Palenque, strania cetate mayasa.

Aici, nisipul clepsidrei, Inainte sa cada dintr-o parte in alta, isi celebreaza punctul de maxima tensiune si, apoi, eliberarea. Sa fie oare conditia geografica speciala a acestei arii, a acestui varf de palnie, cea care a prilejuit dezvoltarea celor mai efervescente si mai puternic creatoare civilizatii precolumbiene ale intregului spatiu american? Aici, intre doua oceane, cel Atlantic si cel Pacific, este vatra marilor culturi Maya, Olmeca siAzteca. Aici se afla unul dintre cele mai stranii, mai bogate si, in mod ciudat, mai putin explorate situri precolumbiene: Palenque.

 

Sic transit… 

Calatoria spre Palenque ne duce in cel mai sudic stat mexican, Chiapas, situat la granita cu Guatemala. Locul este binecuvantat si napastuit in acelasi timp: cursurile tumultuoase de apa furnizeaza 55% din energia hidroelectrica a Mexicului, iar solul – 50% din gazul natural al tarii si 35% din cafeaua ei. Aici, in zona inaltimilor muntoase, traieste circa un milion de vorbitori ai limbilor mayase Tzotzil si Tzeltal, insa, in proportie de doua treimi, locuintele acestora nu au nici apa, nici curent electric. Aici, pe vremuri, a vietuit un popor de constructori, savanti si artisti care a elaborat una dintre cele mai rafinate civilizatii ale continentului, cu o scriitura complexa, insumand circa 800 de glife, pe care a dezvoltat-o cu trei secole inainte de Hristos. Azi, mostenitorii Imperiului Maya sunt in proportie de 70% analfabeti.

 

Un ritual de purificare 

In centrul statului Chiapas, inaintand printre liane si pe drumuri bolovanoase, nimeresti, cu putin inainte ca palatul de la Palenque sa-ti ia ochii, la cascadele de la Agua Azul. Inca din Antichitate, se zice ca undele lor de un albastru nefiresc au avut o functie purificatoare, precum aceea a apelor Gangelui din India. O veche legenda, consemnata in „Biblia“ maya – Popol Vuh – povesteste ca uriasul Kaprakan isi construise aici niste trepte marete din piatra, menite sa-i ingaduie sa se plimbe nestingherit prin munti. Ca sa-i batjocoreasca vrerea si truda, zeul Chac (divinitate analoga aztecului Tlaloc) a asternut peste scari un covor albastru, pe care l-a smucit chiar in timp ce urca uriasul. Urletul gigantului, pe cand acesta din urma cadea, a ramas pe veci intiparit in memoria apelor raului, de unde se reverbereaza si azi ca un tunet prelung. Chiar si azi, spun localnicii, zeul Chac mai agita cu degetele sale de apa covorul bratului Pusilha, afluent al raului Tulija. Dupa cum marturisesc toti calatorii, este de ajuns sa contempli apele maiestuoase de la Agua Azul, valul cascadelor sale, transparenta iazurilor din jur, sa asculti mugetul torentelor in cadere, ca se te prosternezi, cu umilinta si recunostinta, in fata perfectiunii Naturii.

 

Lakam Ha 

In comparatie cu alte cetati mayase (Tikal sau Copan, bunaoara), Palenque are dimensiuni mai modeste. Ne aflam in Sierra de San Juan, la limita nordica a colinelor impadurite din Chiapas. Zona arheologica este situata la circa 150 de metri altitudine, in mijlocul padurii tropicale, in plin climat cald si ploios, cu o temperatura medie anuala de 260 Celsius. Partea de vestigii descoperita gratie sapaturilor facute de specialisti masoara 2,5 km2, dar se estimeaza ca nu a fost explorata nici macar 10% din suprafata totala a cetatii. Afundate in padure, acoperite de pamant si coplesite de vegetatia rebela, au mai ramas aproximativ o mie de cladiri. In 1981, situl de la Palenque a fost desemnat zona protejata, iar in 1987 a intrat pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.
Numele maya al cetatii este Lakam Ha, care inseamna Marile Ape, trimitere sugestiva la numeroasele izvoare si cascade din preajma ei. 

Atunci cand a fost cucerit Mexicul, in secolul al XVI-lea, cetatea fusese deja parasita de locuitori. Primul european care a ajuns aici s-a nimerit a fi fratele Pedro Lorenzo de la Nada, in 1567. Pe atunci, regiunea era cunoscuta populatiei Chol sub numele de Otolum, Pamantul Caselor de Piatra. Parintele Lorenzo a facut o traducere spaniola aproximativa a cuvantului – Palenque, care inseamna fortificatie. Acesta a ramas apoi numele cetatii disparute, dar si al celei moderne, nascuta ulterior in imprejurimi: Santo Domingo de Palenque. O alta teorie avanseaza ipoteza ca originea numelui Palenque s-ar afla in cuvintele mayase bahlam kin (jaguarul-soare), care ar fi putut sa indice locul unde astrul zilei se cufunda in lumea de dincolo, adica in imparatia jaguarului.

 

Mileniul mayas 

 

Iar istoria pare sa fi mers pe urmele mitului, caci lucrurile s-au petrecut exact asa: Soarele civilizatiei maya a apus chiar pe aceste taramuri. Potrivit ultimelor descoperiri, Lakam Ha a fost intemeiat in jurul anului 100 i.Hr. In acele timpuri ale preistoriei sale, era un satuc ai carui locuitori aveau preocupari exclusiv agricole. Inscriptiile din zona confirma faptul ca orasul propriu-zis s-a nascut de-abia in secolul al IV-lea d.Hr. si ca primul sau conducator purta numele de K’uk B’alam. Devenita centru de prima insemnatate al civilizatiei maya, cetatea a cunoscut numeroase episoade glorioase, dar si catastrofale, aliante fertile urmate de razboaie distructive. Se pare ca, spre sfarsitul anilor 600, Palenque s-ar fi aliat cu Tikal, cealalta mare aglomerare urbana mayasa, in scopul descurajarii tendintelor expansioniste ale cetatii Calakmul, cunoscuta si sub numele de Regatul Sarpelui.

Niste texte datand din anul 612 – era clasica a dezvoltarii orasului Lakam Ha – au un ton funest: „Pierduta este zeiasca faptura a Doamnei, pierdut este si Regele.“ Dupa intrarea triumfala in oras a lui Aj Ne’Ohl Mat, ajaw (guvernator) al Calakmulului, urmeaza o perioada de dezordine politica. La moartea acestui lider, Janaab Pakal (numit uneori si Pakal Intaiul) preia functia de ajaw, fara insa a fi vreodata incoronat oficial. Fiica sa, Sak K’uk, ii succede timp de trei ani, dupa care Palenque pare s-o apuce hotarat pe drumul splendorii si al gloriei. Fiul lui Sak, K’inisch Janaab Pakal, zis si Pakal cel Mare, devine cea mai faimoasa cape¬tenie mayasa a tuturor timpurilor.

Isi incepe domnia la varsta de 12 ani, in anul 615, si sta la carma treburilor cetatii pana in 683. Cand ajunge la putere, Palenque se afla in plina decadenta, insa, intr-un ragaz relativ scurt, Pakal reuseste sa-i confere o stralucire exploziva si un prestigiu coplesitor printre suratele sale urbane. Acum, regele construieste cea mai mare parte a palatelor si templelor din Palenque, monumente care fac azi gloria sitului sud-mexican. Dupa cateva generatii de carmuitori apartinand aceleiasi dinastii, Palenque incepe sa se stinga, sub domnia lui Pakal al IV-lea, care preluase puterea in 799. Ulterior anului 800, nu se mai construieste nici o cladire in centrul ceremonial al cetatii. Emigrarile si abandonul devin expresia decaderii definitive a regiunii. Lakam Ha va mai fi locuita pret de cateva generatii, care, toate, se dedica agriculturii, asa cum se intamplase cu o mie de ani in urma. Renasterea vechiului profil ocupational al populatiei vesteste inchiderea cercului. In secolul al XVI-lea, regiunea ramane aproape nelocuita.

sursa:Descopera.ro

Cele 10 porunci – varianta ebraica si ortodoxa.

                  Cele zece porunci  (traducere din ebraica)

 

1. Eu insumi sunt Domnul Dumnezeul tau , care te-a scos din robia  din tara Egiptultui : nu vei  avea alti Dumnezei afara de mine .

1. Sa nu iti faci chip cioplit si nici imagine de ce-i pe cerul de deasupra , pe pamintul de sub el , in apa , sau sub pamint si sa nu te inchini lor si sa nu te rogi  lor : fiindca eu Domnul Dumnezeul tau , Dumnezeul drept , inscriu pacatul parintilor pe seama  fiilor , nepotilor , stranepotilor si  strastranepotilor  .

1. Sa nu invoci numele Domnului  Dumnezeul tau in desert , ca nu v-a ispasi Dumnezeu pe cel ce va invoca numele sau in desert .

1. Tine minte ziua de repaos (shabat) si cinsteste-o . Munceste  sase zile facind toate treburile . Iar ziua a saptea , de repaos (shabat)   , sa  fie pentru  Domnul Dunnezeu : nu fa nici o treaba tu si fiul tau si fiica ta , robul tau si roaba ta si vita ta si strainul dintre portile tale . Fiindca sase zile a facut Dumnezeu cerul si pamintul , marea si tot ce este in ele , si s-a odihnit , in ziua a saptea ; de aceea , a blagoslovit Dumnezeu ziua de repaos (shabat) si a sfiintit-o .

1. Cinsteste pe tatal tau si  pe mama ta , ca sa ai  parte de zile multe pe pamintul pe care Dumnezeul tau ti l-a dat .

1. Sa nu ucizi .

1. Sa nu te inpreunezi cu nevasta altuia  .

1. Sa nu furi .

1. Sa nu silnicesti pe aproapele tau cu juramint mincinos .

1. Sa nu rivnesti la casa aproapelui tau ; sa nu rivnesti la femeia aproapelui tau ,  la robul lui , la roaba lui , la taurul lui , la asinul lui si tot ce poseda aproapele tau  .

 

Cele 10 porunci  ( Biblia ortodoxa )

1.

Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.

2.

Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.

3.

Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.

4.

Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.

5.

Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.

6.

Sa nu ucizi.

7.

Sa nu fii desfranat.

8.

Sa nu furi.

9.

Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.

10.

Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

Bucegi, zona vietii vesnice !

 

- In muntii Bucegi exista o zona de un kilometru patrat in care organismul nu oboseste, iar functiile fizico-chimice se revigoreaza brusc * Specialistii spun ca avem de-a face cu legendarul loc dintre cer si pamant

In 1999, un institut de cercetari particular din Bucuresti, angajat de o firma straina pentru a studia subteranul unei zone din Bucegi, a gasit ceva care poate fi asimilat cu legendara “Gura de Rai”. E vorba despre o panta cu o suprafata de aproximativ un kilometru patrat, unde se manifesta o anomalie magnetica atipica, dupa cum o definesc specialistii, zona care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Este, foarte probabil, cea mai ciudata descoperire facuta vreodata in Romania. In traditia populara romaneasca, Gura de Rai este un mediu intre cer si pamant cu un caracter sacru, un drum spre Rai, un loc benefic. Ca pozitionare geografica, Gura de Rai este situata pe un picior de munte si se deschide intr-o pajiste inalta sau un gol de munte. Conform “Mitologiei Romane”, cartea lui Romulus Vulcanescu, Gura de Rai este sinonima cu “plaiul”, iar autorul considera ca acestor zone mirifice li se releva caracterul sacru si prin titulatura mitropolitilor romani, denumiti “exarhi ai plaiurilor”. Romulus Vulcanescu subliniaza ca in zona Gurilor de Rai s-au incuibat cu timpul Nedeiele, sarbatori populare si institutii complexe etnoculturale satesti cu implicatii mitologice. Sabina Ispas, cercetator la Institutul de Etnografie si Folclor, considera ca termenul de “Gura de Rai” exprima o realitate simbolica a sacrului si una metaforica, in poezia populara, ca imagine artistica a atingerii armoniei absolute. Cu alte cuvinte este vorba doar despre o traditie populara, fara o baza in realitatea concreta, palpabila. Locul in care organismul nu oboseste Acestor date li s-a adaugat insa si o imagine fizica, concreta, a unei “Guri de Rai”, un loc cu o suprafata de aproximativ un kilometru patrat, care are efecte terapeutice exceptionale asupra organismului uman. In 1999, Institutul particular de cercetare “Terra” a fost angajat de o firma romano-franceza sa studieze o zona din Bucegi, situata in apropierea Pesterii Ialomicioara. Societatea era interesata de stabilirea detaliilor din subsolul acestei zone si a oportunitatii de a construi un complex hotelier. La studiu au participat specialisti din mai multe domenii, in special fizicieni si geofizicieni. Cercetarile s-au facut cu aparatura de geodetectie. Dupa mai multe zile de urcat si coborat pe acele coclauri pentru sondaje, geofizicianul Dumitru Stanica, unul dintre membrii echipei, a descoperit ceva senzational in preajma varfului Doamnei: ajuns intr-un anume loc, i-a disparut oboseala. “Ne-am speriat cand ne-a strigat alertat, nu stiam ce s-a intamplat. Evident ca am privit cu neincredere fenomenul, la inceput. In timp insa am constatat, pe propria noastra piele, ca el este real. Abia apoi am demarat investigatiile asupra acestui loc”, spune Vasile Rudan, coordonatorul echipei. Primul stadiu al investigatiilor a constat in verificarea tuturor versantilor din zona. “Am constatat ca oricat ai urca, oricat de obosit ai fi dupa mers, in momentul in care ai ajuns in zona respectiva dispare oboseala, lucru care nu se manifesta pe alti versanti. Este vorba de o revigorare a functiilor fizico-chimice cu o rapiditate iesita din comun”, declara Dumitru Stanica. O anomalie geomagnetica atipica A doua faza a constat in testarea medicala. A fost adus un medic, care a verificat tensiunea fiecarui subiect care urca panta cu “ciudatenii”. Testele medicale au fost reluate si pe o alta culme din apropiere, cu o inaltime aproximativ similara. Rezultatele au condus catre o singura concluzie: in zona cu pricina, exclusiv, se intampla ceva deosebit. Nu numai ca ritmul cardiac isi revine uluitor de repede, desi urcusul se face pe o panta abrupta, dar oamenii in varsta care au fost supusi testelor au declarat o stare de bine general cand stau in acel loc. S-a trecut apoi la testarea zonei prin magnetometrie diferentiala, respectiv radiografierea subsolului cu aparate de tip Partington, care pot masura, printre altele, magnetismul Pamantului. Asa a fost depistata o anomalie magnetica atipica, pe o suprafata de aproximativ un kilometru patrat. “Anomaliile geomagnetice cunoscute de specialistii din domeniu apar in rupturile de falii, in reflexii ale scoartei terestre sau in alte asemenea fenomene geologice care se inregistreaza intr-o forma atipica pe diagrame. Aici e vorba insa despre ceva necunoscut, un profil al diagramelor pe care nici profesorul Stanica, unul dintre cei mai buni geofizicieni de la noi, nu a stiut sa-l interpreteze. In acel moment am facut legatura cu alt gen de anomalii atipice, pe care le cercetam de mai mult timp si care se manifesta printr-o emisie de radiatii patogene, inca ramase cu o origine necunoscuta”, ne-a spus Vasile Rudan. De la coltii dragonului la retelele malefice Hartmann Problema zonelor geopatogene – sau a anomaliilor magnetice atipice malefice – a fost ridicata de Institutul “Terra” cu mai multi ani in urma. Un nod geopatogen inseamna un loc in care se manifesta fenomene de natura necunoscuta care sunt ostile vietii.Trebuie mentionat insa ca existenta acestor zone “rele” este cunoscuta de societatea omeneasca de foarte mult timp. In China antica, spre exemplu, nimeni nu avea voie sa construiasca o locuinta pana ce zona nu era testata de specialistii imperiali, oameni inzestrati cu capacitati paranormale, pentru a vedea daca subsolul are sau nu are “coltii dragonului”. Daca acesti “colti” subpamanteni erau detectati de functionarii imperiali, locul respectiv era etichetat malefic, pe el nu se putea construi nici o casa. Pornind de la aceeasi idee, in perioada interbelica, o serie de experiente dintr-un orasel din Elvetia au condus la teoria “Retelelor Hartmann”. Doctorul Ernst Hartmann a observat ca soarecii aflati intr-o anumita incapere stateau grupati dupa directia liniilor si nodurilor unei retele invizibile. Aceiasi soareci se comportau insa normal intr-o incapere diferita. Acest tip de reactie al animalelor i-a dat de gandit si astfel a inceput sa studieze fenomenul si sa traga concluzii interesante. Conform teoriei Hartmann, interiorul scoartei terestre ascunde retele longitudinale si latitudinale malefice. Fenomenul se manifesta insa ca atare doar in nodurile de la intretaierea acestor retele. Armata este interesata de subiect “Descoperirea absolut intamplatoare a zonei benefice din Bucegi, “Gura de Rai” in traditie populara, vine sa rotunjeasca ceea ce stiam pana acum despre anomaliile magnetice atipice. In primul rand ne intareste ideea ca nimic din ceea ce avem lasat ca memorie colectiva prin folclor nu este gratuit, are cel putin un sambure de adevar”, declara Vasile Rudan. “Ceea ce am gasit noi in Bucegi are o dispozitie geografica identica cu cea descrisa in folclor. In al doilea rand, stim acum ce si cum sa cautam. Pe diagrame, harti ale subsolului, profilele micromagnetice ale zonelor malefice, despre care avem mai multe date, sunt ascutite, pe cand cele ale zonei benefice sunt liniare, aproape drepte. Timp de mai multi ani am fost ocupati cu alte proiecte de cercetare si am suspendat investigatiile din Bucegi, dar intentionam sa reluam cercetarile si sa facem chiar o demonstratie publica. Apoi vom largi zona investigatiilor, deoarece avem semnale ca asemenea locuri deosebite se mai gasesc, cel putin in zona Masivului Retezat. Interesant este faptul ca din informatiile de pana acum rezulta ca fiecarei zone malefice trebuie sa ii corespunda, undeva in apropiere, o zona benefica, la o distanta de cel mult cateva sute de metri. Deocamdata nu vom divulga locatia exacta”, spune Rudan. Acesta mai sustine ca, pe tema cercetarii anomaliilor magnetice atipice din Romania, bune sau rele, urmeaza sa apara o carte si ca Ministerul Apararii se arata foarte interesat de acest domeniu. Cercetatorii de la Institutul “Terra” spera sa se realizeze, cu concursul Armatei, o harta a Romaniei care sa puna in evidenta aceste zone iesite din comun. Proiectul Constiintei Globale In ideea existentei unor legaturi de natura spirituala foarte putin cunoscuta intre om si Pamant se inscrie si proiectul Constiintei Globale. Proiectul Constiintei Globale a luat fiinta in anul 1998, fiind instalate, cu o dispersie mondiala, echipamente electronice interconectate in retea, cu centrul la Princeton, SUA. Reteaua de generatoare aleatorii arata aparitia unor anomalii in functionare in timpul unor evenimente ce afecteaza milioane de persoane. In general, aceasta constiinta globala a omenirii comunica cu Terra. Planeta anunta din timp orice catastrofa care urmeaza sa se produca. Acest comportament nu poate fi atribuit fizicii clasice. Pana in prezent, au fost amplasate 65 de generatoare numerice aleatoare in intreaga lume. Anticiparea evenimentelor Cercetatorii au observat ca in timpul unor evenimente la nivel global, diagramele sunt deviate de la pozitia normala, iar schimbarile apar uneori chiar inainte de producerea evenimentelor. In cazul cutremurului si valurilor uriase din Asia, in 2005, deviatiile au fost anticipate cu peste 20 de ore inaintea producerii tragicului eveniment. “Initiatorii proiectului spun ca este prematur sa se discute despre o aplicatie practica a acestui fenomen. Chiar daca se stie ca ceva grav se va intampla, nu se stie ce anume se va intampla, unde si cand. Probabil ca dupa ce vor fi instalate mai multe sisteme, in jur de 100, se va putea identifica si zona expusa. Vom analiza toate inregistrarile, pentru a vedea cum s-a propagat unda emotionala”, a spus Adrian Patrut, cel care supravegheaza singura unitate de acest fel din Romania. Potrivit cercetatorului clujean, acest fenomen este recunoscut de peste 40 de ani, dar acum s-a incercat verificarea acestei teorii la o scara mai mare, cu mai multe persoane. Ideea a fost verificata pe teritoriul SUA, iar din 1998, prin proiectul psihologului Roger Nelson, s-a trecut la montarea de echipamente pe toate continentele. In prezent, proiectul este coordonat la Centrul PCG, desprins din Universitatea din Princeton. “Este clar ca lumea fizicii si cea a spiritului uman sunt legate, aceste experimente o dovedesc, dar inca nu putem sti cum se intampla aceasta”, a mai spus Adrain Patrut. Zonele geopatogene genereaza cancer In Romania, aceste lucruri se studiaza inca de la sfarsitul anilor ‘80, adica de peste 20 de ani. Experientele romanesti au condus catre ideea ca zonele geopatogene sunt reale, focarele geopatogene emit radiatii de alta natura decat cele cunoscute, daunatoare organismelor vii, dar ca aceste focare nu sunt constituite in nodurile retelelor Hartmann, adica nu au o dispunere geometrica, regulata in structura scoartei. In urma experientelor din Romania, s-a tras concluzia ca un om care locuieste intr-o asemenea zona timp de zece luni este predispus, in faza incipienta, la insomnie, apoi apare starea de greata, cefaleea, disfunctii ale muschilor inimii, puls aritmic, fibrilatie, contractii musculare dese si intense. In ultima faza apare cancerul. Chirurgul Nicolae Constantinescu a identificat chiar familii intregi bolnave de cancer, ale caror locuinte au fost construite pe asemenea locuri geopatogene. sursa : Ziua UN COMENTARIU INTERESANT DE PE forum.acasa.ro In anul 2006 au aparut niste carti ale lui R.Cinamar in care se spune ca in interiorul muntilor Bucegi ,Parang ,Retezat ar exista locuri subterane in care se gaseste o civilizatie superioare noua (poate ca tocmai de aceea exista rezervatia naturală din Retezat!), civilizatie care coordonează, de la panoul de comanda (vedeti mesajul despre descoperire si cartea lui Cinamar) tot ce se intampla cu clima şi natura Romaniei: tornade, inundatii, cutremure, incendii de padure etc. Se pare ca nimic nu este intamplator – si ca nu ar fi este consecinta asa-zisei “incalziri globale”.  Se pare ca totul are o logica, inclusiv alegerea zonelor unde sa se produca tornade si inundatii . Dupa Cinamar exista printre noi, oameni care merita atentia celor de sub munti. Aceştia sunt luati de “ei”, li se transmit franturi din nivelul lor de civilizatie, iar apoi sunt adusi la locul de unde au fost luati. Aceştia sunt numiti “maestri spirituali”, fiindcă asa li s-a spus sa se recomande. Ceea ce e mai important in carti este ca se spune despre tunele subterane despre o sala unde exista mai multe chestii dintre care holograme cu informatii despre orice domeniu si ca din acel loc mai pornesc 3 tunele dintre care doua spre alti doi centri din alte doua tari, si al treilea spre interiorul pamantului …Se mai spune si despre francmasoni si ca asta ar fi un secret de stat bine pazit … Daca vreti sa cititi cartile online le gasiti aici :  http://80.69.83.61/digibook/index.php?dir=0%20Spiritualitate ( cautati Radu Cinamar cu Misterul din Egipt ,Viitor cu cap de mort si 12 zile ) iar la nume utilizator: digibook , cu parola: cartionline ) Acelasi lucru a afirmat ,cu mult timp inainte o clarvazatoarea bulgara Vanga (se pare ca e celebra  ) despre muntii Bucegi în anul 1992. A murit pe la mijlocul anilor ‘90.. Era oarba si nedeplasabila, tocmai de aceea spusele ei au o greutate mult mai mare decat ale lui Cinamar, sau cel putin asa se presupune

Burebista, primul rege dac.

 

Întemeierea statului dac

de la Wikipedia

Dacia în timpul lui Burebista

În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societăţii dacice, întărirea aristocraţiei tribale militare şi transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Burebista, care îşi începe domnia în anul 82 î.Hr. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moştenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor şi uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocraţia tribală şi masa războinică, puterea şi iscusinţa lui Burebista), ci şi cei externi (creşterea ameninţărilor celţilor şi romanilor). Unificarea triburilor geto-dace s-a realizat pe 2 căi: pe cale paşnică, când şefii de trib acceptă supunerea faţă de Burebista de bună voie, şi pe cale războinică, când se doreşte păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creşterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii “s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin“. Unificarea triburilor geto-dacice se termină pe la 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celţilor. În munţii Orăştiei va fi centrul statului dac format de Burebista. Aici el formează cetăţi de piatră, cele mai importante fiind: Costeşti, Blidaru, Capalna si Sarmisegetuza, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Luptele cu celţii

Pericolul cel mai apropiat de centrul statului lui Burebista era reprezentat de celţi. În anul 60 î.Hr. sau 59 î.Hr. porneşte o campanie fulgerătoare împotriva boilor, tauriscilor şi anarţilor, pe care-i distruge. Rezultatul a fost o masivă migraţie a celţilor spre vest. În teritoriile cucerite au apărut aşezări geto-dace. În aceeaşi campanie au fost zdrobiţi probabil şi scordiscii de la gura Tisei. Hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluenţa râului Moravacu Dunărea Mijlocie.

Cucerirea litoralului Mării Negre

După campania împotriva celţilor, Burebista a acordat mare atenţie zonei istro-pontice, unde primejdia romană era în creştere. În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetăţile greceşti pontice sunt cucerite de generalul roman Terentius Varro Lucullus. Cetăţile se răscoală împotriva guvernatorului Antonius Hybrida. Hybrida a organizat o expediţie, dar a fost înfrânt de greci, aliaţi cu bastarnii şi geţii. Burebista hotărăşte apoi să supuna cetăţile de pe litoralul Pontului Euxin (Marea Neagră). În 55 î.Hr. cucereşte oraşul grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoiHistria, Tomis, Mesembria. Întregul litoral pontic şi teritoriul până la munţii Haemus (Balcani) se afla sub stăpânirea lui Burebista. De aici, Burebista a organizat expediţii până în Macedoniaşi Illiria. Devine astfel “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia“, cum îl numeşte o inscripţie greacă contemporană.

Relaţiile cu Roma

Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situaţiei interne, care culminase cu războiul civil dintre Cezar şiPompei (49 î.Hr.). În primăvara anului 48 î.Hr, când luptele dintre Cezar şi Pompei se dădeau în peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acornion ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoştea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt la Pharsalos şi se refugiază în Egipt, unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Îşi concentrase în anul 44 î.Hr. o mare armată pe malul de est al Mării Adriaticei. Este însă asasinat în acelaşi an.

Moartea lui Burebista şi destrămarea statului dac

În acelaşi an în care Cezar este asasinat (44 î.Hr.), Burebista este şi el înlăturat şi ucis de aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a provocat mari transformări şi tulburări. Regatul dac se destramă în 4, mai apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot Deceneu. Moartea lui Burebista a avut drept efect destrămarea regatului său, ale cărui limite fuseseră: în Nord: Carpaţii Păduroşi, în Est: Pontul Euxin, în Sud: munţii Haemus, în Vest: confluenţa râului Morava cu Dunărea Mijlocie. După moartea lui Burebista continuitatea vieţii politice se menţine în Sud-Vestul Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea în stat a fost preluată de Deceneu. Acesta era rege, mare preot şi judecător suprem. Sub Deceneu, statul dac are un caracter teocratic (religios).

 

UN ALT PUNCT DE VEDERE 

de la Zamolxis.ro

 

 

 

BUREBISTA, cel mai mare dintre Regii TRACIEI, s-a născut cam pe la începutul secolului I B.C., la mai mult de 2000-3000 de ani de la prăbuşirea MARELUI IMPERIU PELASGIC, atunci când lumea antică era dominată de Imperiul Roman. Burebista îşi propune şi realizează reunificarea populaţiei tracice, în care rolul limbii şi religiei comune păgâne au constituit un mijloc puternic de neîntreruptă legătură a unităţii şi frăţiei între toate pâlcurile neamului nostru, fărâmiţat până la EL; Burebista a unit neamurile într-o împărăţie respectată aici în CENTRUL şi RASARITUL EUROPEI, întinzându-şi hotarele de la pădurea Hercinica (Moravia de azi) până la Bug şi din Carpaţii Nordici până la Sud de Balcic (Dionysopolis).

Numele adevărat al lui Burebista s-a pierdut undeva prin veacuri, dar inteligenţa, puterea şi vitejia lui în luptă avea să-i aducă meritatul nume de BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu) înseamnă “Nemaipomenitul”, “Cum nu a mai fost şi nu mai este”. Monede descoperite din vremea lui, în Transilvania, ni-l înfăţişează pe acest rege al regilor cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Inscripţiile de pe monede sunt în limba tracică “latină vulgară”, SARMIS VASIL, Cel Mai Mare Rege.
Numele soţiei lui ZINA, împărăteasa şi marea preoteasă a tracilor s-a găsit tot pe două monede din Transilvania. Alt nume al lui, cu înţelesul de stăpân absolut al tracilor “PAVEL-TER”. Sfătuitorul lui Marele Preot Deceneu i-a instruit pe traci să trăiască potrivit cu legile Naturii cunoscut până azi ca “Legile Belagines”. Se pare că în timpul lui Burebista s-a decis ca anul I să fie anul când s-au născut cei doi Zamolxis, 713 BC, iar anul reformelor politice-religioase 666 apare pe tot felul de inscripţii de pe tot teritoriul pelasgic, ca “SSS” (6,6,6) sau “CCC” (C-grecesc) ori “VIVIVI” (6-latin).
Si nu pot să nu amintesc şi rugăciunea unei femei gete, Zamolxiene, găsită pe o placă de marmură la Tomis, conţinând şi un … ACROSTIH… dovedind încă o dată marele rafinament atins de geto-daci. (după A. Bucurescu)

AYRELIA BENERIA SYM FORO SYN DIO SYN ZE SASE TRI KAI TETHI GATRI AYRIS NONAM NIASCHARIAN

STRĂLUCITOARE CURATĂ MĂREAŢĂ DOAMNĂ SUNT CREDINCIOASĂ SUNT CU TREI DE ŞASE DAR ATÂT TE ROG CÂNDVA SĂ MĂ AJUŢI SĂ RENASC

Dar citind doar primele litere apare “ABT SSS KAN”: “Cu 666, de ani” acesta fiind semnul la care se închinau cei întorşi la adevărata religie, semn ce se purta pe mâna dreaptă sau pe frunte.

Reşedinţa iniţială a regelui (Argedava sau Sargedava) este localizată pe undeva pe la Costeşti (dealurile Orăştiei). Principalul ajutor al regelui trac de atunci era DECENEU, marele preot care, după ce a fost pentru o perioadă de timp în Egipt, iniţiindu-i pe preoţii egipteni în tainele sacerdotale pelasgice, revine în Geţia (Gotia – după povestirea istoricului ostrogot Iordanes), devenind şeful suprem al spiritualităţii tracice, reuşind împreună cu Burebista să-i unească pe traci atât militar, cât şi spiritual. Burebista îşi îndeamnă supuşii la “abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci”, noul mod de viaţă fiind propagat dintr-un centru spiritual, numit de Straborn “Muntele Sfânt”, Legendarul KAGAION care, după Adrian Bucurescu din “Dacia Secretă”, ar fi undeva în munţii Bucegi, lângă “Sfinxul Românesc”, deoarece KOG-A-ION însemna şi “Capul Magnificului”; cu toate astea, azi, mulţi arheologi localizează legendarul Kagaion undeva pe Dealul Grădiştei (1200m altitudine) în Masivul Sureanu, la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea Muscelului) aflându-se şi unul din sanctuarele patrulatere. Să fie oare acesta locaşul unde preoţii lui Zamolxis, Zeul sub-pământean, ofereau credincioşilor acea nemurire completă, atât a sufletului, cât şi a trupului, unde ucenicii (“recruţii”) cântau: “Sfânt e Domnul Nopţii”?

La sudul Dunării proconsulul provinciei Machedonia, generalul Varro Lucullus, în cadrul celui de-al doilea “război Mithridatic” (74-72 B.C.), ocupă oraşele greceşti vest-pontice, de la Apollonia până la Delta Dunării, încheind un tratat între romani şi alte cetăţi vecine, cu avantaje şi obligaţii pentru ambele părţi. Această tutelă mascată îi nemulţumeşte pe locuitorii oraşelor greceşti, care trimit o solie la Burebista să-i ajute. Oastea proconsulului Macedoniei, a generalului Antonius Hybrida este învinsă lângă Histria; Burebista supune pe cale paşnică oraşele: Tomis (Constanta de azi), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) şi Apollonia. Pe calea războiului sunt integrate cetăţile: Aliobrix (Cartal, sudul Basarabiei, ocupat azi de ruşi, sub numele de Orlovka), Tyras (Tiraspolul de azi, ocupat tot de ruşi, unde Ilie Ilaşcu, un adevărat erou naţional, este ţinut prizonier!), Odessas (Odesa, azi oraş ucrainean ce are în centrul lui cel mai romantic cartier, cartierul… “Moldoveanca”!).

Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea de oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia (nucleul din Munţii Sureanu întins pe o suprafaţă de 200 km pătraţi). Incinta militară din centrul religios are o suprafaţă de 3 hectare, cu ziduri de piatră ecarisată (blocuri de calcar fasonate) care fac din Sarmisegetusa dacică un unicat în Europa; Zidul Dacic (Murus Dacicus) este format din cetăţi construite din blocuri de calcar; a construit şi cetăţi de piatră nefasonate, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamţ (Piscul Bâtca Doamnei şi colina Cozla), Cetăţeni (Jud. Argeş), Covasna-Valea Zânelor sau Sighişoara. Armata lui număra, la vreme de război, mai mult de 200.000 de oameni, făcându-l de temut. Burebista ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în cadrul conflictului deschis dintre cei doi rivali ai Romei (respectiv Cezar şi Pompei) în anul 48 B.C. În legătură cu aceasta, o inscripţie recent descoperita la Balcic (anticul Dyonisopolis) citează numele lui Acronion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-i sugera ipoteza unei alianţe cu ultimul. Vor mai trece cam 3-4 ani până când Cezar, după ce-l va învinge decisiv pe Pompei lângă Farsalla, pentru a se răzbuna pe fostul aliat al inamicului sau şi ca rezultat, să trimită numeroase legiuni cu “misiuni de pedepsire” către graniţele regelui geto-dacilor. Oricum, la scurt timp înainte de a începe lupta decisivă cu regele trac, pe 15 martie 44 B.C., Cezar a fost asasinat în senat de noii săi adversari politici secreţi şi la scurt timp şi Burebista va muri în circumstanţe asemănătoare. Doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut astfel, aproape simultan, istoria conferindu-le astfel destine similare.

Marele preot DECENEU a fost ulterior numit succesor al regelui defunct. Azi e dificil să apreciem în întregime cunoştinţele sale ştiinţifice extrem de vaste. Numeroase inscripţii în piatră sugerează noţiuni de matematică cum ar fi triunghiul lui Pitagora, aşa-numitul “număr perfect” 6 sau “numărul cosmic” 36; informaţii de astronomie despre “pentagonul planetar” (acesta fiind: Saturn, Jupiter, Marte, Venus şi Mercur); poziţia soarelui la echinoxii şi solstiţii; poziţia Lunii la cele patru faze ale sale şi calendarul dacic (unde un an de 360 de zile alterna cu unul de 365 de zile). Ultimul este confirmat de scena pictată pe o cupă de fructe descoperită la Bâtca Doamnei, ca şi pe o lampă de lut ars găsită pe lângă Barboşi-Galţi. O tabletă descoperită la Dumbrava (judeţul Iaşi) confirmă înţelegerea de către Marele Preot a celor 4 anotimpuri şi 12 semne zodiacale într-o manieră ce aminteşte de zodiacele vechi chinezeşti sau maiaşe.

În contextul celor prezentate, cum putem crede că aşa o societate evoluată şi puternică şi-ar fi putut uita limba naţională, costumele tradiţionale şi obiceiurile adânc înrădăcinate în mai puţin de două secole de asuprire romană, aşa cum unii “istorici” (sunt ei oare ai noştri?) caută să ne înveţe?! Cum este posibil ca, în timp ce doar 14% din teritoriul dacic fiind cucerit şi ocupat de nesătulul imperiu Roman (constând aproape numai din trupe de mercenari analfabeţi, care de-abia puteau închega două vorbe în latina) aceştia să ne înveţe pe noi o limbă pe care ei înşişi nu o vorbeau cum trebuie? Oricum, se argumentează că ei ne-au învăţat latina şi mai mult, ne-au făcut să ne uitam dialectul nostru matern până la limita la care doar vreo 7-8 cuvinte au mai rămas în limba noastră română contemporană!

Tracii ar fi putut fi, în ceea ce ne priveşte, oameni inteligenţi, dar, vă rog, lăsaţi-o baltă, domnilor “istorici”, pentru că este absurd să şi gândim că strămoşii noştri, trăind liberi şi fericiţi pe restul de 86% din teritoriile trace, să înceapă subit un maraton prin văi şi defileuri, păduri şi mlaştini către teritoriile (mult mai mici) dominate de opresori, hotărâţi să înveţe o limbă mai la modă! Însăşi gândul este absurd. Colegii Dumneavoastră de peste Prut (nu mai puţin “lingvişti şi istorici de renume mondial” decât Domniile voastre) propovăduiesc fără încetare majorităţii române din Basarabia despre limba “lor” ca fiind numită “moldovenească”, cu rădăcini slave “clare” sau despre propria “lor” istorie ca fiind aşa de diferită de a noastră?!

PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE
Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre “istoricii noştri”. Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Stiinţa… cultura… documente din Renaşterea Daciei – Noiembrie 1992).

Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani… ori “istoricii” susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!… Domnilor “istorici”, credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de “podul lui Traian” şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.

Deoarece “Comentariile ” De Bello Dacico ” ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare – un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!

Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: “Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia”. Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !

În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.

Menţionăm că într-o baladă aromână, “Puntea din artă”, se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.

Sfinxul Martian

Planeta Marte nu inceteaza sa tina treaz atit interesul oamenilor de stiinta, cit si cel al ufologilor. Daca cercetatorii sint entuziasmati de recenta descoperire a apei pe suprafata Planetei Rosii, comunitatea ufologica traverseaza acum o noua etapa a unei controverse mai vechi, legata de enigmaticul chip de pe Marte. Inceputa cu citeva luni in urma, noua dezbatere pare sa fi ajuns acum la apogeu.

Putina istorie
   Povestea enigmaticei formatiuni de pe suprafata planetei Marte are aproape un sfert de secol. In iulie 1976, sonda spatiala Viking 1 survola planeta vecina, cu misiunea de a realiza si trimite spre Pamint cit mai multe imagini. Asa se face ca NASA a intrat in posesia a citeva mii de fotografii. Dintre acestea, 18 au atras atentia in mod deosebit. Au fost selectate 11, cu rezolutia cea mai ridicata, dupa care au mai ramas doar doua, care aveau sa intre in istorie. Ele reprezentau ceea ce parea a fi un chip uman. Atunci cind au fost facute publice, s-a spus simplu ca jocurile de lumini si umbre pot crea uneori iluzii extraordinare. Asadar, oficial, nimeni nu a vazut in ele nimic deosebit.
   Totusi, doi dintre inginerii NASA nu au fost de acord cu punctul de vedere al sefilor lor. Avind la dispozitie fotografiile originale, Vince DiPietro si Greg Molenaar au utilizat diferite tehnici de filtrare si imbunatatire a calitatii imaginii, dupa care au creat un program special de prelucrare de imagine. In treacat fie spus, programul lor, Starburst Pixel Interleaving Technique (SPIT), a inaugurat o noua etapa in tehnicile de analiza a imaginilor pe calculator. De retinut ca, gratie muncii lor, chipul de pe Marte a putut fi vazut mult mai clar si – in plus – a devenit vizibila o piramida cu cinci fete, situata la o distanta de 20 de kilometri de acesta. 

In virtejul speculatiilor
   Asa a inceput nebunia. Evident, au fost luate la puricat pe calculator si celelate fotografii ale zonei, ceea ce a condus la descoperirea unor noi formatiuni ce puteau fi asimilate unor piramide. Parea aproape cert, la vremea respectiva, faptul ca regiunea numita “Cydonia” pe hartile planetei Marte adaposteste o agolmerare de formatiuni artificiale. Misteriosul chip ce privea in adincurile spatiului a fost numit “Sfinxul de pe Marte”. Speculatiile cu privire la vechimea, importanta si semnificatiile sale au curs in cascade suucesive.
   Printre cei mai aprigi sutinatori ai ipotezei unor vestigii extraterestre s-a numarat R. Hoagland, cel care prin cartile sale, prin seria de conferinte sustinute si prin lobby-ul inteligent pe care l-a efectuat, a realizat ceva unic: a adus NASA in pozitia de a modifica programul de zbor al sondei “Mars Observer” in asa fel incit sa survoleze si regiunea Cydonia. Din nefericire, in 1996, “Mars Observer” nu a mai raspuns comenzilor de la sol cum mult inainte de a transmite prima fotografie si s-a pierdut in spatiu. Cum era de asteptat, s-au gasit imediat voci care sa insinueze ca acest esec al NASA nu a fost tocmai intimplator.

Vremea clarificarilor
   A fost nevoie de o asteptare ce a durat pina la 5 aprilie 1998, data la care “Mars Global Surveyvor” a ajuns deasupra Cydoniei, la o altitudine de 440 km. Intre timp, tehnicile fotografice evoluasera si se sconta pe imagini de o calitate de zece ori mai mare decit cea obtinuta de Viking 1, cu 22 de ani inainte. Supriza ce a urmat a fost, cel putin pentru adeptii ipotezei artefactelor extraterestre, de proportii. Noile fotografii prezentau Fata de pe Marte foarte aplatizata si aproape lipsita de detaliile semnificative: ochi, gura, nas… De fapt, nu mai era un chip, ci o formatiune bizara, e drept, dar naturala.
   Teoriile conform carora colosala sculptura ar fi suferit o eroziune severa in numai doua decenii nu s-au bucurat de prea multa trecere. Au fost preferate alte explicatii. Pe de o parte, unghiul si ora de fotografiere au fost diferite la cele doua misiuni spatiale. Pe de alta parte, mai mult sau mai putin voalat, s-a emis supozitia ca noul set de fotografii ar fi fost “putin mesterit” de specialistii NASA. S-a argumentat ca imaginile realizate de “Mars Global Surveyvor” nu au fost date publicitatii imediat, ci cu o intirziere de 24 de ore.
   Oricum, retinem ca incepind cu 1998 mitul chipului martian a intrat in declin. Lumea incepea sa se obisnuiasca cu ideea unei iluzii optice.

La NASA, cu jalba-n bat
   Dar, ca intotdeauna, au existat si oameni care nu s-au grabit sa accepte pe nemestecate explicatii oferite de-a gata. Insa, in 1998, imediat dupa imaginile retransmise de “Mars Global Surveyvor”, aproape nimeni nu a mai avut urechi sa ii asculte.
   Abia cu putin timp in urma apele au inceput din nou sa se tulbure. In intervalul 28 aprilie – 5 mai 2000 a avut loc o scurta campanie, de stringere a unor semnaturi in favoarea realizarii unui nou set de fotografii ale regiunii Cydonia. Desfasurata pe Internet, pe serverul www.petitionpetition.com, initiativa a avut rezultate neasteptate. S-au strins 3000 de adeziuni, care au stat la baza unei petitii ce a fost inaintata atit NASA, cit si senatorului John McCain.
   Din punct de vedere statistic, e foarte interesant de vazut cine sint cei care doresc noi imagini ale fetei de pe Marte. Avem experti in calculatoare (14,5%), ingineri si tehnicieni (8,1%), profesori (4,8%), dar si cercetatori (6,8%). Lucru semnificativ, aceste grupuri reprezinta in total o treime din cei care si-au exprimat dorinta de a avea noi date despre controversatul sfinx martian.
   Dar si mai interesant este faptul ca aceasta petitie a condus la dezgroparea unor lucrari stiintifice de mare interes.

Carlotto – savantul redescoperit
   Intre altele, a fost readusa in lumina o lucrare semnata de Mark J. Carlotto, in 1998. Sub titlul original “Analysis of Global Surveyor Imagery of the Face on Mars” ea a trecut neobservata la data aparitiei sale, fiind apreciata la justa ei valoare abia acum.
   In esenta, expertul in analiza digitala a imaginilor care este Mark J. Carlotto arata ca fotografiile lui “Mars Global Surveyvor” nu fac decit sa sprijine ipoteza ca Fata de pe Marte poate fi artificiala. Sigur, lucrarea este intesata de calcule si formule menite sa dovedeasca acest lucru. Corectitudinea lor a fost confirmata de alti cercetatori.
   Foarte pe scurt, dupa o pertinenta analiza comparativa a imaginilor din 1976 si 1998, Carlotto explica de ce, statistic vorbind, este foarte putin probabil ca structurile in cauza sa fie de origine naturala. In primul rind, surprinde simetria intregii structuri. Apoi “anomaliile” ce pot fi vazute drept ochi, buze, nas, etc. nu isi gasesc nici o justificare de ordin geologic. In fine, mai sugereaza Carlotto, eroziunea puternica afecteaza serios imaginea ansamblului, insa acesta va putea fi vazut corect numai in fotografii luate exact deasupra locului respectiv la diferite ore ale zilei martiene. Unghiurile sub care a fost fotografiat pina acum Chipul de pe Marte, 11° Viking si 45° Mars Global Surveyvor, sint cauza unor distorsiuni similare celor ce pot fi remarcate la privirea unui basorelief din lateral, in conditiile in care lumina vine dintr-o parte.
   Mark J. Carlotto se abtine cu eleganta de la a trage concluzii definitive, dar subliniaza ca toate analizele conduc spre ipoteza ca, desi intr-o stare foarte degradata, atit “Sfinxul” cit si “piramidele” sint structuri sint artificiale. Prin urmare, un nou rind de fotografii ar fi binevenit.
   Reamintim, aceasta lucrare, a fost scrisa in 1998 si a trecut aproape neobservata, bucurindu-se de o publicitate adecvata abia in ultimele saptamini.

Apa la moara suspiciunilor
   Bun, si acum este cineva curios sa afle parerea NASA despre toata aceasta poveste? Surprinzator sau nu, dar nu are nici una. Cel putin asa reiese chiar din chiar pe site-ul NASA, unde, la adresa http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/planetaryfaq.html#marsgen-opinion, este mentionat ca “NASA nu are nici o opinie oficiala cu privire la asa-numita fata de pe Marte. Majoritatea oamenilor de stiinta din domeniul spatial sint de acord ca, atit timp cit sint insuficiente date pentru a face o analiza definitiva a structurii, este putin probabil sa fie altceva decit o combinatie dintre un ansamblu natural si niste conditii de iluminare neobisnuite”. Precizam, aceasta pozitie neasteptat de prudenta a fost adoptata DUPA publicarea fotografiilor din 1998, data pina la care subiectul a fost evitat cu grija.
   Poate ca lucrurile s-ar fi oprit aici pina la sosirea unor noi imagini. Insa un articol nesemnat aparut pe site-ul www.space.com a reusit sa puna paie pe foc. Dupa o lunga dizertatie, altfel demna studiat, autorul anonim se intreaba retoric daca NASA sau oricare alta agentie guvernamentala ar fi reusit sa pastreze secretul descoperirii unor vestigii extraterestre pe Marte vreme de 24 de ani. In acest context, merita amintita o declaratie a purtatorului de cuvint al Pentagonului, Ken Bacon. Imediat dupa iesirea la lumina a unor imagini din satelit ale celebrei Zone 51 la 19 aprilie 2000(vezi dosarul), el a iesit la rampa spunind ca nu exista nici un program legat de extraterestri, dar i-a asigurat totodata pe reporteri ca si in cazul in care ar fi asa, ei tot nu vor afla niciodata.
   Avem astfel exact genul de declaratii care, alaturi de lipsa unei pozitii clar definite a NASA cu privire la regiunea Cydonia de pe Marte, dau apa la moara suspiciunilor ca oficialii au si lucruri sensibile de ascuns. Ramine de vazut daca asa este.

Misterele oceanelor

Misterele oceanelor

 Ati fi, probabil, tentati sa credeti ca nu mai e mare lucru de descoperit pe Pamantul secolului 21, si totusi adancurile oceanelor raman aproape in intregime un mister. Oceanele acopera 70% din suprafata Terrei, si au o adancime medie de 4 kilometri. Acest lucru le confera titlul de cel mai intins habitat, insa nu este si cel mai ospitalier. In adacurile oceanelor este extrem de frig si de intuneric, oxigenul se afla in cantitati infime, asta ca sa nu mai punem la socoteala presiunea care apasa, de 1000 de ori mai mare decat la suprafata. In ciuda acestor obstacole, oamenii de stiinta descopera acum ca oceanele sunt casa unor organisme spectaculoase si, adesea, cu infatisari infioratoare. Probabil cea mai dramatica creatura este un cefalopod gigantic, Architeuthis, de 13 metri lungime. Cefalopodele au un cap distinct, simetrie bilaterala, opt brate si doua tentacule asezate in pereche. Insa nu totul este gigantesc in adancuri; viata poate fi gasita si sub forma bacteriilor, viermilor, crustaceelor. Mai spectaculosi sunt coralii gasiti la 6000 de metri adancime, in ape cu temperatura de doar 2 Celsius. Cu toate aceste conditii aparent nefavorabile, acesti corali rivalizeaza in frumusete cu fratii lor din zona tropicala. Barierele de corali se gasesc intre Irlanda si Noua Zeelanda, iar cea mai intisa se afla langa Norvegia, masoara 100 de kilometri si a fost descoperita abia in 2002.
In contrast, ecosisteme au fost descoperite si in apropierea vulcanilor hidrotermali, unde apele sunt supraincalzite si bogate in substante chimice. Aici, bacteriile se hranesc cu metan si supravietuiesc la 120 Celsius. Acesti vulcani au fost descoperiti in 1977, cu ajutorul submersibilului american ALVIN. Un intreg ecosistem, care nu are nevoie de fotosinteza ca sa supravietuiasca, s-a dezvaluit la mai mult de 2000 de metri adancime, schimband radical viziunea asupra vietii. Unii cercetatori chiar inclina sa creada ca viata a aparut tocmai in jurul acestor vulcani, care pot atinge 60 metri inaltime. Dar, vulcanii hidrotermali nu sunt singurele oaze de viata de pe fundul oceanelor. In 1984, biologii au descoperit infiltratii cu hidrogen, metan si alte hidrocarburi pe fundul oceanelor, o bogata sursa de sustinere a vietii. La fel, o mare comunitate de organisme traiesc si prolifereaza pe corpurile in putrefactie ale balenelor de mult moarte. Balene care cantareau in viata 160 de tone, ajung sa hraneasca peste 400 de specii de organisme marine, de la bacterii la viermi.
Apoi, mai sunt piscurile muntilor vulcanici marini, echivalentul insulelor de la suprafata, unde traiesc peste 100.000 de specii. 
Explorarea adancurilor a inceput in 1930, cand oceanografi americani au coborat la 1000 de metri. Apoi, in 1960, un batiscaf suedez a ajuns la 11 kilometri in cel mai adanc loc din lume, insulele Marianelor. Dar, de atunci, nimeni nu s-a mai aventurat atat de departe. In 1995, submersibilul japonez Kaiko, operat prin telecomanda, a ajuns in adancuri in zona Marianelor, insa s-a pierdut. In curand, insa, in 2009 mai precis, asteptam lansarea noului ALVIN, care va avea acces la 99% din suprafata adancurilor. In paralel, se lucreaza la dezvoltarea unor vehicule subacvatice cu o viteza mai mare decat a submarinelor, dar si la o retea de roboti exploratori autonomi. 

descopera.ro

Intrebari fundamentale fara raspuns.

1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang? 

A existat ceva inainte de Inceput? Chiar daca, in curand, va rodi proiectul Large Hadron Collider, prin care, gratie celui mai mare accelerator de protoni, savantii isi vor vedea confirmate (sau nu?) teoriile legate de ivirea „particulei lui Dumnezeu“ in primele miimi de secunda de dupa Facerea Lumii, enigma secundelor sau a eternitatii de dinainte de Big Bang persista.

Asadar, cum au conlucrat atat de bine temperatura, densitatea si curbura modelului spatio-temporal pentru ca spatiul-timp sa vina din si sa genereze Infinitul? Este, altminteri spus, Universul reversibil? Fiindca, in caz contrar, daca nu se admite aceasta varianta, oricum dificil de demonstrat, nu ne mai ramane la dispozitie decat cea biblica, prin care mitul creationist a fost implementat ex nihilo! (O gluma care circula printre universitari spune ca Dumnezeu a fost inventat atunci cand fizicienii au ajuns la concluzia ca nu pot da o explicatie satisfacatoare acestei enigme.) Unii au conchis, e drept, ca, anterior exploziei fundamentale,Universul a evoluat perfect simetric fata de ceea ce a facut dupa Big Bang: „Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete“ spunea, vizionar, Mihai Eminescu, insa ceea ce suna sclipitor intr-un vers se dovedeste elucubrant atunci cand se cauta argumente pertinente in sprijinul unei teorii stiintifice revolutionare. Carcotasii s-ar putea chiar sa-si aminteasca faptul tulburator ca nu am progresat deloc fata de Aristotel, care ajunsese la o concluzie oarecum similara celei a experimentului de curand performat fara a cheltui patru miliarde de euro si fara a pune la treaba cateva mii de specialisti…

O alta simetrie fortata este cea a raportului materie/antimaterie. Cel mai simplu ar fi sa se considere ca, anterior momentului zero, materia si antimateria coexistau in cantitati egale, iar in momentul in care au intrat in contact, s-au dezintegrat reciproc, generand fotonii primordiali. Suna seducator, dar, se pare, doar o singura particula de materie dintr-un miliard reuseste sa supravietuiasca ciocnirii cu antimateria. Desigur, va veti intreba cum s-a ajuns la precizia acestei statistici: cunoscatorii raspund, simplu, prin… extrapolare! De fapt, pentru a evita stanjeneala provocata de propria neputinta conceptuala, oamenii de stiinta incearca sa deturneze aceasta intrebare, impingand granitele cercetarii dincolo de un reper temporal conventional sau altul. Practic, „Ce a fost inainte de X?“ devine, dupa caz, „Ce a fost inainte de X minus 1?“ sau de „…X plus 1?“ Ori, cu cuvintele matematicianului si filosofului german Leibniz, reamintite de o recenta ancheta a revistei Science & Vie, „De ce va fi existat, totusi, ceva in loc de nimic?“

 

2. Si, totusi, cum a aparut viata? 

Un gest atotputernic, o suflare divina sau un complicat lant de accidente (mai mult sau mai putin) genetice, cu inca destule verigi lipsa, din care s-a intrupat viata pe Pamant?

Ceea ce descumpaneste este faptul ca, macar din punct de vedere chimic, viata se poate naste inclusiv din materie inerta. Daca planeta noastra s-a format in urma cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, primele forme de viata detectabile au trebuit sa astepte vreo 800 de milioane de ani. Acestea sunt, de fapt, mici fosile calcaroaseale unor bacterii primitive, iar explicatia unei asa de lente evolutii este ca viul a fost generat de nonviu. Mediul acestei Creatii poate sa fi fost „supa primordiala“ imaginata, la inceputul deceniului trei al secolului trecut, de catre biochimistii Aleksandr Oparin si John Haldane. Viata, adica acele bacterii arhaice, ar fi putut aparea in conditii de temperatura si presiune extrem de ridicate, un veritabil Iad agrementat cu frecvente descarcari electrice. In 1953, chimistul american Stanley Miller a validat, in linii mari, aceasta supozitie, amestecand, intr-un balon de sticla speciala supraincalzita, apa, amoniac, hidrogen si metan. In prezenta unui arc electric, au aparut, pe aceasta cale, molecule organice! Adica niste aminoacizi care stau la baza formarii proteinelor. Recent, rafinandu-se metoda experimentala, s-au putut obtine glucide, lipide, azotati si zaharuri.

Totul suna extrem de promitator, nu? Numai ca obtinerea aminoacizilor nu lamureste cum si de ce s-a facut saltul la acizii nucleici, ARN si faimosul ADN. Si mai ales nu reuseste sa ne ajute sa evadam dintr-un faimos cerc vicios: la toate fiintele vii cunoscute, e nevoie de proteine pentru a copia secventele decisive de ADN care duc la nasterea… proteinelor. Care dintre proteine au aparut, de fapt, intai si-ntai? Chimistul britanic Leslie Orgela lansat, in anii ’60, supozitia ca un soi de ARN primitiv, avand atat capacitatea de a cataliza reactii chimice (adica de a produce proteine), cat si pe cea de a transmite caractere genetice prin autoreplicare, a stat la bazaaparitiei vietii. Si, intr-adevar, in 1982, au fost descoperite ribozimele, cu aptitudini de reduplicare dovedite… Numai ca, ulterior, Julius Rebek a remarcat ca poate exista un mecanism de reduplicare organica nebazat peacizi nucleici. De aici, probabil, si validarea Haosului: peste 300 de definitii ale vietii coexista actualmente pe piata Genezei! „Din haos, Doamne, am aparut/ Si m-as intoarce-n haos“…

 

3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina? 

Pare o simpla butada rasuflata, una chiar de prost-gust. Numai ca ea ascunde o teribila nedumerire stiintifica, veche de pe vremea lui Aristotel: in ou se afla puiul integral preformat, ori numai o structura informa, pe cale de a se desavarsi in timp (teoria epigenezei)? 

E posibil ca o singura celula sa dea nastere altor 100.000 de miliarde (cate numara, in medie, corpul uman), repartizate in 350 de categorii distincte, corespunzatoare organelor cu functii complementare? Primele raspunsuri au inceput sa apara pe la jumatatea secolului al XIX-lea, cand, folosind o noua generatie de microscoape, elvetianul Wilhelm His, un pionier al embriologiei, si-a inceput studiile asupra tesuturilor. S-a putut, chiar, stabili o cronologie a evenimentelor: intai, are loc segmentarea, in cadrul careia oul se divide conform celor trei axe de simetrie fundamentale (sus-jos, fata-spate, dreapta-stanga), apoi, se petrece gastrularea, in embrion putand fi distinse trei „incubatoare“ de celule care vor incepe sa dea nastere organelor. Aceste doua faze sunt comune tuturor speciilor de animale, avand un procentaj de reusita uimitor, apropiat de perfectiune. De aici, insa, o prima enigma: cine si cum regleaza acest mecanism care, evident, nu este lasat in voia hazardului?

Secolul XX a adus raspunsul: genele, in fapt niste proteine cu cifru, sunt arhitectii responsabili cu aceste foarte precise manevre. Numai ca, dintr-o aparenta solutionare a problemei, se naste un alt mister: cum e posibil ca numai 25.000 de gene sa poata coordona milioanele de operatiuni prin care se formeaza organele? Si cum reusesc sa se coordoneze aceste gene intre ele, actionand ca o veritabila retea de microcomputere? Sa nu uitam ca ele schimba informatii nu doar cu omoloagele lor, ci si cu mediul inconjurator, o simpla modificare de temperatura putand, de pilda, decide sexul unui embrion de broasca. S-a vorbit, desigur, despre selectia naturala, care face sa supravietuiasca doar organismele perfect sincronizate, deopotriva in interior si in exterior, dar asta nu poate explica totul. Cel mai probabil, gaina stie ceva important si stie cum sa comunice acest ceva embrionului care se dezvolta in ou. Sau embrionul din ou preselecteaza caracteristicile viitoarelor gaini? Noi nu am aflat inca despre ce este vorba, care e secretul codurilor chimice, fizice, mecanice care interactioneaza atat de precis…

 

4. Suntem singuri in Univers? 

Peliculele science-fiction nu mai sunt de ajuns. Sau, de fapt, nu mai contin de multa vreme raspunsurile pe care noi le asteptam cu adevarat, mai ales dupa ce, de pilda, controversa legata de Cazul Roswell nu a putut fi lamurita multumitor, atat fanii OZN, cat si autoritatile americane producand (adesea, deliberat?) o suita de enormitati.

Cert este ca posibilitatea existentei altor tipuri de viata in Univers (sau in universuri paralele) a fost luata foarte serios in calcul inca de pe vremea lui Anaximandru, secolul al VII-lea inainte de Hristos. La inceputul secolului al XVIII-lea d.Hr., francezul Bernard le Bouyer de Fontenelle relua teza unei „pluralitati de lumi“, care, azi, este acreditata de nu putini cosmologi. Astronomia si fizica teoretica si-au depasit constant limitele, atat pe cele conceptuale, cat si pe cele practice (telescopul Hubble e doar un exemplu), astfel incat au fortat, la randul lor, surclasarea limitelor cunoscute ale Universului. Se vorbeste, acum, in special din perspectiva feluritelor dezvoltari ale mecanicii cuantice, de universuri ascunse, de universuri alternative, de universuri in oglinda, de universuri dedublate, de universuri aflate intr-o continua expansiune, de universuri care basculeaza dintr-o stare fundamentala in alta.

Mai mult, se ia in considerare ipoteza calatoriei in spatiu-timp, ceea ce ar facilita investigarea acestor lumi plurale. Este clar, lumea pe care o cunoastem, cu marginile ei mult prea friabile, nu ne mai satisface. Teoria relativitatii a acreditat deja, de aproape un secol, ideea ca Universul este infinit, ceea ce presupune, cu vorbele specialistilor, ca, in fapt, „Universul, asa cum il cunoastem noi, nu e decat o insulita derizorie si ca orice eveniment de probabilitate nenula este susceptibil sa se actualizeze in orice alta parte a acestui continuum spatio-temporal“ (Aurelien Barrau, cercetator la Laboratorul de Fizica Subatomica si de Cosmologie de la Grenoble, citat de Science & Vie). Mai simplu spus, asta inseamna ca, daca Viata a fost posibila pe Pamant, ea a fost, este si va fi posibila oricand si oriunde altundeva in imensitatea spatiului si in eternitatea timpului. Sau: tot ceea ce este posibil probabil ca s-a si intamplat deja! Suntem, simultan, martorii si actantii unui trecut care a fost deja viitor sau viceversa. Ca sa verificam asta, ar trebui ca, prin intermediul „gravitatiei cuantice in bucle“, sa putem folosi faimoasele gauri negre ca pe niste veritabile porti de intrare in universurile paralele…

 

5. Traim intr-o lume cuantica? 

Chiar nu putem fi prezenti in doua sau mai multe locuri deodata? Sau ubicuitatea exista, dar trebuie recunoscuta si inteleasa? Multa vreme, am acceptat aceasta insusire ca fiind una de natura strict divina, rezervata doar lui Dumnezeu. El era, nu-i asa, acel cerc (sau halou) cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaieri, dupa cum ne indica metafora geometrica a lui Blaise Pascal.

Daca se poate justifica omniprezenta Sa, am putea, oare, construi macar un model teoretic al acestei omniprezente, care sa ne duca de pe taramul sacralitatii pe cel al cuanticii? Savantii care au studiat particulele elementare sustin ca da, ele poseda aceasta insusire! Intr-un atom, bunaoara, un electron ocupa un loc efectiv nedeterminat la o distanta de… o zecime de milionime de milimetru fata de centru. Mecanica cuantica numeste aceasta virtualitate a pozitionarii unei particule elementare „suprapunere de stare“, preferand sa inlocuiasca „se afla“ cu „se distribuie“. Practic, asta se traduce prin aceea ca orice stare a materiei este o pozitionare conform unui nivel de energie. Unor nivele diferite de energie le corespund pozitionari spatiale diferite. La scara inversata a materiei, ubicuitatea devine, deodata, posibila, ba chiar probabila. 
Intr-o lume cuantica, nu mai exista o realitate unica, ale carei alterari de stare presupun o succesiune. Nu, aici realitatea devine concomitent multipla. Scapa, cumva, lucrurile de sub control? Evident, afirmatia de mai sus nu inseamna ca, teoretic, am putea trece prin ziduri, ci ca, mai degraba, teleportarea nu ar mai fi neaparat o fictiune sau nu cel putin cata vreme acceptam, pe urmele lui Einstein, Planck si Heinseberg, ca particulele sunt, in acelasi timp, corpuscul si unda.

Mai mult decat atat, spatiul in care evolueaza aceste particule, de pilda electronii, este multidimensional, presupunand un numar necunoscut de asa-numite impaturiri. Fiecarui pliu de acest tip ii corespunde o alta realitate, iar evolutia intr-o realitate plurala conduce, pe cale de consecinta, la ubicuitate. Toata lumea este de acord cel putin cu varianta spatiului tridimensional impaturit in doua, in care revenirea la starea initiala a unui element presupune o dubla rotatie in jurul axei, de 720 de grade, fapt ce explica deopotriva de ce doi electroni se gasesc aparent pe aceeasi pozitie sau de ce acelasi electron se poate afla simultan in doua pozitii diferite. Iar „calatoria“ unei particule intre aceste doua pozitii intr-un timp nul tot ubicuitate se numeste. Extrapoland teza de la spatiu la timp (adica la acel continuum construit pe baza teoriei relativitatii), una dintre consecintele ubicuitatii ar putea fi insasi disparitia (sau reformularea) conceptului de Moarte, dar asta e deja alta poveste…

6.Ce este Timpul? 

Se spune ca metafora cea mai inspirata in legatura cu timpul este aceea a unui fluviu maiestuos… Numai ca, intrand in detaliile figurii de stil, dai intr-o serie de nedeterminari: „De unde curge?“, „Cu ce viteza?“, „Ce-l pune in miscare?“, „In ce se varsa?“ etc. 

Asa cum observa Marc Lachieze-Rey, de la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, „fizica nu a reusit inca sa produca o definitie multumitoare a timpului. Exista mai multe teorii cu idei si definitii extrem de diferite, greu de pus de acord intre ele.“ Secole de-a randul, stiinta a folosit notiunea de „timp absolut“ introdusa de Isaac Newton, insa teoria relativitatii restranse elaborata de Einstein a bulversat-o total. Ideea ca timpul s-ar scurge uniform a fost desfiintata in favoarea uneia mult mai elastice, potrivit careia timpul, incadrul continuumului spatio-temporal, isi poate inclusiv schimba dimensiunile intr-un sens sau in celalalt. Brusc, notiuni universale atat de familiare limbajului cotidian, precum „acum“ sau „aici“, se trezesc vidate de insasi universalitatea lor. Practic, timpul nemaicurgand deloc (oricum, nu in sensul newtonian), termeni ca „trecut“, „prezent“ sau „viitor“ raman fara sens intrinsec, cel care le confera o valoare sau alta fiind insusi observatorul lor sau, mai exact, miscarea acestuia. Din ceva imanent, timpul devine ceva maleabil si controlabil, asa incat asupra lui se poate interveni ca asupra unei plastiline.

Potrivit mecanicii cuantice, insa, nici nu mai vorbim de un viitor generic, ci de o multitudine de posibilitati de actualizare a viitorului. Ambele teorii, cea relativista si cea cuantica, au, totusi, in comun un element: in fiecare caz, se converge catre disparitia notiunii de timp la nivel fundamental. Cu alte cuvinte, nu putem avea o definitie a ceea ce este timpul, ci doar putem spera la o interpretare cat de cat satisfacatoare a ceea ce a fost timpul! Singurul lucru cert este faptul ca il putem masura din ce in ce mai precis: proiectul orologiului atomic spatial Pharao duce acuratetea la cote inimaginabile. Cu acesta, „efectul Einstein“ poate fi dovedit cu o mare usurinta. Nu se mai pune problema folosirii unor supercronometre pentru a demonstra ca timpul curge mai repede in varful Turnului Eiffel decat la baza lui, ci a utilizarii dispozitivului Pharao in spatiu, pe orbita circumterestra: acesta castiga 40 de microsecunde in fiecare zi comparativ cu cele mai performante ceasuri ramase pe Pamant…

 

7.Cum se naste constiinta? 

„Cogito ergo sum“: Descartes a lamurit problema existentei constiintei, de fapt a existentei sub tutela constiintei. Cata vreme te intrebi daca existi, existi. Existi si ai o constiinta! Insa putem oare afirma ca existenta in sine este o consecinta a puterii de a gandi?

Impreuna, filosofii si oamenii de stiinta au tot incercat sa dea un raspuns, dar nu au reusit sa gaseasca unul categoric, definitiv. Filosoful si lingvistul american John Searle, care a dezvoltat – alaturi de inaintasul sau britanic John L. Austin – teoria actelor de vorbire („pragmatismul lingvistic“), a dat o definitie a elementelor care compun sau conduc la aparitia constiintei: „Acele stari subiective ale atentiei care debuteaza in momentul trezirii, dimineata, pentru a se prelungi pana in perioada de veghe de dinaintea somnului, noaptea, adesea si in timpul unui somn fara vise sau chiar al unei stari de coma, ajungand, astfel, inconstiente.“
Initial, psihologii din secolul al XIX-lea au incercat sa mizeze pe capacitatea de introspectie a individului. A rezultat, insa, doar o colectie de detalii disparate provenind din viata psihica a unor indivizi, detalii subiective imposibil de articulat coerent in cadrul unei teorii verificabile stiintific a constiintei. Incepand cu anii ’60 ai secolului trecut, s-a mers pe o alta pista: identificarea proceselor mentale care stau la originea acelor „stari subiective de atentie“ de care vorbea Searle.

Ideea era sa scanezi creierul pentru a vedea cand, cum si de ce acesta reactioneaza diferit la o emotie, un moment de reflexie sau o simpla modificare a peisajului. Ce se intampla atunci cand creierul primeste un stimul, de orice natura ar fi el? Prin 1998, s-a ajuns la concluzia ca retelele noastre neuronale se organizeaza in doua spatii distincte: pe de o parte, cel rezervat micilor circuite cerebrale, procesoarele specializate care pot genera in orice moment reprezentari mentale inconstiente; pe de alta parte, un „spatiu al travaliului global constient“, in fapt o vasta retea neuronala al carei continut corespunde permanent unei reprezentari mentale constiente. Practic, este vorba de o relatie de interconectare complexa a tuturor procesorilor periferici, care conlucreaza cu spatiul de travaliu global constient. Problema este ca acest spatiu, neputand fi ocupat in fiecare clipa de o singura reprezentare constienta, procesoarele duc o adevarata lupta de gherila pentru a-si impune propriile informatii si, implicit, reprezentari.

 

8. Dar ideile? De unde vin ele? 

Ce e o idee? Un concept, o teorie sau o simpla gluma: fiecare dintre noi se afla, in fiecare clipa, in mijlocul unei tornade de idei de toate felurile. Pot fi ganduri importante sau pot fi banalitati. Pot fi geniale sau ridicole. Pot fitruisme sau inventii sclipitoare. Pot fi oricum. OK, dar de unde (ne) vin ele?

Filosofii secolului al XVII-lea credeau ca ideile se datoreaza exclusiv senzatiilor primite de receptori: „A gandi inseamna a simti.“ Evident, nu putea fi chiar asa de simplu, iar teoria senzualista a fost drastic amendata. S-a ajuns pana la anularea ei, considerandu-se ca ideile nu au nimic de a face cu senzatiile, totul fiind, de fapt, „inventat“ in si de catre creier. Cele doua pozitii extreme au fost conciliate pana la urma. Pentru psihologia cognitiva contemporana, ideile reprezinta un amestec aleatoriu de senzatii provenite din exterior si de fructe ale proceselor cognitive dezvoltate de creier. Todd Lubbart, specialist in psihologia creativitatii, e de parere ca lucrurile sunt departe de a fi lamurite: „La nivelul creierului, ideile circula haotic, intr-o maniera inconstienta. Apoi, unele dintre aceste elemente de gandire se pot combina precum doua sau mai multe piese de Lego, ajungand sa produca idei noi.“ Dar nimeni nu a descifrat inca regulile acestui Lego cerebral, iar ipoteza ca aceste reguli nici nu ar exista este, pur si simplu, de neacceptat. Cum toate informatiile trec pe la cortexul prefrontal, sistemul integrator al creierului, acesta poate fi considerat un fel de sef de orchestra.

Spre el converg toate sistemele cerebrale, inclusiv cele care regleaza memoria. Aceasta conectivitate privilegiata il upgradeaza permanent, permitandu-i inclusiv saltul spre gandirea abstracta, spre planificarea evenimentelor sau spre gandirea creativa. Cum combinatii de idei au loc aleatoriu, intr-o succesiune foarte rapida, cortexul are rolul de a le evalua, clasa, sorta, apoi de a le refolosi in contextele cele mai potrivite. Actioneaza, practic, asemenea procesorului unui computer, explorand virtualitatile meniului principal, folosind toate tastele (inclusiv Delete), dar nesfiindu-se sa apeleze, dupa caz, si la Recycle Bin. Numai ca un computer este programat de un om. Cine programeaza creierul uman? Cum reusesc retelele neuronale sa genereze si apoi sa jongleze cu „combinatiile conceptuale aleatorii“? Cum se fac sofisticatele selectii ale pieselor de Lego? Lista intrebarilor fara de raspuns mai poate continua. Singura certitudine e ca stim ca gandim (altfel, n-am exista), insa nu stim cum gandim.

 

9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare? 

Specificitatea omului in Arca lui Noe este mai mult decat evidenta,  insa savantii au avut intotdeauna ezitari in a o dovedi. Mai bine zis, nu au stiut cum sa dea prioritate metodelor de actiune sau reperelor alese, de la anatomiela ADN sau de la cultura la idealuri.

Culmea, de cele mai multe ori s-a ajuns la a se demonstra nu diferenta specifica, ci genul proxim, adica ceea ce ne apropie – paradoxal sau nu – de alte specii animale. S-a crezut, de pilda, ca doar omul e capabil de edificarea si, apoi, de pervertirea moralei, dar am regasit atat de multe dintre comportamentele deviante umane in „perversiunile“ lumii animale incat bietul Sade ar trebui rescris in cheie zoologica (un soi de Planeta Maimutelor revizitata de Lolo Ferrari sau Cicciolina). Apoi, accesul aspirational la Divinitate a fost considerat propriu numai omului, dar s-a constatat ca animalele au sentimente de natura similireligioasa pentru alte animale si, cel mai adesea, pentru om. Una peste alta, tragand linie, omul a ramas incadrat in regnul animal, singura lui nota distinctiva fiind aceea ca se numara printre putinele specii care au reprezentanti unici (Homo sapiens l-a pierdut pe drum pe Homo erectus sau Homo neanderthalis). Nici teza conform careia omul este specia care se deosebeste radical de celelalte prin specificul evolutiei sale nu pare sa tina la o examinare atenta: nu suntem deloc singurii de pe Pamant care au trecut prin stadii succesive de evolutie, ajungand inclusiv la o evolutie de grup in cadrul unei comunitati.

Etologii au constatat ca grupurile de cimpanzei din jungla desfasoara activitati complexe, coordonate pe baza unei strategii in cadrul careia fiecare actant are rolul si atributiunile sale precise. Ba chiar, uneori, actioneaza empatic, ceea ce s-a crezut ca este un atribut al sofisticarii actului de comunicare uman. Dar nu: empatia, ca simorala, de altfel, este un dat biologic, nu unul cultural…O data cu revolutia din genetica anilor ’60, s-a sperat ca se va gasi o rezolvare multumitoare pentru aceasta dilema. S-a constatat ca exista de zece ori mai multe diferente intre genomul unui cimpanzeu si genomul unui om, decat intre genomul unui om si genomul altui om. Totusi, semnificatia acestei diferente a fost mult diminuata de faptul ca, oricum, omul are comune cu cimpanzeul 99% dintre genele sale! Iar, adesea, in raporturile cu alte animale, o maimuta poate fi mai „umana“ decat noi: s-a semnalat cazul unei pasari ranite cu prastia de un om, pasare pe care un cimpanzeu a salvat-o, dupa care i-a desfacut aripile de mai multe ori, pentru a o reinvata sa zboare.

 

10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii? 

Pentru a inchide cercul istoriei universale, Big Bang-ului initial, generator de viata, ii va corespunde, oare, unul de final? Pentru astronomi, care au vazut deja cum se nasc si, apoi, mor stelele, raspunsul este foarte clar: Pamantul, dimpreuna cu intreg sistemul solar, va muri peste 7,5 miliarde de ani, impreuna cu Soarele sau.

Destinul pare unul implacabil. Se aplica, prin extrapolare, aceasta teorie si Universului in sine? Se va rasuci o noua bucla intr-o spirala a Infinitului? Cand? Cum? De ce? Religiile, mitologia in sens maximal, au descris in mod obligatoriu Apocalipsa. Stiinta o face si ea, deplasand accentul de pe latura morala, punitiva, pe cea termodinamica, dedusa din fizica relativista. Incepand din anii ’30, s-a remarcat ca galaxiile tind sa se indeparteze tot mai mult unele de altele. Acest lucru le-a inspirat astrofizicienilor mai multe tipuri de necroloage. Unul dintre ele presupune ca unei epoci de teribila  expansiune a Universului ii va corespunde una de contractare, Big Crunch. Totusi, in 1998, s-a determinat faptul ca supernovele, de pilda, nici gand sa-si incetineasca sau sa-si inverseze tendinta de expansiune, ele aflandu-se intr-o faza de accelerare progresiva care dureaza cam de sase milioane de ani. Un alt scenariu vorbeste de Big Chill, un fel de glaciatiune universala, care va anula orice forma de energie, Universul ajungand sa se dilueze progresiv pana cand nu va ramane altceva decat o baie de fotoni reci. Materia se va evapora, iar din tot ceea ce stiam ca este ea nu se vor mai alege decat niste impresionante gauri negre. In fine, cel de-al treilea scenariu dezolant este cunoscut ca Big Rip (Marea Desirare), potrivit lui Cosmosul urmand sa se destructureze violent, dezintegrandu-se sub forma unei supe de particule subatomice. Dincolo de acest pesimism extins la scara miliardelor de ani, ramane o intrebare imposibil de solutionat: de unde provine si cum poate fi, eventual, controlata teribila forma de energie, opusa gravitatiei, care influenteaza accelerarea expansiunii Universului? Nu cumva ea actioneaza conform unor legi implacabile in urma carora Sfarsitul deja a inceput?!? Bine ati venit in Haos!

sursa: Descopera.ro

Crestinismul s-a suprapus peste vechi rituri pagane romane

Arheologii din cadrul Universitatii British Columbia au facut in acesta vara o descoperire demna de scenariile seriei Indiana Jones. Acestia au dezgropat un sit arheologic care contine un mormant, schelete si obiecte funerare, toate acestea prezentand in acelasi timp elemente pagane si crestine.

In decursul acestei veri, profesorul Roger Wilson a condus sapaturile efectuate in Kaukana, un stravechi oras roman situat in apropierea oraselului Punta Secca din sud-estul provinciei siciliene Ragusa. Camera mortuara care le-a atras tuturor atentia era situata in cadrul locuintei propriu-zise, nu in cimititul descoperit in apropierea satului roman Kaukana.
Mormantul din aceasta incinta  continea doua schelete, unul apartinand unei femei decedata in intervalul de varsta 25-30 de ani, celalat apartinand unui copil de 5-7 ani, probabil copilul femeii. Membrii echipei au petrecut nu mai putin de 10 zile pentru a sorta toate obiectele gasite in aceasta incinta. Piatra funerara prezenta o deschizatura cioplita in partea anterioara, prin care rudele si cunoscutii decedatilor puteau depune libatiile pentru morti. 
“Acesta descoperire epocala demonstreaza ca vechiul obicei pagan de a oferi libatii celor morti a continuat sa fie practicat si in decursul primei perioada bizantine. Cu toate acestea prezenta crucii crestine pe piatra funerara si pe lampa descoperita in incapere sugereaza ca cei doi decedati erau crestini. Este primul mormant in acest gen descoperit in Sicilia, celelalte fiind tipice primelor comunitati crestine din Africa de Nord. Este un exemplu stralucit de succesiune religioasa si culturala in vechile comunitati romane” afirma profesorul Wilson.

Sursa : Science Daily

Tartaria – leaganul civilizatiei ?

Misterele Tablitelor de la Tartaria

Desi legendele pun inventarea scrisului pe seama atlantilor sau a altor civilizatii ipotetice pierdute in negura istoriei, pana in urma cu cateva decenii era un fapt general acceptat acela ca sumerienii au fost cei care au pus bazele scrierii. Descoperirea in anii ’60 a tablitelor de la Tartaria avea insa sa schimbe ordinea cronologica a aparitiei limbajului scris si insasi localizarea leaganului in care a luat nastere prima civilizatie a lumii.

     Descoperirea .    In anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a initiat un santier arheologic in apropierea          localitatii Tartaria, intr-o zona cunoscuta pentru frecventa cu care resturi de ceramica si artefacte stravechi ies la suprafata, lasand impresia ca au fost cultivate acolo. In ciuda unui inceput ezitant, eforturile si asteptarile arheologilor au fost rasplatite in momentul scoaterii la lumina a trei tablite din lut care aveau in scurt timp sa zguduie lumea stiintifica. Faptul ca intreaga istorie straveche isi putea schimba cursul, i-a facut pe multi dintre oamenii de stiinta sa priveasca cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parca pentru a sustine o asemenea povara. Tablitele nu au reprezentat singurul triumf al arheologilor. Impreuna cu acestea au mai fost dezgropate si 26 de figurine de lut sau piatra, o bratara confectionata din scoici si cateva oase umane care, la prima vedere, pareau ca apartin unui barbat adult. In scurt timp, intreaga atentie a expertilor a fost acaparata de cele trei tablite, dintre care doua aveau forma rectangulara iar una rotunda. Simbolurile erau reprezentate doar pe o parte, iar cele rectangulare prezentau cate o gaura, deloc intamplatoare, sustin arheologii. Doua dintre aceste placute sunt acoperite cu semne pictografice care redau texte vechi, cu peste un mileniu anterioare celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis si Uruk din Sumer, datate in jurul datei de 3300 i.H. Artefactele recuperate din acelasi loc cu resturile umane i-au facut pe arheologi sa banuiasca ca ramasitele apartin unui om de vaza al societatii de atunci, un preot, saman sau poate un medium. Ceea ce reprezenta o descoperire epocala atat pentru cultura si civilizatia danubiana, cat si pentru intreaga Europa, a devenit un aprins subiect de controversa, ramas nesolutionat pana astazi desi, din ce in ce mai multi arheologi par sa confirme vechimea si importanta acestor vestigii istorice. Incercari de descifrare Majoritatea arheologilor si istoricilor au aproximat elaborarea tablitelor in jurul anului 5500 i.H., conferindu-le o vechime de peste 7 000 de ani. Astfel, un simplu calcul matematic impinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decat se credea initial si schimba total si locul de nastere al acestuia, din Mesopotamia in bazinul Dunarii. Este posibil ca o civilizatie sa se fi format in zona balcanica cu un mileniu inaintea altora, mult mai celebre si puternice, cum ar fi cele din Sumer si Egipt? De mai bine de jumatate de secol, tablitele de la Tartaria si simbolurile pe care le poarta sunt in centrul dezbaterii cu privire la “incubatoarele” spatiale si temporale ale scrisului si la primele lacasuri ale civilizatiei europene. Aparitia celei mai vechi scrieri cunoscute pana in prezent, intr-un loc ce nu fusese luat in calcul ca un posibil leagan al civilizatiei, a dus la elaborarea unor serii de ipoteze in incercarea de a explica provenienta acestora. Unii arheologi au incercat sa demonstreze ca tablitele de la Tartaria au aparut ca urmare a influentei Sumerului. Ciudatenia este data de faptul ca simbolurile de pe tablite se aseamana extrem de mult cu cele folosite de sumerieni in comunicarea scrisa. In acest caz, s-a presupus ca simbolurile au fost imprumutate de la acestia, iar localnicii le-au preluat mot-a-mot fara sa cunoasca semnificatia lor. Insa oamenii de stiinta sunt contrazisi chiar de istorie, deoarece in jurul perioadei 5 500 i.e.n., scrierea sumeriana nu exista sau, daca exista, dovezile care sa sustina acest fapt nu au fost gasite inca. Istoricii au incercat chiar sa desluseasca semnificatia lor, dar citindu-le in sumeriana. Aceasta incercare nu a fost de natura sa lamureasca lucrurile intrucat, interpretate astfel, semnele de pe tablite duc in fata altei dileme: cum ar putea sa explice aparitia numelui zeului Saue, echivalentul zeului Usmu cunoscut in cultura sumeriana? Expertii din cadrul Academiei de Stiinte din Rusia au concluzionat in urma analizarii materialului ca tablitele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg raspandit, de origine locala. In opinia acestora, textul unei tablite enumera sase totemuri antice care coincid cu manuscrisul din orasul sumerian Djemdet-Nasra. Citite in cerc, contrar miscarii acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian “NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin: “In (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic dupa ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”. Interpretarea oamenilor de stiinta rusi lasa, insa, loc de interpretari, pana in prezent neexistand un consens la nivel academic cu privire la semnificatia pictogramelor. Opinia generala este ca formele acestea de scriere nu puteau aparea izolat, ci puteau fi dezvoltate numai in cadrul unei culturi puternice si larg raspandite, prin urmare, dezlegarea tainei celor trei tablite ar putea fi oferita doar de studierea intregului complex Turdas-Vinca, de care este legat si Tartaria. Totemurile prezente pe tablite nu numai ca se aseamana izbitor cu cele sumeriene, dar sunt aranjate si in aceeasi succesiune. Coincidenta grafica a semnelor putea fi intamplatoare insa succesiunea lor nu. O serie de observatii indica o origine comuna a conceptiilor religioase din zona Tartaria si Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tablite este ideografica, la fel ca si cea sumeriana, neexistand inca semne silabice si indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel ca la sumerieni. Interpretarea tablitei rotunde indica faptul ca aceasta contine informatii scurte asupra ritualului uciderii si arderii unui sacerdot. Cu toate acestea, cercetatorii se intreaba cum este posibil ca locuitorii stravechi ai Tartariei sa scrie in sumeriana cand inca nu se pomenea despre Sumer. Cercetatorul rus Boris Perlov este de parere ca sumerieni ca si babilonienii au fost doar niste elevi buni, preluand scrierea pictografica de la popoarele balcanice si transformand-o ulterior in scriere cuneiforma. Conform acestuia, inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii. Misterioasa Milady Tartaria Osemintele scoase la lumina in acelasi sit arheologic, despre care s-a crezut initial ca apartin unui barbat cu varsta cuprinsa intre 35 si 40 de ani, s-au dovedit a fi ale unei femei de aproximativ 55 de ani, o varsta care se atingea rar in urma cu 7 000 de ani. Judecand dupa obiectele de cult din jurul scheletului, arheologii au considerat ca era vorba despre o preoteasa sau poate chiar o femeie-saman. In jurul resturilor de oase umane au mai fost gasite 26 de figurine de teracota, 3 figurine de alabastru, impreuna cu cele trei placute de lut ars. In opinia lui Marco Mellini, director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy, Roma, femeia botezata Milady Tartaria nu era un mare preot sau un saman, iar analiza oaselor indica faptul ca nu au fost arse, prin umare varianta incinerarii, propusa initial, a fost exclusa, precum si cea a unui posibil act de canibalism. Arheologul roman Vlassa a fost primul care a emis aceasta teorie pe baza documentatiilor anterioare asupra unor ceremonii canibalistice danubiene efectuate cu scopul de a comunica cu zeii si cu spiritele. Varianta unui act antropofag a fost respinsa dupa analizarea oaselor, intrucat acestea au fost rupte in mod natural, fara a fi zdrobite sau arse. Teoria lui Mellini este sustinuta si de faptul ca oasele au fost ingropate in cadrul unui ritual, in vreme ce la banchetele canibalistice resturile umane erau aruncate animalelor. O datare controversata In privinta datarii celor trei tablite, documentarea arheologica inca nu este 100% sigura.Tablitele de la Tartaria par sa apartina migratiilor civilizatiei Vinca, una dintre cele mai vechi culturi europene, cu o vechime recunoscuta de circa opt milenii, cand un asemenea sistem de scriere era folosit nu numai in sud-estul Europei, dar si in aria civilizatiilor proto-sumeriene. In acelasi timp, alti oameni de stiinta au datat artefactele in mileniul V i.H. sau a doua jumatate a mileniului VI i.H. Conform acestora, tablitele sunt primele atestari ale unei scrieri vechi europene. In zilele prezente, controversa continua. Dar ce s-a intamplat cu adevarat la Tartaria? O analiza ulterioara asupra descoperirilor, efectuata ulterior, a facut mai multa lumina in acest caz. In fapt, tablitele nu au fost niciodata analizate cu ajutorul radiocarbonului, insa acest lucru nu a impiedicat legendele sa se nasca in jurul subiectului. Conform unor arheologi romani, tablitele nu pot fi datate cu C14 din cauza tratamentelor la care au fost supuse in necunostinta de cauza. Se pare ca arheologul Nicolae Vlassa nu se afla in situl arheologic la momentul descoperirii care a avut loc cu cateva ore inainte de incheierea lucrarilor de excavare. Tablitele erau moi si acoperite de calcar din cauza umiditatii. Pentru a le intari, unul dintre restauratori a decis sa le usuce in cuptorul aflat in laboratorul muzeului, insa temperatura si perioada coacerii au ramas necunoscute. Dupa acest tratament, tablitele nu ar mai putea fi supuse unei datari cu C14, deoarece stresul termic a compromis calitatea de baza a lutului, indispensabila in cazul unei analize cu carbon. O mare parte dintre arheologii romani si straini se plang de faptul ca Vlassa nu a fotografiat artefactele in momentul dezgroparii si a refuzat sa colaboreze cu colegii lui, evitand in acelasi timp sa dea prea multe detalii despre descoperirile sale in cadrul raporatelor pe care le redacta periodic, multumindu-se sa repete aceleasi informatii sub denumirea de noutati. Lipsa fotografiilor de la locul sit-ului si mai ales, dificultatea de a-l localiza chiar si in prezent, cumulate cu alti factori, cum ar fi imposibilitatea de a data cu exactitate placutele, dificultatea de a identifica o civilizatie puternica in bazinul Dunarii care ar putea sa “fabrice” scrisul cu 1 000 de ani inaintea Sumerului, toti acesti factori au indreptatit generatii intregi de arheologi si istorici sa se indoiasca de rolul pe care tablitele le-ar putea juca in stablirea unei cronologii precise si sa isi puna intrebari referitoare la adevaratul loc de nastere al civilizatiei.

Cele mai clare imagini video ale unui OZN – 2012en

O noua inregistrare video confirma inca o data ceea ce multi dintre noi par sa stie demult: obiecte zburatoare neidentificate survoleaza din ce in ce mai des suprafata terestra. Dupa ce au fost observate in Rusia si America de Nord, a venit randul Turciei sa se numere printre tarile vizitate de aceste obiecte misterioase, care obsedeaza omenirea de cateva decenii.

Pentru prima data, aparitia unei farfurii zburatoare a fost inregistrata cu claritate timp de doua ore jumatate, devenind cea mai importanta filmare a unui OZN, fapt care a permis expertilor sa analizeze cu atentie si in detaliu aparitia misteriosului obiect. 
Filmarea a fost efectuata de catre Yalcin Yalman, paznic de nopate, si nu este in totalitate intamplatoare, deoarce acesta sustine ca prezenta OZN-urilor fusese remarcata deja de cateva luni. Se pare ca in perioada mai – septembrie mai multi oameni au reclamat aparitia unor obiecte misterioase pe cerul Istanbulului, insa aceasta este singura filmare cunoscuta. Inregistratea a fost predata Centrului Stiintific de Cercetare ale OZN-urilor Sirius din Turcia, care a trecut imediat la intervievarea martorilor si analizarea filmului cadru cu cadru.

Concluzia acestora? Fimarea este 100% reala. Verdictul expertilor turci a fost validat si de cel al cercetatorilor britanici, care au analizat filmul ulterior. Insa surprizele nu se opresc aici. Unul dintre cei mai cunoscuti experti in domeniu, Haktan Akdogan, a facut o alta declaratie socanta: “Daca observam cu atentie cadrele filmate de aproape, vom distinge destul de clar prezenta entitatilor care se aflau inauntrul obiectului.” Acesta, impreuna cu ceilalti experti care au analizat inregistrarea de doua ore jumatate nu au nici un dubiu in privinta naturii obiectului zburator: “Imaginile filmate reprezinta obiecte structurate si nu sunt rezultatul unei falsificari, ale unor fenomene naturale, avioane sau corpuri astronomice. De asemenea, nu sunt rezultatul unei animatii computerizate. Este timpul ca guvernele internationale sa recunoasca existenta OZN-urilor. Imaginile captate vor avea un impact enorm asupra intregii lumi, deoarece reprezinta cele mai importante imagini ale unui OZN”

Inregistrarea va fi prezentata integral in premiera in cadrul conferintei anuale UFO Data Magazine, care are loc in Pontefract, West Yorks, Marea Britanie, in data de 25 octombrie 2008.

 

Cele mai clare imagini video ale unui OZN – 2012en

more about “Cele mai clare imagini video ale unu…“, posted with vodpod

Inversarea polilor in 2012, sfarsitul civilizatiei ?

Cercetatorii rusi au elaborat o noua teorie a apocalipsei: odata cu inversarea polilor magnetici, Pamantul nu va mai fi protejat impotriva radiatiilor cosmice, transformandu-se in cele din urma intr-o Hiroshima la scara mondiala.

Yevgeni Shalamberidze, cercetator la Institutul Central Militar, declara ca desi polii geografici isi pastreaza pozitia, polii magnetici au suferit deja o deplasare de 200 de kilometri fiecare. “Planeta elibereaza in spatiu energia excesiva, prin intermediul ruperilor de la nivelul crustei. In momentul in care acestea se inchid, energia negativa se stocheaza in interiorul Pamantului, cea ce poate genera o serie de catastrofe naturale”, sustine Shalamberidze.

“Pamantul isi poate schima brusc inclinatia axei la o perioada de aproximativ 23 000 de ani. Unghiul polilor se poate modifica cu pana la 30 de grade. Inainte de ultima relocare, polul sud se afla mai la est, in vreme ce polul nord era localizat in zona Himalayei. De aceea mamutii sau rinocerii obisnuiau sa locuiasca la latitudini arctice. Arheologii inca mai descopera animale cu hrana nedigerata in stimac, semn ca inghetul s-a produs foarte rapid”, adauga Alexander Fefelov, din cadrul Academiei Ruse de Stiinte Naturale.
Deplasarea polilor poate avea ca rezultat disparitia atmosferei, ceea ce atrage dupa sine racirea planetei. Chiar daca biosfera planetei va fi distrusa, vor exista supravietuitori ai dezastrului, desi intr-un numar extrem de redus. Un alt doctor in stiinte matematice, Vladimir Kuznetsov, are insa o alta parere. Acesta sustine ca in ultimii 4 milioane de ani au avut loc 16 inversari ale polilor si de fiecare data planeta a supravietuit.

Sursa: Pravda

Manastirea Snagov bantuita de spiritul lui Vlad Dracul.

Legendele au nevoie de misterul in care s-au nascut pentru a supravietui. Prea multe explicatii le le ucid frumsetea. Asa se intampla de veacuri si cu povestea lui Vlad Tepes, enigmaticul print valah, cu istoriile despre iubirea sa nestiuta si despre o comoara fabuloasa, pierduta undeva sub apele unei fantani

Despre Vlad Tepes, domnitor al Tarii Romanesti, s-a spus ca ar fi fost de fapt “modelul lui Draculai, singuraticul conte-vampir a carui soarta incepe si se sfarseste intr-o trecatoare din inima Carpatilor. Domnia lui a fost agitata si s-a petrecut intr-o lume la fel de miscatoare si de nesigura.

Ordinul Dragonului
Vlad se incoroneaza in vremea cand Henric al VI-lea si englezii se luptau in Razboiul celor Doua Roze, cand in Ungaria domnea marele rege de origine romana Matei Corvin si cand sultanul Mahomed al II-lea spulbera cu ostile lui Europa crestina. Radacinile controversatelor povesti sunt, aparent, usor de deslusit. Primul dintre Draculesti, celalalt Vlad, tatal lui Tepes, care era guvernator al Transilvaniei, a fost primit de imparatul Sigismund in “Ordinului Dragonuluii – Drago, un ordin ciudat, construit impotriva simbolisticii bisericii, fiind dedicat “balauruluii ucis de Sfantul Gheorghe. Istoricii spun ca de la numele ordinului, Drago, ordin in care a fost primit in secret si Tepes, deriva porecla Dracul, care ulterior s-a transformat in Dracula. De aici insa intri pe taramul misterului.

O poveste de iubire
Aventuroasa viata a printului Dracula se scurge, vreme de trei domnii, intre dovezi istorice acceptate si legende transmise din om in om, intre semnele sigure ale trecerilor lui prin lume si enigmatica sa moarte, care n-a putut fi probata cu adevarat, niciodata. Ciudat, dar nimeni nu stie cu exactitate unde si cand ar fi sfarsit Vlad Tepes. Exista doar mentiuni fugare si ipoteze neconfirmate. Izvoarele din vechime, parte din ele consemnate de profesorul american de origine romana Radu Florescu, ii contureaza lui Vlad un portret de erou romantic. Devenit print al Valahiei dupa ce a fost ostatic la curtea sultanului Murad al II-lea, Tepes, nepot al lui Mircea cel Batran, il ucide pe asasinul tatalui sau si se desparte de fratele lui, Radu cel Frumos, care ii va purta o dusmanie fara istov, pricina a damnarii de mai tarziu. Radu, favoritul turcilor la tron, l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, aici se sinucide sotia lui, aruncandu-se de pe stanci, pentru a nu fi prinsa de turci, in vreme ce Vlad reuseste sa scape printr-un pasaj secret din munte. Ajutat de niste tarani, el ajunge prin Arefu, in Transilvania, la varul sau, Matei Corvin, unde ramane vreme de 12 ani. La Visegrad se naste legenda lui Dracula, vampirul fara somn, pornita dintr-o poveste de iubire. Tanarul Vlad se indragosteste nebuneste de sora regelui Ungariei si incearca sa fuga cu ea peste munti. Pentru dragostea frumoasei printese maghiare, se pare ca Vlad trece la catolicism si chiar se insoara cu ea in cadrul unei ceremonii nestiute de nimeni, oficiata in secret in modestul castel din pasul Tihuta, trecatoarea din inima Carpatilor. Iubirea interzisa a celor doi provoaca mania lui Matei Corvin, care isi rapeste sora si o aduce inapoi in Ungaria. Furios, Vlad arunca blestemul sangelui asupra familiei regale ungare si isi vinde sufletul diavolului, intr-un legamant de a deveni vesnic ne-mort, semn al supunerii fata de Lucifer, Printul Intunecat. De atunci, orice incercare de a-l ucide era, se spune, sortita esecului, aceasta fiind si explicatia decapitarii sale caci, devenind vampir, nu putea fi omorat altfel.

Printul fara moarte
Dupa parerile altor istorici si cercetatori, nimic nu dovedeste faptul ca, asa cum se crede, lui Vlad Tepes i s-ar fi taiat capul, care a fost dus la Constantinopole, ca dovada a mortii sale, si nici ca acesta ar fi fost furat din capitala Turciei si ingropat, in 1476, sub lespedea de piatra de la Snagov. Insa vampirologii sustin ca Dracula nu a disparut niciodata definitiv din lume, ci ca este doar adormit de cateva sute de ani sau poate se ascunde in intunericul locurilor din preajma mormantului sau.
Cert este ca urmele misteriosului conte Dracula incep si se intorc mereu undeva aproape de Bucuresti, oras a carui prima mentiune scrisa (20 septembrie 1459) dateaza tot de pe vremea acestui voievod. Aici, intr-o manastire micuta, ridicata pe o insula din mijlocul lacului Snagov si unde exista doar un singur calugar, stau ferecate multe dintre enigmele ce inconjoara disparitia straniului print. In centrul bisericii de pe insula, in fata altarului poleit se afla o lespede funerara simpla, taiata in piatra alba si luminata de palpairile galbui aruncate de doua candele. Sub ea se zice ca ar fi ingropat capul desprins de trup al lui Vlad Dracula, printul fara moarte. Undeva in adanc, sub turla clopotnitei, se spune ca se afla un complex de tuneluri si ascunzatori subterane care trec pe sub lac si despre care nu se stie nici acum unde ajung. Povestea spune ca prin adancul intortocheat al lungilor coridoare scufundate s-ar ascunde de lumina zilei sufletul blestemat sa nu moara niciodata al voievodului Vlad. Iar alaturi, ferite de umbra bisericii, sclipesc adancurile unei fantani sub izvorul careia si-ar fi ingropat odoarele si o comoara fara pret.

Ceausescu a ordonat zidirea coridorului
Toate acestea pot fi doar simple vorbe, tot asa cum, la fel de bine, pot ascunde urme de adevar. Dovezi nu sunt nici de o parte, nici de alta. Doar semne stranii, care nu pot fi descifrate, semne ramase din vechime, din cei aproape 200 ani cand manastirea a fost total pararsita si despre care staretul Snagovului, parintele Varafil, nu vorbeste aproape deloc. Nu stie, zice, decat din auzite, despre enigmele bisericii, scris nu e nimic, si nici el nu e aici de asa de multa vreme ca sa fi verificat ceva.
Poate sa fie si asa cum spune cuviosul parinte ori poate canoanele bisericii ii opresc vorbele. Insa batranii din comuna de peste lac povestesc despre lucruri stranii si despre semne care ingrozesc. Despre sunetele ce se aud de pe insula in noptile in care furtuna urla deasupra apelor, sunete tanguite ca un tipat prelung venite din capatul debarcaderului, acolo unde apa ar fi inchis trecerile catre tuneluri si dinspre clopotnita unde se deschidea odata “galeria lui Draculai. Despre cei cinci oameni care au disparut fara urma pe cand cautau intrarea catre tainitele comorii contelui blestemat, asta chiar inainte ca Ceausescu sa fi pus sa se zideasca coridorul care ajungea pana sub Palatul Prezidential. Apoi de apa fantanii fara fund, cea care nu se altereaza niciodata, asemenea agheasmei, fiindca are o concentratie foarte mare de ioni de argint pur. Ori despre umbre negre, latite peste apa, si focuri albastre plutind pe apa fantanii fara somn si despre urletele de lupi din noaptea Sfantului Gheorghe, cand pe insulita nu traieste nici picior de animal salbatic, necum de lup. Pricina e spiritul lui Tepes.

Mormantul e gol?
Oamenii povestesc ca peretii clopotnitei au doua “urmei inchise, ce nu se pot usca niciodata, fiindca pe acolo rasufla trecerile din adanc pe unde umbla contele fara odihna. Si tot din pricina lui Dracula niciunul dintre cei care au incercat nu a reusit vreodata sa sece fantana cu ghizduri cioplite rotund, in piatra, ca sa afle taina incaperilor neumblate de om aflate dedesubt si peste care danseaza, in noptile fara luna, lumini albastrui. Cel care ar putea face asta ar afla, se zice, secretul obtinerii celui mai pur aur din lume, Aurul Roman, cel ce continea 99,5% aur. Dar n-ar fi treaba simpla, caci ar trebui sa cunoasca mai intai scrierile de la Scholomance, vestita Universitate de magie neagra, mostenite de contele Dracula, din vremea cand Diocletian a poruncit distrugerea manuscriselor de alchimie pentru a fi sigur ca moneda sa ultrapura, aureus, n-ar fi putut sa fie falsificata de alchimisti.
Vorbe sau nu, basme de Ev Mediu intunecat sau iluzii, batranii se tem si isi fac de trei ori cruce daca vine vorba despre mormantul din manastire. Multi cred ca sub placa groasa zidita in pardoseala nu exista nimic. Si asta nu pentru ca trupul lui Tepes ar fi ingropat in alta parte, la Stambul ori aiurea prin lume, ci fiindca el ar fi reusit cumva sa pacaleasca timpul, ducand de secole povara unei osande de nebiruit: moartea fara moarte.
Cat adevar si cat e fictiune in legenda lui Vlad Tepes? Nimeni nu stie cu exactitate si poate ca nici nu trebuie sa ne hazardam intr-un raspuns ferm. Caci, in definitiv, fiecare are dreptul sa-si aleaga “bucatai de mister si de aventura in care sa creada. Si, asa cum te duci sa vezi casa Julietei si a lui Romeo ori carciuma unde se spune ca bantuie umbra vrajitorului Faust, poti trece si lacul catre controversatul mormant al tragicului Dracula. Sa-l vezi in tacere si sa cauti singur raspunsul la intrebarea cat de mare sa fie pasul ce desparte taramul legendei de al realitatii. Si sa constati ca, uneori, pasul poate fi numai cat o falfaire de pleoape…

sursa:revistafelicia.ro

Castelul Bran si Dracula.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Castelul Bran (în germană Törzburg, în maghiară Törcsvár) este un monument istoric şi arhitectonic, situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri de Braşov.

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 19 noimebrie 1377 în Zvolen confirmă saşilor din Scaunul Braşovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala şi cu meşterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie, regele promite braşovenilor că, dacă Ţara Românească va ajunge “în mâinile noastre”, atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referinţa din textul documentului din 1377 cu privire la o “nouă cetate de piatră”, permite deducţia că fortificaţia de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniţă mai veche. Această cetate, probabil din lemn, va fi fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea teritoriul cetăţii Bran a fost supus jurisdicţiei comitatului regal de Alba Iulia.

În anul 1395 Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Ţara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.

În 1407 Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) şi Bologa. Branul rămâne sub autoritatea Ţării Româneşti până în 1419.

În anul 1427 castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Braşovului în cea a coroanei Ungariei, care a finanţat lucrările de fortificare şi de extindere. În 1498 cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către scaunul Braşovului.

În 1920, Consiliul Orăşenesc Braşov a donat Castelul Bran reginei Maria a României, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Regina l-a amenajat şi l-a lăsat moştenire fiicei ei, principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea. După expulzarea din ţară a familiei regale, în 1948, Castelul Bran a intrat în proprietatea statului român, fiind abandonat şi devastat. Castelul s-a redeschis apoi vizitelor publice în 1956, fiind parţial amenajat ca muzeu de istorie şi artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare terminată în linii mari în 1993.

Deşi a intrat în circuitul şi folclorul turistic drept castelul lui Dracula, aici turnându-se şi un film, Interviu cu un vampir, se pare că Vlad Ţepeş nu a locuit niciodată la castel. Recent el a fost restituit în natură de statul român lui Dominic de Habsburg şi celor două surori ale sale, în calitate de moştenitori ai principesei Ileana. Proprietarii s-au angajat ca timp de trei ani să nu-i schimbe destinaţia de muzeu. România şi-a asumat şi costurile renovării şi întreţinerii castelului şi are un drept de preempţiune pentru achiziţia viitoare a castelului.

Prezent

Castelul Bran se situează la mai puţin de 30 km de Braşov, pe şoseaua ce iese prin vechiul cartier Bartolomeu şi care leagă Braşovul de Câmpulung. Castelul Bran este construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic. El adăposteşte în acest moment muzeul Bran, muzeu ce se întinde pe cele 4 etaje ale castelului. La muzeu sunt expuse colecţii de ceramica, mobilier, arme şi armuri, iar în curtea castelului se află un mic muzeu al satului, cu case tradiţionale din regiunea culoarului Rucăr-Bran.

——————

Castelul Bran, situat intre Muntii Bucegi si Piatra Craiului, la 30 de km de Brasov, este singurul punct turistic care atrage sute de mii de turisti datorita unei legende: Legenda Contelui Dracula, desi izvoarele istorice spun ca Vlad Tepes ar fi trecut pe aici o singura data, in drum spre Brasov.

Initial Castelul Bran (in limba slava «brana» inseamna «poarta») a fost o fortareata cunoscuta sub numele de Dietrichstein, construita de Ordinul Cavalerilor Teutoni in anul 1212, ce a fost cucerita de sasi spre sfarsitul secolului al XIII-lea.

Prima atestare documentara este din 1377 cand brasovenii au primit, din partea lui Ludovic I d’Anjou, dreptul de a ridica cetatea pe locul fostei fortarete. Apoi, intre 1419-1424 a intrat in posesia lui Sigismund.

La sfarsitul secolului al XV-lea a fost subordonata comitetului secuilor si sub domnia lui Iancu de Hunedoara a trecut sub conducerea voievodatului Transilvaniei. La 1 decembrie 1920, Castelul Bran a fost donat Reginei Maria a Romaniei Mari, in semn de recunostinta din partea orasului Brasov pentru contributia la Unirea cea mare de la 1918. Imediat dupa aceasta, timp de 7 ani, Castelul a intrat intr-o perioada de restaurare, sub conducerea arhitectului Curtii Regale, Carol Liman. Acesta a conceput ansamblul ca o resedinta de vara. Tot in a aceasta perioada a fost construita si Casa de ceai. In timpul acestor lucrari, Castelul a fost dotat cu apa curenta de la o fantana sapata in stanca, adanca de 57 de metri, si iluminat de la o uzina electrica cu turbina. De la aceasta uzina au fost apoi electrificate, in 1932, satele Bran, Simon si Moeciu. Apoi, in 1938, Regina Maria a lasat Castelul Bran drept mostenire Principesei Ileana, care l-a stapanit pana in 1948.

Castelul Bran.

Dupa abdicarea Regelui Mihai si expulzarea Casei Regale, Castelul a intrat in proprietatea statului, fiind abandonat si devastat. Abia in 1956 a fost amenajat ca muzeu de istorie si arta medievala.
Incaperile celor patru etaje ale muzeului adapostesc colectii de ceramica, mobilier, arme si armuri. In curtea Castelului este amenajat un muzeu al satului ce prezinta viata taranilor din zona, munca si traditiile din zona Rucar-Bran. In perioada sarbatorii Halloween, Castelul Bran este destinatia preferata a turistilor americani si englezi.

——————

LEGENDE

Legenda lui Dietrich este legată de ridicarea Castelului Bran. Se spune că piatra de temelie a castelului a fost pusă de către un cavaler teuton, pe nume Dietrich, pe undeva prin secolul 13. Teutonii urmăreau ca, prin această nouă fortificaţie, să apere porţile Transilvaniei şi să susţină eventuale noi cuceriri în zona exterioară Carpaţilor. Stânca pe care se ridica, iniţial, castelul a preluat numele cavalerului, fiind cunoscută şi acum ca „Dietrichstein”. Ulterior, către sfârşitul secolului 14, saşii din Ţara Bârsei au reconstruit fortificaţia, devenind ceea ce astăzi se vede a fi Castelul Bran.

Legenda lui Dracula.Cel care a creat faima Castelului asociat cu Dracula, a fost scriitorul Bram Stoker, care a publicat, in 1897, la Londra, romanul «Dracula, vampirul din Carpati». Cartea este considerata mediocra de criticii literari, dar a avut un impact mare in randul publicului cititor, din moment ce pana in 1903 se tiparisera 6 editii. De altfel, Stoker nu stabileste cu exactitate locul in care se afla castelul din romanul sau, dar unii istorici spun ca ar fi vorba de Regiunea Bargaului, in trecatoarea care uneste Transilvania de Moldova. Oricum, cert este ca datorita acestui roman si a ecranizarilor realizate, s-a creat o asociere indestructibila intre Dracula, Castelul Bran si Transilvania.

Castelul Bran – interiorul unei camere.

De fapt, legenda contelui sangeros, supranumit Dracula, a fost asociata cu domnitorul Vlad Tepes abia in secolele XIX – XX. Aceasta suprapunere de imagini s-a datorat faptului ca domnitorul roman era cunoscut ca fiind fara mila fata de cei care nu i se supuneau sau incalcau legile, iar pedeapsa cea mai des utilizata era trasul in teapa. O alta explicatie a numelui Dracula ar putea veni de la fatul ca in 1431, Sigismund de Luxemburg l-a investit pe Vlad al II-lea, tatal lui Tepes, cu Ordinul Dragonului, un ordin cavaleresc dedicat luptelor impotriva turcilor, iar emblema era un dragon, asociat cu simbolul diavolului. Din cauza acestei embleme se pare ca Vlad Tepes a primit supranumele de Vlad Dracul.
De altfel, Castelul Bran nu este singurul punct turistic legat de aceasta legenda. Un al loc evocat atunci cand vine vorba de Dracula este si Manastirea Snagov.

Misterioasa planeta Mercur

Sonda americană Messenger, care a survolat Mercur pe 14 ianuarie, a transmis sute de imagini despre o parte ascunsă şi misterioasă a celei mai mici planete din sistemul solar, cea mai apropiată de Soare, considerată de specialişti a fi foarte surprinzătoare.

“Am fost în mod constant surprinşi, pentru că ne-am dat seama că Mercur nu este planeta la care ne aşteptam, fiind total diferită de Luna noastră”, a spus Sean Solomon, de la Carnegie Institution, coordonatorul misiunii. “Este, dimpotrivă, o planetă foarte dinamică, unde se întâmplă extrem de multe lucruri”, a adăugat acesta, referindu-se la activitatea vulcanică şi magnetosfera lui Mercur.

Deşi la prima vedere Mercur seamănă cu Luna, având multe cratere pe suprafaţa sa, această planetă este foarte diferită, spun cercetătorii care au făcut publice primele rezultate ale recoltei de informaţii şi şi imagini colectate de Messenger.

Până la acest survol, 55% din suprafaţa planetei nu fusese observată, a subliniat Solomon.

Pe 14 ianuarie sonda americană Messenger (Mercury Surface, Space Environment, Geochemistry and Ranging) a survolat planeta Mercur de la o distanţă de aproximativ 200 de kilometri.

Cele şapte instrumente de pe Messenger au permis observarea unei reţele de cratere şi alte formaţiuni geologice pe partea necunoscută a planetei.

Mercur, al cărei diametru este echivalent cu o treime din cel al Pământului, are faleze cu o lungime de mai multe sute de kilometri, formate, aparent, în urma mişcărilor tectonice care au avut loc la începuturile vieţii ei.

Suprafaţa planetei este marcată de numeroase cratere, rezultate în urma impactului cu asteroizi vechi sau în urma activităţii vulcanice. Messenger a putut să fotografieze şi bazine cu adâncime de peste 2.000 de metri, dar şi munţi cu înălţimea de aproape 5.000 de metri şi câmpii.

Messenger a mai descoperit o formaţiune geologică neobişnuită, pe care cercetătorii au numit-o “The Spider” (păianjenul). Aceasta are un crater (cu o circumferinţă de 41 de kilometri) în apropiere de centrul ei, dar e imposibil de stabilit dacă cele două formaţiuni au vreo legătură. “The Spider” mai include aproximativ 100 de şanţuri înguste care iradiază dintr-un punct central, aşa cum sunt picioarele păianjenului. “The Spider” se găseşte în centrul bazinului Caloris, format în urmă cu aproape patru miliarde de ani în urma impactului cu un asteroid.

Messenger trebuie să se mai apropie de două ori de Mercur, în octombrie 2008 şi în septembrie 2009. În martie 2011, sonda se va apropia pentru ultima dată de Mercur, după care se va plasa pe orbita acesteia.

Messenger a fost lansată pe 3 august 2004, cu o rachetă Delta II.

sursa : Mediafax.

Fosile enigmatice

Acum aproape 450.000 de ani anunnakii/elohimii/dumnezeii, locuitorii Planetei Nibiru (actualmente Eris), Gliese etc., au sosit pe Pamant:
“Data: 445.000… Nefilimii (ingerii cazuti – n.a) condusi de Enki (Azazel – n.a) sosesc pe Pamant de pe A Douasprezecea Planeta. Se intemeiaza Eridu – Statia Pamant I – in sudul Mesopotamiei “(Z. Sitchin, A Douasprezecea Planeta, Ed. Aldo Press, Bucuresti).
Doar prin intelegerea prezentei lor permanente in apropierea noastra (in spatiu – in vecinatatea Pamantului, in interiorul gol al Terrei, chiar printre noi – intr-o dimensiune paralela etc.) fenomenele paranormale, relatarile despre OZN – uri, aparitia religiilor etc. nu vor mai fi mistere, taine, minuni de care sa profite tot felul de sarlatani. Cateva exemple in sprijinul celor de mai sus, referitoare la unele fosile, zise enigmatice:
1) Urma intiparita a unei perechi de tip ciudat de incaltaminte, alaturi de un trilobit strivit de pas, in strat pietrificat. Descoperirea a fost facuta de W. Y. Meisser in statul Utah (SUA) si are o vechime de sute de mii de ani.
2) Ciocanul gasit in 1934 la periferia orasului London (Texas, SUA), a carui analiza spectroscopica indica un aliaj necunoscut inca in industria umana. Are o vechime de cateva sute de mii de ani.
3) In albia raului Paluxi (Glen Rose, Texas), arheologul Carl Baugh de la Universitatea de Stat din Pensilvania a descoperit in straturile de piatra urmele pasilor unui om alaturi de cele ale unui dinozaur.
Referindu-se la importanta descoperirilor de acest gen, dr. A. E. Wilder Smith, de la Universitatea Illinois (SUA), spunea urmatoarele:
“O singura urma de dinozaur sau brontozaur gasita in acelasi loc cu o singura amprenta de picior omenesc este suficienta sa rastoarne teoria darwinista si sa revolutioneze biologia contemporana”.
4) Craniul unui bou moscat, gaurit de glont, descoperit de paleontologul rus Al. Kaznatev in Iacutia, cu o vechime de cateva zeci de mii de ani.
5) La American Falls (Idaho) au fost descoperite oase de bizoni cu gauri de glont, tot cu o vechime de cateva zeci de mii de ani.
6) Un mit al indienilor delaware relateaza cum zeii indienilor de pe un varf muntos din Kentucky au tras cu tunete omorand o turma de animale.
7) Un craniu de neanderthalian, descoperit in depozitul arheologic de la Broken Hill si aflat in prezent la British Museum, prezinta pe osul temporal un orificiu perfect rotund, in timp ce osul din partea opusa lipseste, efect remarcat la plagile prin impuscare.
In 1968, biologul american I. T. Sanderson si zoologul belgian B. Heuvelmans au analizat un om de Neanderthal conservat intr-un ghetar gasit in Stramtoarea Bering. Au descoperit, cu uimire, ca partea din spate a craniului era sfaramata, iar ochiul drept era distrus de gloante trase cu o arma de foc de mare calibru.
9) Alt craniu strapuns de glont a fost descoperit in Zambia. El dateaza de circa 40.000 de ani si este expus la Museum of Natural History din Londra.
Referindu-se la aceste civilizatii, James Churchward, in lucrarea Astralii din Atlantida (Ed. Polirom, Iasi) spunea:
“Avem dovezi ca intreaga zona nord-vestica a Americii a fost populata de unele rase cu o civilizatie avansata, in cea de-a doua jumatate a erei tertiare si inainte de perioada geologica glaciara”.
10) Voi repeta, in acest context, exemplul din Biblie, cand un grup de evrei cazuti in idolatrie au suferit pedeapsa elohimilor/anunnakilor dirijati chiar de catreYahweh/Anu:
“Iata ca au venit sase oameni… fiecare cu unealta lui de nimicire in mana… slava (nava – n.a) Dumnezeului lui Israel s-a ridicat… s-a indreptat spre pragul casei; si El le-a zis: «loviti; ochiul vostru sa fie fara mila si sa nu va indurati… umpleti curtile cu morti!… Iesiti…». Ei au iesit si au inceput sa ucida in cetate” (Ezechiel 9:1-7).
Din pacate o Carte cu o Stiinta la care oamenii abia daca viseaza – Biblia – este ignorata, fiind citite in schimb lucrari care ridica in slavi venerarea pietrelor si a lemnelor, relateaza depre ingerasi, dracusori, cazane cu smoala si tot felul de superstitii.
Pentru astfel de productii ale inculturii sunt foarte potrivite cuvintele marelui filosof Henri Bergson, extrase din lucrarea “Cele doua surse ale moralei si religiei” (Institutul European, Iasi):
“Este umilitor pentru inteligenta umana spectacolul a ceea ce au fost si sunt inca unele religii. Ce mai tesatura de aberatii!… Se vorbeste mult despre o «mentalitate primitiva» ce astazi ar fi reprezentata prin rasele inferioare, dar care odinioara ar fi apartinut intregii omeniri; superstitia ar trebui trecuta chiar in randul acestei mentalitati”.
Sursa: Cronica Romana

Obiecte Misterioase la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj.

Nu de putine ori, arheologii si istoricii patesc ca proverbialul cioban aflat la gradina zoologica unde, vazand o girafa a exclamat: “Un asemenea animal nu exista!”. Se intampla ca si cercetatorii sa procedeze identic, cand dau de artefacte care… nu ar trebui sa existe. Si, pentru ca nu exista nici o explicatie plauzibila, lucrurile intra in uitare sau sunt discret ascunse sub pres. Doua asemenea obiecte se gasesc la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj.

Carari regasite
Despre ciudatul obiect descoperit la Aiud avea sa scrie Florin Gheorghita, intr-o carte editata in 1983. Cunoscutul autor informa ca, in vara anului 1973, la o cariera de nisip de langa Aiud, cupa excavatorului a scos de la o adancime apreciabila (circa 10 m) trei obiecte acoperite de un strat compact de nisip pietrificat. Banuind ca sunt vestigii arheologice, seful de santier i-a chemat pe specialistii din muzeul clujean. In interiorul celor doua obiecte mai mici s-au gasit oase fosilizate, care ulterior aveau sa se dovedeasca a fi de rinocer lanos (animal care a trait in acest areal acum 10-18.000 de ani, fiind contemporan cu omul din Neanderthal). Dar marea surpriza avea sa urmeze: obiectul era din metal prelucrat! Trimis pentru expertiza la Institutul de Fizica de la Magurele, raspunsul a fost mai mult decat deconcertant: obiectul era din aluminiu (89%), cu urme de cupru, nichel, cobalt etc. Aici se incheie relatarea autorului iesean, caci obiectului avea sa i se piarda urma. Aveam sa-l regasesc, la peste un sfert de secol, uitat in depozitul muzeului din Cluj.

Putina istorie
Aluminiul este un metal descoperit doar cu un veac si jumatate in urma, de catre chimistul german H. Cr. Oersted. Producerea sa pe scara industriala a fost posibila abia dupa producerea constanta de energie electrica. Primele prelucrari industriale au inceput in 1883 in S.U.A. Aluminiul se autoprotejeaza printr-un strat subtire de oxid, care se ingroasa abia dupa secole sau milenii. Vom vedea mai jos ce importanta are acest detaliu.
Despre celelalte “ingrediente” continute in aliaj, se poate spune ca au fost descoperite tot relativ tarziu: cadmiul in 1817, nichelul in 1751, bismutul in 1753, iar cobaltul in 1735.
Obiectul gasit la Aiud are forma unui trepied. Talpa nu este plana, avand pe partea anterioara o deviatie de 15 grade. Pe partea superioara, se afla doua brate in forma de triunghi. La capatul posterior si cel superior, se afla doua orificii. La o examinare atenta, pot fi descoperite urme de filet, ceea ce denota ca obiectul a facut parte dintr-un angrenaj. Toata suprafata este acoperita cu un strat gros de oxid de aluminiu (pe alocuri de cativa milimetri) de culoare alb-galbuie. Obiectul are o lungime de 20,5 cm, latime de 12,5 cm, inaltime maxima de 6,8 cm si o greutate totala de 2,3 kg.

Analizele din Elvetia si o vechime de necontestat
Inginerul pensionar Marian Pasla a avut ideea de a trimite un fragment din calota unui laborator din Lausanne (Elvetia). Metalurgistii elvetieni au confirmat cu exactitate compozitia determinata de colegii lor din Romania. Ei au adus si o serie de informatii suplimentare: aliajul nu se incadreaza in nici un tip standard folosit in zilele noastre, fiind definit drept “aluminiu slab”, ceea ce denota caracterul artificial “ingineresc” creat. Stratul de oxid de aluminiu, gros si pe toata suprafata, confirma “imbatranirea obiectului”, varsta acestuia fiind considerata de minimum 300-400 de ani, deci cu mult inainte de prima producere a aluminiului!
Puse toate aceste informatii cap la cap, putem ajunge la cateva concluzii de-a dreptul socante: cineva, demult, a “pierdut” acest obiect, undeva pe malul Muresului. Si asta, cu mult timp inainte de descoperirea aluminiului. Poate chiar atunci cand pe pasuni pasteau rinoceri lanosi. Vechimea obiectului de la Aiud este incontestabila, fiind un obiect unic in felul sau pe plan mondial. Raman insa un mister raspunsurile la intrebarile de genul: cui a apartinut si din ce mecanism a facut parte? foto la adresa :     www.trilulilu.ro/n_nenea/c01e67acee64b9
Deocamdata, obiectul se afla in depozit. Muzeografii evita sa-l expuna, desi ar atrage mii de curiosi si turisti. Motivul este simplu: nu pot incadra obiectul in nici o categorie, in nici o perioada istorica. Si poate ca mai exista un motiv nerostit: uitarea e mai buna cand intalnim ceva atat de insolit, ceva ce ne pune in incurcatura, cand este vorba de a rescrie istoria tehnologiei si stiintei de pe mica noastra planeta.

Un pionier al aeronauticii
Despre urmatorul obiect stim cine si cand l-a creat. Se afla expus la sectia de istorie a stiintei din muzeul clujean. Inventatorul sau a fost un mare pasionat de aeronautica, Martin Lajos. El s-a nascut la Buda, pe 30 august 1827. Dupa studii de inginerie, are o destul de lunga cariera militara. In cele din urma, ajunge la Cluj, in orasul de pe Somes, unde, dupa mai multe functii administrative si pedagogice, devine rector al universitatii clujene.
Martin era un pasionat al aparatelor de zbor, mai ales al celor mai grele decat aerul, intr-o perioada cand un asemenea deziderat era de neconceput. In 1856, face un studiu cu privire la o racheta propulsata cu elice. Ulterior, avea sa construiasca “aripa plutitoare”, un proiect sortit insa esecului. Duce o corespondenta bogata cu un alt pionier al aeronauticii, Otto Lilienthal. Moare la 4 martie 1897, sarac si uitat de autoritati. Totusi, a lasat ceva in urma: “roata plutitoare”, un obiect insolit, expus la Cluj.

“Roata plutitoare”
Aparatul de la Cluj nu se aseamana cu nici un aparat de zbor conventional. Are un aspect de-a dreptul straniu. Este construit din doua tije metalice, care se termina la capete cu cate un set de elice. Niciacestea nu sunt conventionale: se pot plia si desface succesiv, astfel incat sa nu se atinga in timpul miscarii de rotatie. Intregul angrenaj este pus in miscare de doua pedale, legate de pale printr-un sistem complex de roti dintate din cupru.
“Pilotul” se aseza intre cele doua pedale si, apasand vartos, facea ca elicele sa se invarta, sa creeze un vector liber si sa se ridice aparatul in aer.
Cronicile vremii spun ca aparatul s-a ridicat in aer la 4 metri inaltime, in data de 30 august 1896, pilot fiind vajnicul comandant de pompieri al urbei. Peste cateva zile, fiul inventatorului avea sa repete isprava.
Acest zbor a avut loc in fata mai multor martori demni de incredere. Inginerul inventator, prin deschiderea succesiva a elicelor, dorea sa imite bataile aripilor pasarilor, reinventand natura intr-un mod ingenios.
Martin Lajos a fost un vizionar. Intr-un studiu, avea sa scrie: “cucerirea aerului este doar o problema de timp” si avionul va fi “o inventie care va transforma societatea si sistemul social”. Si a mai scris: “Se vor lichida acele bariere care desparteau popoarele si statele unele de altele, iar societatea se va asigura prin noi tratate si intelegeri internationale. Dreptul international va fi nevoit sa se acomodeze noii situatii, iar pe langa dreptul maritim, se va dezvolta un alt drept – dreptul aerului. Dar sa nu creada nimeni ca avionul ne va face sa ne putem dispensa de calea ferata sau de vasul maritim. Avionul, ca nou factor de locomotie, va mari circulatia, o va inviora, dar nu o va absorbi.” Si cata dreptate avea!
“Roata plutitoare” se afla intr-o stare aproape perfecta. Trebuie inlocuite cateva elice, angrenajul metalic gresat, pedalele intarite. Pana acum, nimeni nu a incercat sa faca aceste lucruri care cer un efort fizic si material mai mult decat insignifiant. Nu de altceva, dar poate un ins curajos, la fel ca si capitanul de pompieri, ar trebui sa incerce sa reediteze zborul de acum 105 ani. Si daca acest lucru s-ar intampla, mai mult ca sigur ca istoria aeronauticii va trebui rescrisa din temelii.

In loc de epilog
Cele doua stranii exponate din muzeul clujean sunt numai cateva exemple de pe o lunga lista de obiecte inexplicabile. Si alte muzee sau colectii particulare contin asemenea artefacte neconventionale. Dar, de cele mai multe ori, sunt uitate, ignorate, minimalizate. Si toate acestea, dintr-o absurda comoditate de a gandi si, in special, a regandi istoria cunoasterii umane. Cu mai multa atentie, cu mai mult nonconformism in gandire si fapte, s-ar putea deschide noi porti spre autocunoastere, noi brese cu privire la rolul si la locul stiintei umane in acest straniu univers.

Prima civilizatie o omenirii s-a nascut pe teritoriul Romaniei.

Savantii occidentali se declara fascinati de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei, pe care in prezent lumea stiintifica o recunoaste drept prima civilizatie a Europei.

Primele vestigii apartinand acestei culturi au fost descoperite in 1884, in apropierea satului Cucuteni, din apropierea Iasiului, scrie Descopera.ro.

Ulterior, urme ale civilizatiei Cucuteni s-au descoperit pe teritoriul Ucrainei langa Kiev in anul 1897, unde a fost denumita Trypilia, ignorandu-se cu buna stiinta ca era vorba de una si aceeasi civilizatie Cucuteni, descoperita anterior in Romania.

Potrivit arheologilor, cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate asezarile umane din Sumer si Egiptul Antic iar oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari.

Aceste proto-orase erau alcatuite din cladiri aranjate in cercuri concentrice. Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei. Productiile lor artistice erau dominate de linii repetate, cercuri si spirale care creau un efect de iluzie optica pe vasele care erau impodobite in acest mod unic.

“Cunoasterea aprofundata a acesti culturi este foarte importanta… Suntem mandri ca aici a aparut cea mai importanta si avansata cultura neolitica din intreaga lume” afirma Romeo Dumitrescu, presedintele fundatiei Cucuteni pentru Mileniul trei, din Bucuresti.

Creaturile din Triunghiul Bermudelor

– Inca o data, aceasta zona misterioasa intriga cercetatorii din intreaga lume * In cadrul unei expeditii stiintifice, s-au descoperit peste 20 de specii noi de creaturi marine

Oamenii de stiinta au descoperit in apele intunecate din zona Triunghiului Bermudelor aproximativ 20 de specii noi de creaturi marine, informeaza The Telegraph. Multe dintre aceste specii noi ar putea sa ofere date despre starea actuala a oceanelor lumii. Din miile de exemplare capturate in aceasta zona, oamenii de stiinta au catalogat aproximativ 500 de specii, iar mostre de ADN a 220 dintre acestea au fost analizate in laboratorul de pe nava Ronald H Brown al National Oceanic and Atmospheric Administration. S-au descoperit astfel 20 de specii marine noi. “Realizam o harta marina a planctonului, asa cum astronomii realizeaza hartile ceresti”, a declarat profesorul Peter Wiebe, cel care a coordonat echipa de cercetatori de pe nava. “Cu ajutorul acestei harti marine vom putea sa descoperim ce modificari in habitatul terestru au fost produse de mana omului si ce schimbari au avut loc in mod natural”, a adaugat Wiebe. Croaziera de 20 de zile, care a luat sfarsit pe 30 aprilie, este parte a unui proiect ambitios de a inventaria toate speciile care formeaza zooplanctonul, cercetatorii estimand ca numarul acestora se va dubla de la 7.000, numarul actual aproximativ, la 14.000, pana in anul 2010. Expeditia a oferit oamenilor de stiinta oportunitatea de a intelege mai bine cum functioneaza planctonul gelatinos constituit din specii atat de variate. Studierea planctonului a fost ingreunata de faptul ca plasele de pescuit distrug de obicei aceasta forma de viata. O descoperire de senzatie “Studierea adancurilor marilor a fost ocazionala si astfel, multe specii sunt foarte putin cunoscute, sau chiar deloc cunoscute”, a mai declarat Wiebe care a explicat ca “munca noastra consta in cercetarea zonelor ramase neexplorate de pe Terra, pentru a incerca sa descoperim noi si noi specii care ne ajuta sa intelegem cat mai bine viata pe Pamant”. Echipa de cercetatori a descoperit foarte multe forme de viata marina, de la creaturi asemanatoare crevetilor la meduze care mai de care mai ciudate. S-a mai descoperit de asemenea o specie de peste rar, care poate atinge 11 metri, precum si un alt peste cu dinti poreclit “marele inghititor” “A fost o descoperire senzationala, deosebit de incitanta, mai ales ca majoritatea oamenilor nu au vazut niciodata astfel de creaturi de asemenea dimensiuni” a recunoscut Wiebe. Initial, echipa venise in zona ca sa “inventarieze” si sa fotografieze speciile marine despre care nu se stiau multe lucruri. Descoperirile de acum ii fac pe cercetatori sa creada ca exista posibilitatea sa mai fie si alte specii necunoscute, care asteapta sa fie explorate. Misterele adancurilor “Daca vom identifica aceste exemplare si le vom clasifica astfel incat sa obtinem o <<amprenta genetica>> unica, vom putea curand sa cercetam apele oceanelor intr-o maniera mult mai aprofundata” au explicat oamenii de stiinta. In ceea ce priveste scopul studiilor, cercetatorii spera ca vor putea intelege cum schimbarile de clima care au loc la nivel mondial si poluarea influenteaza vietuitoarele marine precum si alte vietati din lantul trofic. Daca aceste vietuitoare dispar, expertii se tem ca intregul lant trofic marin ar putea sa fie in pericol. Ann Bucklin, unul dintre coordonatorii proiectului de la Departamentul Stiintelor Marine de la Universitatea Connecticut, este de parere ca aceste creaturi necunoscute ar putea oferii indicii pretioase despre ceea ce se intampla cu adevarat in adancuri. “Exista un interes urias fata de aceasta biodiversitate, pentru ca ne intrebam cu totii ce fac de fapt aceste specii? Nimeni nu stie. Nu este posibil sa intelegem ce efect are omenirea asupra oceanelor daca nu le cunoastem de fapt” a mai declarat Bucklin. In ceea ce priveste Triunghiul Bermudelor, aceasta zona “crepusculara” a fost subiectul a nenumarate articole, carti lucrari, filme etc. Din cele mai vechi timpuri au circulat povesti si legende mai mult sau mai putin reale, mai mult sau mai putin verosimile, referitoare la ,,corabii fantoma” sau la disparitii misterioase de vapoare si avioane. Chiar si Cristofor Columb a trecut prin aceasta zona in cursul calatoriei sale spre ,,Lumea Noua”. Columb a povestit ca a vazut aici ciudate ,,fasii luminoase” de ,,apa alba”. In vremurile noastre circula legenda ca aceste “lumini” sunt ultimele puncte luminoase pe care le vad cosmonautii pe Pamant cand pleaca in Cosmos. Astfel, s-a conturat o imagine a unei mari misterioase si infricosatoare, imagine care dainuie chiar si in timpurile moderne. (D.M.) sursa : Ziua.ro

Istoria vampirismului. Despre vampiri.

Primii vampiri
Cele mai vechi legende despre vampiri s-au pastrat de patru mii de ani si vin de la asirienii si babilonienii din Mesopotamia. Acestia se temeau de Lamastu, o zeita demonica ce vina oameni. In legendele asiriene, Lamastu (in traducere, „cea care sterge”), fiica zeului Anu, se furisa noaptea in casele oamenilor, fura sau ucidea bebelusii in leagane sau chiar in pintecele mamei, vina si adulti, sugea singele barbatilor tineri, provocind boli, sterilitate si cosmaruri. Deseori, Lamastu este descrisa cu aripi si gheare de pasare, iar uneori – cu cap de leu. Pentru a se proteja de aceasta, femeile insarcinate purtau amulete cu Pazuzu, un alt zeu rau, care a infrint-o cindva pe Lamastu.

Lamastu este asociata cu Lilith, o figura proeminenta din unele texte iudaice. Scrierile despre Lilith variaza considerabil, dar versiunea cea mai vehiculata a povestii este ca ar fi fost prima femeie. Dumnezeu i-ar fi creat pe Adam si pe Lilith din pamint, din care cauza intre ei aparusera in curind neintelegeri. Lilith a refuzat sa i se mai supuna lui Adam si a plecat din Eden, nascindu-si propriii copii. Dumnezeu a trimis trei ingeri sa o aduca inapoi. Fiindca ea a refuzat, ingerii i-au promis ca-i vor ucide zilnic cite 100 de copiii pina cind va hotari sa se intoarca. Lilith, in schimb, a jurat ca va distruge copiii oamenilor. Imaginea lui Lilith ca ucigasa de copii, se pare ca a fost preluata direct din legenda despre Lamastu. Si Lilith este descrisa ca un demon cu aripi si gheare ascutite, care vine noaptea sa fure copiii nou-nascuti sau fetii din femeile insarcinate. Desi este descrisa ca o creatura terifianta, Lilith are calitati seducatoare. Evreii credeau ca ea vine noaptea la barbati sub forma unui succubus (femeie-demon care intretine contacte sexuale cu barbatii, cind acestia dorm).

Grecii antici se temeau de niste creaturi asemanatoare, in special de Lamia, o demonita cu cap si trunchi de femeie, dar cu partea de jos a corpului – de sarpe. Intr-o versiune a legendei despre Lamia, aceasta a fost una dintre amantele muritoare ale lui Zeus. Plina de gelozie si furie, sotia lui Zeus, zeita Hera, a innebunit-o pe Lamia si ea si-a mincat toti copiii. Cind si-a dat seama ce a facut, Lamia s-a infuriat atit de tare, incit s-a transformat intr-un monstru nemuritor care, din gelozie, a inceput sa suga singele pruncilor. Grecii se temeau si de Empusai, fiica malefica a lui Hecate si zeita vrajitoriei. Aceasta, putind sa-si schimbe infatisarea, iesea noaptea din Hades (lumea subterana), sub forma unei femei frumoase, si seducea pastorii de pe cimp, devorindu-i. O creatura similara, Baobhan Sith, se face prezenta si in folclorul celtic.

Vampirii apar si in mitologia Asiei. Printre personajele de cosmar, descrise de folclorul indian, sint Rakshasa (o creatura care isi poate schimba forma si devoreaza copii) si Vetala. Ambii demoni preluau controlul asupra cadavrelor si atacau oamenii vii. Folclorul chinez ne spune ca unii morti pot sa se ridice din mormint si sa se intoarca in lume. Aceasta se intimpla atunci cind spiritul unei persoane (p’o) nu putea ajunge in lumea de dincolo, din cauza faptelor rele comise in timpul vietii. Spiritul, infuriat de soarta-i oribila, readucea trupul la viata si ataca oamenii noaptea. Un mort – deosebit de periculos, cunoscut si ca Kuang-shi (sau Chiang-shi), putea sa zboare si sa ia diverse forme. Acesta era acoperit de par alb, avea ochi rosii, stralucitori, si isi musca victimele cu dintii ascutiti.

Triburile nomade si negustorii au raspindit diferite legende despre vampiri in intreaga Asie, Europa si Orientul Mijlociu. Cu timpul, diversele elemente ale acestor povesti se combinau, creind alte mituri despre vampiri.

Vampirii nostri si ai vecinilor
Legenda celui mai celebru vampir european, Dracula, si cele care au derivat din aceasta au fost inspirate direct din folclorul Europei de Est. Arhivele istorice contin zeci de figuri mitice de vampiri in regiune, datind de sute de ani. Desi au diferite caracteristici, majoritatea acestor vampiri se pot clasifica in doua categorii: demoni (sau supusii diavolului), care au reanimat cadavre ca sa poata umbla printre cei vii, si spirite ale mortilor care nu vor sa-si paraseasca propriile trupuri. Dintre primii, cei mai importanti au fost upir (Rusia) si vrykolakas (Grecia). In aceste traditii, pacatosii, pruncii care n-au primit botezul si alti oameni, care nu apartineau credintei crestine, puteau fi reanimati dupa moarte. In special, erau vizati vrajitorii, fiindca si-au vindut sufletul diavolului inca in timpul vietii.
Parasindu-si mormintele, aceste cadavre terorizeaza comunitatea, hranindu-se cu singele celor vii. Se spune ca ele trebuiau sa se intoarca periodic in morminte, pentru a se odihni. Cind oamenii presupuneau ca un mort a devenit vampir, ii exhumau trupul si incercau sa alunge din el spiritul malefic. Cel mai des distrugeau cadavrul prin decapitare, incinerare sau infigindu-i o tepusa in inima. Totodata, mortii puteau fi ingropati cu fata in jos, ca sa sape in pamint si sa nu iasa afara in cazul in care nu vor fi primiti in lumea cealalta. Altii puneau o tepusa deasupra cadavrului, pentru ca acesta, de va incerca sa iasa din groapa, sa se intepe.

Vampirii din Moldova si Valahia sint numiti strigoi. Acestia sint, de regula, spirite umane care s-au intors din morti. Spre deosebire de upir sau vrykolakas, strigoii trec mai multe etape inainte de a iesi din mormint. Initial, strigoiul este un poltron invizibil, care isi necajeste membrii familiei, miscind mobila si furind mincarea. Pe urma devine vizibil si arata exact ca si atunci cind era in viata. El se intoarce la familia sa, furindu-i vitele, cersind de mincare si aducind boli. Hranindu-se cu oameni, strigoii isi maninca mai intii apropiatii, iar apoi pe oricine le iese in cale. In unele texte se arata ca strigoiul suge singele victimei direct din inima. La inceput, la fel ca un upir, strigoiul trebuie sa se intoarca in mormint cu regularitate, insa dupa sapte ani poate sa traiasca oriunde. Se zice ca strigoii calatoreau pe distante mari in alte orase, unde incepeau o viata noua, obisnuita, intilnindu-se, insa, o data pe saptamina, cu alti semeni de-ai lor.

In afara de strigoii morti, oamenii se temeau si de cei vii. Asa erau numiti oamenii blestemati sa devina, dupa moarte, strigoi morti. De obicei, copiii nascuti cu malformatii erau considerati strigoi vii. Daca un strigoi mort traieste printre oameni si are copii, acestia sint blestemati sa devina strigoi dupa moarte. La moartea unui strigoi viu, familia ii distrugea cadavrul, ca sa se asigure ca acesta nu va mai iesi din groapa.

In alte parti ale Europei de Est, creaturile care semanau cu strigoii erau cunoscute ca vampir sau vampyr. Erau, probabil, variatii ale upirului rus, pentru ca, ulterior, limba engleza sa adopte numele vampire. In secolele XVII si XVIII, „isteria vampirilor” s-a raspindit in toata Europa de Est. Oamenii afirmau ca isi vad rudele decedate, umblind si atacindu-i pe cei vii. In consecinta, autoritatile au deschis zeci de morminte, infigind tepuse in cadavre sau arzindu-le. Mai tirziu, panica a ajuns in vestul Europei si a condus la multe speculatii academice in aceasta privinta, la crearea literaturii si a picturii despre vampiri. Toate acestea l-au inspirat pe irlandezul Bram Stoker sa scrie romanul „Dracula”.

Vampirul modern
Abraham Bram Stoker, director de teatru si romancier, nu a fost primul care a scris un text beletristic despre vampiri, insa versiunea din 1897 a romanului sau a prins cu adevarat. Motivul principal al operei este atit personajul negativ, Contele Dracula, cit si firul actiunii. Stoker a ajuns la aceste doua elemente in urma unor cercetari indelungate. In fond, el plaseaza actiunea in muntii din Transilvania, iar vampirii lui se conduc de folclorul est-european si cel al tiganilor. Alegind diferite caracteristici ale miturilor despre vampiri si inventind el insusi unele lucruri, Stoker a creat standardul vampirului modern: foarte inteligent, fara reflexie, cu puteri supraumane, isi pierde puterile la lumina soarelui si este respins de crucifixe.

Precum spuneam, Stoker a descoperit si a ales numele personajul sau dupa indelungi cercetari. Dracula este printul Vladislav Basarab, care a domnit in Valahia la mijlocul sec. XV si, deci, este un personaj istoric adevarat. Este supranumit Vlad Tepes, ca urmare a obiceiului de a-si trage in teapa prizonierii. Tatal lui, Vlad Dracul, si-a primit acest nume in semn de recunostinta pentru suportul adus Ordinului Dragonului, din care facea parte. Se spune ca adevaratul Dracula avea o reputatie de barbar, desi acest fapt nu este universal acceptat, la fel cum nu exista dovezi ca oamenii l-ar fi considerat vampir. Personajul negativ al lui Stoker nu seamana cu adevaratul Dracula, scriitorul imprumutind, de fapt, doar numele printului. Spre deosebire de strigoi, care nu au unde sa locuiasca, vampirul lui Stoker era un aristocrat bogat, care se ascundea intr-un castel grandios.

In piesa „Dracula”, prezentata in 1927, si in filmul care a urmat in 1931, Bela Lugosi a adoptat aceasta ipostaza de aristocrat, jucind rolul unui conte gentleman, suav si sofisticat. Piesa a introdus in uz si costumul tipic al lui Dracula: haine negre si o manta. Desi in roman contele este descris ca un om batrin si lipsit de vlaga, imaginea suava a lui Dracula a prins la public, raminind astfel in zeci de filme si picturi. De-a lungul anilor, ea a continuat sa evolueze, gratie noilor interpretari ale scriitorilor si regizorilor. In nuvelele sale, Anne Rice le da vampirilor constiinta si emotii, prezentindu-i ca pe niste oameni adevarati, care nu sint neaparat rai. In serialul televizat „Buffy, ucigasa de vampiri”, regizorul Joss Whedon a adoptat, de asemenea, ideea vampirilor cu suflet. Astfel, se face vadita o tendinta de „demitizare” a legendelor despre vampiri si de creare a unei noi imagini a acestora. Un exemplu graitor in acest sens in reprezinta filmele din seria „Blade”. Iar scriitorul rus Lukianenko, in seria „Dozor”, le atribuie vampirilor un rol minor – de personaje malefice de cel mai jos rang, similare capcaunilor.

Originile credintei in vampiri
Desi majoritatea oamenilor de stiinta au cautat sa afle in folclor originile credintei in vampiri, unii istorici au incercat sa cerceteze originile fizice ale acesteia. Motivul: exista unele boli ce ar putea provoca un comportament vampiric.
Una dintre acestea este porfiria, o maladie genetica rara, de care se poate imbolnavi o persoana din 200 de mii si care presupune nereguli in producerea de heme – un pigment din singe, bogat in fier. Oamenii cu forme grave de porfirie sint foarte sensibili la razele solare, au dureri abdominale puternice si pot sa sufere de delir acut. Altii au gura si dintii rosietici, din cauza producerii neregulate a pigmentului. In trecut, maladia se trata prin consumul de singe pe cale orala, care corecta dezechilibrul din organism, desi nu exista nicio dovada clara in privinta eficacitatii acestui tratament. Daca porfiria se depisteaza la parinti, probabilitatea transmiterii ei la copii este de 25 la suta. In istoria medicinii sint descrise circa 80 de cazuri de porfirie ereditara acuta, considerata incurabila. Se presupune ca, in unele cazuri, aparitia ei este o consecinta a incestului. Despre legatura dintre porfirie si vampiri, pentru prima data s-a expus Lee Illis din Hampshir. In 1963, el a prezentat Asociatiei Regale de Medicina monografia „Despre porfirie si etiologia capcaunilor”, care continea o trecere in revista amanuntita a descrierilor istorice despre vampiri, comparate cu simptomele porfiriei.

O alta radacina fizica probabila a credintei in vampiri poate fi catalepsia, o boala ciudata, asociata cu epilepsia, schizofrenia si altele care afecteaza sistemul nervos central. In timpul unei crizei de catalepsie, omul pur si simplu ingheata: muschii ii devin rigizi, trupul i se raceste, iar bataile inimii si respiratia ii incetinesc. Un suferind de catalepsie acuta poate fi confundat cu un cadavru. Astazi, medicii dispun de cunostintele si instrumentele necesare ca sa determine daca un om este viu sau mort, dar in trecut oamenii se bazau doar pe aparente. Despre imbalsamare nici nu se stia pe atunci, asa ca oricine parea sa fie mort era inhumat deodata. O criza de catalepsie poate dura mai multe ore sau chiar zile in sir. De aceea, unii „morti” isi reveneau in mormint si, daca groapa nu era prea adinca, reuseau sa iasa si sa se intoarca acasa.

Si procesul de descompunere a cadavrelor poate sa sugereze credinta oamenilor in vampiri. Faptul ca unghiile si parul mortilor continua sa creasca, iar gazele din corp devin expansibile, sporind volumul abdomenului, ca si cum defunctul ar fi mincat, da unele impresii de viata. Iar infigind o tepusa intr-un asemenea cadavru, acesta ar putea sa erupa, eliberind tot felul de fluide, fapt prin care generatiile de altadata ar fi inteles ca mortul s-a hranit cu oameni vii.

Desi aceste lucruri au putut alimenta frica de „morti vii”, originile credintei in vampiri sint, probabil, mai mult de ordin psihologic. Fiind unul dintre cele mai misterioase aspecte ale vietii, moartea a preocupat adeptii culturilor din toate timpurile. Una dintre caile de a o accepta este personificarea mortii intr-o forma tangibila, respectiv, crearea unor personaje ce ar reprezenta-o. Vampirii personifica, in special, partea intunecata a umanitatii. Lilith, Lamastu si alte demonite sint opusul „sotiei si mamei bune”. In loc sa le poarte de grija sotului si copiilor, ele omoara pruncii si seduc barbatii. La fel, „mortii vii”, in loc sa-si ajute familiile, le maninca. Prin asocierea raului cu personaje supranaturale, oamenii pot sa-si controleze propriile tendinte negative, exteriorizindu-le. Or, aparitia, de-a lungul istoriei, a creaturilor monstruoase in imaginatia oamenilor, precum si fascinatia continua a acestora fata de vampiri, demonstreaza ca manifestarea temerilor noastre, prin intermediul acesti monstri, tine de natura umana.

ELIZABETA din Transilvania
Pe parcursul istoriei, au existat mai multi oameni cu un comportament vampiric. Cel mai faimos vampir a fost Elizabeta de Bathory, o nobila din Transilvania, care a trait intre 1560–1614. Elizabeta, fiind ingrozita de gindul ca imbatrineste, era convinsa ca imbaierea in singe – poate si consumul acestuia – este secretul unei infatisari tinere. Cu acest scop, ea a torturat si a ucis sute de oameni, majoritatea victimelor ei fiind fete tinere. Cind faptele Elizabetei au devenit cunoscute, ea a fost judecata si inchisa in castelul sau, unde a si murit.

Cei care intr-adevar sug singe
In multe filme moderne si carti, vampiri iau forma unui liliac – un animal adevarat, care se hraneste cu singe. In realitate, liliecii vampiri nu isi ucid prada si aproape ca nu reprezinta un pericol pentru oameni. Ei sint mici, retrasi si docili. Creaturile vampirice, care isi pot schimba forma, exista in legende de mii de ani, insa legatura lor cu liliecii vampiri este destul de recenta. Acestia traiesc doar in America Centrala si de Sud, asa ca europenii si asiaticii nu stiau nimic despre ei, pina cind exploratorii europeni au descoperit niste creaturi ciudate, pe care le-au incorporat in mitul vampirului, concepindu-le ca pe niste monstri.

El Chupacabra
Legende despre creaturi care sug singe sint prezente si in multe culturi din zilele noastre. O asemenea creatura foarte cunoscuta in America de Centrala si de Sud este El Chupacabra, in traducere: „cel care suge caprele” (de singe).

Regele George al III-lea al Angliei, care a domnit in a doua jumatate a sec. XVIII, este cunoscut in istorie mai mult pentru infringerea in fata americanilor, decit pentru interesul fata de stiinte si arte. Nebunia acestui monarh – fondator al celebrei Royal Academy of Arts si pasio­nat de stiintele astronomice – reprezinta inca o pagina de istorie medicala, care nu a fost pe deplin elucidata. In 1966, doi medici englezi publicau, in British Medical Journal, o teorie potrivit careia nebunia regelui George era cauzata de porfirie acuta intermitenta, de care ar fi suferit. Simptomele de porfirie au fost regasite in insemnarile medicilor care il ingrijeau: Excelenta Sa avea citeodata dureri abdominale acute, insotite de slabiciune musculara extrema, dereglari psihice si – semn caracteristic acestei maladii – culoarea rosie a urinei, determinata de excesul de porfirine urinare. Medicii considerau
ca suferinta regelui ar fi fost provocata de o intoxicatie cu arsenic. Dar un alt doctor, adus de la tara, care folosea terapia prin munca pentru reintegrarea sociala a pacientilor cu dereglari psihice, a emis ipoteza ca regele suferea de „nebunie”.

In timpul sederii la curte, terapeutul necunoscut a fost martor la o criza de porfirie a regelui, considerind acest caz drept un succes terapeutic! Desi Parlamentul a incercat, in numeroase rinduri, sa-l detroneze din cauza afectiunii de care suferea, in perioadele dintre crize, sanatatea regelui se recupera si capacitatea de a conduce regatul ii era intacta. A fost totusi detronat in 1811, dupa o domnie de sase decenii, de catre printul de Wales. A murit noua ani mai tirziu.

Dracula – Legenda lui Vlad Tepes.

Se presupune că Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul s-a născut în 1431, mai probabil la curtea domnească din Târgovişte ca majoritatea voievozilor munteni, sau poate la Sighişoara în timp ce tatăl său se afla în Ardean între anii 1431-1436…(vezi: [1] (din păcate sursa, oricum controversată, este în limba germană)) numele lui oficial fiind “Valdislaus I Basarab-Luxemburg”, botezat în sfânta cristelniţă de la biserica “Sfânta Maria”.
El obişnuia însă să se semneze cu numele tatălui său, “Dracula”, fapt dovedit de o primă însemnare documentară de la Bucureşti, datată 20 septembrie 1459, şi de portretul datorat lui Odhsenbach Stambuch (Stuttgart).
Termenul de Dracula este derivat din românescul – Drăculea – fiul lui Dracul, tatăl său având acest titlu datorită decoraţiei, primită de la regele Ungariei, care înfăţişa un dragon.

Legendă

Scriitorul britanic Bram Stoker putea uşor consulta la Royal Library din Londra câteva din acele gravuri săseşti din secolul XV, ce se găseau şi în colecţiile de la British Museum, în care Vlad Ţepeş este descris ca un monstru, un vampir ce bea sânge de om şi un mare amator de cruzimi. A avut probabil acces şi la cartea History of Moldavia and Wallachia a lui Johann Christian Engel, care îl descrie pe Vlad Ţepeş ca un tiran sângeros, ceea ce i-a dat probabil ideia să ia prinţul Valahiei ca model pentru personajul său fictiv, “Dracula“. Unii istorici au propus ideea că Stoker ar fi avut o relaţie de amiciţie cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery (Hermann Vamberger), şi este posibil ca acesta să îi fi dat informaţii despre Vlad Ţepeş. Mai mult, faptul că Dr. Abraham Van Helsing îl menţionează pe prietenul său Arminius în romanul din 1897 ca sursă a cunoştinţelor sale despre Vlad al III-lea numit Dracula, pare să sprijine această ipoteză. Trebuie reţinut şi faptul că aceasta pare să fie singura cauză, neexistând o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (1431-1476) şi mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, menţiuni istorice şi experienţe personale pentru a realiza un personaj complex. Pe de altă parte, merită menţionat faptul că detractorii politici principali ai lui Vlad – în general saşii – se foloseau de sensul de diavol al cuvântului drac pentru a umbri reputaţia voievodului. Astfel ar putea asocierea dintre cele două sensuri ale cuvântului, dragon şi diavol, să explice o legătură mai puternică între Vlad Ţepeş şi vampirism?

Tot Bram Stoker a avut ideia să asociaze acestei legende europene un animal sud-american: liliacul hematofag zis Vampir (Desmodus rotundus).

Originea poreclei “Ţepeş”

Porecla este în legatură cu ideea că Vlad ar fi fost un despot însetat de sânge care a instituit pentru prima oară, ca măsură punitivă, trasul în ţeapă. Aici trebuie facută o precizare. Vlad Tepeş a adoptat această metodă, extrem de răspândită în Evul Mediu occidental, de la vărul său bun Ştefan cel Mare, acesta din urmă fiind primul care a folosit acest teribil supliciu în ţările române.
Oricum, despre Ştefan cel Mare există descrierea făcută de Ion Neculce, în lucrarea antologică intitulată “O samă de cuvinte” unde este descris ca fiind “un om nu mare de stat, aprig şi la ospeţe degrabă vărsătoriu de sânge fără de giudeţ”.
Ori această descriere spune multe despre caracterul domnitorului moldovean. La fel de eronate sunt şi descrierile făcute de negustorii saşi din Braşov, care afirmau cum că domnitorul Vlad lua masa înconjurat de ţepe în care agonizau nefericiţii căzuţi pradă mâniei domneşti.
Totul nu s-a dovedit a fi decât nişte afirmaţii calomnioase, datorate faptului că după urcarea lui Tepeş pe tron, acesta a instaurat taxe vamale şi de tranzit celor care treceau prin Ţara Românească spre Bucureşti, Bulgaria sau Istambul.

Presa străină şi ecranizări

Dacă nu ar fi scris Bram Stoker romanul “Dracula ” în 1898, cu siguranţă Vlad Ţepeş ar fi rămas necunoscut pentru cei din afara României.
Deşi romanul se îndepărtează de realitate, descriindu-l pe Vlad Ţepeş ca un personaj mitologic – vampir, el este cauza notorietăţii de care se bucură şi în prezent domnitorul român.
Prima ecranizare a romanului a fost făcută în Germania în 1922, filmul numindu-se “Nosferatu, Eine Symphonie des Grauens” (Nosferatu. O simfonie a ororilor), avându-l în distribuţie pe actorul Max Schreck.
Numele contelui Dracula este schimbat aici în contele Orlok, din cauză că regizorul filmului, F.W. Murnau nu putuse obţine la acea vreme acordul autorului pentru ecranizare. Numele de Nosferatu seamănă evident cu vorba nesuferitu^{[necesită citare]} prin care sătenii români de odinioară evocau Dracul.

Ecranizarea propriu-zisă a romanului (cu numele eroului neschimbat) se filmează în 1931 – horror-ul clasic “Dracula”, avându-l în rolul principal pe actorul de origine maghiară Bela Lugosi.
Ultima ecranizare – şi cea mai fidelă, şi cea mai cunoscută – este filmată în 1992. Filmul – “Bram Stoker’s Dracula” este regizat de Francis Ford Coppola şi are în distribuţie actori consacraţi de la Hollywood (unii dintre ei necunoscuţi la acea vreme), începând cu Gary Oldman – contele Dracula, alături de Anthony Hopkins – Dr. Van Helsing, Winona Ryder, Keanu Reeves şi Cary Elwes, care mai târziu joacă şi în “Shadow of the Vampire” (Umbra Vampirului), împreună cu John Malkovich şi William Dafoe, un film despre ecranizarea “Nosferatu”.
Personajul mititc Dracula, este cunoscut în primul rând pentru pedeapsa prin trasul în ţeapă a cerşetorilor, hoţilor, etc. De aici şi numele “(Vlad)ŢEPEŞ”.
Sunt prezente în folclorul românesc poveştile cu strigoi, poveştile cu vampiri şi poveştile cu vârcolaci.

Sursa : wikipedia.ro

Legendele au nevoie de misterul in care s-au nascut pentru a supravietui. Prea multe explicatii le le ucid frumsetea. Asa se intampla de veacuri si cu povestea lui Vlad Tepes, enigmaticul print valah, cu istoriile despre iubirea sa nestiuta si despre o comoara fabuloasa, pierduta undeva sub apele unei fantani

Despre Vlad Tepes, domnitor al Tarii Romanesti, s-a spus ca ar fi fost de fapt “modelul lui Draculai, singuraticul conte-vampir a carui soarta incepe si se sfarseste intr-o trecatoare din inima Carpatilor. Domnia lui a fost agitata si s-a petrecut intr-o lume la fel de miscatoare si de nesigura.

Ordinul Dragonului
Vlad se incoroneaza in vremea cand Henric al VI-lea si englezii se luptau in Razboiul celor Doua Roze, cand in Ungaria domnea marele rege de origine romana Matei Corvin si cand sultanul Mahomed al II-lea spulbera cu ostile lui Europa crestina. Radacinile controversatelor povesti sunt, aparent, usor de deslusit. Primul dintre Draculesti, celalalt Vlad, tatal lui Tepes, care era guvernator al Transilvaniei, a fost primit de imparatul Sigismund in “Ordinului Dragonuluii – Drago, un ordin ciudat, construit impotriva simbolisticii bisericii, fiind dedicat “balauruluii ucis de Sfantul Gheorghe. Istoricii spun ca de la numele ordinului, Drago, ordin in care a fost primit in secret si Tepes, deriva porecla Dracul, care ulterior s-a transformat in Dracula. De aici insa intri pe taramul misterului.

O poveste de iubire
Aventuroasa viata a printului Dracula se scurge, vreme de trei domnii, intre dovezi istorice acceptate si legende transmise din om in om, intre semnele sigure ale trecerilor lui prin lume si enigmatica sa moarte, care n-a putut fi probata cu adevarat, niciodata. Ciudat, dar nimeni nu stie cu exactitate unde si cand ar fi sfarsit Vlad Tepes. Exista doar mentiuni fugare si ipoteze neconfirmate. Izvoarele din vechime, parte din ele consemnate de profesorul american de origine romana Radu Florescu, ii contureaza lui Vlad un portret de erou romantic. Devenit print al Valahiei dupa ce a fost ostatic la curtea sultanului Murad al II-lea, Tepes, nepot al lui Mircea cel Batran, il ucide pe asasinul tatalui sau si se desparte de fratele lui, Radu cel Frumos, care ii va purta o dusmanie fara istov, pricina a damnarii de mai tarziu. Radu, favoritul turcilor la tron, l-a urmarit pe Tepes pana la castelul Poenari, de pe malul raului Arges. Conform legendei, aici se sinucide sotia lui, aruncandu-se de pe stanci, pentru a nu fi prinsa de turci, in vreme ce Vlad reuseste sa scape printr-un pasaj secret din munte. Ajutat de niste tarani, el ajunge prin Arefu, in Transilvania, la varul sau, Matei Corvin, unde ramane vreme de 12 ani. La Visegrad se naste legenda lui Dracula, vampirul fara somn, pornita dintr-o poveste de iubire. Tanarul Vlad se indragosteste nebuneste de sora regelui Ungariei si incearca sa fuga cu ea peste munti. Pentru dragostea frumoasei printese maghiare, se pare ca Vlad trece la catolicism si chiar se insoara cu ea in cadrul unei ceremonii nestiute de nimeni, oficiata in secret in modestul castel din pasul Tihuta, trecatoarea din inima Carpatilor. Iubirea interzisa a celor doi provoaca mania lui Matei Corvin, care isi rapeste sora si o aduce inapoi in Ungaria. Furios, Vlad arunca blestemul sangelui asupra familiei regale ungare si isi vinde sufletul diavolului, intr-un legamant de a deveni vesnic ne-mort, semn al supunerii fata de Lucifer, Printul Intunecat. De atunci, orice incercare de a-l ucide era, se spune, sortita esecului, aceasta fiind si explicatia decapitarii sale caci, devenind vampir, nu putea fi omorat altfel.

Printul fara moarte
Dupa parerile altor istorici si cercetatori, nimic nu dovedeste faptul ca, asa cum se crede, lui Vlad Tepes i s-ar fi taiat capul, care a fost dus la Constantinopole, ca dovada a mortii sale, si nici ca acesta ar fi fost furat din capitala Turciei si ingropat, in 1476, sub lespedea de piatra de la Snagov. Insa vampirologii sustin ca Dracula nu a disparut niciodata definitiv din lume, ci ca este doar adormit de cateva sute de ani sau poate se ascunde in intunericul locurilor din preajma mormantului sau.
Cert este ca urmele misteriosului conte Dracula incep si se intorc mereu undeva aproape de Bucuresti, oras a carui prima mentiune scrisa (20 septembrie 1459) dateaza tot de pe vremea acestui voievod. Aici, intr-o manastire micuta, ridicata pe o insula din mijlocul lacului Snagov si unde exista doar un singur calugar, stau ferecate multe dintre enigmele ce inconjoara disparitia straniului print. In centrul bisericii de pe insula, in fata altarului poleit se afla o lespede funerara simpla, taiata in piatra alba si luminata de palpairile galbui aruncate de doua candele. Sub ea se zice ca ar fi ingropat capul desprins de trup al lui Vlad Dracula, printul fara moarte. Undeva in adanc, sub turla clopotnitei, se spune ca se afla un complex de tuneluri si ascunzatori subterane care trec pe sub lac si despre care nu se stie nici acum unde ajung. Povestea spune ca prin adancul intortocheat al lungilor coridoare scufundate s-ar ascunde de lumina zilei sufletul blestemat sa nu moara niciodata al voievodului Vlad. Iar alaturi, ferite de umbra bisericii, sclipesc adancurile unei fantani sub izvorul careia si-ar fi ingropat odoarele si o comoara fara pret.

Ceausescu a ordonat zidirea coridorului
Toate acestea pot fi doar simple vorbe, tot asa cum, la fel de bine, pot ascunde urme de adevar. Dovezi nu sunt nici de o parte, nici de alta. Doar semne stranii, care nu pot fi descifrate, semne ramase din vechime, din cei aproape 200 ani cand manastirea a fost total pararsita si despre care staretul Snagovului, parintele Varafil, nu vorbeste aproape deloc. Nu stie, zice, decat din auzite, despre enigmele bisericii, scris nu e nimic, si nici el nu e aici de asa de multa vreme ca sa fi verificat ceva.
Poate sa fie si asa cum spune cuviosul parinte ori poate canoanele bisericii ii opresc vorbele. Insa batranii din comuna de peste lac povestesc despre lucruri stranii si despre semne care ingrozesc. Despre sunetele ce se aud de pe insula in noptile in care furtuna urla deasupra apelor, sunete tanguite ca un tipat prelung venite din capatul debarcaderului, acolo unde apa ar fi inchis trecerile catre tuneluri si dinspre clopotnita unde se deschidea odata “galeria lui Draculai. Despre cei cinci oameni care au disparut fara urma pe cand cautau intrarea catre tainitele comorii contelui blestemat, asta chiar inainte ca Ceausescu sa fi pus sa se zideasca coridorul care ajungea pana sub Palatul Prezidential. Apoi de apa fantanii fara fund, cea care nu se altereaza niciodata, asemenea agheasmei, fiindca are o concentratie foarte mare de ioni de argint pur. Ori despre umbre negre, latite peste apa, si focuri albastre plutind pe apa fantanii fara somn si despre urletele de lupi din noaptea Sfantului Gheorghe, cand pe insulita nu traieste nici picior de animal salbatic, necum de lup. Pricina e spiritul lui Tepes.

Mormantul e gol?
Oamenii povestesc ca peretii clopotnitei au doua “urmei inchise, ce nu se pot usca niciodata, fiindca pe acolo rasufla trecerile din adanc pe unde umbla contele fara odihna. Si tot din pricina lui Dracula niciunul dintre cei care au incercat nu a reusit vreodata sa sece fantana cu ghizduri cioplite rotund, in piatra, ca sa afle taina incaperilor neumblate de om aflate dedesubt si peste care danseaza, in noptile fara luna, lumini albastrui. Cel care ar putea face asta ar afla, se zice, secretul obtinerii celui mai pur aur din lume, Aurul Roman, cel ce continea 99,5% aur. Dar n-ar fi treaba simpla, caci ar trebui sa cunoasca mai intai scrierile de la Scholomance, vestita Universitate de magie neagra, mostenite de contele Dracula, din vremea cand Diocletian a poruncit distrugerea manuscriselor de alchimie pentru a fi sigur ca moneda sa ultrapura, aureus, n-ar fi putut sa fie falsificata de alchimisti.
Vorbe sau nu, basme de Ev Mediu intunecat sau iluzii, batranii se tem si isi fac de trei ori cruce daca vine vorba despre mormantul din manastire. Multi cred ca sub placa groasa zidita in pardoseala nu exista nimic. Si asta nu pentru ca trupul lui Tepes ar fi ingropat in alta parte, la Stambul ori aiurea prin lume, ci fiindca el ar fi reusit cumva sa pacaleasca timpul, ducand de secole povara unei osande de nebiruit: moartea fara moarte.
Cat adevar si cat e fictiune in legenda lui Vlad Tepes? Nimeni nu stie cu exactitate si poate ca nici nu trebuie sa ne hazardam intr-un raspuns ferm. Caci, in definitiv, fiecare are dreptul sa-si aleaga “bucatai de mister si de aventura in care sa creada. Si, asa cum te duci sa vezi casa Julietei si a lui Romeo ori carciuma unde se spune ca bantuie umbra vrajitorului Faust, poti trece si lacul catre controversatul mormant al tragicului Dracula. Sa-l vezi in tacere si sa cauti singur raspunsul la intrebarea cat de mare sa fie pasul ce desparte taramul legendei de al realitatii. Si sa constati ca, uneori, pasul poate fi numai cat o falfaire de pleoape…

Ce este gravitatia ?

Gravitaţia este fenomenul fizic natural prin care obiectele cu masă se atrag reciproc, cu o forţă a cărei intensitate depinde de masele acestora. Este una din cele patru interacţiuni fundamentale, alături de interacţiunea tare, interacţiunea electromagnetică şi interacţiunea slabă.

În fizica modernă gravitaţia este descrisă de teoria relativităţii generalizate, dar în cele mai multe situaţii practice se poate aplica cu o excelentă aproximaţie legea atracţiei universale a lui Newton, din mecanica clasică. Aceasta din urmă spune că oricare două corpuri acţionează unul asupra celuilalt cu o forţă de atracţie direct proporţională cu masele celor două corpuri şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele.

În viaţa de zi cu zi fenomenul este cel mai uşor observat ca forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra tuturor corpurilor, forţă numită greutate. Valoarea greutăţii unui corp este direct proporţională cu masa corpului şi orientată spre centrul Pământului. Coeficientul de proporţionalitate se numeşte acceleraţie gravitaţională şi este egal cu acceleraţia unui corp care cade liber în cîmpul gravitaţional al Pământului.

La nivel astronomic gravitaţia este responsabilă pentru faptul că Luna se roteşte în jurul Pământului şi că sistemul Pământ-Lună se roteşte în jurul Soarelui. De asemenea gravitaţia este forţa care a dus la apariţia tuturor planetelor şi sateliţilor naturali ai acestora, prin atracţia reciprocă dintre particulele de materie care se roteau în jurul Soarelui. În cadrul unei galaxii, diferitele stele şi sisteme stelare sînt menţinute tot prin fenomenul gravitaţiei, iar evoluţia întregului univers (de exemplu modul în care acesta se dilată în timp) este la rîndul ei dictată de forţele de gravitaţie dintre toate particulele de materie existente.

sursa : wikipedia.

CONTINUARE (referat)

Multi cercetatori ai antichitatii au urmarit suprafata si forma Pamantului precum si astrii din apropierea sa, Luna si Soarele iar  tendinta de cadere a corpurilor a fost privita ca o forta de atractie dintre acel corp si Pamant.
Vechii greci, printer care si ilustrul Ptolomeu, a presupus ca Pamantul este in repaus in centrul Universului, iar Soarele si Luna sunt planete ce se rotesc in jurul Pamantului, pe orbite complicate.
Apoi Copernic a contrazis acea ipoteza, in lucrarea “De revolutionibus” aparuta in 1542 demonstrand ca Soarele este in centrul Universului, iar Pamantul este o planet ace se roteste in jurul axei sale, efectuand o miscare de revolutie in jurul Soarelui, celelalte planete avand miscari identice cu a Pamantului.
In secolul al XVI-lea, Tycho Brahe (1548-1601) a adunat o multitudine de date asupra miscarii planetelor, date care au fost analizate si interpretate abia dupa 20 de ani de catre asistentul sau, astronomul german Kepler, care a stability legile miscarii planetelor.
Brahe a fost ultimul mare astronom care a facut observatii in scopul obtinerii de date astronomice fara ajutorul vreunui telescop. Am spus ultimul, deoarece dupa 8 ani de la moartea sa, Galileo Galilei inventeaza telescopul refractor, denumit ulterior luneta Galilei, cu un grosisment de 30X cu ajutorul careia a descoperit fazele planetei Venus, primii patru sateliti ai lui Jupiter, muntii lunari petele solare. Mai tarziu, in a doua jumatate a secolului XVII, este inventat telescopul reflector cu viziune laterala, de catre Isaac Newton, denumit ulterior telescopul cu oglinda al lui Newton.
Johannes Kepler (1571-1630), astronom si mathematician german, considerat ca fondator al astronomiei moderne. In anul 1600 si-a inceput activitatea, la Praga, alaturi de astronomul Tycho Brahe. Un an mai tarziu, acesta din urma moare si Kepler ii ia locul in calitate de astronom al imparatului Rudolf al II-lea. Kepler a descoperit legile de miscare a planetelor (legile lui Kepler).
Primele doua legi (sunt trei in total) le-a publicat in cartea sa “Astronomia nova”, aparuta in anul 1609. Cea de-a treia lege a publicat-o in 1619, in lucrarea intitulata “Harmonices mundi”, iar o alta lucrare a sa din domeniul astronomiei o constituie asa numitele “Tabele rudolfiene”, tabele intocmite de el si care cuprind efemeridele planetelor. Kepler a facut si cercetari de optica. A inventat luneta care-i poarta numele si a carei teorie o da in lucrarea sa “Dioptrice”, aparuta in anul 1611.
Legile miscarii planetelor descoperite de Kepler au constituit o contributie insemnata, hotaratoare, la desavarsirea sistemului heliocentric al lui Copernic.
Pe baza datelor adunate de Brahe si de catre el personal, Kepler stabileste legile miscarii planetelor. Acestea sunt:
legea orbitelor: toate planetele se misca in jurul Soarelui pe orbite (traiectorii) eliptice, in focarul comun fiind Soarele;
legea ariilor: raza vectoare care uneste Soarele cu o planeta matrua (descrie) arii egale in intervale de timp egale;
legea perioadelor: patratul perioadei de revolutie a unei planete in jurul Soarelui este direct proportional cu cubul distantei medii a plantei pana la Soare.
Legile empirice ale lui Kepler arata cat de simplu se poate studia miscarea planetelor daca se ia Soarele drept corp de referinta. De aceea, ele vin in sprijinul teoriei lui Copernic cu privire la sistemul Lumii (sistemul solar). Giordano Bruno si Galilei au fost aprigi aparatori ai teoriei copernicane si fiecare dintre ei a suferit prigoana Inchizitiei din vremea lor.
Dupa anul 1665, un student al Colegiului din Cambridge, a inceput sa studieze miscarea corpurilor ceresti, a planetelor si Soarelui, unul din principalele subiecte ale momentului.
Inspirat de caderea unui mar dintr-un pom, Isaac Newton, fiind acasa si luandu-si ceaiul cu unul dintre prietni, i-a venit idea ca forta care atrage marul catre Pamant, ar putea atrage si Luna catre Pamant.
El demonstreaza mai tarziu ca acceleratia unui corp in cadere este invers proportionala cu patratuldistantei sale pana la Pamant, pornind de la ipoteza ca acceleratia centripetal a Lunii pe orbita sa si acceleratia in jos a unui corp de pe Pamant, pot avea aceeasi origine.
Dupa calculele sale, Newton a dedus fortele care mentin planetele pe orbitele lor, trebuie sa fie invers proportionale cu patratele distantelor lor pana la centrele in jurul carora ele se rotesc.
Din legile emise de Kepler, Newton, a putut deduce legea gravitatiei, care spunea ca fiecare planeta e atrasa de Soare cu p forta proportionala cu masa planetei si invers proportionala cu patratul distantei sale pana la Soare.
Forta gravitationala exercitata asupra unui corp, e proportionala cu masa. Daca un corp aflat in repaus pe o suprafata orizontala este impins, observam ca este necesar un anumit efortpentru aceasta. De ce? Pentru ca masa corpului este cea care face necesara aplicarea unei forte pentru a schimba miscarea corpului.
(principiul doi al mecanicii)
Daca suspendam de un fir un corp de masa m, este nevoie de un effort pentru a tine corpul in repaus in echilibru; altfel va cadea pe Pamant cu o miscare accelerate. Forta necesara pentru a tine corpul, este egala in modul cu forta de atractie gravitationala.
Greutatile diferitelor corpuri, in acelasi loc pe suprafata Pamantului, sunt exact proportionale cu masele lor gravitationale.
Daca vom folosi un resort, de care vom atarna un corp si-l vom lasa sa cada spre Pamant, gasim ca obiectele cu masa inertiala cad cu aceeasi acceleratie provenita din atractia gravitationala terestra. Folosind legea a doua a miscarii, avem:
GA = mAg; GB = mBg sau GA/GB = mA/mB
Greutatile corpurilor in acelasi loc de pe Pamant, sunt exact proportionale cu masele lor inerte. Prin urmare, masa inerta si masa gravitationala, sunt cel putin proportionale intre ele. In realitate ele sunt identice.
Sa presupunem ca o nava cosmica este in repaus intr-un sistem de referinta inertial S, in care exista un camp gravitational uniform, de exemplu, pe suprafata Pamantului. In interiorul navei, un mar lasat liber, va cadea cu o acceleratie g, in campul gravitational; obiectele ce sunt in repaus, astonautul sau un corp atarnat, legat de tavan, vor suferi o forta exercitata de podea, sau resort, opusa greutatii lor.
Daca nava este in miscare, si ajunge intr-o regiune unde nu exista camp gravitational, iar in interiorul navei astronautul lasa liber un mar, el va fi accelerat in jos fata de nava cu o acceleratie g. Toate corpurile care sunt libere de orice forte se misca cu viteze uniforme relative, la reperul initial S, toate aceste corpuri apar in cadere cu aceeasi acceleratie g fata de nava cosmica S.
Intr-adevar, daca astronautul n-ar sti ca motoarele accelereaza nava sa din S, el ar avea motive sa creada ca se afla intr-un camp gravitational – un camp ale carui forte au accelerat marul in cadere in S si ale carui forte cereau ca o forta de echilibrare sa fie aplicata atat corpului atarnat cat si lui, pentru a-l tine in repaus in S. Astronautul n-ar putea gasi nici o diferenta, bazat fiind pe observatiile in cadrul propiului sau reper, intre o situatie in care nava sa este accelerate fata de un reper inertial intr-o regiune lipsita total de camp gravitational si o situatie in care exista camp gravitational uniform. Cele doua situatii sunt exact echivalente.
Din principiul echivalentei, rezulta ca masa inerta si masa gravitationala, sunt egale.
Toate corpurile care sunt libere de orice forte se vor misca cu viteza uniform relative la un reper inertial, indifferent care ar fi masele lor inertiale, si vor avea aceeasi acceleratie relative la un reper accelerat.
Toate corpurile vor cadea cu aceeasi acceleratie, intr-un camp gravitational uniform.
In general, campurile gravitationale, cum este cel terestru, nu sunt uniforme in intregul spatiu.

In legea atractiei universale, este continuata idea ca forta gravitationala dintre doua particule este independenta de prezenta altor corpuri sau de propietatile spatiului intermediary. Acest fapt a fost folosit de unii pentru a elimina posibila existenta a asa numitelor “ECRANE GRAVITATIONALE”.

Masurand forta de atractie dintre doua corpuri de mase cunoscute putem determina valoarea lui G.
Aceasta valoare a fost obtinuta de P.R.Heyl si P. Chizanowschi de la Biroul National de Standarde al SUA, in 1942, ca fiind:
G = 6,673 * 10-11Nm2/kg2
Aceasta constanta s-a determinat cu ajutorul a doua bile mici, fiecare de masa m, fixate de capetele unei tije usoare. Aceasta a fost suspendata ca axa sa orizontala, printr-un fir vertical fin. Doua bile marifiecare cu masa M au fost plasate in vecinatatea capetelor halterei. Cand bilele mari sunt in pozitiile A si B, bilele mici sunt atrase in virtutea legii gravitatiei si asupra halterei se exercita un moment care o roteste in sens trigonometric, vazuta de sus. Cand bilele sunt in pozitiile A’ si B’, haltera se roteste in sens orar. Firul se opune acestor momente cand este rasucit, unghiul fiind masurat cu ajutorul unui fascicol de lumina reflectat pe o mica oglinda fixate pe fir.
Forta gravitationala mare pe care Pamantul o exercita asupra tuturor corpurilor de langa suprafata sa se datoreste masei foarte mari a Pamantului.
S-a considerat pana acum ca acceleratia gravitationala este o constanta. Din legea lui Newton observam ca aceasta variaza cu altitudinea, adica distanta pana la centrul Pamantului.
Daca ne departam de suprafata Pamantului, variatia procentuala a fortei F este mai mare decat variatia relative a lui r. Forta descreste, atunci cand distanta creste.
Notand cu m1 masa Terrei si cu m2 masa obiectului, forta gravitationala asupra obiectului datorita Pamantului este F = m2g indreptata spre Pamant.

Vechii greci credeau ca Pamantul este rotund si unul din ei, Erastone a moasurat raza Pamantului, in ipoteza ca este o sfera.
Mai tarziu, s-a aflat prin masuratori, ca nu este sfera ci un ellipsoid de revolutie, turtit dupa axa de rotatie a Pamantului si umflat la Ecuator. Raza Ecuatoriala depaseste cu 21 km raza la Poli. Turtirea se datoreste efectelor centrifuge cauzate de rotirea a Pamantului.
Faptul ca Ecuatorul se afla la distanta mai mare fata de centrul Pamntului decat de Poli, are loc o crestere treptata a valorii masurate a lui g, atunci cand ne desplasam de la Ecuator spre Poli. Aceasta variatie, se explica prin valori effective a lui g produsa de rotatia Pamantului. Daca Pamantului s-ar roti mai repede, obiectele de pe suprafata de la Ecuator ar parea fara greutate, ceea c ear insemna ca g ar fi zero. Pentru toate vitezele de rotatie, mai mici decat aceasta valoare critica, g are o valoare nenula, bine definite, care este mai mica decat valoarea pe care ar avea-o in acelasi punct, daca Pamantul nu s-ar roti.

De ce cad frunzele toamna ?

Foioasele folosesc un mecanism celular elaborat, ce provoaca, toamna, desprinderea frunzelor, care vara sunt adevarate “celule solare”, dar iarna devin inutile, potrivit unui studiu publicat in Science si preluat de telegraph.co.uk, anunta Mediafax.

Fiecare frunza are un strat special numit de cercetatori “zona de extirpare”. Cand soseste toamna, celulele din acest strat incep sa se umfle, incetinind transportul substantelor nutritive primite de la trunchi, pana cand aceasta zona este izolata total printr-o linie de demarcatie, unde frunza se va desprinde de creanga. Un strat protector “vindeca” rana, prevenind evaporarea apei si impiedicand intrarea gandacilor, arata noul studiu, realizat de cercetatorii de la Imperial College din Londra, autorii studiului.

Descoperirea urmeaza unui alt studiu care explica cum se formeaza culorile frunzisului toamna. Se pare ca frunzele devin galbene odata ce pierd clorofila, care genereaza energie, dar noua culoare atrage gandacii, asa ca anumite specii de arbori produc un pigment rosu pentru a se proteja de insecte.

“Daca riscul de atac din partea insectelor este mare, provocand copacului pierderi mai mari decat cele de producere a pigmentului rosu, toamna, arborele va avea mai multe beneficii daca isi “inroseste” frunzisul. Daca acest risc este mic, copacul poate ramane galben”, a spus profesorul Thomas Döring, unul dintre autorii studiului.

Intelegerea “procesului de extirpare”, prin care arborii si florile inlatura frunzele si petalele, poate avea aplicatii in dezvoltarea de noi specii, prin inversarea acestui mecanism – cum ar fi bradul de Craciun care nu-si pierde acele.

Savantii au descoperit ca mecanismul celular natural care provoaca inlaturarea frunzisului in lunile reci este determinat genetic.

 

Insula Serpilor

Insula Şerpilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Localizarea Insulei Şerpilor

Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina. Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti). A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura care se gaseşte în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei. Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cedate forţat de România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, şi sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din UcrainaLocalizareInsula Şerpilor este o formaţiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de oraşul Sulina), pe coordonatele 45°15′15″ latitudine nordică şi 30°12′12″ longitudine estică.

//<![CDATA[
if (window.showTocToggle) { var tocShowText = "arată"; var tocHideText = "ascunde"; showTocToggle(); }
//]]>

Insula este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe ţărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe şi Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este oraşul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraş ucrainean este oraşul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.

Insula are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafaţă de 0.17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

Geografia

Harta altimetrică a Insulei Şerpilor

Schiţă a insulei

Suprafaţa insulei este de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcţia NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.

Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Ţărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăţi, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălţimea redusă atât a ei, cât şi a zonei continentale.

Înălţimea maximă a ţărmurilor atinge 21 m, mai ales în S şi E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât ţărmul de S, cât şi cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Ţărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.

Ţărmurile de N şi de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Ţărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.

Adâncimile apei mării în apropierea ţărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5—6 m, în Sud de 13—23 m, în Est de 9—19 m, iar în Vest de 10—16 m.

Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate şi cuarţite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetaţie de stepă şi o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.

Şarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maxim 2 metri şi era complet inofensiv, dar cu o înfăţişare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfăşurate de sovietici.

Singura utilizare a Insulei Şerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanţa sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.

În noiembrie 2003, autorităţile ucrainiene au declarat Insula Şerpilor zonă de rezervaţie naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiţii pentru turism.

Eroul Achile după o sculptură de Lycomedes Borghese.

Legenda lui Achile

Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce – Λευκός (“Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă.

Insula este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei. În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămăşiţele pământeşti ale lui Achile şi Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeiţa Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.

Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreţ în cinstea lui Ahile – erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost şi alte edificii în care locuiau preoţii. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, deoarece, în anul 1823, ruinele vestitului templu închinat lui Achile şi alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările lor.

Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.

Acest templu este menţionat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuţii“ că: “Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…“

Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menţionează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.

Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe “insula sfântă”.

Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., Bucureşti, 1988), afirma prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. (…) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.“

O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiţilor“. Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor. ^[1]

Istoria insulei

Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici şi a lui Mircea cel Bătrân.

În Cronica de la Nürnberg se afirmă că “românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi” ^[2]. Prin termenul de Peuce se înţelegea şi Delta Dunării.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire otomană.

Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ştefan cel Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind prin urmare şi insula. De foarte multe ori, domnitorul moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.

Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti, conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât şi ţărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ ^[3].

În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau a alteia .

În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situaţia insulei în epoca modernă

Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu. Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.

Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării. Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră.

În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Iniţial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adiţional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.

Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor. Ulterior Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

Insula Şerpilor în anul 1896

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul britanic (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Şerpilor. Situaţia juridică a Insulei Şerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui de-al doilea război mondial. Conferinţa din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Şerpilor sub administraţia deplină a României.

Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia şi nordul Bucovinei din 26 iunie şi, respectiv 28 iunie 1940, precum şi discuţiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea frontierei pe Dunăre între delegaţiile română şi sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula Şerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce priveşte frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când judeţele Cahul şi Ismail au fost anexate Rusiei.

Din august 1941 până în august 1944, Insula Şerpilor s-a aflat în administrarea Comandamentului german “Schwarzes Meer”, însă la data de 28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici a ocupat Insula Şerpilor, făcând doi prizonieri germani.

La Conferinţa de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946, delegaţia sovietică a prezentat, în contextul discuţiilor asupra frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică de 1/1.500.000, care cuprindea şi o serie de inexactităţi. La insistenţele delegaţiei române, partea sovietică a schimbat harta, corectând doar inexactităţile de la graniţa româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe braţul Chilia (Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic etc.). Insula Şerpilor, potrivit hărţii mai sus amintite, rămânea în continuare României.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1, alineatul 2, că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…” Tratatul de pace de la Paris, spre deosebire de tratatele de la Versailles încheiate după primul război mondial, care cuprindeau în ce priveşte România o descriere amănunţită a graniţelor, nu preciza linia de demarcaţie a graniţei româno-sovietice.

Deşi acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin definiţie unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Şerpilor statului român.

[modifică] Anexarea Insulei Şerpilor de către URSS în anul 1948

La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova “Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte, contrar prevederilor acestui Tratat, că “Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS” (art. 1, lit. b).

În cursul acţiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se pe talvegul braţului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră nu talvegul ci braţe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea sovietică nu numai ostroavele Tătaru, Coasta Dracului, Dalerul mare şi Dalerul mic, ci şi Ostrovul Limba de la gurile braului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula Şerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menţionat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în acelaşi mod s-au mai pierdut şi alte câteva insuliţe de pe braţul Chilia).

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de externe din cele două ţări (Nikolai P. Şutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar) au semnat chiar pe Insula Şerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel document, se afirma că “Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deşi aceasta nu aparţinuse niciodată Uniunii Sovietice.

La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Ostrovul Limba şi de Braţul Chilia.

Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor a fost arestat pentru că nu recunoştea URSS-lui Insula Şerpilor şi nici alte 5 insule de pe Braţul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat şi i-au debarcat în oraşul Sulina. ^[4]

Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne. ^[5]

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional. Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice. În hărţile tipărite la Chişinău Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958) şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări.^[6] Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.^[7]

Importanţa strategică a Insulei Şerpilor

Insula văzută de pe un vapor.

Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritate grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a Universităţii Naţionale din Odessa.

Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani. Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are şi o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a băncii ucrainene “Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea Internet.

Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platou continental de 20 km.

La 5 iulie 2006, la iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov şi Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înfiinţarea unei localităţi (Belîi) pe Insula Şerpilor, hotărâre care trebuie aprobată de Rada Supremă a Ucrainei. În documentul adoptat cu acest prilej s-a menţionat că apariţia acestei localităţi pe Insula Şerpilor va permite “crearea condiţiilor necesare în vederea dezvoltării turismului ştiinţific şi a pescuitului, precum şi crearea unor condiţii optime de viaţă persoanelor care se află permanent pe insulă”. S-a decis de asemenea, alocarea a 200.000 de grivne (aproximativ 40.000 $) în scopul amenajării noii localităţi. Alte 300.000 de grivne (60.000 $) ar putea să fie alocate din bugetul de stat în acelaşi scop.

Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. ^[8]

Disputele dintre România şi Ucraina

Variantele de delimitare a zonelor economice

Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platou continental şi zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă economică.

În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.^[9]. La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră. Ucraina trebuia să-şi prezinte poziţia până la data de 19 mai 2006. ^[10]

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor este subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care se judecă la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Miza disputei româno-ucrainene este în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi.

Imagini recente din Insula Şerpilor

Solul Insulei Şerpilor	Coastă stâncoasă a Insulei Şerpilor	Debarcader construit pe Insula Şerpilor	Construcţii ridicate pe Insula Şerpilor
Insula Şerpilor văzută dintr-un elicopter al grănicerilor ucraineni	Imagine din 2004	Imagine din 2004

Insula Paştelui

Insula Paştelui (spaniolă Isla de Pascua) sau Rapa Nui este o insulă din Pacificul de Sud dependentă de Chile.

Primii navigatori europeni care la începutul sec. al XVIII-lea au păşit pe Insula Paştelui n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la o distanţă de 3600 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, răspândite pe întreaga insulă.

Munţi întregi fuseseră de-a dreptul răsturnaţi, roca vulcanică dură ca fierul fusese tăiată ca o bucată de unt, iar stânci imense cântărind zeci de mii de tone zăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. Sute de statui uriaşe, unele atingând 10-12 m înălţime şi cântărind 50 de tone, contemplă până în ziua de azi cu ochii lor lipsiţi de viaţă, aidoma unor roboţi monstruoşi care aşteaptă clipa când vor fi din nou puşi în funcţiune, de călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. Iniţial, aceşti coloşi purtau şi nişte pălării, dar acestea nu contribuie cu nimic la dezlegarea misterului. Daca mai adăugam la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de peste 10 tone, zăceau departe de capetele de piatră ale statuilor carora le aparţineau, urmând ca apoi să fie ridicate la înalţimea necesară, se poate înţelege că ele nu fac decât să încâlcească şi mai mult dezlegarea enigmei.

Prin preajma unora dintre aceşti coloşi s-au găsit nişte tabliţe de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Cea mai mare parte dintre tabliţe au dispărut, iar în zilele noastre nu mai există decât vreo 10, răspândite prin muzee, însă, până în prezent, nu a putut fi descifrată nici una dintre ele.

Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl, cu privire la aceşti coloşi misterioşi, au scos la iveală faptul că pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţii distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluată. De-a lungul peretilor stâncoşi ai insulei şi de jur-împrejurul craterelor vulcanice, exploratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate. Mii de unelte, nişte simple topoare de piatră, erau împrăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrerupt pe neaşteptate. Insula Paştelui se află situată departe de orice continent şi de orice civilizaţie. Luna şi stelele par mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici-un arbore nu creşte în acest sol vulcanic.

Nici nu poate fi vorba de a explica transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut să hranească mai mult de 2000 de oameni (astăzi nu mai există decât câteva sute). De asemenea, nu se poate presupune că, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbrăcăminte. Cine a putut atunci desprinde asemenea blocuri de piatră direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte fără ajutorul unor trunchiuri de lemn, la câţiva kilometri depărtare? Cine le-a dat forma definitivă, le-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălării de 10 tone, a căror piatră provenea din altă carieră decât cea a statuilor?

Cetatile enigma ale Americii de Sud.

Machu Picchu 

El Dorado?

Despre cetatea sacra a incasilor, aflata pe piscurile Anzilor, acolo unde doar condorii se incumeta sa-si falfaie aripile, poetul Pablo Neruda spunea: „Machu Picchu este o calatorie spre pacea sufletului, spre contopirea eterna cu intreg Cosmosul, acolo ne simtim propria fragilitate. Este una dintre cele mai mari minuni ale Americii. Este un port al fluturilor aflat in epicentrul marelui cerc al vietii.“ Pe 24 iulie 1911, exploratorul Harold Bingham, plecat in cautarea cetatii pierdute a incasilor (a carei misterioasa existenta ii fusese atestata de un document despre Inca Libre, Manco Capac II), este parasit de insotitorul lui, un reprezentant al guvernului peruvian, dupa ce trecusera impreuna de apele vrajmase ale raului Vilcanota. Mai departe, calauza ii va fi un pusti de zece ani, care il poarta din terasa in terasa, printre liane si lighioane, piscuri de cremene si hartoape, pe carari ce ajung pana la 4.300 de metri si se reped apoi la vale, spre verdeata de nepatruns a junglei subtropicale. Deodata, exploratorul este in sfarsit recompensat pentru chinurile drumului: „In fata mea se aflau cele mai frumoase ruine incase pe care le-am vazut vreodata. Zidurile se zareau anevoie, pentru ca arborii si muschiul crescut in devalmasie sute de ani acopereau pietrele. Cand m-am apropiat, am vazut ca toate cladirile, facute din blocuri albe de granit, erau admirabil conservate. Am vazut templele, salasurile regale, sarcofagele si stelele funerare, o piata uriasa… Mi se parea ca traiesc un vis.“ Considerat a fi El Dorado, cetatea pe care spaniolii o urmarisera in fanteziile lor podite cu aur secole la rand, llaqta, orasul sacru, a fost construit din ordinul marelui inca Pachacutec intre doua varfuri golase: la sud, Machu Picchu („Stravechiul munte“, in limba quechua), iar la nord Huayna Picchu („Muntele cel tanar“). Pozitia acestui ansamblu urban (cel mai recent descoperit din intreaga arie mezo- si sud-americana), arhitectura cladirilor si cadrul natural alcatuiesc una dintre cele mai stupefiante privelisti de pe suprafata batranei Terra.

 

Cuzco 

Buricul lumii

Potrivit lui Garcilaso de la Vega (primul cronicar al stravechiului oras si cel dintai scriitor peruan atestat), Cuzco era „Roma incasilor“, capitala imperiala absoluta. Cuzco, de altfel, inseamna in limba quechua „Buricul lumii“ (Qusqu). Luand ca referinta Plaza de Armas (Piata Armelor), orasul, aflat la 120 km departare de Machu Picchu, se situeaza la inaltimea de 3.350 de metri. Si aici ti se taie respiratia, insa motivele de natura estetica ale socului sunt coroborate cu cele de natura biologica: la aceasta altitudine, aerul este extrem de rarefiat. Capitala Imperiului Incas a fost descoperita de conchistadori in anul 1533, cand pe strazile sale falnice Francisco Pizarro ar fi putut vedea plimbandu-se circa 100.000 de oameni. Trasatura cea mai frapanta a ansamblului este arhitectura cladirilor, care, pe de-o parte, sta marturie a geniului incas (stravechile ansambluri arhitecturale sunt realizate din blocuri uriase de piatra, potrivite unele intr-altele fara nici o urma de mortar) si, pe de alta parte, exprima cea mai puternica fuziune intre culturile incasa si spaniola. Legenda spune ca orasul a fost intemeiat in secolele al XI-lea si al XII-lea, de catre Manco Capac si Mama Oqlo, dupa nasterea lor din lacul Titicaca. Primind de la Wiracocha, zeul Soarelui, un sceptru de aur, Manco l-a implantat in solul fertil pe care a fost edificat orasul. Chiar daca au distrus o buna parte dintre cladirile ridicate in timpul regelui Pachacutec („Cel care face sa se invarta lumea“), spaniolii au incercat si solutia asimilarii, ingaduindu-i pe vechii locuitori alaturi de ei si construind, prin hibridizare, numeroase edificii tipic baroce, pe temeliile preexistente. Cele mai splendide exemple de arhitectura mixta au ramas, pana azi, biserica El Triunfo, biserica La Compania (construita in secolul al XVIII-lea pe locul marelui palat incas Amaru Cancha) si biserica La Merced, una dintre cele mai frumoase de pe teritoriul peruvian. Pe Calle Loreto se ridica, deasupra vestigiilor unui alt lacas sacru al incasilor, manastirea Santa Catalina, un spatiu unde, cu cinci secole in urma, erau inchise, departe de ispitele lumesti, circa 3.000 de femei si fete, alese pe spranceana, pe criterii de frumusete si de noblete a sangelui.

 

Tikal 

Cetatea mortilor din inima junglei

Tikal (sau Tik’al, potrivit ortografiei curente) a devenit cea mai importanta cetate mayasa din Peninsula Yucatan exact in vremea in care Copan si Palenque, alte doua orase mayase de prim rang, ajungeau la apogeul splendorii. Desi a fost descoperita in 1848, arhivele guatemaleze fac aluzie la niste calatori „care se hotarasera sa se stabileasca in Tikal in decursul secolului al XVIII-lea“. In mijlocul junglei, in plina vegetatie luxurianta, se intinde o zona relativ plana, de 60 de kilometri patrati, unde au fost descoperite 3.000 de edificii. Cercetarile arheologice vorbesc despre 1.100 de ani de constructii neintrerupte, care acopera perioada preclasica a Tikal-ului (inceputa in jurul anului 600 i.Hr.) si cea clasica, intinsa intre anii 250 si 900 d.Hr. Aceasta ultima data consemneaza caderea cetaii si parasirea ei de catre fostii locuitori. Supranumita si Cetatea Mortilor, datorita numeroaselor vestigii funerare, asezarii i se spunea, in perioada de glorie, Mutal sau Yax Mutal, ceea ce, metaforic, insemna „Prima profetie“. Cercetatorii estimeaza ca, in aceasta era de maxima prosperitate, populatia orasului ar fi putut ajunge la 200.000 de persoane. Chiar daca sapaturile arheologice au scos la iveala doar o parte dintre comorile arhitecturale de aici, obiectivele deja vizitabile spun multe despre civilizatia mayasa. Cele mai insemnate monumente sunt piramidele cu sase etaje, care au in varf un templu. Ele au fost clasificate geografic de catre primii exploratori si se numesc Templul Marelui Jaguar (construit in anul 695), Templul III (anul 810, cel mai inalt edificiu al sitului) si Templul IV (cu o inaltime de 72 de metri, ridicat in anul 720). Vechea cetate mai dezvaluie vestigii ale palatelor regale, piramide mai mici, resedinte si monumente din piatra sculptata. Sapaturile au scos recent la iveala si ceea ce pare a fi fost o uriasa inchisoare (avand, la origine, gratii de lemn la ferestre), precum si mai multe terenuri pentru jocul cu mingea. Introdus in Patrimoniul Mondial al Umanitaii de catre UNESCO, situl beneficiaza, incepand cu anul 1951, de o pista de aterizare, construita in preajma ruinelor, fapt ce il face astazi lesne vizitabil. Pana in acel moment, accesul in Tikal se facea pe spatele catarilor, dupa zile lungi de mers prin jungla.

sursa : descopera.ro

Fulgere globulare- Enigma sferelor de foc.

Pe suprafata Pamintului se produc anual aproximativ 16 milioane de furtuni cu descarcari electrice. Pe linga fulgere, trasnete si tunete, fenomene cu care sintem obisnuiti, apar si fulgerele globulare, discuri de foc cu un comportament ciudat. Deseori sint asociate cu OZN-urile. Fulgerul globular a dat multa bataie de cap oamenilor de stiinta, in incercarea de a gasi o teorie satisfacatoare care sa explice formarea, structura si miscarea lui. Anul acesta, s-a reusit reproducerea lui in laborator. Dar sintem inca departe de a sti totul despre fulgerul globular. Misterioasele aparitii incandescente continua sa ne dea fiori si sa provoace lumea stiintifica.

Ghici ce vine pe horn?

In ultimii 300 de ani, de cind se studiaza fulgerul globular, aceasta rara manifestare a electricitatii naturale, au fost adunate mii de marturii si au fost publicate sute de descrieri amanuntite ale acestui fenomen. Cu toate acestea, globul de foc e si azi una dintre cele mai mari enigme ale naturii. In 1852, la citeva clipe dupa ce a auzit un zgomot ca de tunet, un parizian a vazut cum, din semineul apartamentului sau, a tisnit o minge de foc care s-a rostogolit spre el „ca o pisica”. Barbatul s-a ferit, tragindu-si picioarele. Sfera s-a dus spre mijlocul camerei. Desi stralucitoare, nu emana caldura perceptibila. Mingea de foc s-a inaltat putin, a pornit inapoi spre punctul din care se ivise, apoi a luat-o in sus pe cosul semineului, explodind la iesirea in aer liber.

Musafirul aerian

Pilotul Valentin Akkuratov, intr-o zi a lui februarie 1946, s-a trezit cu o sfera orbitor de alba in carlinga. Se misca lin, de-a lungul peretelui. Apoi s-a apropiat de fata pilotului, pulsind. Pilotul n-a simtit decit o usoara intepatura in cap. Schimbindu-si culoarea in verzui, sfera s-a dus in cabina de radiotelegrafie si s-a cuibarit sub scaun unde a explodat cu zgomot puternic. Picioarele metalice ale scaunului s-au topit si a izbucnit un mic incendiu. Nimeni n-a patit nimic. Nu s-a putut explica cum a patruns sfera de foc intr-o incinta perfect etansa. In 1977, la Moscova, intr-o scoala, un fulger globular portocaliu cu diametrul de 5 cm a gaurit sticla ferestrei si s-a dizolvat imediat dupa aceea. Gaura parea facuta cu un fascicul laser.

Efecte benefice

Australianul John Barry se grabea sa inchida ferestrestrele cind o sfera luminoasa de marimea unei mingi de handbal a patruns pe usa principala in casa. Era incandescenta si vibra, scotind un sunet usor, de frecventa inalta. A plutit de-a lungul scarilor catre etaj unde se afla dormitorul mamei lui John si a iesit pe geam. A dereglat televizorul, care si-a pierdut imaginea pentru scurt timp. Mama lui Barry, care suferea de multa vreme de reumatism si de-abia putea merge, in urma acestei neobisnuite vizite, s-a simtit mult mai bine, durerile au incetat si ea si-a putut relua treburile in gospodarie. O femeie din Texas s-a trezit si ea cu un glob luminos in sufragerie. Dar trecerea lui n-a avut efecte placute. In urma lui, florile din jardiniera pareau arse.

Bile ucigase

Mai dramatice sint marturiile persoanelor care au avut o interactiune fizica cu mingile de foc. La 8 august 1975, in timpul unei furtuni, o englezoaica a fost lovita de un fulger globular de 10 cm in diametru, inconjurat de un halou. I-a provocat o arsura de gradul I la mina stinga cu care incercase sa-l indeparteze. O rusoaica a avut curajul sa loveasca cu palma sfera care plutea linga intrerupator. Sfera s-a descompus in altele mai mici, care au cazut pe podea. „Abia atunci m-am speriat. Mina imi era arsa pina la os. Pielea de pe degete se innegrise”, a marturisit ea. Un alt caz dramatic este cel al unor alpinisti, in 1978, in Caucaz, la 3.900 metri altitudine. Sfera luminoasa a intrat in mai multi saci de dormit, ranindu-i pe alpinisti. Nu au suferit arsuri, ci bucati intregi de muschi le-au fost smulse de pe os. Unul dintre alpinisti a murit, ceilalti aveau cite 7-8 astfel de rani.

Mingi care explodeaza

In vara anului 1978, la Habarovsk (Rusia), un fulger globular cu diametrul 1,5 m a stat aproximativ un minut deasupra unei cladiri, dupa care a explodat, distrugind firele electrice pe o raza de 150 m si lasind un crater cu diametrul de 1,5 m si adinc de 25 cm. Familia Ellison din Noua Zeelanda, in urma unei astfel de intilniri, a ramas fara casa, iar un membru al ei a pierit in incendiu. Cei doi baieti ai familiei, au deschis geamul sa poata vedea mai bine mingea de foc. In citeva secunde, perdelele au luat foc, apoi intreaga casa. O alta relatare spune ca un fulger globular a fost zarit pe o autostrada rostogolindu-se si sarind, lasind in urma gropi de un metru si jumatate in diametru. De unde o forta atit de puternica intr-o minge de foc? La aceasta intrebare, oamenii de stiinta au tot cautat raspunsuri.

Ipoteza bilelor de plasma

Globurile de lumina incandescenta sint cunoscute inca din evul mediu. In contemporaneitate, ele au fost asociate fenomenului OZN, datorita miscarilor nerectilinii. Exista mai multe teorii asupra naturii fulgerelor globulare. Cea mai populara dintre ele spune ca sint niste bile de plasma care ramin concentrate la un loc datorita cimpurilor magnetice autogenerate. Plasma este un gaz de molecule ionizate si electroni. Teoria arata ca, pentru ca o asemenea bila de plasma sa poata exista, ar trebui sa fie extrem de incinsa, iar particulele sa se miste foarte repede. Insa, datorita faptului ca gazul fierbinte este mai usor decit cel rece, o asemenea bila de plasma s-ar ridica in atmosfera extrem de repede. Iar acest lucru nu se observa in cazul fulgerelor globulare. Au fost vazute coborind, nu urcind.

Particula sau unda electromagnetica

Revista „Nature” prezinta ipoteza formulata de doi cercetatori din Noua Zeelanda. John Abrahamson si James Dinniss sint de parere ca etericele mingi de foc nu ar fi altceva decit siliciu aprins. In timpul furtunilor puternice, fulgerele care lovesc pamintul ridica in aer o pulbere fina de particule de siliciu. In prezenta oxigenului si a carbonului, intre particulele microscopice de siliciu se formeaza o retea densa de micro-filamente ce emit lumina. In mod natural, reteaua astfel formata ar lua o forma sferica. P.L. Kapitza, in 1955, lansa teoria electromagnetica: fulgerul globular apare la interferenta unor unde electromagnetice ce provin dintr-o activitate electrica prezenta in decursul unei furtuni. Kapitza a presupus ca durata lunga a mingii de foc se datoreaza unei „fintini” de energie exterioara si a sugerat ca ar putea fi vorba de unde electromagnetice stationare intre nori.

Produse nucleare?

Teoria microfurtunilor (E.L. Hill, 1960) sustine ca fulgerul ce precede fulgerul globular produce o separare a sarcinilor negative (electroni) si pozitive (ioni) care au fost capturate si transportate de pulberi si aerosoli atmosferici. Teoria nucleara a lui M.D. Altschuler (1970) presupune ca, in timpul unei furtuni, fulgerele liniare pot disocia moleculele de apa, iar protonii care rezulta pot da nastere reactiilor nucleare cu O2 si N2. Acest lucru ar explica viata lunga a fulgerului globular. Teoria bozonilor formulata de catre G.C. Dijkhuis (1980), considera ca se creeaza o regiune de plasma in atmosfera prin intermediul unui curent electric cu impulsuri. In stare de plasma, electronii sint suficient de legati intre ei pentru a da nastere unei stari stationare a plasmei, adica fulgerul globular.

Cit o portocala

Fulgerul sferic e glob de foc de culoare alb-albastruie, portocalie, galbena, rosie, roz, gri. Marimea si forma poate varia de la dimensiunea unei portocale la cea a unei mingi de volei sau chiar mai mare, media fiind de 20 cm in diametru, iar forma poate fi regulata (ovala, cilindrica, inelara) sau neregulata (ca o para, flacara sau pata de cerneala). In 6% din cazuri s-au inregistrat variatii de forma, cu un halou transparent, cu coada, cu filamente in miscare in interior. Marginile sint usor estompate si uneori e vizibil un nucleu mai clar. Luminozitatea medie e comparabila cu cea a lampilor de 100W. Astfel, sint vizibile chiar si la lumina zilei. In mod obisnuit luminozitatea sferelor ramine constanta in timpul aparitiei, dar scade in timpul fazei de disparitie. Viteza lor e de ordinul a citiva m/s.

Fulgerul din cada

Foarte rar provoaca senzatie de caldura. Totusi, exista rapoarte despre fulgere globulare care au ars suri si au topit cabluri electrice. Intr-un raport gasit la McNally (1966) se descrie un fulger globular care a lovit un bazin de apa producind un zgomot „ca si cum ai pune o bucata de fier incandescent in apa”. S-a mai raportat si un miros distinct ce insoteste fulgerul globular, descris ca fiind intens si respingator, asemanator cu sulful arzind sau ozonul. Mingile de foc sint atrase de obiecte metalice, liniile telefonice, garduri de sirma. Cind se ataseaza de obiecte metalice, se misca de-a lungul acestora. Apar la citiva metri de pamint simultan cu descarcarea electrica dintre nor si pamint. Altele au fost observate atirnind in aer sau cazind din nori spre pamint. Uneori apar ca invirtindu-se, rotindu-se, sarind, mergind in zig-zag sau vibrind atunci cind se deplaseaza. Fulgerele globulare se asaza pe obiecte. Nu se ridica. Unii cred ca sferele luminoase miscatoare sint ghidate de cimpul electric fapt care poate explica atractia lor pentru conductori. Se pot misca si impotriva vintului dind impresia ca ar fi de origine artificiala.

Pe vreme buna sau furtuna

Intr-un mare procent din cazuri, aceste mingi patrund in cladiri prin ferestre, usi sau hornuri. Sint rapoarte care afirma ca iau nastere in clipa cind se da un telefon. Pot exista in orice spatiu inchis metalic, chiar si in interiorul avioanelor. Exista mai mult de 2.000 de observatii facute de piloti si de specialisti care cunosc cerul. Se pot materializa oriunde si pot trece prin orice obstacol. In 52% din cazuri, fulgerele globulare au fost observate in interiorul incintelor, 24% pe strada si doar 1% deasupra norilor. Comportamentul lor e imprevizibil. Datorita acestor performante, multi pot crede ca fulgerul sferic e o structura inteligenta. Fenomenul apare, de obicei, in timpul sau imediat dupa o furtuna cu tunete si fulgere. In majoritatea cazurilor (70%), apare dupa un trasnet. La rusi, 89% din cazuri s-au semnalat in timpul furtunilor si 10% pe cer senin. La japonezi, doar 2,5% din fulgere au aparut in timpul furtunii. Luna preferata a fulgerelor globulare este iulie, urmata de august. Cele mai putine apar in noiembrie. In timpul iernii, sint aproape inexistente. Intervalul in care s-au inregistrat cele mai multe aparitii este intre orele 12 si 15.

Disparitii explozive

Un fulger globular poate disparea in tacere, cu un zumzet usor sau cu o explozie violenta. Stingerea lui este de obicei brusca, exploziva (60% din cazuri), putind produce deteriorari ale obiectelor din jur. Dupa disparitie, in aer poate ramine un miros caracteristic de ozon, sulf sau oxid de azot. Uneori s-a inregistrat prezenta reziduurilor solide a caror origine si natura nu e foarte clara. Una dintre problemele care nu au fost inca rezolvate satisfacator e intelegerea modului in care fulgerele globulare pot sa traiasca atit de mult. Odata cu cresterea diametrului, creste si durata vietii unui fulger globular. In general, traieste mai putin de 5 secunde, dar s-au inregistrat si cazuri de mai mult de 3 minute. Majoritatea celor aproximativ 10.000 de cazuri de observatii ale fulgerelor globulare e de origine rusa. Sint observatii mai ales cu caracter vizual, avind in vedere imprevizibilitatea fenomenului.

Sfera artificiala

Pina acum, incercarile de a reproduce fulgere globulare in laborator fie au esuat, fie au generat numai rezultate vagi. Cercetatorii istraelieni au reusit recent sa recreeze asemenea bile de foc in conditii controlate in laborator. Ei cred ca fulgerul globular este o combinatie de torta si bec cu halogen. Eli Jerby si Vladimir Dikhtyar de la Universitatea din Tel Aviv au folosit o „foreza cu microunde”. Dispozitivul este similar unui cuptor obisnuit cu microunde de 600 de wati, cu singura exceptie ca intreaga putere este concentrata in numai un centimentru cub. Au indreptat microundele catre interiorul unui substrat de sticla, siliciu, germaniu, oxid de aluminiu si alte ceramice. Energia microundelor a produs o zona fierbinte in substrat, iar apoi, pe masura ce oamenii de stiinta au ridicat foreza din solid, zona fierbinte a fost ridicata si ea in atmosfera. Picatura fierbinte a devenit, in mod spontan, datorita interactiei cu oxigenul, o bila de foc de aproximativ 3 centimetri care a rezistat citeva zeci de milisecunde. „Bila de foc arata ca o meduza incinsa, zbatindu-se in aer”, a spus Jerby. Prin urmare, au reusit sa creeze un fulger globular in miniatura.

Misterul ramine

„Abilitatea noastra de a genera asemenea bile de foc intr-o maniera sistematica poate conduce la diverse tehnici de a sintetiza bile de foc din diferite materiale”, explica Jerby. El spera chiar ca aceste mingi de foc sa aiba aplicatii practice in depunerea de straturi subtiri sau producerea de energie. Fulgerul globular ar putea functiona in laborator ca instalatie in care sa se realizeze procese de fuziune nucleara. Si-ar gasi aplicatii in economie, industrie, uz casnic (incalzire, de exemplu). Dar, desi acum poate fi creat in laborator, si sperantele oamenilor de stiinta sint foarte mari, deocamdata bila de foc ramine inca un mister nedezlegat. De existenta fulgerului globular unii oameni de stiinta se indoiesc chiar si in zilele noastre. Obiectiile scepticilor sint foarte asemanatoare cu argumentele acelora care contesta relatarile despre farfuriile zburatoare. Dovezile sint neconcludente, majoritatea, daca nu chiar totalitatea fotografiilor sint indoielnice, si nici o teorie stiintifica logica nu poate da o explicatie plauzibila fenomenului.

Fel si fel de fulgere

In natura, s-au observat mai multe forme de fulger si anume: fulger globular, fulger fierbinte (heat lightning), fulger margica, fulger foaie, fulger tacut, fulger negru, fulger funda, fulger colorat, fulger tubular, fulger cu meandre, fulger stratosferic, jeturi rosii, jeturi albastre, „spiridusi”. Fulgerul fragmentat intr-o serie de formatiuni mici sferice luminoase, ce par insirate pe un fir, se numeste fulger perlat si este considerat o forma intermediara intre fulgerul obisnuit si cel globular.

Savantii si fulgerele

Natura electrica a fulgerului a fost dovedita de catre M. V. Lomonosov si Benjamin Franklin. Primul a descoperit ca in atmosfera exista electricitate chiar si atunci cind timpul este frumos. Ideile lui stau si astazi la baza teoriilor care explica electricitatea in atmosfera. Franklin a fost primul care a conceput un experiment care a dovedit natura electrica a fulgerului. A presupus ca norii sint incarcati cu sarcini electrice, deci fulgerul trebuie sa fie tot de natura electrica. A experimentat mai intii cu ajutorul unui zmeu. In timpul unor descarcari electrice din Pennsylvania, in anul 1752, cel mai faimos zmeu din istorie a zburat cu scintei. Primul care a studiat serios fulgerul a fost F. Arago (1786-1853), in cartea „Furtuni si fulgere” in care vorbeste si despre fulgerul globular. In 1753, Richmann a reusit, involuntar, sa reproduca in laborator o sfera de lumina, probabil primul fulger globular artificial din istorie. In 1952, savantul suedez Benediks a publicat o lucrare in care spunea: „Inainte de toate, denumirea de fulger globular nu e exacta. Ar fi mai corect sa fie denumit glob fulgerator, deoarece nu e deloc un fulger”.

La Antena 1 a fost prezentat un fulger globular

Cifre fulgeratoare

- Fulgerul liniar poate avea o lungime de 1-3 Km si poate dura citeva sutimi de secunde.

- In fiecare minut, globul pamintesc este lovit de aproximativ 1.800 trasnete.

- In fiecare zi, trasnetul omoara, pe intreg globul, 20 de persoane si raneste 80.

- Probabilitatea medie de a observa un fulger globular in timpul unei vieti medii de 80 de ani e de 0,63%.

- In fiecare secunda, izbucnesc circa 100 de fulgere liniare.

- S-a calculat ca exista 4 fulgere globulare la fiecare fulger liniar.

- Un fulger are intensitatea curentului de 10-20 KA si tensiunea electrica de 30-200 MV.

- Doar 1% din populatia Pamintului a vazut un fulger globular.

- Cel mai mare fulger globular cunoscut este de aproape doi metri in diametru.

sursa : Monitorul de Sibiu

Crime în masă efectuate de stat sau biserică

• Prigonirea creştinilor (în Roma antică înainte de 311/13, în Persia sec.IV, Yemen sec.VI şi ţările islamice ca urmare a cruciadelor)
• 843 Teodora a II-a. (soţia împăratului bizantin Theophil I ; sau Teofilos (829 – 842) dă ordin de ucidere a peste 100.000 de paulicieni o sectă dualistă “eretică”.
• 1099 prima cruciadă, după cucerirea Ierusalimului ca. 30.000 – 70.000 de locuitori masacraţi
• 1209 cruciada franceză contra albigenilor locuitori din sudul Franţei (20.000 de morţi)
• 1226 şahul horeşilor Persia masacrează din motiv religios 100.000 de georgieni
• 1474 – 1782 prin acţiunea inchiziţiei de prigonire a vrăjitoarelor au ucis ca. 40.000 – 60.000 de oameni
• 1572 în Noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august) catolicii francezi au masacrat 3.000 – 10.000 de hughenoţi (vezi şi Henric al IV-lea al Franţei)
• 1894 – 1896 – 1915 masacrarea armenilor de către turci (600.000 – 1.500.000 de victime)
• 1928 – 1953 sistemului stalinist cad jertfă peste 20 de milioane de oameni (printre care erau şi prizonieri de război germani)
• 1933 – 1945 în Germania nazistă şi pe teritoriul aliaţilor ei sunt exterminaţi peste 11 milioane de oameni de diferite naţionalităţi, dintre care circa 6 milioane erau evrei
• 1939 – 1945 în Germania prin programul „Kindereuthanasie“ şi „Erwachseneneuthanasie“ sunt omorâţi circa 5000 de copii şi 70.000 de adulţi handicapaţi
• 1943 – 1976 în China prin „revoluţia culturală” a lui „Mao” sunt omorâţi ca. 70 de milioane de oameni
• 1965 – 1966 regimul Sukarno din Indonezia ca represalii pentru o lovitură de stat neizbutită sunt masacraţi între 100.000 – 1 milion de oameni
• 1975 – 1979 peste 2 milioane de oameni sunt omorâţi în lagărele comuniste din Cambodgia

Cei trei lideri care conduc detaşat pe lista crimelor în masă, sunt Mao Zedong, Stalin şi Hitler; ei fiind răspunzători de omorârea a peste 140 de milioane de oameni.

Crime în masă efectuate în război

Groapa comună a masacrului de la Katyn

Se referă la masacrele populaţiei civile, sau a prinzionierilor, făptaşii fiind consideraţi criminali de război.

• Masacrul de la Kraljevo şi Kragujevac, (Iugoslavia) ca şi masacrul de la Kondomari (insula Creta), de trupele germane în timpul celui de al doilea război mondial ca răspuns la acţiunile partizanilor.
• Masacrul de la Katin şi Harkov (1940) a polonezilor de armata sovietică stalinistă 15 000 de morţi
• Masacrul de la Nanking, a japonezilor (în 1937 cu 300 000 de morţi chinezi)
• Masacrul de la My Lai efectuat de trupele SUA (în 1968 morţii sunt locuitorii unui sat vietnamez)
• Masacrul de la Srebenica din Bosnia (Iugoslavia) comis de trupele sârbeşti asupra populaţiei civile locale (1995)

sursa : Wikipedia

—————

Nota : se pare ca adunand mortii de mai sus ar rezulta ca cei mai mari ucigasi din istoria cunoscuta raman comunistii !

Masacre – Pete negre ale istoriei.

Daca un mare scriitor rus spunea candva „omul, ce mandru suna acest cuvant”, sa ne aducem aminte ca latinii aveau o vorba la fel de adevarata: homo homini lupus. Si din pacate, mult prea adesea, in decursul secolelor, omul a fost lup pentru semenii sai, comportandu-se fata de acestia cu o cruzime demna mai curand de fiarele salbatice. Mai grav e faptul ca, pe langa violenta dovedita in razboaie, cand oamenii s-au ucis unii pe altii luptand de la egal la egal, agresivitatea umana s-a manifestat si fata de persoane lipsite de aparare. Despre cateva dintre cele mai faimoase masacre ale istoriei va invitam sa cititi in randurile ce urmeaza.

Masacrul de la Thessaloniki

Una dintre actiunile represive intreprinse de imparatul roman Teodosie I, la 390, i-a vizat pe locuitorii orasului grecesc Thessaloniki, rasculati impotriva sa. Motivul revoltei? Porunca imparatului ca un popular conducator de care, la spectacolele de circ, sa fie arestat, fiindca avusese o idila cu o slujnica de la Palat. Vizitiul a fost arestat dar „fanii” sai s-au razvratit, cerand eliberarea lui. Multi dintre rasculati au fost prinsi si adusi in hipodromul orasului unde trupele gotice din serviciul lui Teodosie i-au masacrat – numarul victimelor fiind estimat la 7000 de oameni.

Masacrul de la Granada

Pe 30 decembrie 1066, o multime furioasa de musulmani a luat cu asalt palatul regal din Granada, aflata atunci sub stapanire maura, si l-au asasinat pe vizirul evreu Iosef ibn Naghrela, declansand apoi un pogrom crancen impotriva populatiei iudaice din oras. Potrivit cronicarului arab Abu Ishaq, peste 4000 de evrei au fost ucisi intr-o singura zi.

Masacrul din ziua Sf. Bartolomeu

Apogeul conflictelor religioase dintre catolicii si protestantii (hughenoti) din Franta secolului XVI, masacrul din ziua Sf. Bartolomeu a fost, se pare, instigat de catre Caterina de Medici, mama tanarului rege Carol IX, la sase zile de la nunta sorei acestuia cu protestantul Henric de Navarra. Cu acest prilej, cei mai renumiti lideri catolici au venit la Paris, capitala catolicismului si vicleana regina-mama a vazut in acest fapt un excelent prilej pentru a lichida partida adversarilor religiosi. Dupa o tentativa de asasinare a liderului militar protestant Gaspard de Coligny, pe 24 august 1572 s-a dat semnalul inceperii masacrului. In Paris au fost ucisi peste 2000 de hughenoti, mai ales capeteniile partidei, alti 3000 de protestanti fiind omorati, in zilele ce au urmat, in intreaga Franta.

Masacrul armatei lui Elphinstone

Akbar Khan a fost unul dintre cei mai temerari luptatori afgani de gherila, in razboiul contra britanicilor, desfasurat la mjlocul secolului XIX. Dupa ce trupele britanice si indiene au cucerit capitala Afganistanului, in ianuarie 1842, o revolta a patriotilor autohtoni a alungat garnizoana lasata de englezi, constand in 4500 soldati britanici si 12.000 auxiliari indieni. Acestia au incercat sa ajunga la garnizoana britanica din Jalalabad, situata la circa 160 km distanta, dar partizanii afgani i-au hartuit neincetat, ultimele ramasite ale armatei conduse de generalul Elphinstone fiind anihilate langa Gandamak. Un singur om, chirurgul William Brydon, a reusit sa scape cu viata si sa ajunga la Jalalabad.

Masacrul de la Batak

Lupta poporului bulgar pentru eliberarea de sub jugul otoman, la sfarsitul secolului XIX, a fost eroica dar si sangeroasa. Unul dintre cele mai intunecate episoade ale sale l-a constituit masacrul de la Batak. Pe 30 aprilie 1876, 8000 de soldati turci, sub conducerea lui Ahmet Aga Barun, au inconjurat orasul, ocupat de insurgentii bulgari. Dupa primul asalt, net inferior numeric si logistic, acestia au cerut sa negocieze capitularea. Ahmet Aga a fost de acord si a jurat sa isi retraga trupele daca rasculatii vor renunta la arme. Dupa ce rebelii au fost dezarmati, perfidul comandant turc a dat ordin detasamentelor de basbuzuci sa ia cu asalt orasul. Aproape 5000 de locuitori au fost ucisi, majoritatea fiind decapitati.

Masacrul de la Katyn

La 5 martie 1940, intr-o padure situata in apropierea localitatii Katyn a fost comis un teribil genocid, circa 22.000 de oamenii fiind ucisi si aruncati in gropi comune de catre soldatii Armatei Rosii. 8000 dintre victime au fost ofiteri ai armatei poloneze luati prizonieri in timpul invadarii Poloniei de catre rusi iar restul au fost arestati sub acuzatia ca ar fi fost „membri ai agenturilor de spionaj straine, jandarmi, spioni, sabotori, mosieri, patroni, avocati sau preoti” si ca ar fi propaganda contra sovieticilor.

Masacrul de la Bai Yar

Bai Yar este o rapa situata nu departe de Kiev, capitala Ucrainei. Aici, in decurs de doar doua zile, pe 29 si 30 septembrie 1941, echipe ale SS, alaturi de colaborationisti locali si politisti ucrainieni au executat sumar 33.771 de evrei civili. Acesta este considerat unul dintre cele mai mari masacre din istoria Holocaustului.

Masacrurile comise de NKVD

In cursul retragerii rapide a Armatei Rosii din fata trupelor naziste, in vara anului 1941, membri NKVD au comis o serie intreaga de executii in masa asupra prizonierilor in Polonia, Tarile Baltice si acele regiuni din URSS pe care sovieticii le lasau in mana invadatorilor. Cifra totala a mortilor este estimata de istoricii rusi post-sovietici, potrivit datelor din arhive, la peste 100.000, dintre care 10.000 numai in partea vestica a Ucrainei.

Masacrul de la Nanjing

Cunoscut si sub denumirea de „ororile de la Nanjing”, episodul se refera la groaznicele crime de razboi comise de invadatorii japonezi dupa cucerirea orasului Nanjing, pe atunci capitala a Chinei, la 13 decembrie 1937. Intr-un interval de sase saptamani, armata imperiala nipona s-a dedat la fapte terifiante, la crime, violuri, incendieri, jafuri, asupra prizonierilor de razboi si civililor. Desi executile au debutat sub pretextul eliminarii soldatilor chinezi deghizati in civili, un mare numar de persoane nevinovate au fost intentionat ucise, multe dintre ele fiind mai intai torturate sau violate. Potrivit informatiilor adunate de Tribunalul Militar International pentru Orientul Extrem, intrunit dupa razboi, aproape 200.000 chinezi ar fi fost ucisi, fiind identificate, in gropi comune, ramasitele pamantesti a mai bine de trei sferturi dintre ei.

Masacrul de la Srebenica

Unul dintre cele mai socante episoade ale istoriei contemporane s-a produs in iulie 1995, in localitatea bosniaca Srebenica. Circa 8000 de barbati si copii musulmani au fost impuscati de catre unitati ale Armatei Republicii Srpska (VRS), sub comanda generalului Ratko Mladici, la masacru participand si membri ai unitatilor paramilitare din Serbia, cunoscute sub denumirea de „Scorpionii”. Pana acum, circa 5600 de victime ale genocidului au fost identificate, gratie analizei ADN. Inainte de declansarea acestui genocid, Natiunile Unite declarasera Srebenica „zona sigura”, protejata de ONU, dar nu a facut nimic pentru a impiedica masacrul, desi circa 400 de militari olandezi din trupele de mentinere a pacii se aflau in regiune.

sursa : revistaMagazin.ro

Fenomenul OZN – lucrarea Satanei?

Multi se întreaba daca vizitatorii care coboara cu OZN-urile nu sunt cumva aceiasi cu îngerii cazuti mentionati în cartea apocrifa a lui Enoh si daca nu cumva tot ce se leaga de fenomenul OZN si, în particular de rapiri, este manifestarea unor lucrari ale Satanei? Pentru un credincios crestin, sunt binevenite cateva precizari. Nicaieri în Vechiul Testament nu exista vreo mentiune privind Diavolul, cu înfatisarea sa populara: deci cu coarne, coada, furca etc., nici înlantuit pe vecie, nici ca mai mare peste un infern plin de smoala topita. Prima sa aparitie este în episodul în care, în chip de sarpe, o ispiteste pe Eva în Eden.

Ulterior îl vedem mai degraba ca pe un servitor al lui Dumnezeu, avand sarcina sa puna oamenii la încercare. Asa apare în putinele versete în care e pomenit în Vechiul Testament: „Diavolul a zis în fata Domnului: «Strabatand prin cele de sub cer si hoinarind de-a lungul si de-a latul, iata c’am venit». Si Domnul i-a zis Diavolului: «Luat-ai tu aminte la robul meu Iov?…»” (Iov 2; 2-3), sau „Si Domnul mi l-a aratat pe Iosua, marele preot, stand în fata îngerului Domnului; iar Diavolul statea de-a dreapta lui, sa i se’mpotriveasca” (Zaharia 3; 1). Singurele versete (Isaia 14; 12-20) care vorbesc de caderea Luceafarului (devenit, din aceasta cauza, „Lucifer”, mai marele diavolilor), citite atent, se refera la un rege al Babilonului care i-a oropsit pe evrei. În Noul Testament, Satana apare tot ca un maestru al ispitirii, care umbla – în lung si în lat – pe Pamant.

Ca o concluzie, în Biblie (ca si în Cartea lui Enoh), Dumnezeu si îngerii sunt aratati de nenumarate ori zburand cu diverse tipuri de vehicule ceresti, impresionant luminate, în timp ce Satana nu apare în atare postura practic niciodata. Aceasta opinie este subliniata de mai multi autori, de pilda de Patrick Cooke, care, în cartea sa The Greatest Deception – The Bible-UFO Connection (2002), este de parere ca ideea caracterului diabolic al OZN-urilor este inacceptabila.

Betty Andreasson Luca, care a avut experiente mistice legate de rapirile OZN, dar si alte persoane rapite, afirma ca li s-ar fi transmis ca pe Pamant exista si îngeri rai, gelosi pe iubirea care caracterizeaza omenirea. Dar, în întalnirile la care spun ca au asistat, ei au vazut doar omuleti cenusii (poate rautaciosi, dar în nici un caz diabolici), adusi la ordine de fiintele cu înfatisare de arhanghel.

Un argument important împotriva naturii satanice a contactelor OZN este si faptul ca majoritatea celor rapiti vorbesc despre vizitatori ca despre niste fiinte pline de iubire si bunavointa, care (dincolo de experimentele genetice) nu doresc sa se amestece în activitatile noastre, în liberul nostru arbitru, încercand sa ne ocroteasca si sa ne sugereze actiuni pozitive. Nici un martor al unei rapiri n-a raportat ca i s-ar fi transmis vreun mesaj antireligios, sau antiumanist, nici un îndemn spre dezmat sau distrugere. Dimpotriva, celor rapiti li s-au încredintat nenumarate mesaje chemand la prevenirea unor posibile dezastre nucleare, ecologice etc. În plus, nici o persoana rapita nu a afirmat ca i s-ar fi propus vreun contract, oferind avantaje contra unui angajament oneros.

În urma rapirii, multi devin preocupati de probleme pacifiste sau ecologice. Ei suporta un proces de transformare spirituala, simtindu-se din ce în ce mai legati de tot ce este viu în Univers. Daca la început aveau un sentiment de teroare la întalnirea fapturilor nepamantene, dupa un timp, multi rapiti ajung sa vorbeasca de o conectare cu Divinitatea, cu Sursa, cu Creatorul, sau mai general cu ceva descris ca o imensa Iubire. Aceste aspecte, la care se adauga înfatisarea multor vizitatori coborati din OZN-uri, au facut pe alti analisti sa opteze mai degraba pentru natura angelica a lor. De exemplu, Billy Graham, un faimos exeget al evangheliilor, afirma ca aceste entitati sunt „uimitor de asemanatoare îngerilor”, fiind de parere ca ele pregatesc reîntoarcerea lui Iisus.

Merita o mentiune faptul ca (spre deosebire de spiritul primelor carti din Vechiul Testament) în religia crestina, sub influenta maniheismului persan, s-a accentuat tendinta de a împarti toate fenomenele umane, sociale, supranaturale, în manifestari ale binelui universal si ale raului universal. Alte credinte au mai putine dificultati sa asimileze istoriile despre rapiri, întrucat accepta existenta unui evantai mai nuantat de spirite, nu neaparat ireductibil „bune” sau „rele”. Ca un exemplu, Dalai Lama, capul bisericii budiste tibetane, i-a spus Prof. John Mack, referitor la vizitatorii veniti cu OZN-uri: „Aceste fiinte, aceste creaturi, sunt foarte îngrijorate. Noi distrugem lacasurile lor fizice si spirituale; prin urmare, n-au alta alegere decat sa se întrupeze, sa vina la noi si sa încerce sa ne opreasca”.

sursa : RevistaMagazin.ro

USA si Israel – mafie pe fata.

U.S.S. Liberty

Pe 8 iunie 1967, in timpul Razboiului de 6 zile, dintre Israel si Egipt, Iordania si Siria, Israelul a atacat in mod deliberat o nava de recunoastere a Statelor Unite, USS Liberty. Acest lucru s-a produs in deplina cunostinta de cauza, israelienii facand tot posibilul sa scufunde nava si sa nu lase supravietuitori. Atacul s-a soldat cu decesul a 34 de oameni si ranirea a cel putin 173. Din diverse motive, guvernul american a tinut secreta identitatea atacatorului, pastrand acest secret timp de 40 de ani. Conform unor documente, pana de curand secrete, anumiti inalti oficiali de la Washington au dorit sa protejeze Israelul de represalii.

—

te mai intrebi de ce se duce drakului de rapa toata umanitatea ?

descopera

DESCOPERIREA AMERICII – UN MISTER !

Cu mult inainte ca America de Nord sa fie descoperita de Columb, aceasta emisfera pare a fi fost vizitata si de europeni, romani, chinezi si japonezi,poate chiar si de egiptenii antici!

Cu totii stim prea bine ca cel care a descoperit America a fost Columb, asa am fost invatati la scoala, asa ne-au spus parintii si cercetatorii… Nu vom putea nega niciodata realizarile lui Columb insa va trebui totusi sa acceptam ca acesta nu a fost primul care a ajuns pe malurile Americii. Inainte de toate trebuie sa tinem cont de faptul ca la sosirea acestuia pe continent existau deja oameni care locuiau pe acele meleaguri, in al doilea rand exista dovezi clare ca Leif Ericsson a navigat cu succes catre America de Nord in anul 1000, cu aproximativ 500 de ani inainte de Columb.

De fapt exista nenumarate dovezi care arata ca majoritatea descoperirilor istorice faimoase nu au fost facute asa cum am invatat noi la scoala. Exista dovezi clare ca civilizatiile antice au lasat urme in locuri in care, conform istoriei traditionale, acestea nu au pus vreodata piciorul. Iata cateva dintre cele mai remarcabile si fascinante exemple!

Urme ale grecilor si romanilor in noua lume

Monede

- Monede romane au fost descoperite in Venezuela si Maine
- Monede datand inca din anul 800 au fost gasite intr-o rezervatie indiana din Texas
- In Orasul Heavener, Oklahoma, au fost descoperite alte monede in anul 1976. Expertii au descoperit ca moneda era fabricata din bronz provenind din Siria anului 63 anno domini, avand ca inscriptie profilul regelui Nero.
- In anul 1882, un fermier din Illinois a descoperit o moneda din bronz ce mai tarziu s-a dovedit a fi din perioada lui Antiochus al IV lea, unul din regii Siriei, care a domnit incepand cu anul 175 i.H. pana in 164 i.H, mentionat fiind chiar si in Biblie.

Ceramica:
In Mexic au fost descoperite nenumarate obiecte de caramica care, conforma stilului , par ca dateaza din al doilea secol anno domini.

Inscriptii:

- In anul 1966, Manfred Metcalf a descoperit o piatra inscriptionata cu litere antice folosite candva in Creta. Alfabetul s-a dovedit a fi chiar Alfabetul linear cretan.

- La inceputul anilor 1900, Bernardo da Silva Ramos, un producator brazilian de cauciuc ce lucra in jungla amazoniana, a descoperit cateva stanci de dimensiuni mari pe care erau inscriptionate mai mult de 2000 de inscrisuri antice cu privire la Antichitate.
- In vecinatatea orasului Rio de Janeiro, la inaltime, pe un perete de stanca vertical, la 3000 de metri altitudine apare o inscriptie ce dateaza de la jumatatea secolului nouasprezece inainte de Christos.

- Piatra Kensington a fost descoperita in Minnesota, Kensington, in anul 1898 si contine o inscriptie ce descrie o expeditie la Norsemen, in centrul Nord Americii din zilele noastre, expeditie ce a acut loc in anii 1300.

Picturi:

Un botanist experimentat a descoperit cateva plante crescuta pe o fresca pictata datand din antichitate. Caracteristicile picturii erau specific americane. Totusi fresca a fost descoperita intre-un oras roman al lui Pompei.

Statui:

In anul 1933, , arheologul José García Payón a descoperit un cap sculptat de dimensiuni mici intr-un cimitir din Calixtlahuaca, Mexico. Acesta avea trasaturi artistice diferite de cele ale altor obiecte descoperite desi apartinea aceleiasi perioade. Mult mai tarziu antropologul Heine-Geldern a catalogat-o drept o opera a scolii de arta Greco - Romana datand din anul 200 anno domini.

Alte structuri:

Multitudinea de camere de piatra ce impanzesc campiile Americii au fost categorizate de catre unii cercetatori drept pivnite de cartofi construite de catre fermieri cu mult timp in urma. Alti cercetatori considera ca acestea sunt mult prea sofisticate pentru o folosinta atat de putin nobila. Una dintre acestea, construita pe un deal dun Upton, Massachusetts, are o arhitectura cu console de tip irlandez sau iberic. Se crede ca ar fi fost construita chiar de europeni in jurul anului 700 anno domini, cu mult timp inainte de Leif Eiriksson.

Nave:

In anul 1886, ramasitele unei nave naufragiate au fost descoperite la Gaveston
Bay - Texas. Constructia navei este tipic romana.

Jucarii:

O papusa fabricata din lemn si ceara, inscriptitionata cu litere romane a fost gasita ingropata adanc intr-o fantana a sacrificiului la Chichén Itzá, Mexico.

Morminte :

In ruinele maia din Palenque, a fost descoperita o piatra de sarcofag ce parea a fi imprumutat mult din stilul phoenician.

Statui:

In anul 1914, in timpul excavarii unor ruine Maya din orasul Acajutla, Mexico, arheologul M.A. Gonzales a fost surprins de descoperirea a doua statuete de origine egipteana. Statuile, una sub forma de femeie, alta sub forma de barbat, aveau portul si bijuteriile tipic egiptene, presupunandu-se chiar ca intruchipa zeitatile egiptene Osiris si Isis.

Limba:

Exista similaritati foarte mari intre limbile Egiptului Antic si acelea ale nativilor americani ce populau zona limitrofa Louisianei in timpul Domnului.

B. Fell, membru al Academiei Epigrefice, a declarat ca limba bastinasilor Atkapas, si mai putin ce a triburior Tunica si Chitimacha, seamana cu cele din Valea Nilului, continand radacini ale unor cuvinte egiptene folosite in comert cu aproximativ 2000 de ani in urma.

Artefacte:

In apropierea raului Neapean, in afara localitatii Penrith, in sudul Tarii Galilor, a fost descoperit un scarab, simbol familiar egiptean. Acesta era sculptat in onyx si avea trasaturile scarabilor egipteni traditionali.

Morminte:

Pe data de 5 Aprilie 1909 gazeta The Phoenix anunta pe prima pagina descoperirea unui mormant egiptean in Marele Canion. Presupusul descoperitor  Smithsonian – a negat intodeauna descoperirea facuta….

sursa : calificativ.ro

UPDATE LA “DESCOPERIREA AMERICII”

Despre America se stie ca nu Columb a descoperit-o. Iata o noua confirmare, de data aceasta neasteptata: Chinezii.

Gavin Menzies, fost comandant al submarinului de la Royal Navy a lucrat la hartile de epoca. Dupa el, existenta Americii era cunoscuta de chinezi cu cel putin 70 de ani inainte de Columb.

In 1724 ar fi existat o harta a Europei si Americii aratand Porto Rico si Guadelupa. Aceasta harta a fost stabilita de doi amirali ai flotei amiralului Zheng He in cursul a sapte calatorii de explorare efectuate intre 1403 si 1433. Flota chineza ar fi atins Africa de Sud si Capul Bunei Sperante si ar fi mers chiar pana in America Latina, in Caraibe si in Australia, efectuand astfel un prim tur al globului, cu un secol inainte de Magellan.

Occidentalii au cunoscut harta datorita portughezilor care o aveau de la Nicolo de Conti, un calator italian care a participat la mai multe expeditii chinezesti. Menzies adauga ca elemente ale acestei harti desenate in 1428 si astazi pierduta, erau cunoscute in epoca si ca au fost recopiate pe alte harti unde apareau clar continentele american si australian, cu mult timp inainte de a fi fost descoperite de Columb, Fernando Magellan sau James Cook.

___________

Nota : de ce sa ne miram, chinezii au fost premergatorii civilizatiei moderne in multe domenii, si ceea ce credem ca e “occidental” a fost furat de la chinezi .. praful de pusca, hartia, matasea, BUSOLA.. asa ca totul e posibil, mai ales ca datele despre calatoriile in Lumea Noua erau procesate de Biserica !

Ada Kaleh, insula scufundata.

Numai cei mai în vârstă îşi amintesc, poate, de farmecul inegalabil al petecului de pământ terasat şi de arşiţa soarelui, de trandafiri, gutui, leandri uriaşi, smochini şi viţă-de-vie, situat pe Dunăre, la circa trei kilometri în aval de Orşova. Ostrovul, care a cunoscut alternanţa vremurilor de război şi de pace, a fost rebotezat de ocupanţii turci, în 1788, Ada Kaleh, ceea ce se traduce drept „Fortăreaţa Insulei” sau „Cetatea Insulei”. În 1971, turnul minaretului geamiei, locul de rugăciune a celor aproximativ 1000 de musulmani vorbitori de română, a căzut spulberat de dinamită, pentru a face loc apelor supraînălţate din cauza construirii barajului Hidrocentralei Porţile de Fier, vedeta, un covor imens cu motive orientale (15×9 m) şi o greutate de 480 kg, dar al sultanului Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), umplându-se de praf. A căzut sub privirile uimite ale bătrânelor care încă mai purtau feregea şi chioşcul frumos de la intrarea în geamie, unde credincioşii mulsulmani îşi spălau ritual mâinile şi picioarele, aceştia luând în cea mai mare parte calea Turciei, iar o mână de oameni pe cea a Orşovei, a Turnului Severin etc. Ada Kaleh a dus sub ape multe regrete, dar şi multe secrete, ce merită să fie scoase la lumină.Expediţiile lui Hercule, ale argonauţilor şi ale barbarilor
Ada Kaleh s-a format din depozitele de prundiş cu nisip amestecat cu mâl cărate de Crena şi Dunăre peste blocurile stâncoase de la bază, având 1750 metri lungime şi 400-500 lăţime, cam aceleaşi dimensiuni fiind menţionate cu 2500 de ani mai înainte de părintele istoriei, Herodot, despre insula numită pe atunci Cyraunis. Izolată în mijlocul bătrânului Danubiu şi înconjurată de amfiteatrul munţilor Alion şi Damoglet, insula inspira multă linişte. Datorită rolului strategic de trecere dintr-un bazin hidrografic al Dunării în altul, de la linişte la război nu a fost decât un pas. Grecii antici numeau insula Continusa, adică patria măslinului sălbatic, un astfel de arbust fiind luat de aici de Hercule ca să-l transporte în templul tatălui său, Jupiter. Poetul Ovidiu menţionează însă că Hercule, după ce a cucerit ţara uriaşului Geryon şi a fraţilor săi, de pe insulă, le-a luat învinşilor faimoasele cirezi de boi. În poemele epocii doriene, insula, denumită Continusa, este prezentată ca un tărâm fermecător, de unde cei 15 fraţi Argonauţi au adus în patrie olivul simbolic. Prin apropierea insulei vor intra în secolul I romanii în Dacia şi, mai târziu, hoardele vizigoţilor, ostrogoţilor şi hunilor, urmaţi de revărsarea slavilor.

Tunelurile de sub Dunăre, secretul neelucidat
Iancu de Hunedoara a ordonat ridicarea primelor fortificaţii pe insula măslinilor în 1444 pentru a o apăra de expansiunea turcilor, dar după dispariţia regatului ungar la 1526, otomanii au devenit stăpânii zonei peste un secol şi jumătate. Pentru a face faţă confruntărilor cu austriecii, otomanii au adus, în 1716, 4000 de lucrători din Ţara Românească să ridice fortificaţii pe insulă. Inutil, deoarece, în anul următor, armatele prinţului Eugeniu de Savoia ocupă insula, denumită pe hărţile vremii Carolina. Prinţul a hotărât ridicarea unei puternice fortificaţii în stilul cunoscut după numele arhitectului Vauban, fortăreaţa fiind prevăzută în colţuri cu bastioane, legate de două redute extreme prin galerii subterane. Neobositul călător M.T. Romano menţionează că, în perioada interbelică, se vedeau încă pe malul sârbesc al Dunării, urmele unde răspundeau tunelurile. Romano mai dezvăluie că, după spusele localnicilor, o altă galerie comunica cu malul românesc, concluzionând că o astfel de lucrare trebuie să fi ridicat multe dificultăţi. Cert este că zidurile cetăţii, cu o grosime maximă de 25 de metri, au rezistat, în 1737, timp de 69 de zile, la două asedii turceşti. În 1810, pe ziduri, pentru scurtă vreme, au fost ridicate steagurile ruseşti ale batalionului de panduri condus de Tudor Vladimirescu. Prin înţelegerile dintre Poartă, care stăpânea insula Ada Kaleh după Tratatul de la Berlin (1878), şi Viena, puterea protectoare, populaţia turcească insulară – cu o constituţie vionică şi înaltă ca statură – au primit privilegii importante, printre care cel de a importa orice fel de mărfuri, în orice cantitate, fără nici o taxă vamală, situaţie ce a durat până în 1918. Fortăreaţa şi cazematele încep să se surpe treptat, după ce, în 1885, prin decretarea de către Austro-Ungaria a statutului insulei Ada Kaleh drept „garnizoană deschisă”, autorităţile au retras tot ce au considerat recuperabil din fortificaţii. Astfel că, acestea nu au jucat niciun rol când, la 19 august 1916, două companii româneşti au ocupat vremelnic insula. Prin Tratatul de Pace semnat de Bucureşti cu Turcia în 1923, Ada Kaleh cu ruinele ei impozante de cetate au revenit României, aceste ruine fiind înghiţite definitiv de ape prin inundarea artificială a insulei în anii ’70, iar proiectul ceauşist de reconstruire a vechii cetăţi pe ostrovul Şimian, la 5 km, în aval pe Dunăre, de Tr. Severin, nu a fost dus la bun sfârşit. Urme ale civilizaţiei insulare se mai găsesc la muzeul Regiunii Porţile de Fier.

Mischin Baba, prinţul cu însuşiri paranormale
G. Lungulescu scria în „Universul” din 13.08.1932 despre minunile ultimului prinţ Samanid din vechea dinastie de Uzbec, care, în 1786, a renunţat de bunăvoie la tron, plecând din Buhara, după cum i se ceruse în vis, pe insula socotită sfântă de la Dunăre. Prinţul Mischin Baba, foarte credincios şi învăţat, a ajuns după multe peripeţii în Ada Kaleh, stabilindu-se în hrubele cetăţii unde a dus un trai foarte modest. A rămas în memoria localnicilor prin faptele sale paranormale, printre care redarea sănătăţii fiului caimacamului, Osman Bey, bolnav de nervi, şi umplerea butoaielor goale cu vin dintr-o cârciumă, printr-o simplă atingere. A decedat la cârsta de 95 de ani, fiind îngropat la dorinţa sa expresă în solul nisipos din insulă, mormântul său devenind loc de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga lume musulmană. Mormântul său, ca şi o parte a cimitirului musulman cu cea mai veche piatră de la 1963, a fost strămutat cu prilejul lucrărilor hidroenergetice amintite pe ostrovul Şimian.

Carol al II-lea a băut la „Moka” o cafea ”la nisip”
Hogea, preotul musulman şi cu atribuţii de învăţător, H. Uzeyir, i-a relatat ziaristului G. Lungulescu că Sfântul Baba l-a sfătuit în vis pe Ibrahim Ali, cel mai netot om din Ada Kaleh, care râdea tot timpul, că, în a patra zi a lunii mai a anului 1931, va veni în insulă mai marele ţării, care va reda locuitorilor musulmani privilegiile pierdute. Visul s-a adeverit cu exactitate, Carol al II-lea vizitând inopinat insula, însoţit de primul-ministru N. Iorga. Regele a ascultat într-o stare de bună dispoziţie, păsurile insularilor în timp ce sorbea tacticos dintr-o cafea făcută „la nisip” din ceaşca din care băuse pe vremuri tatăl său, Ferdinand I. În anii ’80, după miezul nopţii, la restaurantul „Popasul Căprioarelor” din Neptun un bătrân cu fes roşu, pe numele Papa Ali, oferea dintr-o cafetieră spectaculoasă clienţilor spre vânzare o excelentă cafea preparată în nisipul fierbinte. Carol al II-lea le-a declarat solemn oficialităţilor insulei că localinicilor li se vor reda privilegiile, ceea ce s-a materializat prin scutirea de vamă pentru tutun străin, zahăr autohton, băuturi spirtoase, obiecte de suvenir etc., în anumite limite. Deoarece pământul este impropriu agriculturii, majoritatea locuitorilor se îndeletniceau cu comerţul, centrul de rezistenţă fiind bazarul oriental şi uliţele din jur presărate cu cafenele şi două restaurante ce erau ticsite de clienţi, mai ales după ce Ada Kaleh a fost declarată, în 1932, staţiune climaterică. Circa 40.000-50.000 de turişti români şi străini poposeau anual în insulă atraşi de pitorescul locului, de vestitul rahat cu alune turceşti lokum, de halviţă, acadele, dulceaţă de smochine şi trandafiri, sau de inegalabila băutură răcoritoare braga, obţinută, printr-o reşetă secretă, se pare, prin fermentarea fasolei în apă. La Orşova, mai există o doamnă care vinde bragă preparată după reţeta kalehiană.

Casa regală britanică prefera ţigarete ”made in Romania”
În urma vizitei pe insulă a primului ministru A. Averescu, în 1921, şi cu concursul deputatului T. Ioanid, s-a înfiinţat pe Ada Kaleh, în 1927, o fabrică de ţigări sub egida Regiei Monopolurilor Statului, care a absorbit vreo 120 de lucrători. În perioada interbelică, a luat avânt fabricarea ţigărilor de foi, care concurau vestitele havane cubaneze, pe care tradiţia le atribuie ca rulate pe pulpă de fecioară. În atelierele RMS din Ada Kaleh se produceau şi ţigarete fine, prteferate de unii membri ai casei regale britanice şi de regele Carol al II-lea, un înrăit fumător. Cele mai scumpe ţigarete de acest tip se numeau „Cabinet”, înlocuite, în anii ’50, de regimul dejist cu fabricarea meiocrelor „Carpaţi”.

sursa  www.independent-al.ro

Mitologia Marii Negre

Marea Neagra este o ramasita a Marii Sarmatice si prezinta mai multe aspecte unice in lume. Este o mare din bazinul atlantic, aflata intre Europa si Asia. E legata de Marea Mediterana, prin Stramtoarea Bosfor in Marea Marmara si prin Stramtoarea Dardanele in Marea Egee. Prin Stramtoarea Cherci se ajunge in Marea Azov.

Marea Neagra are o intindere de 413.000 kmp. Mareele sunt practic inexistente, avand o amploare de aproximativ 12 cm. In aceasta mare se varsa mai multe fluvii si rauri, cele romanesti mai importante fiind Dunarea si Nistru. In urma cu aproximativ trei milenii, Marea Neagra era inconjurata numai de traci, asa ca am putea spune ca a fost “Mare Nostrum”, cum numeau romanii, la un moment dat, Mediterana.

Potopul si Arca lui Noe
Ca si Atlantida, potopul biblic a fost rand pe rand “plimbat” de ipoteze prin tot felul de locuri. Nu e de mirare, avand in vedere vecinatatea Muntelui Ararat cu Marea Neagra, ca sunt cercetatori care cauta aici ramasitele celebrei Arce a lui Noe. Astfel, fiindca mai exista un munte cu numele de Ararat, in apropierea orasului rusesc Ghelendjik, la tarmul Marii Negre, unii arheologi rusi sustin ca acolo a fost ultimul refugiu, dupa Biblie, al oamenilor si animalelor care au fugit din calea Potopului.  In Vechiul Testament e descris Muntele Ararat, ca ultima destinatie a Arcei lui Noe, munte ce se scufunda apoi in “Lacul Negru”, care dupa aceiasi arheologi ar fi chiar Marea Neagra.

Ipoteza nu este atat de fantastica, pe cat ar parea la prima vedere, fiind sustinuta si de datele privind un potop adevarat, la sfarsitul erei glaciare, care ar fi dus la revarsarea Marii Mediterane peste istmul ce a devenit apoi Stramtoarea Bosfor-Dardanele, intr-o zona depresionara, unde se afla un lac imens de apa dulce, devenit mai tarziu Marea Neagra. Tot in favoarea acestei ipoteze vine structura atipica a fundului Marii Negre, unde se vad terasele unor plaje care inainteaza mult spre larg, plus salinitatea mult mai scazuta a marii noastre in comparatie cu a Mediteranei.

Ca aici s-a intamplat candva un mare cataclism o demonstreaza si urmele unor stravechi cetati scufundate, pe fundul Marii Negre, descoperite de arheologii subacvatici. De cativa ani, arheologi americani exploreaza fundul Marii Negre, cu rezultate din ce in ce mai interesante. Pesemne ca amintiri de neuitat ale unei nenorociri de anvergura au dus la numele antic grecesc al marii noastre, de Pontos Euxinos, adica “Marea Inospitaliera”, ca si la actualul atribut de Neagra.

La poarta Celuilalt Taram
In “Istoria naturala”, Plinius cel Batran ii mentioneaza pe cattuzi, populatie care traia la gurile Dunarii. Etnonimul cattuzi se poate talmaci prin “cei legati” (cf. rom. catusa), cu sensurile, ramase pana astazi, de “fermecati; vrajiti; blestemati”. Numele stravechi al Insulei serpilor, la greci cu talcul de “Alba”, era Leuke, care, in graiul getilor ducea tot la sensul de “legatura” (cf. rom. leuca “parte a carului formata dintr-un lemn incovoiat, cu un capat imbucat in osie si in celalalt prins de loitra, spre a o sprijini”). Neavand surse de apa de baut, Insula serpilor nu poate fi locuita de oameni; de aceea, dupa legendele romanilor din Bugeac si din Dobrogea este considerata poarta spre Taramul Celalalt, ai carui locuitori sunt si buni si rai, dar toti cu aptitudini suprafiresti. Acolo se gaseste si Sorbul Pamantului. Tot acolo e si Bradul Zanelor, care isi intinde crengile ca pamantenii, dupa ce indeplinesc anumite conditii, sa poata trece in Celalalt Taram. Aici s-a ajuns si prin evolutia sensurilor si a sunetelor, de la Leuke – Cei Legati, la serbi, adica legati de glie, iar prin paronimie, la serpi, cu vechiul talc de “Balauri; Zmei”, cum se vede si in numele ucrainean al Insulei serpilor, Ostriv Zmiinii. In slava, zmii inseamna si “sarpe” si “balaur”, ca si rom. zmeu. Din cele de mai sus se vede ca romanii au botezat intai Insula serpilor, al carei nume a fost tradus de  slavi.

In timpul domniei lui Mircea cel Batran (1386-1418), puterea voievodului Tarii Romanesti s-a intins de-a lungul ambelor maluri ale Dunarii, pana la gurile de varsare si tarmul Marii Negre, inclusiv asupra Insulei serpilor. In anul 1484 ostrovul a intrat sub stapanire otomana. Apoi, din unele cronici se intelege ca in vremea domniei lui stefan cel Mare, aceasta parte a marii era “lac moldovenesc”, voievodul stapanind asadar si insula.

Sanctuarul lui Poseidon
Grecii pomenesc de aceasta insula pentru intaia oara in anul 777 i.Hr. Dupa mitologia lor, zeita Thetis s-a rugat de Poseidon, zeul marilor, sa scoata din adancul Marii Negre o insula pentru fiul ei Achile, erou al razboiului troiano-elen. Dupa un poem epic despre aceleasi razboi al lui Arctinos din Milet, osemintele lui Achile si Patrocle au fost aduse in acest ostrov de catre zeita Thetis, pentru a fi puse intr-un sanctuar. De obicei, grecii “prelucrau” informatiile de la traci. si in acest caz legenda cu Achile al lor vine de la un alt nume vechi al insulei, Age-Laos, “Domnul Apelor” (cf. rom. aga; albanez aga “chiabur”; grec agios “sfant”; lat. lauo “a spala; a scalda; a uda”), asemanator cu numele eroului grec. Dar vechiul Age-Laos, atestat si ca nume tracic, se referea la Poseidon, patronul apelor, si la altarul ce i s-a inchinat pe insula.

Cercetarile efectuate pe Insula Serpilor in veacul al XIX-la confirma existenta ruinelor unui templu, cu un diametru foarte mare, de forma patrata, fiecare latura avand 29,8 m. Arhitectura de aici era specifica erei numite ciclopeana. Zidurile erau formate din blocuri mari de piatra imbinate fara ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea constructiei o culoare alba. Fragmentele descoperite  confirma ca templul a fost un monument de arta, avand alaturi mai multe camere, pentru functionarea oracolului si pentru ofrandele ce se aduceau zeului. Acest templu e pomenit de Ovidius, poetul surghiunit la Tomis, precum si de geograful Ptolemaios si de istoricul Strabon.  In veacul al IV-lea i.Hr. getii pontici inca mai considerau ostrovul ca un loc sacru. Astfel, un decret din Olbia cere locuitorilor acestei cetati sa apere insula si sa-i alunge pe piratii care locuiau pe “insula sfanta”.

Legamantul celor zece regi
Ipotezelor conform carora Insula serpilor ar fi fost un centru religios al atlantilor li se adauga noi si noi argumente. Astfel, plecand de la denumirea ei de Leuke “Legamantul”, pot fi intelese si aceste randuri din celebrul dialog “Kritias” al lui Platon: “Cat priveste autoritatea unor regi asupra altora, ca si legaturile intre ei, toate acestea se supuneau poruncilor purcese chiar de la Poseidon, asa cum le transmisese prin obiceiul pamantului si printr-o inscriptie pe care cei dintai dintre ei pusesera s-o graveze pe o stela de orichalc, ridicata in centrul insulei, in sanctuarul lui Poseidon. (…) Pe langa legea lui Poseidon, stela mai cuprindea si formula unui juramant care prevestea mari nenorociri celui ce l-ar fi tradat”.

Iata ce ostrov am pierdut, din prostia si lasitatea d-rului Petru Groza, prim-ministrul Republicii Populare Romane, care a semnat cu Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, la Moscova, “Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat intre Romania si URSS”! Acest “protocol”, desi invoca Tratatul de pace din 1947, stabilea, contrar prevederilor acestui Tratat, ca “Insula serpilor, situata in Marea Neagra, la rasarit de gurile Dunarii, intra in componenata URSS”!

Vidra, Faraoancele si Sorbul Marii Negre
In legendele romanesti, Vidra sau Iuda e un duh maritim si locuieste in fundul Marii Negre, intr-un mare si frumos palat, si de acolo carmuieste Imparatia Pestilor. Toti pestii asculta de el. Palatul lui se afla in locul numit Vidros si e cel mai adanc loc al marii, ca de la cer la pamant. Acolo sunt pesti cata frunza si iarba.

Prezente in mitologia multor popoare, Sirenele sunt numite de romani Faraoance sau Faraoni. Fiinte stranii, jumatate femei, jumatate pesti, stau toata saptamana, cat se framanta marea, ascunse pe fundul ei, iar sambata sau duminica, atunci cand marea se odihneste, ies la suprafata. In acel loc se face o dunga rosie, una galbena si alta albastra. Faraoancele se tin de maini si canta foarte frumos, incat cine le aude cantecele ramane vrajit si, daca nu e om drept, se zapaceste si se ineaca. Daca e om cinstit, tine minte acele cantece si le aduce pe pamant, de le invata toata lume. Faraoancele ies foarte rar pe malul marii, mai mult primavara, cand e cald, randuindu-se pe tarm si pe stanci si jucandu-se cu siraguri de margele si tot felul de scumpeturi ale mari. Nu doresc sa fie zarite de ochi de pamantean; de aceea, cand simt ca se apropie pas de muritor, se arunca in mare, uitand pe tarm scoici, ghiocuri si pietre nespus de frumoase.

Sorbul Marii nu pare a fi acelasi ca Sorbul Pamantului. Insa si primul traieste in apa, semanand cu pestii, fiindca are si el solzi stralucitori. Are o gura uriasa, cu care soarbe apa, inecand oamenii care se scalda in apa ori stau doar pe maluri privind. In Marea Neagra este cel mai mare dintre toti Sorbii Marilor. El soarbe apa din cand in cand, caci altfel s-ar mari prea mult si ar ineca pamantul. Cand ii e sete, semn de seceta, soarbe si apa raurilor, cu asa lacomie incat soarbe si broastele, care cad apoi pe pamant laolalta cu ploaia. Atunci ploua “cu broaste”, cand dupa o seceta mare, ploua indelung si mult.

De altfel, in mitologia romaneasca, Marea Neagra este cea mai… mare din lume, cum se spune si intr-un colind: “Vine Marea cat de mare / si de mare tarmuri n-are”.

sursa : Romania Libera

 

SECRETELE VATICANULUI – BIBLIA FALSIFICATA !

 

EVANGHELIILE AU FOST MODIFICATE

A aparut un numar considerabil de evanghelii în primele secole ale erei noastre. Biserica nu considera drept canonice (conform cu regulile Bisericii) decât Cărţile lui Matei, Luca, Marcu şi loan. Cea mai veche este cea a lui Matei, care s-a inspirat direct din evanghelia Evreilor.

Un lucru trebuie subliniat : apocrifele şi vreo cincizeci de evanghelii care au existat înainte de a fi distruse de conjuraţii, sau care există încă, sunt unanime în a recunoaşte că Isus a trăit pe timpul lui Pilat din Pont şi a lui Tiberiu.⁽ Nu se cunoaste nici o relatare istorică putând sa acrediteze autenticitatea existenţei lui Isus. Ea ar fi dovedită, se spune, prin Actele lui Pilat, o suită de rapoarte adresate Impăratului Tiberiu de Ponţiu Pilat, guvernatorul ludeei. In aceste acte ar figura o relatare despre viaţa şi moartea lui Isus, crimele ce i se imputau de catre ludei, crucificarea sa şi chiar învierea. Aceste Acte, dacă au existat, au fost reinventate de catre Creştini, şi oricum, nu a rămas nici cea mai mică urma. Numeroase false rapoarte ale lui Pilat au fost scrise în acelaşi scop fraudulos, dar Biserica n-a păstrat nici unul.)

Nu prea se cade de acord în privinţa textului, a relatării faptelor şi chiar faţă de persoana lui Isus.

Unele evanghelii dau lui Crist o figură, o doctrină şl o stare de spirit diametral opuse relatărilor lui Matei, Luca, Marcu şi loan.

Relatările lui Matei şi Luca sunt ele însele adesea în dezacord formal cu cele ale lui Marcu şi loan şi uneori in contradicţie flagranta cu propriile lor expozeuri.

Aceste reticenţe, aceste nebulozităţi arata că timp de secole citirea celor patru evanghelii canonice a fost interzisa credincaoşilor şi rezervata numai oamenilor Bisericii

Documentele autentice au existat; mai sunt, poate, inca în Biblioteca Vaticanului.

Despre acest subiect, Dr. M. Spencer Lewis, împaratul R-i-C, a scris în „Viaţa mistică a lui Isus” :

„Noi  ⁽Noi: actualii iniţiaţi ai Marii Fraternităţi Albe care s-a continuat de Ia faraonul Amenhotep IV şi din care faceau parte Esenienii si isus…) ştim că Părinţii Bisericii primitive au avut acces la documente secrete, pentru că, în conciliile Bisericii creştine primitive şî în dîscutiile care s-au desfăşurat între cele mai înalte autorităţi ale Bisericii primitive, au făcut aluzie la unele părţi din manuscrise şi documente oficiale tratând despre crucificare şî alte evenimente din viaţa lui Isus care sunt acum ascunse sau eare au fost distruse.

Una din principalele griji ale Părinţilor Bisericii da îa sec, VII la XII a fost de a-şi procura toate manusicrisele şi lucrarile ce se aflau în preţioasele colecţii în ţări din Orient, care puteau conţine informaţii diferite de cele reţinute de ei”.

loan, apostolul, care devine episcop în Efes, ar fi autorul celei de a patra carţi, dar este recunoscut şi admis ca această pseudo-evanghelie a fost compusă tardiv de teologi abili.

Sigur nu este făcuta de loan, despre care, de altfel, nu avem nici o dovada ca a existat.

Dintre cincizeci pana la o sută de evanghelii care au apărut în sec. II şi III al erei noastre, comunităţile creştine, pentru a pune capat disputei, adoptara relatarile lui Matei, Luca, Marcu şi loan şi le-au considerat ca egal de sfinte şi veridîce, în ciuda lacunelor şî a contradicţiilor lor..

Evangheliile, fiind carti „inspirate” de Sfântul Duh’, nu trebuie — în principiu — sa fîe criticate sau discutate.

In zilele noastre, această consideraţie s-a redus mult şi teologii admit de buna voie ca evangheliile trebuie sa fie interpretate şi chiar corectate „în sensul bun”.

„Nu se pot admite decât patru evanghelii, scrie Sfântul Jerome : toate neroziile apocrifelor (altor evanghelii) sunt bune de povestit ereticilor morţi şi nu credincioşilor in viaţa”

„Ba deloc, replica adversarii lui Jerome : în evangheliile voastre canonice se află nerozii, contradictii, fapte în opoziţie, ireductibile…*’

Pentru a acorda relatările, Biserica a modificat în mai rnulte rânduri, dacă nu a machiat, Scripturile.

Tasian, discipolul lui Justin, a încercat chiar sa aranjeze totul scriind „Evanghelia după cele patru (un fel de coordonare a povestirilor lui Matel, Luca, Marcu şi loan, Matei spune că Isus este fiul lui losif, descendent euccesiv din lacob, Mathan, Eleazar, Eliud, Achim, Sadoc, Azor etc.» pâna la Salomon, David şl Abraham. (Cap. 1-1, 2, 8, până la 16)

Luca spune ca Isus este fiul lui Josef, dar descinzând din Heli, Mathan, Levi, Melchi, Janna, Josef, Mathatias etc., până la Abraham, Sem, Noe, Enoch şi Adam. (Cap. III 23-24 până la 38)

Este curios de notat că în ciuda divergenţelor fundamentale, evangheliile lui Matei, Luca, Marcu şi loan sunt zise sinoptice, adica asemănatoare!

De altfel, zice bunui sfânt, când este vorba de teze total contradictorii — cele ale genealogiei lui Isus, de exemplu — trebuie să crezi că ele se împacă. chiar dacâ nu ştim cum!

Ioan, căruia trebuie să-i fie suspectată relatarea, este in contradicţie formală cu Matei, Luca şi Marcu, privind cronologia săptămânii Patimilor. Nici unul nu fixeaza Paştele la aceeaşi data.

Isus, după loan, ar fi fost crucificat nu vineri, ci sâmbată, în ajunul Paştilor.

Divergenţele sunt şi mai mari în ceea ce priveşte învierea sau, mai exact, apariţia lui Isus.

- Cele doua Marii (Maria Mama si Maria-Magdalena) erau prezente, asigura Matei.

- Eroare. spun Luca şi Ioan : numai Maria-Magdalena era acolo !

Nu exista deci nici o marturie veridică asupra autenticitatii evangheliilor.

De altfel, Biserica, cu prudenţă, le „atribuie” şi le prezintă ca scrise dupa Matei, Luca, etc.

In secolul II şi III, dupa I. C. erudiţii şi doctorii Bisericii, precum Irineu, Clement din Alexandria şl arzătorul Tertullian, gândesc ca evangheliile au fost scrise de catre apostoli şl ca ele erau atât dovezi directe cât şi inspiraţie divina.

Polycarp, care ar fl fost numit episcop de Smyrna de Ioan Evanghelistul, pe la anul 80, a fost dlntre toţi sflnţil, cle mal demn şi mai stimat.

Contrar apostolilor care l-au renegat pe Isus, el preferă supliciul decât ruşinea renegării şi a murit ars de viu pe un rug, .făra sa se plânga, fară sa sufere ca Isus, intr-atât era blindal de credinţă.

Ca şi bonzii care se sinucid prin foc!

Polycarp este autorul unei scrisori catre Filipieni, cu privire la scrierile (contestate) ale lui Ignaţiu Theodoruş (primul sfânt Ignaţiu) despre care s-a zis, fals, ca i-a fosf poruncita de apostolul Petru)

Ori, Polycarp vorbeşte de bine despre primele trei evanghelii, dar nu şl despre cea a lui loan!

Caci evanghelia lui loan nu exista la începutul secolului II !

El este citat pentru prima data de Teofil din Antiohia, pe la anul 180 !

Pe scurt, se Intâmplă ca, după mai multe secole, evanghelia cea mai apreciată, cea mal „Iniţiatica”, spun beoţlenii” scrisa de „vulturul loan care dormea în braţele lui Isus şl la stârşit la Ghetsemani, intre Petru şi lacob”. se afle ca este un fals notoriu alchimizat In secolul

II sau III, pentru a suplini lipsa de ţinuta teologica a primelor trei scrise !

Este o evanghelie ,,nu de fapte”, se spune, ci „de idei”.

Pentru a te descurca în această încâlceală, trebuie si ai o oarecare idee despre climatul care domnea, acum 2000 de ani, în Egipt şi în Asia Mica, adica în punga orientală a bazinului mediteranean.

Gnosticismul — ca de altfel şi în zilele noastre spiritiştii, teosofii şi cei ce cred în revelaţii divine — era la baza tuturor religiilor şi tuturor sectelor.

Cirint era şeful unei secte ieşite din creştinism, dar el nu recunoştea originea divina a lui Crist.

Noi împrumutăm din Marele Dicţionar al sec. XIX, aceste note, care ne clarifîca asupra stării de spirit a oamenilor din primul secol:

„Cirint admitea existenţa a două principii opuse si nu binele şi raul, ci un principiu esenţial activ, existând prin el însuşi : Dumnezeu ; şi un principiu pasiv, neexistând prin el însuşi şi imperfect : Materia.

Autorul lumii nu era Dumnezeu, care nu putea intra în legatura cu Materia : creatorul aparţinea uneia din ultimele clase a sub-spiritelor inferioare, numite şi de Theodor forţe şi îngeri, dar purta în el ceva din Fiinţa divină…

El era ca un eon (Eon : dîn grecul aion = timp. Este spiritul, emanat de Inteligenţa lui, Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu pe lângă oameni) creatorul legislaţiei mozaice…

Isus nu era fiul lui Dumnezeu ; un eon numit Christ s-a unit cu eî, în timpul botezului dîn apele lordanului şi l-a părasit în ziua crucificării.

Ciririt, evreu prin naştere, credea în legea mozaica, obligatorie şi în viitoarea dominaţie a poporului iudeu asupra lumii… Cirintenii se foloseau de Evanghelia Evreilor.”

Un discipol de-al lui sfântul Paul, cu numele de Caius, publică o apocalipsa sub numele unui apostol, dând-o ca înspirată de eoni.

Despre acest subiect, unii exegeţi cred că Apocalipsul zis al sfântului loan, ar fi fost scris de Cirint.

 

PAPII ŞI CHARLEMAGNE CORECTEAZA EVANGHELIA

Aşa cum ne spune amicul nostru scriitorul Kronos, în „Eseu de meditaţii imateriale”, Biserica a socotit, sub papii Grigore a VII-lea şi Inocent al III-lea, ca e bine să editeze pentru folosul preoţilor, un rezumat foarte blând al Evangheliilor, unde s-au introdus ritualuri şi rugăciuni zilnice.

Acesta este Breviarul.

Trebuie subliniat ca traducerea Evangheliilor era odinioară interzisa, „de teama ca sa nu se strecoare vreun nonsens sau o eroare” !

Nu îţi vine sa crezi în acest pios scrupul, când ştim ca conciliile, papii şi suveranii creştini, au traficat cu neruşinare „sfintele Scripturi¹*, inclusiv traducerea lul sfântul Jerome, în sec. IV, adica Vulgata, care este singura acreditată de Biserica creştina din Roma !

Cele mai radicale modificări, scrie Kronos, dateaza de la conciliul din Niceea şi au fost motivate prin înţelegerea dintre Papa Damase 1 şi împăratul Constantin.

Cu aceasta ocazie, cele mai vechi Evanghelii şi mai ales Evanghelia Evreilor (evanghelia primitiva a sfântulul Matei), au fost declarate şi ţinute secrete (apokruphos== apocrife).

In afară de asta, în cele patru Evanghelii care au ramas, au fost facute adăugiri, sustrageri şi modificri de care se miră sfântul Jerome, însarcinat de a face traducerea în limba latină.

El se mira cu atât mai mult cu cât tocmai traducea în latină Evanghelia Evreilor şi de care i se împunea sâ nu ţină seama!

Apoi sfântul Victor, epîscop din Tumones (Africa), ne spune că la sfârşitul sec. V. papa Anastase II ordona să se examineze, să se critice, cenzureze şi amendeze din rsou sfintele Scripturi.

Charlemagne, cu puţin înaintea morţii sale, făcu la fel (Duchesne : Historiae Francor scriptores) imitat de papa Sixt Quint (1585-1590), care completa opera pe care predecesorii săi au început-o, pentru a face pe placul împaratului.

La acea epocă, Biserica fabrica o epistol a sfântulul Petru, respinsa apoi de teologi şi un document, relativ la o donaţie atribuita împaratului Constantin, pentru a-l starni pe Chalemagne sa-îiconstituie un regat în Italia.

GUTENBERG ŞI EVANGHELIILE

Mai mult, mii de corecturi au fost făcute şi papa ameninţa cu teribile anateme pe oricine va îndrăzni în viitor sa se atîngă de texte . apoi facu o noua revizie, care a modifîcat mai mult de doua sute de pasaje !

Papa Clement al VIII-Iea (1592–1605), la puţini ani, facu noi rectificări care au fost din fericire ultimele, caci tiparul era inventat !

Pentru ce toate aceste modificari ? Este foarte simplu, cea mai mare parte din dogme fiind în contradicţie cu sfîntele carţi, trebuia sa se puna sfintele scrieri de acord cu dogmele !

Trebuia ca între Dumnezeu şi om sa nu existe decât Biseraca, careia omul trebuia să se supuna în prealabil, fara de care nici un contact cu Dumnezeu nu îi era permis.

Christos a spus totuşi : „Dumnezeu este pretutindeni” (dar aici este un panteism periculos ! Nu trebuia riscat ca omul sa adore pe Dumnezeu în credinţa sa !

Numai Biserica dicta voinţa lui Dumnezeu !

‘ Acest cuvânt, voinţa, este contrar liberului arbitru, pe care creatorul ni l-a permis : evangheliile primitive nu vorbeau decât de dorinţele lui Dumnezeu, care acţioneaza asupra tuturor creaturilor sale, mai ales asupra omului, pentru a-l ajuta sa le împlineasca.

ADEVARATA RUGACIUNE A CREŞTINILOR

Deci Evanghelia este sursa de erori şî contradicţii, dar în plus s-a stabilit o complîcitate între preoţi şi credincioşi de a schimba ceea ce trebuia considerat lucrul cel mai sfânt : rugăciunea.

Fiecare joacă jocul, ştiind bine la ce să se aştepte

— Faceţi-vă rugăciunea dimineaţa şi seara, recomanda bunul preot!

Şi credinciosul, îşi face efectiv ruga … dar nu o spune pe cea bună !

A face vine din latină, facere, care înseamnă : a fasona, fabrica, construi, combina.

Ah, pentru a fabrlca, combina, Dumnezeu este servit ! Căci, se pot controla uşor, creştinii, preoţii, atât în intimitatea camerei lor, cât şi în public, în biserica, inventa, fabrica o rugăciune, care, ineluctabil. îi va duce în infern !

„Pomana este ruga prin excelenţă : ea atinge mereu un scop” zice Feneton, arhiepiscop de Cambrai !

„Ce rugă este mai plăcută decât a şterge lacrimile celui sărman”, zice Bossuet… care, cu siguranţa, nu se gândea la pacătoasa care ştergea picioareîe lui Isus.

Sfântul Matei, în evanghelia sa, cap. V, vers 9-13, indică creştinilor cum trebuie sa-l cinsteasca pe Dumnezeu !

(9) „Va veţi ruga deci în această manieră : Tatal Nostru carele eşti în ceruri, fie binecuvântat numele tau.

(10) Vie împărâţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ .

(11) Pâinea noastra cea de toate zilele da ne-o noua.

(12) Şi iarta greşelele noastre, precum iertăm şi noi celor greşiţi.

(13) Si nu ne duce pe noi în ispita, şi ne izbăveşte de cel rău. Amin î”

ÎNTINSELE PUSTIURI DIN PARADIS

Această rugăciune este magnifica şi demna de cea mai înalta stimă, cel puţin pentru ereticii care suntem. Am avea scrupule sa schimbam cât de cât ceva.

Vai! Creştinii au golit-o de seva sa hranitoare suprimand partea cea mai importantă din text : Şi iarta-ne noua greşelile, precum şi noi iertam celor greşiţi nouă.

lată cum arată o dorinţă magnifică de dezinteresare, de milă, de voinţă de a place lui Dumnezeu pentru a ajunge în regatul sau.

Căci Luca (XVIII, 25) a precizat bine :

,,Mai degrabă va trece cămila prin urechea acului, decat va intra în rai bogatu^l‘.

Totul este clar, net, respectabil, dar tot aici este puţina ipocrizie păcătoasă a pseudo-creştinilor, burghezi egoişti şi capabili, care deliberat, omit din rugăciunea lor tot ce are legatura cu rotunjirea portofelului lor !

0 foarte mică frază, în adevar, dar a cărei respectare, rnodificând comportamentul societaţii umane, ar schimba dintr-o dată faţa lumii!

Ori, se poate constata : în zilele noastre, rugăciunea zisa în biserici este amputată : exist incontestabil o înţelegere între preoţi şi credincioşi pentru a „uita” aceasta poveste a datoriilor !

In acelaşi mod, iudeii „uita legea lui Moise care ordona oricărui Drept, oricărui Credincios, odată la cincizeci da ani, să elibereze sclavii, sa plateasca datoriile, sa redea proprietarilor primitivi pământurile înstrăinate.

Ironie a hazardului sau o premoniţie ?

în capitolul VII din evanghelia sa, Matei, prevăzând poate sectarismul, razboaiele Religiei, Inchiziţia, simonia, rasismul etc. notifica expres :

(20) Veţi recunoaşte deci pomii prin fructele lor.

(21) Cei care îmi spun : Doamne, Doamne nu vor intra toţi în împărăţia cerurilor ; ci numai acela (subliniat în text) va intra, care împlineşte voinţa tatălui meu care este în ceruri.

In pustiile posomorâte, îngrozitoare, din Paradis, există puţini creştini, puţini oameni din toate zarile, dîn toate credinţele, dacâ am crede Evanghelia.

BIBLIA A FOST FALSIFICATA

Poruncile au fost dictate lui Moise pe muntele Sinai

si Legea a fost scrisă de Dumnezeu însuşi. (Exod, cap. XXXII) :

(15) Moise se întoarse deci de pe munte, ţinând în mână cele două table drept marturie, scrise pe ambele părţl.

(16) Ele erau lucrarea lui Dumnezeu ; după cum scrierea ce era gravată pe aceste table era tot de mâna lui Dumnezeu.

Ar parea de neconceput ca credincioşii să îndrăzneasca să conteste şi să falsifice ceea ce există mai sfânt, mai divin în Lege : Poruncîle lui Dumnezeu,

Şi totuşi…

CELE 15 PORUNCI

Poruncile lui Dumnezeu, sau Decalogul, figureaza in Biblia canonică zisa Vulgata, în Exod, capitolul XX, Stă scris :

(1) Domnul vorbi apoi în acest fel lui Israel :

*) Este bine de precizat ca Domnul este Dumnezeul Israeliţilor, poporul sfânt. dar şi al altor popoare.

Se zice în Exod: cap; XIX v: 5 ; „Daca deci veţi asculta vocea mea şi veţi fi cu mine, veţl fî singurul din toate popoarele pe care îl voi păstra ca pe propriul meu bun, caci întregul pământ este al meu”!

Mai departe ; „Veţi fi imperiul meu şi un împeriu consacrat prin sacerdoţiu : veţi fi naţiunea sfântă”.

Poruncile lui Dumnezeu sunt date cu variante Importante in Deuteronom v. v. 6 la 21;

(4) Nu veţi face idol din nici o figură ce este sus în cer si jos sub pamânt, nici din tot ceea ce este în apa si sub pământ.

(5) Nu îi veţi adora şi nu le veţi da suverunul cult. Căci eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Dumnezeul puternic – şi gelos, care răzbună nedreptatea parinţilor asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie în toţi cei care mă urăsc.

(6) Şi care da (sic) îndurare pentru mii de generaţii celor care mă iubesc şi păzesc preceptele mele.

îată ceea ce este clar, precis şi autoritar : al doilea comandant interzice formal de a desena sau de a forma imagini ale lui Dumnezeu, ingeri şi sfinţi, Isus, Maria, Gabriel etc. Este chiar categoric interzis sa reproduci ca imagine orice ar fi figurativ în cer sau sub pământ.

Crucifixul este incontestabil un sacrilegiu şi tot la fel sunt statuile Sfintei Familii şi ale apostolilor, irnaginile pioase inserate în cartea slujbei, Biblia, susţinuta prin desene şi foţografii, presa ilustrată, fîe ea editată de Iudei sau de Catolici.

Mai e de spus imediat ca directorilor de ziare le e .asigurat un loc bun, în infern, alaturi de confraţii lor de la televiziune.

De notat ca Poruncile nu sunt numerotate, dar se pot aranja în 15 precepte principale :

1. Nu veţi avea zei straini (ver. 3 cap. XX Exod)^!)

2. Nu veţi face chip cioplit (ver. 4)

3. Nu veţi adora chipurile (ver. 5)

.4. Nu veţi lua în deşert numele Domnului (ver. 7) ‘

5. Veţi sărbători ziua sabatului (ver.

6. Veţi cinsti pe tatăl şi mama voastra (ver. 12)

7. Nu veţi ucide (ver. 13)

8. Nu vă veţi deprava (ver. î4)

9. Nu veţi înşela (ver. 15)

10. Nu veţi face false mărturii (ver. 16)

11. Nu veţi dori casa aproapelui, nici femeia si nici

bunurile sale (ver. 17) ;

13. Imi veţi face un altar de pamânt (ver. 24).

14. Nu veţi face idoli de argint şi nici de aur (ver. 23).

14. Dacă veţi face un altar de piatră, nu-l veţi clădi din pietre cioplite, căci va fi murdarit daca veţi folosi dalta. (ver 25)

15. Nu veţi urca pe trepte altarul meu (ver. 26).

^{LEGEA LUI DUMNEZEU ESTE RIDICULIZATA}

Constaţi uluit că 12 prescripţii din 15 sunt ridiculizate de Biserică ; în adevăr, nu se respectă decât poruncile l şi 4. a nu avea zei străini şi de a nu jura.

Dumnezeu însusi este sfidat, căci neascultându-L, ucigand, furând catedrale nu înseamnă a-L cinsti!

Papa Alexandru VI — pentru a nu-l cita decât pe acesta -— mergea şi mai departe în sacrilegiu : el a avut de la Rosa Vanozza, care era maritată, cinci copii, printre care celebrii Cezar şi Lucreţia Borgia.

Acest papa, care, în ce-l priveste, viola cele ciricisprezece porunci, muri în 1503, otravit, se spune, cu o băutură „pe care o bau din greşeală şi pe care o pregatise pentru un cardinal căruia ii râvnea bunurile”.

Ramâne de ştiut daca Dumnezeu a fost inspirat indicând aceste prescripţii, dintre care majoritatea sunt înţelepte, dar din care, vai ! unele ne par atât de demodate.

Desigur acesta este motivul pentru care oamenii rectifică şi cenzureaza Evanghelia : corectează adică cuvântul lui Dumnezeu şi pe cel a lui Crist.

DUMNEZEU ESTE EXCOMUNICAT

La al 3-lea Conciliu de la Niceea, care era al 7-lea, şi s-a ţinut de la 24 septembrie la 23 octombrie 787, trei sute saptezeci şi şapte de episcopi din Grecia, Turcia, Sicilia şi Italia, întruniţi in Sfânta-Sofia din Constantinopole, au decretat ceea ce urmează contra iconoclaştilor :

,,Decidem ca sfintele imagini, fie in culori, fie în mozaic sau din orice materie convenabilă, trebuie să fie intreprinse, fie în biserici, pa vasele, hainele sfînţite, zidurl, fie în case, fîe pe drumuri; căci cu cât îi vedem mai mult in imagini pe Isus Christos, pe sfânta sa mamă şi pe sfînţl, cu atât suntem îndemnaţi sa ne amintim de originale si sa le iubim.

Trebuie dat acestor imaginu respectul şi adorarea onorifica, după credinţa noastra, adevarata latrie (adoraţie) care nu convine decât naturii dîvine.

Se va putea, totuşi apropia de aceste imagini tămâîe şi lumânărî, cum se foloseşte cu privire la cruce, evanghelii şl alte lucruri sfinţite; totul după piosul obicei al vechilor, caci cinstirea este legată de originalul pe care il reprezintă.

Asta este doctrina sfinţilor Parinti şi tradiţia Bisericii catolice; cei care îndrâznesc să gândeascâ altfel, poruncim ca ei sa fie destituiţi, dacă sunt episcopi sau preoţi şî excomunicaţi daca sunt călugari sau laici”.

Această decizie a fost incontestabil cea mai importanta pe care oamenii au luat-o vreodată, căci ea destituia pe Dumnezeu sau excomunica dupa cum era consîderat  ca preot sau ca laic!

In adevăr, Dumnezeu, in poruncile sale, interzicea forma de a tipări, desena sau grava, adica de a face imagini ! Ceea ce a fost categoric blamat de teologii de la Niccea

Rămâne deci de ştiut, dacă Dumnezu mai exista sau a fost excomunicat de Biserică.

Primul conciliu de la Niceea s-a tinut în 325. El întrunea 2048 de episcopi, din care cea mai mare parte erau veniţi pentru a combate şi nega divinitatea lui Isus.

Imparatul Bizanţului, Constantîn I-iul. reuşi sa-i ducă de nas şi impuse pe Chrîst divin ameninţând pe ron-testatari cu „exilul” daca persistau în a nu accepta ,judecata emisa de majoritate.”

„Majoritatea”, ca la grevişti de la Renault şi Peugeote, grupa 318 Parinţi; ,,minoritatea” opozanţilor atingea, la început, cfra de 1500.

Ameninţarile au redus contestatarii la douazeci şi doi de episcopi, printre care preotul Arius şî Eusebiu, episcop de Gesareea. Au fost total excomunicaţi.

Carţile lui Arius au fost arse şi conciliul decretă pedeapsa capitala contra tuturor celor care deţineau un exemplar.

Sigur, nu trebuie negata, toata valoarea Bibliei. chiar dacr tot ceea ce trateaza despre Evrei şi privilegiile lor este fals şi lipsit de fundament.

De exemplu, Exodul este o pura fabulaţie în care o aventură, peste masura îngroşata, se întâmplă unui trib nomad

Nici un egiptolog nu crede în aceasta rocambolescă aventură despre care nu avem nici un document.

In cursul unei emisiuni televizate la 30 iulie 1970, Dl Jean Leclant, titularul catedrei de egiptologie din Sorbona, Shafik Allam, conferenţiar la Universîtatea din Tubingen, Labib Habachi, directorul serviciului de Antichitaţi din Cairo şi Andre Caquot, director de studii la Şcoala Practică de înalte Studii, specialist în Biblie, au fost de acord că Biblia era un roman. Dl. Labib Habachi asigura ca în Egipt, n-au fost în timpul lui Moise, decât câteva sute de strămoşi ai Evreilor. Şi aparţineau unor naţiuni diferite, nomade.

Pentru profesorul A. Caquot, creaţia artificială a poporului evreu nu urcă decât până la trei mii de ani. Reiese din aceste mărturii ca relaţia din Exod în deşertul Egiptului, pâna la pseudo-intrarea în Pământul fagăduit, este un fals, cu adevărat elaborat în timpul lui Solomon. Faimoasa trecere a Mării Roşii este deci şi ea de domeniul ficţiunii, cu atât mai mult cu cât clericii egip-teni de la Casa Scribilor, mereu atenţi în a povesti cel mai mic fapt divers într-un imperiu unde nu se petrecea în general nimic, nu ar fi trecut cu vederea furtul vaselor de la templu de catre Evrei, fuga lor în deşert, deplasarea armatei faraonului, înghiţirea ei de valuri..

Ori, toate arhivele istorice şi tradiţionale ale Egiptului sunt mute asupra acestor evenimente !

Profesorul Caquot, socotind ca nu s-a întâmplat nimic din toate astea, crede că această relatare mincinoasă este poate simbolica, daca ea înfăţişează victoria lui Dumnezeu asupra apelor şi pe cea a Israelului asupra Egiptului. Astfel, Israel şi Biblia nu ar fi în realitate, decât nişte emanaţii artificiale, fabricate, inventate, cum ,sunt scrierile altor popoare şi ale altor religii.

Insuşi zeul Yahve, este împrumutat de la beduinii din deşert.

YAHWE NU ERA DUMNEZEUL EVREILOR

lată ce ne spune despre acest subiect Dl. Caquot: „Partea inferioară a coloanelor sălii hipostil a templului nubian din Soleb este acoperita de ecusoane conţinând nume de popoare din Asia şi Africa învinse de Egipteni

Fiecare ecuson este prevăzut cu bustul unui barbat

(în basorelief) ale carui mâini sunt legate la spate.

Mai multe ecusoane încep prin formula !

t3 s3-s-w” „tările Shabou ale Beduinilor de…” si unul din ele poartă : t3 s3-s-wy-h-w3-w ;

w3-w trebuie probabil vocalizat -wo, aşa ca acest ecuson vorbeşte de ,,Beduinii lui Yahwo”

Este foarte tentant şa vezi acolo acelaşi nume ca al lui Dumnezeu din Biblie. caci se banuie de mult timp că tetragrama trebuie sa fi avut pronunţia originala Yahwo şi nu Yahwe.

Dar în acest document, y-h w3-w nu este un nume divin. Celelalte ecusoane te fac să crezi ca este un nume de loc, de ţara a celor pe care Eeiptenii îi numeau Shasu (nomazi traind la est de istmul de Suez

La fel, egiptologi competenti ca S. Herrmann şl J. Leclant nu ezita sa admita identitatea numelui divin israelit cu numele unui loc situat la est de Egipt.

Se poate în adevar ca nnumele Zeului lui Israel sa vina de la numele unui loc, poate cel al unui munte ce s-ae afla exact in regiunea de unde diverse texte biblice au facut sa vina YHWH.

 sursa : paranormal.ro

Secretele Vaticanului ar distruge omenirea.

Apocalipsa va veni de pe Jupiter

Fenomene extrem de puternice au fost observate recent pe suprafata lui Jupiter, cea mai mare planeta a sistemului nostru solar. Doua pete rosii, de dimensiuni gigantice, s-au format in ultimii trei ani in atmosfera giganticei planete gazoase. Fiecare pata este de cinci pana la zece ori mai mare decat suprafata Terrei, anunta cercetatorii de la Agentia Spatiala Rusa.

 

Arhivele Vaticanului sunt si au fost una dintre curiozitatile oamenilor, fiecare persoana dorind sa citeasca sau macar sa vada textele secrete care, daca ar fi facute publice, ar schimba omenirea complet sau chiar ar distruge-o.Tocmai de aceea, din secolul XVIII, niciun Papa nu a mai permis nimanui sa ajunga la documentele secrete care nu au voie sa vada lumina zilei, dupa cum informeaza si “Click”. In secolul XVIII unul dintre cardinalii care conduceau Sacra Paenitentiaria a interzis accesul la texte.In cartea “Blestemul manuscrisului”, aparuta la editura Tritonic, sub semnatura lui Bogdan Hrib si Razvan Dolea, se dezbate exact acest subiect. Conform autorilor, dezvaluirea continutului textelor nu ar avea impact neaparat asupra laturei spirituale a omului, ci fata de istorie, rescriind trecutul.

Motivele nu au fost foarte clare, insa un alt prelat al acestui ordin, Gabriele Ferretti (1852-1860), a spus ca “textele secrete distrug omenirea daca sunt facute publice”.

Pana la aflarea continutului textelor din arhivele Vaticanului cercetatorii nu pot decat sa faca speculatii conform carora ele ar contine informatii socante cum ar fi intalniri istorice cu alte civilizatii cosmice si chiar povesti despre civilizatii disparute de pe pamant

 

Centrul energetic al Pamantului se afla in Bucegi ?

In Bucegi, in apropierea Virfului Omu, se afla cel mai important Centru energetic-informational natural al Planetei. Aceasta este parerea cercetatoarei Cristina Pinculescu, din Bucuresti. Iata, in esenta, citeva informatii despre aceasta teorie. Existenta”Centrului” este semnalata de toate traditiile stravechi. Astfel, in ezoterismul musulman este “Muntele Polar”, sau “Muntele QAF”. In India si Tibet i se spune Shambala, sau “Muntele Meru”. In Occident se vorbeste de “Monsalvat”, sau “Sediul Graalului” – “acolo unde timpul se preface in spatiu”. La chinezi este “Muntele Tai” – sediul nemuritorilor. El se mai gaseste si sub denumirea “Axis”, sau “Cardines Mundi”, “stilpul cerului”, “piramida cosmica”. In Crestinism este “crucea”, sau “arborele vietii”. Acest Centru are prioritati cu totul speciale. In lucrarea pe care autoarea a elaborat-o in urma acestor cercetari (finalizate in 1988) sint descrise mai multe efecte energetice speciale ale centrului in cauza – surprinse pe pelicula foto, electronografice si mostre de roca avind proprietati stranii, prelevate de pe virful respectiv. Aceste probe confirma pe parcursul lucrarii (deosebit de vasta) activitatea Centrului. Structura energetica a Terrei este mult mai complexa decit se crede. Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, insa nu este singurul. Mai exista sase centre energetice de prima importanta (pe linga multe altele secundare), care sint in corelatie cu acesta, si este posibila localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest”centru”, precum si toate celelalte centre secundare sint “cheile” care vor da acces “Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei si informatiei cosmice. Pentru intreaga structura a universului nostru, exista o “cheie”. Aceasta “cheie” apare in traditie sub denumirea de Axis, sau Cardines Mundi, care nu reprezinta altceva decit locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru si, in acelasi timp, locul geometric al tuturor universurilor. Exista un sistem energetic-informational natural, in care totul este in contact cu totul, facind posibile comunicarea si schimbul. In realitate, centrul din Bucegi reprezinta o adevarata “poarta” de iesire din universul terestru, el constituind punctul Planetei Pamint plasat pe acest loc geometric de conexiune universala. Prin proprietatile pe care le are acest centru ar rezulta ca timpul (a patra dimensiune terestra) poate fi abolit, deci poate fi controlat, si, in acest caz, viteza luminii inceteaza de a mai fi o bariera in calea omului spre Cosmos. In urma cercetarilor a rezultat ca acest centru are o activitate ciclica (prezentind maxime si minime), cu perioada de un an. Din datele provenite din traditie rezulta ca aceste cicluri anuale sint inscrise in niste cicluri mult mai mari, care se intind pe milioane de ani. Un ciclu complet, in traditia vedica, se regaseste sub denumirea de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga, sau virste ale umanitatii. Aceste patru perioade nu sint egale. O serie de argumente pledeaza pentru ipoteza ca, incepind cu anul 1986, intensitatea activitatii cerului a depasit”pragul de latenta”, urmind si in prezent o crestere accelerata. Zona care contine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci “Muntele Sacru” al dacilor. Aflat in Bucegi, el se compune din 3 trepte supreme de initiere, la care se adauga alte 12, superioare, precum si numeroase trepte inferioare de “invatatura”, accesibile numai initiatilor. Teoria prezentata de Cristina Pinculescu la televiziune, radio si in presa a suscitat un viu interes, cercetatori de renume din intreaga lume aratindu-se interesati de “straniile fenomene” din muntii nostri.

Buna bata ! Buna Tarzan !

Prostie romaneasca de tot rasul.