintre soldatii acestuia, toti satenii care puteau purta o arma vor pleca in cautarea bestiei. Aceasta se va dovedi insa de negasit chiar daca oamenii, in disperare de cauza, ajunsesera sa se imbrace in rochii pentru a o putea pacali. Vanatoarea avea sa dureze timp de o luna, timp in care vanatori din toate colturile Frantei se alaturasera temerarei expeditii, fara nici un succes insa. Sute de lupi fusesera ucisi, dar nici unul dintre ei nu parea sa fie ucigasul misterios.

La numai cateva zile de la incheierea vanatorii, atacurile aveau sa reinceapa cu o ferocitate de nedescris. Oamenii descopereau cu groaza chiar si cate trei victime in aceiasi zi. Moartea a doi copii avea sa fie picatura care sa umple paharul. Insusi regele Ludovic al XV-lea avea sa il numeasca personal pe Jean-Charles d’Enneval, cel mai cunoscut vanator de lupi din Normandia, in fruntea unei expeditii care sa captureze monstrul. Jean Charles, insotit de catre fratele sau Jean Francois, va petrece cateva luni in Gevaudan vanand nu mai putin de 1200 de lupi. Nici unul dintre ei nu era insa cel cautat. In acelasi timp, atacurile continuau sa faca si mai multe victime.

Regele va face o noua incercare, demitandu-l pe d’Enneval si numindu-l in locul acestuia pe Francois Antoine, archebuzierul regal si seful vanatorilor din Franta. La data de 20 septembrie 1765, Francois personal avea sa doboare un lup de dimensiuni uriase pe care il va impaia si il va trimite la Versailles. Animalul avea aproape doi metri lungime, 80 de centimetri inaltime si circa 65 de kilograme. Considerand ca a ucis bestia care terorizase regiunea timp de peste un an, seful vanatorilor se va intoarce la Paris, acolo unde va fi primit ca un erou. Regele avea sa il rasplateasca pe Francois Antoine cu o suma imensa de bani interzicand in acelasi timp sa se mai vorbeasca despre monstrul ucigas.

Monstrul din Montauk

O intreaga telenovela s-a declansat in East Hampton, New York, dupa ce un agent imobiliar local, Eric Olsen, a gasit pe plaja cadavrul unui animal necunoscut.

Uimit de descoperirea sa, acesta l-a luat si l-a depozitat in gradina unui prieten artist, care urma sa ii foloseasca oasele in lucrarile sale.
Numai ca la foarte scurt timp dupa gasirea acestuia, cadavrul a disparut ca prin minune, fara sa se mai stie ceva de el. Olsen este de parere ca acesta i-a fost furat, insa cateva fotografii ale ciudateniei numita “Monstrul din Montauk” au fost facute inainte de disparitia acestuia.

Dupa gasirea cadavrului, multa lume a refuzat sa creada ca exemplarul apartine criptozoologiei. Unii sunt de parere ca este vorba despre un raton, in vreme ce altii cred ca este un pit bull antrenat pentru lupte care a fost sacrificat, probabil dupa ce a fost infrant.
O multime de teorii se invart in jurul Monstrului din Montauk, insa nici una nu poate fi verificata, in lipsa corpului acestuia, lasand mass-media americana in mijlocul unui vartej de intrebari si supozitii.

Sursa: Fox News

Criptozoologia – granita dintre stiinta si fictiune

Multe dintre misterele trecutului au fost dezvaluite abia la inceputurile secolului XXI, cu ajutorul noilor tehnologii si instrumente, care numai in urma cu un secol, pareau sa apartina domeniului science-fiction-ului.

Monstrul din Loch Ness a fost recunoscut oficial ca fiind mort, iar cei care mai cred in existenta Chupacabrei sau a lui Big Foot reprezinta deja o minoritate, cu atat mai mult cu cat ultimul “Big Foot” aparut s-a dovedit a fi o farsa ieftina. Atat oameni din lumea intreaga, cat si cercetatori au manifestat un interes crescut pentru aceste animale misterioase. O fotografie sau un filmulet al unei creaturi necunoscute va face fara gres inconjurul lumii si va crea o serie de discutii si de controverse pe seama ei.

Pe langa “vedetele” criptozoologiei, cum ar fi primate uriase sau monstri din lacuri, mai sunt si soparle de mare, caracatite uriase, sarpele pasare si chiar dinozauri.
Pentru multi oameni, insa, aceste animale necunoscute nu sunt decat niste basme moderne. Cu toate acestea, exista un motiv pentru care stiinta le-a incadrat intr-un domeniu. Multe dintre descoperirile mai mult sau mai putin recente au fost facute datorita acestor povesti, care pana de curand, nu faceau parte decat din folclorul local.
In randul misterelor rezolvate se afla descoperirea gorilelor in 1847, a ursilor panda giganti in 1869, a girafei cu gat scurt, numita okapi, in 1901, a dragonului Komodo in 1912 sau a maimutei bonobo in 1929.
Alte specii au fost redescoperite sute de ani mai tarziu, cum este cazul pestelui Latimeria sau Coelacanthus Latimeria, despre care se credea ca a disparut in perioada cretacica, fiind regasit in anul 1938.
Noi intrari in cataloagele zoologice sunt anuntate aproape saptamanal in reviste de specialitate, dar deoarece acestea sunt in majoritate bacterii si insecte, si mai putin animale sangeroase sau monstri din adancuri, nu reusesc sa atraga sufiecient de mult atentia publicului larg.

Pe masura ce stiinta a dezvaluit adevarata natura a unor asa-numiti monstri, imaginatia populara a dat nastere unor alte creaturi in care se creada sau de care sa se teama.
In timp, locul Bestiei din Gevaudan a fost luat de monstrul din Loch Ness, care a fost devansat ca popularitate de Big Foot, mai ales de cand acesta din urma si-a reevaluat tehnicile de marketing si si-a reconsiderat strategia de branding, desigur, cu un mic ajutor… uman. Criptozoologia, stiinta care luase in grija sa aceste aparitii misterioase, incepea sa-si piarda din fani, insa secolul XXI vine cu proprii sai monstri.
Va propun o trecere in revista a unor monstri din vechime, a altora cu care practic am crescut, si a celor cu care abia facem cunostinta.

 

Bestia din Gevaudan 

Monstrul, ramas in istorie sub numele de Bestia din Gevaudan, este un animal antropofag, care se afla la originea unei seri de atacuri asupra oamenilor, ce s-au intins pe o perioada destul de lunga, din 30 iunie 1764 pana in 19 iunie 1767. Aceste atacuri, dintre care aproximativ 124 au fost mortale, au avut loc in nordul provinciei Gevaudan din Franta, zona cunoscuta azi sub denumirea de Lozere. Prima victima, o femeie, declara in stare de soc ca un animal necunoscut, asemanator cu un lup, dar de dimensiuni mult mai mari, o atacase in timp ce isi pastea vitele in apropiere. Femeia scapase cu viata ca prin minune, datorita unui taur care reusise sa puna pe fuga infricosatoarea creatura. Din declaratiile ei, fiara care o atacase parea un fel de monstru cu un cap urias, urechi ca niste coarne, o coada de leu si gheare imense cam cat trei palme de om. Animalul scotea sunete ingrozitoare si se deplasa in salturi de cativa metri, fapt confirmat de urmele lasate la locul luptei.

Chiar daca la inceput, au existat printre sateni si sceptici care nu au vrut sa creada povestea acesteia, mai tarziu, valul de victime care avea sa vina, in mod special femei si copii, nu au mai lasat loc de indoiala. Devenise clar ca o bestie bantuia padurile din apropiere. Panica a cuprins in scurt timp toata zona, si ulterior, toata Franta.
Se parea ca este vorba nu de un singur animal, ci de mai multe, cu atat mai mult cu cat crimele inexplicabile aveau loc in acelasi timp, in locuri aflate la distante apreciabile unul de celalalt. Armele pareau sa nu aiba efect asupra monstrului, dupa spusele unor vanatori care trasesera asupra sa de la numai cativa pasi.
Frica fata de aceasta creatura sangeroasa crestea pe masura ce crestea si numarul victimelor, care ajungea chiar si pana la trei pe zi. Uciderea a doi copii l-a facut pe regele Ludovic al XV-lea sa nu mai poata intoarce capul de la aceasta problema grava cu care se confrunta tara. Acesta a organizat o expeditie de capturare a monstrului, punandu-i in fruntea ei pe cei mai buni vanatori. Desi un lup urias a fost capturat, impaiat si adus la curtea regala, atacurile s-au reluat dupa o scurta perioada.

Doi ani mai tarziu, la 19 iunie 1767, totul avea sa ia sfarsit la fel de misterios precum incepuse. Un vanator local, Jean Chastel, ucidea fiara intr-un mod care va da nastere la multe speculatii. In timpul unei noi partide de vanatoare, martorii oculari relateaza cum Chastel, abordand un calm neobisnuit intr-o astfel de situatie, s-a asezat la umbra unui copac, unde a inceput sa citeasca Biblia. Aproape imediat, fiara a aparut la numai cativa pasi de acesta fara a schita insa vreun semn de amenintare. Chastel si-ar fi terminat rugaciunea si abia apoi ar fi ridicat arma in care se aflau cateva gloante de argint pregatite anume pentru aceasta ocazie. Dupa doua focuri, totul parea sa se fi terminat.
La numai o saptamana de la vanarea primului animal, un alt lup urias, de data aceasta o femela, era ucisa de catre Jean Terisse, un vanator local. Se pare ca aceasta era perechea monstrului. Odata cu moartea celor doua fiare, niciun alt atac nu a mai fost semnalat.

 

Chupacabra 

Termenul de “chupacabra” (chupar = a suge, cabra =capra) este unul de referinta in domeniul criptozoologiei si se refera la o fiinta misterioasa care ataca animalele, sugandu-le sangele.
Desi prezenta ei a fost semnalata de multe ori, o dovada concludenta a existentei acesteia nu a putut fi obtinuta niciodata. Originea legendei se afla in Puerto Rico, unde a fost vazut pentru prima data, insa intr-un timp foarte scurt, Chupacabra a devenit faimoasa in toata America de Sud, Mexic, si chiar in unele zone din sudul Statelor Unite. Legenda a luat nastere in 1992, in momentul in care ziarele din Puerto Rico au inceput sa publice articole despre imprejurarile misterioase in care mor din ce in ce mai multe animale. Pana atunci, mai fusesera raportate cazuri asemanatoare, iar misteriosul faptas fusese botezat initial “Vampirul din Moca”, deoarece acolo au fost semnalate primele vampirizari.

Descrierea populara a acestei entitati pomeneste despre o creatura mica, de maxim un metru inaltime, cu o piele zgrunturoasa, ochi mari si capul oval. Portretul este relativ vag si corespunde cu cel a unei fiinte din mitologia contemporana sud-americana, cunoscuta sub numele de “gris”. In alte descrieri, chupacabra are o figura canina si picioarele din spate mai lungi, asemanatoare cu cele ale cangurului. Structura corporala are trasaturi humanoide, cu diferenta ca prezinta o coama mare de spini dorsali. In cavitatea bucala are un soi de filament, cu ajutorul caruia suge sangele victimelor sale si, cateodata, organele interne.

Animalele moarte, despre care s-a presupus ca au fost atacate de Chupacabra, nu aveau sange in corp, iar singura rana era asemanatoare mai degraba cu o intepatura, spre deosebire de majoritatea pradatoarelor, care in mod normal, sfasie cadavrul. Desi animalele sunt inzestrate cu un simt ascutit al pericolului, nici unul nu parea sa fi simtit ca era vanat si nici nu prezentau semne de opunere sau de lupta. Cei care le pazeau au declarat ulterior ca nu au auzit nici un fel de zgomote, iar acestea nu au fost sesizate nici macar de cainii care pazeau turmele. Unii martori indirecti au povestit ulterior despre reactia stranie a cainilor de paza, care pareau cuprinsi de o frica care ii paraliza. Mai mult decat atat, atacatorul nu scotea sunetele obisnuite ale unui animal de prada care porneste la vantoare si se pare ca putea sari pe distante foarte mari.

Nici un studiu stiintific nu a putut dovedi lipsa totala de sange din corpul animalelor atacate. Parul care a putut fi recoltat de cateva ori din locul presupuselor atacuri, s-a dovedit, in urma analizei ADN ca provenea de la caini. Mai mult decat atat, in Puerto Rico, trei cercetatori au oferit o recompensa de 15 000 de dolari pentru orice dovada fizica culeasa de la locul atacului, care ar dovedi, in urma analizei ADN, ca este vorba despre o creatura necunoscuta inca stiintei. Niciodata nu s-a adus dovada dorita si nici recompensa nu a fost solicitata.

 

Big Foot 

Big Foot, cunsocut si sub numele canadian de Sasquatch, este o forma hibrida intre om si maimuta, despre care se crede ca populeaza padurile din nordul Americii. Acesta este deseori descris ca avand o inaltime de pana la 2.74 metri, si ar fi asemanator unui hominid biped, complet acoperit de par. Descrieri ale unor aparitii asemanatoare au aparut si in alte colturi ale lumii, sub nume diferite, cum ar fi Yeti in Tibet si Nepal, Yeren sau Yowie in Australia si China, in timp ce legendele amerindienilor il amintesc drept Chiye-Tanka.
In domeniul destul de incapator si de primitor al criptozoologiei, Big Foot ocupa, cu siguranta, un loc de cinste, cu atat mai mult cu cat dovezile in privinta existentei sale au provocat extrem de multe dezbateri.

In decursul acestei luni, doua stiri de senzatie aveau sa faca inconjurul lumii: prima anunta descoperirea cadavrului lui Big Foot in localitatea Palo Alto din California, iar cea de-a doua, care i-a urmat la foarte putin timp, era o dezmintire a primei. Descoperirea misteriosului cadavru apartine unor tineri americani, Matthew Whitton si Rick Dyer, proprietarii unui magazin de suveniruri Bigfoot. Tocmai aceasta asociere i-a facut reticenti pe oamenii de stiinta in fata mult trambitatei descoperiri. De asemenea, nici fotografiile care ilustrau mai degraba o gorila, nu prezentau foarte multa incredere.
Primele mostre ADN prelevate au aratat ca ramasitele nu apartin unei primate necunoscute, fiind in proportie de 96% ADN uman si 4% ADN de opossum, marsupial originar din America de Nord. Intr-un final, totul s-a dovedit o farsa ieftina. Misteriosul cadavru nu era decat un costum de Halloween, in timp ce mostrele trimise de cei doi nu aveau nicio legatura cu vreo creatura necunoscuta.

 

 

Monstrul din Montauk 

Denumirea se refera la o creatura neidentificata, al carei cadavru a fost gasit pe o plaja din apropierea localitatii Montauk, New York, in luna iulie a acestui an. Identitatea creaturii si zvonurile care s-au creat in jurul acesteia, au devenit subiectul unor controverse si speculatii, ramase nerezolvate pana in prezent. Misterul a fost adancit si mai mult dupa disparitia cadavrului animalului necunoscut. In lipsa unor dovezi fizice si a unor studii asupra cadavrului, tot ceea ce se poate spune in prezent despre monstrul din Montauk reprezinta doar pure speculatii. Dupa gasirea cadavrului, multi oameni de stiinta au refuzat sa creada ca exemplarul ar trebui incadrat la criptozoologie.Unii sunt de parere ca este vorba despre un raton, o broasca testoasa, un pit bull mutilat fizic sau pur si simplu un experiment genetic esuat.
sursa : descopera.ro