Istoria romantata a Elfilor – J.R.R.Tolkien

Un elf este o fiinţă fabuloasă, aparţinând mitologiei nordice, şi care a supravieţuit în folclorul nord european, în legendele scandinave, germane şi englezeşti. La origine, elfii erau nişte zei minori ai naturii şi ai fertilităţii, fiind înfăţişaţi de obicei ca nişte tineri bărbaţi şi femei, ce trăiesc în păduri, fântâni, iar uneori sub pământ. Ei deţin o viaţă lungă, uneori chiar sunt nemuritori şi au puteri magice. J. R. R. Tolkien, în trilogia sa, “Stăpânul Inelelor“, pune accent pe caracterul angelic, pe inteligenţa elfilor, ceea ce a făcut aceste personaje foarte populare în fantezia modernă. În linii mari, elfii se aseamănă cu nimfele din mitologia greacă şi cu viliile şirusalkiile din mitologia slavă.

 

Elfii în mitologia nordică

Primele descrieri ale elfilor apar în mitologia nordică, unde ei sunt numiţi “alfar”. Ei sunt creaturi de aceeaşi statură ca omul, dar mai frumoşi şi mai puternici. Sunt semi-divinităţi asociate fertilităţii naturii. MitografulSnorri Sturluson, scrie în lucrările sale că există două tipuri de elfi: “elfii întunericului”, echivalenţi cu piticii şi “elfii luminii”, care se apropie mult mai mult de ceea ce înseamnă elf. Aceşti elfi ai luminii guvernează una din cele 9 lumi ale cosmosului (Yggdrasil) şi anume Alfheim-ul. Elfii întunericului trăiesc într-o lume total diferită, chiar antagonică, numită Nidavellir sau Svartalfheim.

 

În “Edda poetică“, se stabileşte o asemănare între elfi şi zeii Aesir, uneori aceste două categoriii chiar confundându-se. Câţiva cărturari, dimpotrivă, au asociat zeii Vanir cu elfii. Cu toate acestea, în the “Alvissmal“, elfii sunt consideraţi distincţi atât de Aesir, cât şi de Vanir. Poemul “Grimnismal” din “Edda” precizează faptul că zeul Freyr este stăpânul tărâmului Alfheim, pe care îl conduce cu ajutorul unor slujitori ca Byggvir şi Beyla. Mai târziu apar şi alţi slujitori: Eldir şi Fimafeng, care este ucis de Loki. În saga Kormaks se povesteşte cum un sacrificiu adus elfilor poate vindeca orice rană provocată de un război.

Elfii nordici au aceeaşi statură şi formă ca oamenii. După moarte, unii oamenii cum a fost eroul Volund pot să fie ridicaţi la rangul de elfi. Similitudinea între elfi şi oameni permitea chiar o împerechere între aceştia. (wikipedia)

 

 

Elf (Pământul de Mijloc)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Portal Pământul de Mijloc

Elfii din Ëa, numiţi şi quéndi, fac parte din lumea fictivă realizată de către scriitorul J. R. R. Tolkien. Cuvântul “quendi” provine din limba eldarilor şi înseamnă cei care pot grăi. Un quendi este un individ al uneia din rasele care populează Arda şi Pămîntul de Mijloc. Aceştia sunt adesea menţionaţi în cărţile Hobbitul şi Stăpînul Inelelor, dar istoria şi faptele lor pot fi găsite numai în cartea Silmarillion, care a fost publicată după moartea lui Tolkien, precum şi în alte cărţi publicate de către fiul scriitorului, Christopher Tolkien, cum ar fi Poveşti neterminate,Istoria Pămîntului de Mijloc, dar şi altele. Quendi erau numiţi uneori şi primii născuţi (Minnònar) sau copii mai bătrîni, contrar cu oamenii, care erau numiţi cei născuţi după. Oamenilor li se mai spunea şi cei care au fost treziţi apoi de către Eru Iluvatar. Dunedainii îi numeau Nimir (Cei frumoşi), în timp ce numele lor Sindarian era Eledhrim.

Venirea pe Pământul de Mijloc

 

Quendi s-au trezit în Anii Copacilor, în Primul Ev, pe malurile Lacului Cuivienen, sub lumina stelelor, fiindcă Pămîntul de Mijloc încă mai era în întuneric. Ei au fost descoperiţi de către Valarul Oromë care a adus vestea apariţiei lor în Valinor. Conform cărţii Silmarillion, Valarul Melkor, stăpînul întunecat, luase deja mulţi prizonieri elfi dintre cei care rătăceau departe de Lacul Cuiviénen, îi torturase şi îi mutilase pînă ce s-au transformat în orci. Datorită acestei fapte, Valarii au pornit război împotriva sa, şi, după ce l-au înfrînt, l-au închis in Sălile lui Mandos, din Valinor.

Chemarea în Valinor

Valarii au decis să-i aducă pe elfi în Valinor, în loc să-i lase să sălăşluiască în Pămîntul de Mijloc, pe malul lacului Cuivienen. Ei l-au trimis pe Orome, care i-a luat pe Ingwë, Finwë şi Elwë ca ambasadori în Valinor. După ce s-au întors pe Pămîntul de Mijloc, au organizat marea călătorie către Pămînturile Valarilor. Nu toţi elfii au acceptat să părăsească locul lor de naştere, primind astfel denumirea de Avari (cei nedoritori).

Ceilalţi au fost numiţi de către Orome Eldari, poporul stelelor. Ei s-au împărţit în trei case: Casa Vanyarilor, Casa Noldorilor şi Casa Telerilor, şi i-au luat drept conducători pe Ingwë, Finwë şi respectiv, Olwë. Pe drum, o parte din Teleri s-au înfricoşat de Munţii Ceţoşi şi nu au îndrăznit să treacă mai departe, sălăşluind astfel pe malurile rîului Anduin. Ei l-au ales conducător pe Lenwë şi au devenit elfii Nandori.

Exilul

Născut în Valinor, Fëanor, fiul lui Finwë şi cel mai mare dintre noldori, a creat Silmarilii, în care a depus o parte din Lumina Copacilor din Valinor. După trei evuri în Sălile lui Mandos, Melkor a fost eliberat şi, prefăcându-se că nu mai este malefic, cu multă şiretenie a împrăştiat ura între Noldori. În cele din urmă, s-a răzvrătit împotriva Valarilor, l-a ucis pe Finwë şi a furat silmarilii. Fëanor l-a numit Morgoth (Q:) [[Duşmanul]]. Elful şi fii săi au jurat să ia silmarilii înapoi şi să ucidă pe oricine poseda vreunul şi nu voia să li-l dea. Fëanor a adunat mulţi noldori şi a plecat în Beleriand după Morgoth, fără ca Valarii să-i dea voie. Elfii care l-au urmat pe acesta nu au mai avut voie să se întoarcă în Valinor.

Războaiele din Beleriand

.

În Beleriand Elwë a fost în sfârşit găsit, acesta s-a căsătorit cu Maia Melian. A devenit regele sindarilor din Beleriand şi după primul război, în timpul răsăritului lunii, au ajuns primii noldori în Pământul de Mijloc. Aceştia au asediat Angbandul, dar în final au fost înfrânţi.

La sfârşitul evului Eärendil Marinarul, din casa lui Finwë a călătorit pe mare până în Valinor şi atunci Valarii au luat pedeapsa de pe umerii Noldorilor şi au început Războiul Urii contra Lordului Întunecat şi în final l-au învins.

Al doilea şi al treilea ev

După Războiul Urii, Valarii au încercat să-i convingă pe elfi să se întoarcă în Valinor. Mulţi au acceptat, dar mulţi au rămas. În timpul celui de-al doilea ev ei au creat regatele Lindon, Eregion şi Codrul Întunecat. Sauron, cel mai important servitor al lui Morgoth a adus razbel asupra lor, dar cu ajutorul Numenoreenilor l-au învins.

În timpul celui de-al Treilea Ev ei au protejat aceste regate cu ajutorul Inelelor Puterii, dar după Războiul Inelelui majoritatea elfiilor din Pămîntul de Mijloc au plecat în Valinor.

Din publicaţiile lui Tolkien reiese destul de clar că odată cu distrugerea Inelului Puterii puterea celor trei inele ale elfilor va dispărea şi ea şi va începe evul oamenilor. Elfii care rămîneau în Pămîntul de Mijloc erau pecetluiţi să intre într-un declin încet, după cum a prezis Galadriel vor devenii un popor rustic al dealurilor şi pădurilor. Tolken nu a explicat foarte clar cît de mult timp va dura această schimbare, dar spune că puterea Noldorilor care vor rămîne va pieri imediat, decăderea rasei elfeşti din Pămîntul de Mijloc va dura sute, poate chiar mii de ani, chiar pînă aproape în zilele noastre, când menţionări despre elfi mai apar doar în fantezi şi poveşti.

Sunt multe referinţe în Stăpînul Inelelor, care menţionează existenţa elfiilor în Pămîntul de Mijloc în zilele de început ale celui de-al Patrulea ev. Elladan şi Elrohir, fii lui Elrond nu l-au acompaniat pe tatăl lor cînd Corabia Albă cu Pastratorul Inelului şi cu regii Noldori a plecat din Limanurile Cenuşii spre Valinor; se spune că au rămas în Lindon pentru o vreme. Celeborn este deasemenea absent de la plecarea din Limanuri şi după cum i-a lăsat vorbă lui Aragorn nu avea de gînd să o urmeze pe Galadriel prea curînd. Anexa A a cărţii Stăpânul Inelelor spune că Celeborn a unit cea mai mare parte de sud a Codrului Întunecat cu Lothlòrienul la sfîrşitul celui de-al trilea ev. În altă parte Tolkien scrie că Celeborn a sălăşluit o vreme în Lindon înaine ca să plece în sfîrşit în Valinor.

Tolkien a scris de asemenea că Elfii s-au mutat în Ithilien în timpul regelui Elessar şi au ajutat la reconstruirea Gondorului. Cei mai mulţi s-au aşezat în partea de sud a Ithilienului pe malurile rîului Anduin. De asemenea se spune că mulţi elfi au continuat să trăiască la Limanurile Cenuşii, cel puţin pentru o perioadă de timp. Tolkien spune că Círdan nu a plecat cu Elrond, Galadriel şi ceilalţi la sfîrşitul cărţii Stăpînul Inelelor, şi Sam Gamgee a călătorit plecînd din Linmanuri cînd acestea deja decăzuseră. Se spune că Círdan a plecat cu ultima corabie, care avea să mai plece din Limanurile Cenuşii. Legolas a plecat şi el din Pămîntul de Mijloc după moartea regelui Elessar şi după cum apare în Stăpînul Inelelor el a fost cel care şi-a construit barca şi pare cam ciudat că un Elf Verde din Codrul Întunecat să construiască o barcă care să poată să ajungă în Tărîmul Binecuvantat fără ajutorul poporului lui Círdan.

Multele descrieri ale Lórienului şi ale Codrului Întunecat sugerează că o parte semnificativă din populaţia elfilor a rămas în Pămîntul de Mijloc în prima parte a celui de-al Patrulea ev. În Stăpânul Inelelor, Caras Galadhon este pomenit ca fiind un oraş mare şi se pare că populaţia de Elfi Verzi a crescut măcar pînă la cîteva mii. Descrierea regiunii Tharanduil din partea de nord a Codrului Întunecat sugerează faptul că populaţia era şi mai mare. Este oarecum neobişnuit că în ciuda faptului că Elfii Verzi din partea de est a Munţilor Ceţoşi nu simţeau o chemare pentru Valinor. Mulţi dintre ei au plecat chiar în perioada în care Codrul Întuncat era liber şi nu mai prezenta niciun pericol din partea lui Sauron.

Pe cealaltă parte Tolkien face referinţe la un Pămînt de Mijloc aproape nepopulat de elfi ceea ce nu prea coincide cu cele menţionate mai sus. În Povestea lui Aragorn şi a lui Arwen din Anexa A se găseşte scris că elfii aproape plecaseră de tot din Pămîntul de Mijloc. Majoritatea celor care au rămas trăiau în Codrul Întunecat în timp de o mică parte trăiau în Lindon. Aragorn povsteşte despre grădinile goale ale lui Elrond din Vîlceaua Despicată, iar Arwen îl întreabă dacă ar fi mai bine să anuleze decizia pe care a luat-o. După moartea voluntară a lui Elessar Arwen pleacă într-un Lòrien descris ca fiind abandonat complet, şi ea moare.

Cu atît de multe elemente în faimoasa creaţie a lui Tolkien, aceste contradicţii trebuie să rămînă doar ca exemple ale diferitelor idei şi teme pe care autorul le-a cercetat la diferite momente şi ca teme de discuţie pentru fanii săi.

Se pare că acei quendi care nu au călătorit niciodată în Aman, cum ar fi Avarii, în timp trupurile lor s-au consumat şi au rămas ca nişte spirite care nu pot fi văzute de ochii oamneilor sau al elfilor din Aman.

Viaţa

Aşa cum este precizat în Istoria Pămîntului de Mijloc şi în scrisorile lui Tolkien elfii aveau un alt ciclu al vieţi în comparaţie cu oamenii. O mare parte din informaţia de mai jos se referă la eldari, aşa cum s-a găsit în eseul Legi şi Obiceiuri printre Eldari din cartea Inelul lui Morgoth, dar multe idei se pot aplica şi la Avari.

Viaţa timpurie

Elfii sunt născuţi la aproximativ un an după concepţie. Ziua în care au fost concepuţi se sărbătoreşte şi nu ziua naşterii, deoarece pentru ei viaţa începe de la concepţie (o idee care provine din faptul că Tolkien era Catolic). Mintea li se dezvoltă mai repede decît trupul şi la un an deja pot vorbi, merge, dar chiar şi dansa şi maturizarea rapidă face ca tinerii elfi să pară mai bătrâni decît sunt în realitate. Perioada de pubertate este între aproximativ 15 şi 100 de ani (la vârsta de 15 ani ei ajung la înălţimea unui adult). Toţi elfii ajung adulţi înainte de vârsta de 100 de ani.

Tolkien nu este foarte clar atunci cînd pomeneşte despre actuala creştere a elfilor. În Legi şi Obiceiuri ale Eldarilor|Legi şi Obiceiuri el spune că elfii au creşterea corpului mai înceată la început decît cea a oamenilor. La vîrsta de 20 de ani ei ar mai putea încă părea că au 7 ani, în timp ce oamenii la această vîrstă sunt deja maturi. Totuşi, mai tîrziu, Tolkien a scris că oamenii şi elfii se dezvoltă la fel pînă la maturitate, dar atunci elfii nu mai îmbătrânesc.

Căsătoria şi viaţa de părinte

Elfii se căsătoresc liber. Elfii au o singuă soţie şi adulterul este de neconceput printre elfi. Ei se căsătoresc o singură dată (Finwë făcînd excepţie, el s-a recăsătorit după ce prima lui soţie a murit). Îndrăgostiţii se pot alege chiar cu mult timp înainte de căsătorie şi pot să devină logodiţi. Tinerii elfi se pot logodi cu acordul părinţilor, dar cei care sunt adulţi sau au de gând să se căsătorească curând nu mai au nevoie de consimţământul părinţilor. Ei fac schimb de inele, iar o logodnă poate fi stricată prin întoarcerea inelelor (totuşi acest lucru se întâmplă foarte rar). Logodna nu poate dura mai mult de un an, tinerii trebuind apoi să se căsătorească.

Căsătoria este celebrată la un ospăţ al celor două case. Ei dau inelele de logodnă şi primesc altele pe care să le poarte pe degetul index. Mama miresei dă mirelui un juvaier pentru a-l purta tot restul căsniciei.

Punctul de vedere al elfilor în legătură cu actul sexual este special şi intim pentru că duce la conceperea şi naşterea unui copil. Deoarece adulterul este ceva de neconceput printre elfi, aceştia trăiesc despărţiţi pentru lungi perioade de timp fără a se teme de infidelitate. Elfii au puţini copii (Fëanor şi Nerdanel au fost o excepţie, ei avînd 7 fii), iar perioada între care elfii au copii este destul de mare.

Viaţa de zi cu zi

Elfii, în special Noldorii se preocupă cu variate meşteşuguri cum ar fi fierăria, sculptura şi alte arte şi desigur şi procurarea mâncării. Bărbaţii şi femeile pot face aproape tot la fel de bine, totuşi femeile se specializează în vindecat şi arte, pe când bărbaţii se duc la război. Acest fapt se întâmplă deoarece ei cred că a lua o viaţă are legătură cu a conserva viaţa. Totuşi elfii nu au roluri rigide, femeile putînd să se apere la nevoie la fel de bine ca şi bărbaţii, iar bărbaţii pot avea rolul de vindecători, cum ar fi Elrond.

Viaţa ulterioară

În final decă nu mor în bătălie sau din difeite alte cauze, elfii doresc să plece în Valinor, unde Valarii, i-au găzduit de la început. Cei care vor să plece în Tărâmul Binecuvântat pleacă cu bărci construite în Limanurile Cenuşii.

Partea a treia a vieţii, îmbătrânirea şi părul

În ciuda faptului că Tolkien spune în Hobbitul că elfii şi hobbiţii nu aveau barbă, Cìrdan chiar avea barbă ceea ce pare a fi o anomalie. Totuşi Tolkien spune că elfii de vârsta a treia aveau barbă, Cìrdan fiind unul dintre ei. (Mahtan, tatăl lui Nerdanel a avut barbă în a doua parte a vieţii ceea ce este considerat un fenomen.) Nu este clar care este diferenţa dintre cele trei vîrste, căci Tolkien nu a lăsat note care să lămurească subiectul. În aparenţă, bărbile erau singurul semn de îmbătrînire.

Se pare că Tolkien şi-a schimbat pînă la urmă părerea în legătură cu barba elfilor. Aşa cum scrie Christopher Tolkien în Poveşti neterminate, tatăl lui a scris în anul 1972 că oamenii care erau urmaşi de elfi (cum ar fi Aragorn) nu aveau barbă ceea ce ce duce la concluzia ca nici elfii nu aveau barbă.

Elfii uneori îmbătrînesc din cauza stresului puternic. Cìrdan este descris ca fiind foarte bătrîn deoarece a trecut prin multe greutăţi în primul ev şi a fost prizonier la Morgoth pentru o perioadă de vreme, aproape nefiind recunoscut de poporul său după eliberarea sa.

Moartea

Elfii sunt nemuritori. În plus faţă de nemurire, ei sunt imuni la toate bolile şi pot să se vindece de răni care în mod normal ar omorî un om. Totuşi, elfii pot muri din cauza grijilor şi tristeţii. Elfii care mor sau sunt ucişi pleacă înSalile lui Mandos în Valinor. După o anumită perioadă de timp care serveşte ca relaxare şi curăţare a spiritelor, (fëar) ei se îmbracă în vechile corpuri (hröar). Ei nu se duc aproape niciodată în Pămîntul de Mijloc, deşi au existat şi excepţii. Glorfindel este una dintre ele, dar un exepmlu mai cunoscut se poate citi în Poveste lui Beren şi Lùthien, în care Lùthien se duce în Pămîntul de Mijloc, dar ca o muritoare.

În final spiritele lor (fëar) vor copleşi corpurile (hröar) şi îi vor lăsa pe elfi să fie doar duhuri necontînd dacă ei decid să plece în Valinor sau să rămînă în Pămîntul de Miloc. La sfîrşitul zilelor elfii nu vor mai putea fi văzuţi de ochii muritorilor, cu excepţia cazlui în care aceştia vor să se arate. Pe aceştia Tolkien i-a numit “dăinuitorii”, iar această perioadă poate fii considrată ca fiind al patrulea ciclu al vieţii elfilor.

Teoretic, dacă elfii ar fi existat, la sfârşitul lumii cei mai tineri dintre ei ar fi fost încă vizibili, deoarece ca toţi elfii să devină invizibili ar însemna ca ei să înceteze să se reproducă în acelaşi timp. Acest lucru este sugerat de materialul filmelor lui Jakson (nu direct), cum că în timpul de după războiului inelelui Arwen fiind numită “Steaua Apusului” ar fi ultima din neamul ei.

Totuşi acestea nu apar în cărţi, şi este posibil să fie vorba de ultima din casa regală descendentă din Casa lui Finwë şi Casa lui Thingol, din Pămîntul de Mijloc ceea ce este de fapt adevărat. Se poate nota că elfii din casa lui Finwë au avut familii mari înainte de răzvrătirea lui Fëanor şi de exilarea Noldorilor din Pămîntul de Mijloc, dar cei din Pămîntul de Mijloc au încetat să se mai reproducă. Mulţi din cei din familia regală (incluzînd 6 din cei 7 fii ai lui Fëanor) nu au avut copii, iar mulţi din cei care au avut, nu au avut decît unul: Thingol a avut-o ca fiică pe Lùthien, Turgon a avut-o pe Indril şi Elrond pe Arwen, toate căsătorindu-se cu oameni muritori.

Teoretic vieţiile elfilor sunt la fel de lungi ca şi lumea, şi se spune că şi ei se vor alătura celorlalţi Copii ai lui Ilúvatar în cîntecul lor din faţa tronului său.

Convenţii de nume

Un elf din Valinor are un nume dat de tată la naştere (essë), care de obicei seamănă cu numele mamei sau al tatălui şi care reflectă descendenţa copilului, iar după un timp se mai poate adăuga un afix la acest nume. Odată cu creşterea unui elf, acesta primeşte de la mamă un al doilea nume (amilessë), care reflectă personalitatea, dibăcia şi chiar soarta, amilessë fiind cîteoadată profetic.

Epessë este al teilea nume pe care îl primeşte un elf mai tîrziu în timpul vieţii sale, în semn de respect şi admiraţie. În unele cazuri un elf îşi alege singur un nume (kilmessë) (Q:Nume propriu).

Numele adevărate rămîn primele două şi un elf poate fi chemat după oricare dintre celelalte, dar numele dat de mamă nu prea era folosit de cei care nu cunoşteau prea bine persoana cu care vorbeau sau despre care vorbeau deoarece era considerat nepoliticos.

După exilul în Pămîntul de Mijloc şi adoptarea Sindarianei ca limbă de zi cu zi, Noldorii şi-au luat un nume care să se potrivească sau care era un echivalent al numelui lor Quenian.

Un alt tip de mune este cel patronimic (numele tatălui (essë)) la care se adăuga sufixul “ion”). Ex: Gildor Inglorion care înseamnă Gildor fiul lui Inglor.

Galadriel este traducerea Sindariană a numelui Alatáriel, epessë-ul Telerin care i s-a dat de către Celeborn şi care are o traducere aproximativă (fata încoronată cu ghirlande luminoase). Tatăl ei a fost Finarfin, iar mama ei a fost Eärwen.

Maedhros, fiul cel mai mare al lui Fëanor, era numit de fraţii săi şi Rusandol. A primit acest epessë datorită părului său roşcat. Numele dat de tată a fost Nelyafinwë (Finwë al treilea, numele tatălui lui Feanor fiind Finwë).

Finrod, de obicei cunoscut ca şi Felagund (cioplitorul peşterilor), nume original dat de căre gnomi (Felakgundu), deoarece el a fost cel care a construit Nargothrondul, Finrod a adoptat numele ca o onoare.

Círdan (făuritorul de corăbii) este epessë-ul al unui elf telerin care a rămas în Beleriand, şi apoi în Lindon, pînă la sfîrşitul celui de-al Trilea ev. Numele său original (Nōwē) este rar amintit, el fiind cunoscut sub numele de Círdan, titlu care i s-a dat, a avut scopul numirii lui ca Lord al Falasului.

Neînţelegeri şi confuzii comune

Trebuie notat că elfii din lumea ficţională a lui Tolkien diferă foarte mult de cei care au fost inventaţi cu mult timp înaintea scriitorului sau de cei mai mulţi din elfii care apar în fantezile actuale. Neluând în considerare diferenţele dintre structura corpului şi ciclul vieţii, elfii lui Tolkien erau foarte umani (totuşi elfii din mitologia scandinavă sunt adesea descrişi ca foarte umani, asemănându-se cu zeii Vanir şi Aesir) dacă nu îşi consumau trupurile şi deveneau doar nişte spirite.

Pădurile şi tragerea cu arcul

Descrierea călătoriei Frăţiei inelului prin Lorien ne dă de înţeles că majoritatea elfilor trăiau în copaci şi purtau arcuri, deşi în alte scrieri ale autorului elfii trăiau şi în castele săpate în piatră (Menegroth,Nargothrond şi sălileTharanduilului din Codrul Întunecat), deasemenea se ştie că Noldorii purtau săbii, Vanyarii sunt cunoscuţi ca purtând suliţe, iar Sindarii topoare. În orice caz elfii erau mai apropiaţi de natură decât oamenii, totuşi nu chiat atât de mult ca şi în prezentările din ziua de azi cum ar fi Doungens$Dragons.

Urechile ascuţite

Nu există dovezi clare în Stăpânul Inlelelor sau Silmarillion că elfii are avea urechi ascuţite, dar într-un paragraf dintr-o scrisoare a lui Tolkien, în care acesta spunea că Bilbo avea urechi puţin ascuţite şi elfeşti.

Culoarea părului

În ciuda multelor poze şi ilustraţii ale elfilor care arată ca majoritatea aveau părul blond, de fapt ei aveau o varietate foarte mare a culorii părului. În general majoritatea elfilor (incluzând Noldorii, Sindarii şi Avarii) aveau părul închis chiar negru în tmp ce Vanyarii aveau părul blond şi unii dintre teleri aveau părul argintiu. Lúthien Tinúviel şi descendenta sa Arwen Undómiel, considerate cele mai reprezentative elfe din Pământul de Mijloc, aveau părul negru.

Finarfin, cel mai mic fiu al lui Fëanor şi descendenţii săi (cum ar fi Finrod Felagund) au avut părul blond deoarece a doua soţie a lui Finwë, Indis a fost blondă deoarece era din neamul Vanyarilor. Indril, fiica lui Turgon, a avut părul auriu, deoarece mama ei Elenwë era deasemenea din neamul elfiilor Vanyari. Chiar şi fii lui Fëanor, nu aveau toţi părul negru (ei fiind Noldori), Maedhros şi fraţii săi mai mici Amrod şi Amras aveau părul roşcat, moştenind-o pe mama lor Nerdanel şi pe bunicul lor Mahtan.

În plus culoarea argintie a părului apărea şi la casa regală Sindariana. Thingol, Cirdan şi Celeborn sunt toţi descrişi ca având păr argintiu. Aşa cum ne este descris în Poveşti Neterminate, Galadriel avea o culoare aparte faţă de ceilalţi elfi având un păr argintiu auriu.

Culoarea Ochilor

Când Tolkien descrie culoarea ochilor elfilor aceştia tind să fie gri, ceea ce este posibil să aibă legătură cu ochiul soţiei sale, Edith Tolkien 21 ianuarie 1889 – 29 Noiembrie 1971 (născută Bratt). Este sigur că Lúthien avea ochii gri, la fel ca şi descendenţii săi, Elrond, Arwen şi fraţii săi, Aragorn şi Numenoreenii/Dunedainii. Voronwẽ, elful noldor, care l-a călăuzit pe Tuor spre Gondolin avea deasemenea ochii gri. Este posibil ca această alegere a lui Tolkien de a da ochi gri personajelor sale să vină din faptul că în literatura engleză medievală, în care această culoare a ochilor, era un semn al sângelui nobil.

Deşi Maeglin maglin era pe jumătate Noldor, el avea ochi negrii, ceea ce este posibil să fie o moştenire de la tatăl său Eöl, care era un elf întunecat, în timp ce Olwë, fratele lui Thingol avea ochi albaştrii. Culoarea ochilor pentru majoritatea celorlalţi elfi nu este menţionată şi de aceea este greu de generalizat.

Limbile elfeşti

Tolkien a creat mai multe limbi pentru elfi. Probabil că interesul său era în primul rând filologic, şi a spus că povestirile sale au crescut din limbile sale. Întradevăr, limbile sunt primele care au fost create în legendariumul său, pornind de la ‘Qendia’, care a fost forma primtivă a limbii elfeşti. Aceasta a fost transformată în ‘Quenia’ (limba elfilor luminaţi), şi în paralel cu Sindariana, au format cele mai complexe limbi pe care Tolkien le-a creat. În afară de acestea două el a mai creat şi alte dialecte.

Qenyana Primitiva (limba elfilor din Cuivienen)

Avariana

Mai multe dialecte Avariene(care mai târziu s-au contopit cu limba Nandorina)

Eldariana Comuna (limba veche pe care o foloseau toţi eldarii)

Quendiana (limba folosită de Noldori şi Vanyari)

 

Queniana Vanyara (Quendyana), (limba folosită de Vanyari, era destul de apropiată de Quenyana arhaică)

Quenyana Noldorina (Cunoscută mai târziu şi ca Exilic Quenya)

Telerina Comuna (limba veche a Linadarilor)

Telerina (Limba Telerilor care au reuşit să ajungă în Tărâmurile Nemuritoare, câteodată considerată ca fiind un dialect al Qenyanei primitive)

Nandorina (limba Nadorilor, o parte din ea a fost influenţată de Avara)

Limba Originală din Codrul Intunecat

Limba originală din Lóriand

Sindariana (limbă folosită de Sindari)

Doriath-iana (Dialect sindarian folosit în Doriath)

Falathrin-iana (Dialect care provina din Sindariana folosită în al doilea ev. Era folosită în Falas şi în Nargothrond)

Sindariana de Nord (Dialect Sindarian din Dorthonion şi Hithlum)

Tlokien a creat de asemenea alfabeturile pentru limbile Tengwar şi Cirth.

Elfi de seamă

Amroth - Stăpân al Lóriandului, înainte de Celeborn şi Galadriel, logodnicul lui Nimrodel, dispărut în Marea cea Mare.

Celeborn - Stăpân al Lothlórienului, soţul lui Galadriel, rudă cu Thingol

Celembrimbor - Făuritor al inelelor puterii, strănepot al lui Feanor

Imin - Primul elf care s-a trezit lângă lacul Cuivienen, primul Vanyar

Tata(dezambiguizare) - Al doilea elf care s-a trezit lângă lacul Cuivienen, primul dintre Noldori

Enel - Al treilea elf care s-a trezit lângă lacul Cuivienen, primul dintre Teleri

Ingwë - Rege al Vanyarilor, a rămas în Valinor până la sfârşitul zilelor

Elwë - Regele din Doriat, şi rege al tuturor Sindarilor, căsătorit cu Maia Melian

Finwë - Primul rege al Noldorilor, căsătorit de două ori cu Miriel şi respectiv Indis, ucis de Melkor în 1495 A.C.

Fëanor - Fiu al lui Fëinwe şi al lui Miriel, făuritor al silmarililor, conducător al Noldorilor în exilul din Pământul de Mijloc. Născut în anul 4679 A.C. şi ucis în anul 4997 A.C.

Fii lui Feanor

Maedhros - Prinţ Noldor, exilat în Pământul de Mijloc, refuzat să ia parte la măcelul Telerilor şi la arderea corăbiilor telere în Losgar. Mort în 587 A.S.

Maglor - Dibaci în cântatul la harpă, avea puterea de a controla inimile celorlalţi cu vocea lui. Mai era numit şi Kanafinwë (kana (Q.)= comandand + finwë (numele bunicului său din partea tatălui))

Celegorm - Mai era numit şi (Q.) Turkafinwë (cu voinţa puternică). Ucenic al lui Oromë, cunoştea limba unor specii de păsări, a adus cu el în Pământul de Mijloc un mare câine de vânătoare, Huan, dar de la Oromë. A condus [Himlad|Himladul] alături de Curfin. Ucis în anul 507 A.S.

Caranthir - Al patrulea fiu al lui Feanor, cunoscut şi sub numele de Caranthir cel întunecat, a condus Thargelionul. Mort în 507 A.C.

Curfin - Al cincilea fiu al lui Feanor, numit şi Curufinwe (cel îndemănatic (fiul lui) Finwe). A făurit cele trei Inele Elfeşti ale Puterii şi a condus Himladu alături de Celegorm. Mort în anul 507 A.S

Amrod - Cel mai mic fiu al lui Feanor, numit şi Pityafinwe, a devenit un iscusit vânător care a ajutat la menţinerea Hotarului lui Maedhros, decedat în anul 538 A.S.

Amras - Frate geamăn cu Amrod, a fost numit de către Feanor ‘Sortitul’ (Umbrato), decedat în anul 4997 A.C.

Fingolfin - Mare rege al Noldorilor din Beleriand, al doilea fiu al lui Finwë, frate cu Finarfin şi frate vitreg cu Fëanor. Născut în 4690 A.S. şi ucis în anul 455 A.S. de către Valarul Melkor, numit Morgoth în urma uciderii tatălui lui Fingolfin.

Fingon - Cel mai mare fiu al lui Fingolfin, renumit pentru faptul că l-a salvat pe Maedhros. În bătălia Nírnaeth Arnoediad, aproape că a ieşit învingător, ucis însă de demonul Gothmog, conducător al Balrogilor, ucis în anul 472 A.C.

Finarfin - Fiu al lui Finwë si frate al lui Fingolfin si frate vitreg al lui Fëanor. Ca si ceilalti frati ai sai el a pus bazele unei noi case: ‘Casa de aur a lui Finarfin’, care a luat acest nume datorita parului auriu al lui Finarfin si al desecendentiilor lui.

Findis - Una din Fiicele lui Finwë.

Fingolfin - A fost cel de-al doilea fiu al lui Finwë, frate al lui Finarfin, si frate vitreg al lui Fëanor. Mama lui a fost a doua sotiie a lui Finwë, Indis. Se spunde despre Fingolfin ca puternic si neclintit, dar justificat dintre fii lui Finwë iar unii il numesc cel mai mare razboinic dintre Copiii lui Ilúvatar. Numele lui in Queniana este Nolofinwë, Finwë cel intelept.

Fingon - Cel de-al treilea fiu a lui Finwë.

Finrod Felagund - Cel mai mare fiu al lui Finarfin, frate cu Angrod, Galadriel si Aegnor. Felagund este un epessë primit de la Gnomii care au construit Nargothondul si inseamna ‘Cioplitorul de Pesteri’.

Finwë - Numit si Nóldoran a fost primul mare rege Noldor care si-a condus poporul din Pământul de Mijloc in Valinor taramul binecuvantat la Amanului. Multi dintre elfii noldorini iti traf radaciniile din el.

Numele de Finwë nu este tradus complet. Dictionarul din Silmarillion traduce fin ca păr, iar alte surse spun ca inseamna indemanare.

 

După mulţi ani, Ulmo s-a reîntors în Beleriand, ca să-i caute pe Telerii rămaşi. Cum Elwë nu fusese încă găsit, o parte din Teleri l-au ales pe fratele său, Olwë, drept conducător, au plecat pe mare şi au ajuns în Valinor. Aveau darul făuririi bărcilor şi, cu Olwë conducându-i, au ajuns pînă la malurile estice ale Tărâmului Binecuvîntat. Totuşi, o parte din Teleri au rămas pentru a-l căuta pe Elwë, iar alţii s-au oprit pe malurile Pământului de Mijloc, chemaţi fiind de Ossë. Ei l-au ales pe Cìrdan drept cârmuitor al lor şi au format poporul Falathrim. Toţi Telerii care au rămas în Beleriand au luat numele de Sindari.

wikipedia.

 

 

 

Mos Craciun – Istorie si Legenda.

 

Totul despre Mos Craciun !

 

Cel mai cunoscut personaj legat de sărbătorile de iarnă este, fără îndoială, Moş Crăciun. El a apărut în secolul al XIX‑lea, în forma în care îl cunoaştem cu toţii.

 

 Legenda spune ca, fara acordul sotului, Craciuneasa o primeste in gazda pe Fecioara Maria, oferindu-i adapost in grajd. Afland acest lucru, Craciun se infurie si ii taie mainile, insa Maica Domnului i le lipeste la loc. Minunea il converteste pe Craciun la crestinism. De bucurie ca nevasta sa a scapat nevatamata de pedeapsa lui necugetata, Craciun aprinde un rug din trunchiuri de brad in curtea lui si joaca o hora cu toate slugile lui. Dupa joc, Craciun imparte sfintei familii daruri pastoresti: lapte, cas, urda, smantana. De aici transfigurarea lui Mos Craciun intr-un sfant, care aduce de ziua nasterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, dupa legenda evanghelica, le aduceau regii-magi in staul noului Mesia. Cantecele de bucurie adresate de slugile lui Craciun s-au transformat in colinde,colindele de Craciun. (lovesite.ro)

În 1860, cotidianul american Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, îmbrăcat într‑un costum roşu, ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, emigrantul german Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Moş Crăciun şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale. Nast este şi cel care a stabilit în 1885 că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Această idee a fost preluată anul următor de scriitorul George P. Webster.

În Italia, într‑o emisiune televizată pentru copii, s‑a demonstrat în mod ştiinţific – pe baza datelor fizice de viteză şi calcul al timpului necesar pentru împărţirea darurilor – inexistenţa lui Babbo Natale (Moş Crăciun), ceea ce a provocat dezamăgirea copiilor şi indignarea părinţilor.

Marele secret al adresei lui Moş Crăciun a fost divulgat în 1927, la un post de radio finlandez, de către Markus Rautio (Uncle Markus), gazda emisiunii Ora Copiilor. El a declarat că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi (în traducere Muntele Ureche), care se află în ţinutul Savukoski, la graniţa Finlandei cu Rusia.

Personaje cheie – spiriduşii şi renii lui Moş Crăciun sînt personaje importante în legendele legate de Crăciun. Spiriduşii sînt în număr de şase şi fiecare are misiunea sa.

Shinny Upatree este cel mai vechi prieten al lui Moş Crăciun şi cofondator al satului secret din Laponia, de a cărui pază se ocupă Pepper Minstix. Alabaster Snowball este administratorul Listei celor Cuminţi şi Neastîmpăraţi, iar Sugarplum Mary este ajutorul soţiei lui Moş Crăciun. Se spune că Moş Crăciun îşi petrece anul în Laponia împreună cu ucenicii săi, iar cînd se apropie Crăciunul îşi ia cadourile pentru cei care au fost cuminţi în timpul anului şi porneşte cu sania sa magică prin toata lumea.

Wunorse Openslae a făcut sania lui Moş Crăciun şi o întreţine pentru performanţe uimitoare. Sania Moşului este trasă de 9 reni năzdrăvani, care pot zbura: Rudolf, Vixen, Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder şi Prancer. Ei au fost botezaţi de poetul şi profesorul american de teologie Clement Clark Moore. Se spune că renii ating viteze mai mari decît luminile… pomului de Crăciun.

Cel mai cunoscut dintre renii lui Moş Crăciun este Rudolph. El îi conduce pe ceilalţi reni, ale căror nume sînt Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen.

În SUA există 34 de locuri ce poartă numele renilor. Dintre acestea, 27 sînt în Alaska.

În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr‑o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca‑Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i‑a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca‑Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca‑Cola foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Moş Crăciun este un bătrîn bun şi blînd, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfîntului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel.

În Romînia, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă.

Moşul este Santa Oji‑San pentru japonezi, Svaty Mikalas pentru polonezi, Sinterklaas pentru olandezi, Sheng Dan Lao Ren pentru chinezi, Joulupukki pentru finlandezi. Indiferent de numele pe care Moş Crăciun îl poartă la diferitele popoare, cartierul său general se află în dreptul Paralelei 66, în oraşul lapon Rovaniemi, din Finlanda (Joulupukki, în limba finlandeză).

——————————————

Mos Nicolae – Mos Craciunul romanesc

Mos Craciun asa cum este el cunoscut azi, cu renii si vesmintul rosu si barba alba a fost inventat la inceputul secolului XX de o companie de publicitate
americana care facea reclama pentru celebra Coca cola. Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii este insa Sfantul Nicolae. Copiilor din
Romania li se poate intampla ca Mos Nicolae sa aduca si cate o varguta (pentru cei obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxa Sfantul Nicolae ii da dreptul sa intervina in acest fel in educatia copiilor. Povestea lui Mos Craciun incepe cu un batran numit Sfantul Nicolae, episcopul din
Myra. Se spune ca el poseda puteri magice si a murit in 340 a.H. si a fost ingropat in Myra.Tarziu, in secolul XI, soldatii religiosi din Italia au luat ramasitele sfantului cu ei inapoi in Italia. Ei au construit o biserica in memoria lui, in Ari, un oras port din sudul Italiei. Curand, pelerinii crestini din toata lumea au venit sa viziteze Biserica Sfantului Nicolae. Ei au preluat legenda lui Mos Nicolae in locurile lor natale. Legenda s-a raspandit in toata lumea si a luat caracteristicile fiecarei tari. In Europa in secolul al XII-lea ziua Sfantului Nicolae a devenit ziua darurilor si a activitatilor caritabile.
Germania, Franta si Olanda celebreaza ziua de 6 decembrie ca o sarbatoare religioasa si ofera cadouri copiilor si saracilor, si ajuta fetele sarace sa se marite oferindu-le o zestre. Cand colonistele olandeze au calatorit in
America, au adus cu ele un episcop care purta un costum rosu si mergea calare pe un cal alb. Imaginea
americana a episcopului va evolua treptat pana la cea a unui batran spiridus vesel. A fost descris ca un batran olandez vesel si bucalat din comedia Istoria New-York-ului a lui Washington Irving. Anul 1823 a continuat povestile cu Mos Nicolae cu publicarea poemului “O vizita a lui Mos Nicolae” al lui Clement Moore. Multe tari si-au pastrat propriile obiceiuri si traditii de Sfantul Nicolae. In unele culturi, Sfantul Nicolae calatoreste impreuna cu un insotitor care il ajuta. In Olanda, episcopul navigheza pe un vapor sosind pe 6 decembrie. Are la el o carte mare care ii spune cum s-au purtat copiii olandezi in timpul anului. Cei cuminti sunt rasplatiti cu daruri iar cei obraznici sunt luati de asistentul sau, Black Peter. In
Germania, Sfantul Nicolae calatoreste tot cu un insotitor, cunoscut drept Knecht Ruprecht, Krampus sau Pelzebock, care vine cu un sac in spate si o nuia in mana. Copiii obraznici sunt pedepsiti cu cateva lovituri de nuia. In Italia, La Befana este zana buna care se imbraca in negru si aduce daruri copiilor la 6 ianuarie. In multe tari latine: Spania,
Puerto Rico, Mexic si America de Sud, copiii ii asteapta pe cei trei regi sa le aduca daruri de Craciun. (crestinortodox.ro)

———————————

Note :

● Mos Craciun este versiunea mai noua a Sfantului Nicolae (in engleza: Santa Claus) care si-a facut aparitia in secolul XIX. El imparte cadouri tuturor copiilor in noaptea de Craciun (de 24 spre 25 decembrie).

● Primii crestini nu celebrau nasterea lui Iisus. Sarbatoarea nasterii era considerata in luna septembrie, o data cu Ros Hashana (sarbatoare din calendarul iudaic).

● Serbarea Nasterii Domnului s-a facut totusi din cele mai vechi timpuri ale crestinismului. 

● Una din primele marturii o gasim pe la sfarsitul secolului III (in jurul anului 290), cand in timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian crestinii, care se adunasera in numar foarte mare intr-o biserica din Nicomidia pentru a praznui ziua Nasterii Domnului au fost arsi de vii. Atacul asupra lor a fost urmat si de atacul asupra altor biserici si case crestine, fiind ucisi atunci cca. 20.000 crestini din Nicomidia.

● Desi sarbatorita in toata lumea crestina, la inceput existau diferente ale datei de praznuire. Astfel, cel putin din sec. III, Nasterea Domnului sau Craciunul se serba pe 25 decembrie, ca si astazi. Aceasta data traditionala a fost confirmata istoric de cercetarile facute in arhivele Romei de calugarul straroman Dionisiu cel Mic, care au aratat ca recensamantul lui Cezar Augustus, din Evanghelia dupa Luca s-a desfasurat in Palestina pe 25 decembrie.

● In anul 264, Saturnaliile au cazut in 25 decembrie si imparatul roman Aurelian a proclamat aceasta data “Natalis Solis Invicti”, festivalul nasterii invincibilului Soare.

● In anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima data oficial, data nasterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

● In 325, imparatul Constantin cel Mare a introdus oficial Craciunul ca sarbatoare care celebreaza nasterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica sa fie “zi sfinta” intr-o saptamina de sapte zile si a introdus Pastele cu data variabila. Cu toate acestea, cele mai multe tari nu au acceptat Craciunul ca sarbatoare legala decit din secolul al XIX-lea.

● In Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Craciunul ca sarbatoare legala, in 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, in 1907.

● Pe vremuri, nici spiridusii nu erau ce sint acum. Ei furau cadourile de sub brad, nu le aduceau. Conceptul de spiridusi de Craciun provine din credinta straveche ca gnomii pazeau casa omului de spiritele rele. Spiridusii au fost iubiti si uriti, pentru ca desi uneori se purtau cu bunavointa puteau foarte usor sa se transforme in niste fiinte rautacioase si nesuferite, atunci cind nu erau tratati cum se cuvine. Perceptia cea mai raspindita era ca ei erau dupa cum era si persoana cu care aveau de a face, rautaciosi sau draguti. 

● In Evul Mediu, ei mai degraba asteptau daruri decit sa le faca. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiridusii au devenit prieteni ai lui Mos Craciun.

● Chiar daca mitul poate varia de la zona la zona, in special in functie de clima in perioada Craciunului (care pleaca de la o iarna inghetata in emisfera nordica si ajunge la o vara calduroasa in emisfera sudica), in general ni-l imaginam pe Mos Craciun ca fiind imbracat intr-un costum rosu, avand o barba lunga si alba si locuind intr-o tara nordica. Spiridusii il ajuta la pregatirea cadourilor. El imparte cadourile cu ajutorul unei sanii zburatoare, ce este trasa de reni (sau pe o plansa de surf in Australia). Mos Craciun intra in case prin horn (daca exista unul) si pune cadourile sub pomul de Craciun sau in cismele pregatite special pentru aceasta.

● Nu este clar cand si pe ce cale a patruns mitul lui Mos Craciun in obiceiurile romanesti. In orice caz, Mos Craciunul romanesc, cu plete dalbe, nu are alura unui yankeu publicitar, sania lui nu este trasa de reni, in cel mai bun caz de cerbi. Astazi nu poate fi despartit – nici in imaginatia copiilor, nici in pregatirile parintilor – de sarbatoarea Ajunului (seara de 24 decembrie). 

● In timpul regimului comunist ateist, i s-a schimbat numele dupa modelul rusesc in “Mos Gerila”

● Un rol important in crearea mitului l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care il prezenta pe Sfantul Nicolae ca si un personaj simpatic, dolofan si zambitor, care imparte cadourile din sania sa trasa de reni. Publicat pentru prima data in ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, poemul a devenit in anii urmatori foarte cautat, ajungand in mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind si tradus si publicat in intreaga lume.

● In 1860, cotidianul Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Santa Claus, imbracat intr-un costum rosu ornat cu nasturi negri si cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator si caricaturist al ziarului, va ilustra prin sute de desene toate aspectele legendei lui Mos Craciun si va da mitului principalele sale caracteristici vizuale.Nast este si cel care a “stabilit” in 1885 ca resedinta lui Mos Craciun se afla la Polul Nord.Aceasta idee a fost preluata anul urmator de scriitorul George P. Webster.

● In Italia, intr-o emisiune televizata pentru copii, s-a demonstrat in mod “stiintific” – pe baza datelor fizice de viteza si calcul al timpului necesar pentru impartirea darurilor – inexistenta lui “Babbo Natale” (Mos Craciun), ceea ce a provocat dezamagirea copiilor si indignarea parintilor. 

● In 1931, Mos Craciun a primit o noua alura printr-o campanie publicitara, desfasurata de compania Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a dat lui Mos Craciun o burta durdulie, un aer jovial, costumul sau rosu si o atitudine toleranta. In urmatorii 35 de ani, Coca-Cola va difuza astfel de portrete ale lui Mos Craciun in presa scrisa. Chiar si in ziua de astazi, Coca-Cola, foloseste aceeasi imagine a lui Mos Craciun in spoturile publicitare realizate cu ocazia sarbatorilor de iarna.

● In Rasarit Craciunul a fost sarbatorit multa vreme odata cu Botezul Domnului, dupa modelul botezului crestin, care era considerat adevarata nastere. Desigur, au existat dintru inceput voci care au cerut ca serbarea sa se faca dupa Traditie, pe 25 decembrie, deoarece intre Botezul Domnului si botezul crestin era o diferenta foarte mare: la Boboteaza Hristos a luat pacatele lumii asupra Sa, spre a le spala pe Cruce, in vreme ce botezul unui om obisnuit este o curatire de pacate prin improprierea jertfei Domnului.

● Aceasta diferenta era cu atat mai necesara cu cat in Rasarit gnosticii nu sarbatoreau Craciunul, ci Boboteaza, crezand ca Iisus ar fi fost “adoptat de Dumnezeu” cu ocazia botezului Sau. Boboteaza era serbata pe 6 ianuarie.

● Mai tarziu, cele doua evenimente – Nasterea si botezul – se sarbatoresc in aceeasi zi de toata crestinatatea: in Occident pe 25 decembie, iar in Orient pe 6 ianuarie. Acestor doua, romanii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii. 

● Biserica Armeana e singura care a pastrat pana in ziua de astazi obiceiul vechi de a sarbatori in aceeasi zi, 6 ianuarie, laolalta, Craciunul si botezul lui Iisus, sub numele de epifanie ori teofanie (“Aratarea Domnului”). (stirilocale.ro)

______________________________________

Info.

 

Elanii si renii sunt rudele cerbului din zonele subarctice si polare ale Terrei: Alaska, Groenlanda, nordul Americii, Siberia si tinuturile nordice ale Scandinaviei. Prefera zonele racoroase si umede (cu temperaturi ce nu depasesc 15 grade Celsius), dar se adapteaza si la zonele uscate.

Animale erbivore, renii si elanii se hranesc cu vegetatia saraca a tinuturilor boreale si polare, taigaua si tundra fiind zone cu o flora in care predomina tufisurile, coniferele de pana la 3 – 4 metri, mestecenii pitici si alti arbusti specifici zonelor mai umede – arinii si salciile. 

In timp ce elanii sunt considerati un simbol al maretiei salbatice, renii – rudele domestice ale cerbilor caribu – sunt crescuti de populatiile nordice pentru carne si blana, fiind folositi si la trasul saniilor. Cu o inaltime de peste doi metri (fara a lua in calcul coarnele) si o greutate de peste 450 de kilograme, elanul este considerat uriasul patruped al padurii polare. Numele sau – primit de la o veche populatie de indieni – inseamna in limba acestora “cel ce mananca ramuri”. Si nu se poate spune ca acest masiv erbivor se “ocupa” si cu altceva. 

Fata de alti membri ai familiei cerbilor, elanul impresioneaza mai ales prin marimea si forma neobisnuita a coarnelor, trofeul atat de ravnit de vanatori, dar si prin nasul alungit – numit si rat, terminat cu doua nari caraghios de mari. Desi nu are dinti pe falca de sus, limba lunga si aspra, precum si buzele ii sunt suficiente pentru a apuca si a rupe crengutele, pe care apoi le mesteca tacticos cu cele 6 perechi de masele ale falcii inferioare. Aceste ramurele si frunze de arbusti constituie hrana de baza a elanului in special pe timp de iarna. Vara coboara si in zonele cu parauri si mlastini, unde vegetatia este abundenta si la fel de delicioasa. 

Animale sociabile, renii, elanii si cerbii caribu traiesc in turme, zonele de convietuire depinzand in mod direct de locurile bine stabilite pentru nasterea puilor. De aceea, spre sfarsitul primaverii, deplasarea turmelor spre aceste “maternitati” naturale este condusa de femele. Acestea nasc o data pe an un singur pui. Micul cerbisor invata sa mearga in mai putin de o ora (!), pentru ca in numai cateva zile inaltimea sa depaseasca un metru! 

Dintre toti acesti pui de cerb nou-nascuti, micutul elan are viata cea mai grea. Aparitia pe lume a acestuia are un efect invers asupra mamei, ea respingandu-l si indepartandu-l inca din primele ore de viata. Puiul va incerca – in decursul urmatoarelor zile – sa se apropie de mama-elan si de turma. Zadarnic insa. Intr-un final, accepta viata de unul singur, ramanand totusi in apropierea turmei pana cand devine adult. 

Printre dusmanii ce ameninta linistea turmelor de cerbi salbatici se numara ursii negri si grizzly, dar si haitele flamande de lupi. Din nefericire pentru acestia, marimea, coarnele si picioarele puternice ale elanului sunt avantajele care-i tin pe atacatori la distanta. Puii, in schimb, lipsiti de aceste calitati, cad prada deseori fiarelor flamande ale padurii. Singurii care se incumeta sa atace elanii adulti sunt ursii grizzly, lucru care se intampla doar in iernile tarzii, cand isi parasesc barlogurile in cautarea hranei. Desi jivinele mari ale padurilor nu prea il supara pe elan, exista totusi un animal care ii provoaca mult rau. Este vorba despre turmele de caprioare cu coada alba care, atunci cand se intampla sa pasca in apropierea zonelor in care se afla elani, le transmit acestora o boala ciudata, numita boala elanului. 

Moartea acestui urias animal, considerata de oameni ca o tragica pierdere, are insa un numar mare de avantaje pentru ciclul natural al vietii. Carnea, pielea si oasele uriasului animal inseamna o masa binevenita pentru zeci de alte vietati, mai ales in timpul iernilor grele, cand hrana devine lucrul cel mai cautat. 

Istoria renulul porneste de undeva din nordul Scandinaviei si in Eurasia (Siberia, coastele Marii Bering) de acum 5000 de ani, cand oamenii acelor locuri au inceput imblanzirea cerbilor caribu, nume dat renilor salbatici. De aceea, si legenda spune ca sania lui Mos Craciun – care vine tocmai din Laponia, din nordul Peninsulei Scandinave – este trasa de reni. 

Se crede ca la inceput, acum mii de ani, vanatorii prindeau intr-un fel de lesa renii salbatici si ii struneau. Motivul este simplu: mergand alaturi de renul tinut in lesa – de care cei salbatici nu se temeau – se puteau apropia mai mult de turma pentru a vana alti cerbi. Mai tarziu, renii erau domesticiti pentru a trage saniile locuitorilor nordici sau pur si simplu pentru a fi calariti. Cu timpul, oamenii au inceput sa aiba propriile turme de reni, ca sursa de hrana, blana si pentru transport. 

Renul salbatic – numit caribu – este foarte bine adaptat la frig si la hrana foarte putina la care are acces. Mananca numai licheni si muschi, hrana pentru care strabate cateodata distante lungi, mai ales in timpul iernii. Migratia (deplasarea pe distante lungi la schimbarea anotimpurilor) ofera un spectacol foarte interesant: o imensa turma, strabatand dealuri, campii si chiar ape. Trebuie amintit aici faptul ca blana deasa le tine de cald iarna, si in acelasi timp ii si fereste de apa, renii fiind foarte buni inotatori. 

Imblanzirea renilor a devenit o ocupatie de mare interes in ultimii ani, existand in multe zone nordice locuitori care depind exclusiv de cresterea lor si de comertul cu blanuri, coarne si carne. 

 

 

Legenda Vascului

Majoritatea oamenilor asociaza vascul cu sarbatorile de iarna si mai ales cu traditionalul sarut pe care il primeste oricine este ”prins” sub crenguta de vasc.

Adevarul insa este cu totul altul. Vascul, considerat acum o planta reprezentativa a sarbatorilor de iarna, a fost mai intai un simbol religios pagan, cu sute de ani inainte de aparitia crestinismului.

 

Druizii il vedeau ca pe un simbol sacru ce avea atat puteri magice cat si proprietati de vindecare. Pentru stramosii nosti, vascul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor si animalelor, era un mod de protectie importiva vrajitoarelor si aduce noroc. De fapt, planta era atat de sacra pentru druizi, incat, daca doi dusmani de intalneau din greseala sub un copac in care crestea vasc, isi lasau armele, se salutau si faceau un pact de pace pana a doua zi. Cand gaseau vasc crescand intr-un stejar, druizii il taiau cu un cutit de aur si aveau grija ca planta sa nu atinga pamantul, pentru a nu-si pierde proprietatile sacre. In aceeasi zi, sacrificau doi boi pentru a sarbatorii evenimentul norocos. O alta traditie era ca in ce-a de-a sasea noapte cu luna, preoti druizi imbracati in robe albe sa taie special vascul ce crestea in stejar.

 

Mai tarziu, ritualul taierii vascului a inceput sa simbolizeze detronarea regelui de catre succesorul sau. Vascul se aduna atat la solstitiul de vara cat si la cel de iarna. In Evul Mediu si mai tarziu, ramurile de vasc se atarnau de tavan pentru a apara casa si proprietarii sai de spiritele rele. In Europa, ele se asezau la intrarile in casa si in grajduri, pentru a tine la distanta vrajitoarele.

 

Din cauza ca fusese atat de important in culturile pagane, vascul nu a fost acceptat la inceput in locurile de rugaciune crestine. Mai mult, nu se stie cu siguranta cum a ajuns planta sa faca parte din traditia sarbatorilor de iarna.

 

Obiceiul de a atarna cregute de vasc provine fara indoiala din traditia druizilor de a lasa armele si de a se imprieteni de cate ori se intalneau sub un copac in care crestea planta.

 

De asemenea, se credea ca vascul poate stinge focul, idee nascuta din credinta straveche conform careia planta era adusa de fulgere pe ramurile copacilor.

 

In unele zone din Anglia si Wales, fermierii dadeau o tufa de vasc primei vaci care nastea de anul nou; se credea ca acest obicei aduce noroc si prosperitate intregii cirezi.

 

In unele zone din Anglia, vascul trebuie ars dupa 12 zile, daca nici unul din cuplurile care s-au sarutat sub el nu se casatoresc.

 

Vikingii credeau ca vascul are puterea de a invia mortii. Ei credeau ca Balder, fiul lui Frigga, zeita iubirii si frumusetii, a fost omorat de zeul raului, Loki, cu o sageata din vasc otravita. Frigga l-a plans atat de mult pe fiul ei, incat lacrimile sale au transformat fructele rosii ale vascului in bobite albe, si Balder a inviat. Frigga a fost apoi atat de recunoscatoare incat a schimbat reputatia urata a vascului, facandu-l simbolul iubirii si al pacii.

In imperiul asirian si in Babilon, in jurul secolului al IX-lea i.Ch., fetele necasatorite se inchinau zeitei frumusetii si iubirii stand sub ramurile de vasc care impodobeau templul.

 

Pornind de la credinta celtica in puterea vascului, romanii obisnuiau sa se sarute sub vasc pentru a pecetlui o logodna; obiceiul era considerat a fi foarte important, ca un legamant care nu poate fi rupt niciodata, mai ales ca pentru romani, logodna era mult mai importanta decat casatoria.

 

Anglo-saxonii asociau puterile vascului cu legenda zeitei iubirii, frumusetii si fertiitatii, Freya. Conform acestei legende, orice baiat trebuia sa sarute o fata cu care se intalnea din intamplare sub vasc si sa rupa o bobita din tufa respectiva dupa aceea.

 

Scurta descriere

Vasc este denumirea data mai multor specii de plante diin familiile Loranthaceae sau Viscaceae. Vascul de Craciun face parte din speciile din Europa, anume Viscum album. Este o planta care creste incet, sub forma unei tufe atarnatoare, de culoare verde-galbuie, care se gaseste pe ramurile copacilor, chiar si la 4-5 metri inaltime. Florile mici, de culoare galbena apar toamna tarziu, si fac loc aproape imediat fructelor albe.

 

Originile numelui

Numele obisnuit al plantei – mistletoe – provine din credinta ca vascul se inmulteste prin excrementele pasarilor: pe vremea aceea oamenii observasera ca planta crestea numai pe ramurile copacilor pe care stateau pasarile. ”Mistel” este cuvantul ango-saxon pentru excremente, iar ”tan” inseamna ”ramura de copac”.

 

Prin secolul al XVI-lea, botanistii au descoperit ca vascul se inmultea de fapt prin semintele ingerate de pasari, Una din cele mai tipurii marturii scrise legate de acest fapt dateaza din 1532, intr-un ierbar publicat in Anglia.

 

Inca din cele mai vechi timpuri, planta a fost considerata una din cele mai magice, misterioase si sacre din folclorul european. Vascul era considerat un aparator al vietii, fertilitatii, scut importiva otravurilor si afrodiziac.

Pornind de la ideea ca planta are puteri de vindecare, extractul de vasc este testat ca remediu in tratarea unor forme de cancer. In experientele de laborator s-a descoperit ca vascul minimizeaza efectele negative ale chimioterapiei si stimuleaza sistemul imunitar. In Europa si Asia, extractele de vasc sunt foosite pentru a trata mai multe tipuri de boli, precum artrita, reumatismul, hipertensiunea si epilepsia.

 

Legendele Druizilor.

Druizii au reprezentat elita intelectuala a celtilor. Conform scrierilor imparatului roman Cezar, una dintre cele mai bune surse istorice in privinta druizilor, acestia prezidau sacrificiile publice si private, stabileau practicile religioase, ii instruiau pe cei tineri, judecau toate conflictele dintre state sau dintre persoanele private, judecau crimele, fixau pedepsele, compensatiile de dat si de luat. Druizii erau condusi de un sef, care se bucura de o autoritate incontestabila. La moartea acestuia, locul sau era luat de un alt druid, care se distingea prin merite deosebite. Daca existau mai multi pretendenti egali, se recurgea la un sufragiu si, uneori, chiar la arme. 

Privire de ansamblu 
Se stie despre druizi ca obisnuiau sa se intilneasca o data pe an, intr-un loc special. Aici se discutau toate problemele majore si se luau cele mai importante decizii. Dupa parerea aceluiasi Cezar, doctrina druizilor s-ar fi nascut in Marea Britanie, de unde a fost importata, apoi, in Galia, dar in acest sens nu se poate afirma nimic cu certitudine. 
Druizii erau scutiti de eventuala participare la un razboi, nu plateau taxe, ca restul celtilor, erau scutiti de serviciul militar si nu erau obligati sa efectueze nici una din indatoririle unui celt de rind. Se spune ca religia le interzicea druizilor sa le predea scrierea aspirantilor la acest titlu, dar, in acelasi timp, le recomanda ca pentru nevoile publice sau private sa se foloseasca de alfabetul grec. Aceasta interzicere era sustinuta prin doua puncte de vedere: in primul rind, pentru ca impiedica divulgarea invataturilor lor, iar in al doilea rind, pentru ca, folosind scrierea, neglijau memoria. 
Punctul central al invataturilor druizilor il reprezenta faptul ca sufletul nu se pierde si ca, dupa moartea unei persoane, el trecea dintr-un corp in altul. Conform credintei lor, aceasta idee avea darul de a stimula curajul, deoarece inlatura frica de moarte. 
Druizii se foloseau foarte mult de speculatii legate de astre si de miscarea acestora, privind dimensiunile lumii si ale Terrei, asupra naturii lucrurilor, asupra puterii zeilor si atributiilor acestora. 
In alta ordine de idei, dupa Strabon, un alt invatat antic, clasa intelectuala a celtilor se impartea in trei categorii: barzii (poetii), cei insarcinati cu sacrificiile si divinatia si, cea de-a treia categorie, druizii propriu-zisi, filozofi si teologi, care se ocupau cu interpretarea naturii si a filozofiei morale. Aceasta ultima categorie era considerata de celti ca fiind cea mai importanta. 
Oricit de greu de crezut ar parea, istoria a retinut numele unui singur druid, Diviciacos, protagonist al Razboiului Galiei. Cicero, un alt istoric roman, l-a intilnit la Roma si a mentionat calitatea sa de druid. In rest, identificarea arheologica a druizilor a ramas pina astazi extrem de dificila si, daca nu ar fi existat o serie de monumente megalitice si legendele create in jurul lor, am fi putut spune ca druizii nu au existat niciodata! 

Cuvintul “druid” 
La ora actuala exista doua explicatii pentru cuvintul “druid”. Una dintre ele, a lui Pliniu, spune ca acest cuvint ar fi provenit din galicul “derw”, care semnifica stejar, druidul devenind astfel “omul de stejar”. Cea de-a doua explicatie, a lui Le Roux, spune ca acest cuvint isi are originea in sanscrita, unde “dru” semnifica “des”, iar “vid” – “a sti”, fapt care-i califica pe druizi ca pe niste savanti. 
Druizii jucau un rol important in societate si se spune ca nici macar regele nu vorbea in fata lor. Se ocupau de educatie, de justitie, de medicina, de divinitati si de arte. 
Tinerii aspiranti la titlul de druid isi incepeau educatia de mici si, in general, aveau nevoie de 20 de ani pentru a acumula toate cunostintele necesare. 
Istoric vorbind, responsabili de disparitia druizilor au fost romanii. Druizii au fost interzisi, sub pretextul ca faceau sacrificii umane. A fost o miscare inteligenta a romanilor (deoarece druizii aveau o influenta foarte mare asupra maselor, pe care le puteau manipula), care a fost definitivata mai tirziu de crestinism, cel care a “ras de pe fata pamintului aceasta religie barbara”. De notat este, insa, ca singurul text care vorbea in realitate despre sacrificii umane a fost irlandez-crestin, redactat in latina, si se referea la Sfintul Patrick! 
Religia druida (politeista) a continuat, totusi, sa existe, in clandestinitate, in manastirile crestine (cum ar fi cele benedictine). Elementele traditiei druide, care nu puteau fi scrise, dupa cum am mai subliniat, au fost transpuse prin extensie la crestinism, in special in manastirile celte irlandeze. Numeroase poeme druide au fost adaptate sau cenzurate. 

Sarbatori druide 
Druizii antici celebrau patru mari sarbatori: Imbolc, Beltaine, Lughnasad si Samhain, despre care se crede ca erau mai mult sociale decit religioase. 
Astazi, cei care se considera urmasii druizilor procedeaza la un ritual pentru toate aceste patru vechi sarbatori. Un astfel de ritual are o structura fixa: nu se construiesc edificii speciale pentru practicarea sa, ceremoniile se deruleaza in paduri, in nopti sacre. In general, se procedeaza la aprinderea unui foc in mijlocul unui cerc, in care se plaseaza druizii (notiunea de cerc este foarte importanta, deoarece reprezinta ciclul timpului, eternitatea). Intrarea druizilor in cerc se face prin partea de vest. Druidul multumeste spiritului locului, dupa care face apel la pace. Cercul nu poate fi deschis decit daca pacea domneste in cele patru directii: Est (aerul), Sud (focul), Vest (apa) si Nord (pamintul). In timpul ritualului propriu-zis se rostesc rugaciuni druide. La final, se multumeste din nou spiritului locului, iar cercul se inchide. Acest ritual nu este, insa, decit o copie palida a ceremoniilor antice, a caror urma s-a pierdut undeva in negura vremurilor. 
Vechea sarbatoare druida Imbolc se celebra la 1 februarie si reprezenta sarbatoarea Marii Zeite, ziua in care ea isi prezenta lumii intregi nou-nascutul, pe tinarul Soare. Premisele primaverii erau simbolizate prin aparitia primilor miei. Pamintul era gata pentru a fi arat, iar taranii se asigurau ca uneltele se prezentau in buna stare de functionare. Imbolc era si o sarbatoare a purificarii, in sensul ca oamenii se spalau in mod simbolic pe miini. Irlandezii au preluat aceasta sarbatoare si au cosacrat-o zeitei Brigitt. 
Beltaine se celebra la 1 mai, moment in care se aprindeau doua focuri, iar participantii erau obligati sa treaca printre ele. Sarbatoarea mai era denumita si Focul Frumusetii, in onoarea lui Belenos. Se cinta, se dansa si se faceau coronite din flori pentru alegerea Reginei lui Mai. 
Lughnasad se celebra la 1 august, era sarbatoarea regelui, iar in timpul sau, Lugh, marele rege solar, isi onora mama. Sarbatoarea se tinea in locuri sacre si era insotita de muzica si de diverse jocuri. 
Samhain – 1 noiembrie. Sta la originea Halloween-ului de astazi. In fapt, se spune ca, in noaptea de Samhain, timpul se oprea si ca nu mai existau frontiere intre lumea celor vii si lumea celor morti. Era momentul in care se respectau stramosii. Era sarbatoarea batrinei Cerridwen, care lua asupra sa durerile si necazurile oamenilor. Prin aceasta sarbatoare se marca sfirsitul verii si speranta intr-un an mai bun! 
••• 
Celtii, in general, si druizii, in mod special, au reprezentat un capitol interesant in istoria omenirii, fapt foarte usor de subliniat prin multitudinea de legende care s-a format in jurul lor. Din nefericire, insa, astazi este dificil de stabilit granita dintre legenda si adevar in privinta druizilor, motiv pentru care majoritatea istoricilor sint foarte atenti cu izvoarele pe care le folosesc atunci cind vorbesc despre ei. Indiferent, insa, cit de putine sint datele veridice despre druizi, important este faptul ca acestia continua sa fascineze si sa nasca noi si noi legende in jurul lor, multe dintre ele transpuse chiar si pe marele ecran sau folosite ca sursa de inspiratie pentru o serie de benzi desenate. 

 ——————————–

Druzii, vechii preoţi ai popoarelor celtice, şi-au păstrat până în zilele noastre toate misterele.

Dacă celţii nu au lăsat decât puţine mărturii scrise, druizii nu au aproape nici o moştenire de acest gen pentru istorie. Învăţăturile lor, transmise tradiţional pe cale orală, sunt cunoscute numai prin intermediul scrierilor adversarilor lor istorici sau datorită cronicilor greceşti şi romane. Vagi urme ale tradiţiei preoţilor druizi s-au păstrat, de multe ori deformate, în miturile şi basmele folclorului popoarelor celtice.

Druizii celţi şi brahmanii indieni

Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor, ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate la British Museum numeroase pergamente în care se descrie istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare.

Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es” (cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi legătura cu limbile indoeuropene.

În mod eronat s-a spus că druizii erau preoţii celţilor. Ei erau înţelepţii, sacerdoţii, cei care asigurau spiritualitatea şi continuitatea credinţei; brahmanilor din India le corespundeau druizii celţi şi flaminii romani.

Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente de magie, cunoştinţe despre puterea planetelor, astrologie, studiul fenomenelor naturii şi noţiuni despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simplii reprezentau nişte mijlocitori între ei şi divinitate, care îi învăţau despre natura lucrurilor, eternitatea sufletului, suprimarea fricii de moarte şi cultul zeilor. Druizii vorbeau despre reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau legile ascunse ale naturii, dobândind astfel stăpânirea asupra forţelor acesteia.

Istoria, filosofia, astronomia, medicina sau matematicile constituiau esenţa acestei tradiţii răspândite în locuri retrase, adeseori în inima pădurilor.

Puteri fantastice prin ritualuri secrete

Secretul absolut în care erau păstrate cunoştinţele şi ritualurile druidice avea drept efect amplificarea puterii iniţierii. Câteodată anumiţi discipoli primeau o învăţătură superioară, o iniţiere specială, în insule, ca de exemplu, insula Dumet (în faţa estuarului Loirei) sau Anglesey.

De-a lungul întregii lor istorii, galezii au păstrat o reputaţie de experţi, fiind înzestraţi în special în materie de divinaţie.

Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această „orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi faimosul irlandez Mog Ruith.

Potrivit unei legende irlandeze, „acesta şi-a pierdut un ochi luptându-se cu un viţel din Alpi, în timpul unei avalanşe, şi pe al doilea şi l-a pierdut deoarece a fixat soarele timp de două zile, tot timpul cât a stat pe cer, până a orbit complet.”

Pregătirea pentru a deveni druid dura 20 de ani

Împărţirea societăţii celtice în trei clase: poporul, nobilii (şi războinicii) şi druizii este, probabil, o reminescenţă a străvechii influenţe indo-europene, deoarece se regăseşte identică în împărţirea societăţii indiene în care cele mai însemnate caste sunt cea a preoţilor brahmani şi cea a războinicilor Kshatrya.

Poporul era supus orbeşte nobililor, având o importanţă extrem de redusă, asemănătoare cu cea a sclavilor antici.

Clasa druizilor era împărţită, la rândul ei, în trei ordine: ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor; barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod deosebit, ai poeziei şi muzicii; şi druizii propriu-zişi, iniţiaţi în studii de psihologie şi parapsihologie, psihism şi metapsihism. Mulţi dintre druizii propriu-zişi erau iniţiaţi şi în cele două ramuri ale tradiţiei lor spirituale, fapt care le conferea o pregătire iniţiatică foarte complexă. Dar, toate cele trei ramuri ale iniţiaţilor druizi aveau o orientare de o spiritualitate transcedentală, care domina orice alte preocupări ale lor.

Regula de bază a clasei druidice era non-violenţa. De aceea lor le era interzis portul şi întrebuinţarea armelor. Cu toate aceste, forţa interioară de care dispuneau, dublată de respectul tuturor membrilor societăţii celtice, le conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici cel mai renumit războinic şi nici chiar regele cel mai puternic nu ar fi îndrăznit să se opună unui ordin dat cu cel mai mare calm şi detaşare, sub formă de sfat, de către un druid.

Acest respect şi chiar veneraţie erau împărtăşite şi de adversarii poporului celt. Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe de in, imaculate, druizii puteau merge nestingheriţi peste tot, indiferent de împrejurări, devenind mesageri ai păcii în vreme de conflicte.

Spre deosebire de poporul profan, care cultiva un panteism tolerant la orice asimilare, druizii credeau într-o divinitate unică, căreia nu-i menţionau numele, ci o considerau Unicul Creator a tot ceea ce există.

În domeniul social, druizii vegheau asupra îndrumării spirituale şi religioase a poporului, rezolvau diferendele publice şi particulare şi decideau dacă un individ sau un grup era sau nu vinovat de acuzaţiile care i se aduceau. Pedeapsa acordată era interzicerea participării la ritualul religios, ceea ce echivala cu excluderea din societate. Cei declaraţi vinovaţi deveneau un fel de persoane indezirabile, paria.

Druizii erau conduşi de un şef unic, având o autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce dura în general 20 de ani!

Celţii şi extratereştri

În lucrarea „Celţii şi extratereştri”, cercetătorul modern al vechii civilizaţii celtice E. Coarer-Kalondan Gwezenn-Dana, iniţiat în anumite mistere ale spiritualităţii druidice, realizează un studiu foarte interesant al surselor mitologice (cânturi, poeme, basme) referitoare la acest popor misterios. După descoperirile sale susţinute şi de citate semnificative din surse folclorice, celţii ar fi avut cunoştinţe tehnice foarte avansate, dublate şi de o anumită pregătire psihică, ce se apropie de antrenamentul pentru dobândirea puterilor paranormale şi, în plus, au avut şi întâlniri cu civilizaţii extraterestre care le-au dezvăluit multe din secretele lor.

Ghicirea viitorului

Înainte de a întreprinde o acţiune importantă, druizii observau zborul păsărilor, ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le interpretau. Zborul corbului era un mijloc reputat, „sigur” pentru a prezice soarta unei acţiuni. Irlandezii au numit această pasăre, printr-un joc de cuvinte intraductibil, „druizii-păsărilor”.

Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura angoasele politice şi militare ale elitei cavalerilor. Druidul, prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul lui, protejându-l prin practicile sale. Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din lemn de tisă, acest arbore fiind considerat ca cel mai favorit divinaţiei.

Alţi druizi recurgeau la o roată de lemn, „roata care vâsleşte”, care simboliza principalul atribut al zeului Taranis, Jupiterul galic. Această roată devenea mai mult decât un simbol solar, ea reprezenta roata cosmică.

Arma bacteriologică

Se pare că ei cunoşteau arma bacteriologică, deoarece în multe povestiri se menţionează faptul că atacatorii insulelor celtice era decimaţi de epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp ce se retrăgeau. Dacă apariţia unei epidemi cauzate de greutăţile războiului  ar putea fi posibilă o dată, de trei ori la rând este deja o „coincidenţă” stranie.

Zeii celţi călătoreau în care zburătoare

Întâlnirile dintre celţi şi cei care ulterior aveau să facă parte integrată din mitologia lor, sunt extrem de interesante. Mijloacele de locomoţie ale zeilor erau cel puţin foarte ciudate pentru omul de rând care consemna în poveştile sale întâlnirea dintre oastea condusă de căpetenia celţilor, Cuchulan şi zeiţa Badb: „Ei văzură în faţa lor un car la care era înhămat un singur cal roşu. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiştei îi ieşea prin frunte. În car era o femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică toate roşii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roţile din spate ale carului, măturând pământul.”

Descrierea este uimitoare şi arată clar efortul unui profan de a traduce în limbajul epocii sale ceea ce vedea şi îi era de neînţeles. Evident, „cal cu un picior alerga străpuns de oişte” este o imagine ce nu are nici o legătură cu carele şi caii obişnuiţi, cunoscuţi povestitorului. Dar cum ar fi putut acesta să numească un mijloc de locomoţie când cel mai eficient pe care îl cunoştea era carul?! Mai mult decât atât, la apropierea oştenilor, din motive necunoscute, „femeia, carul şi calul s-au transformat într-o pasăre mare şi neagră care a dispărut în zbor”. Nu trebuie să ne mire această descriere, deoarece în mintea unui povestitor al acelor vremuri, ceea ce zboară nu poate fi decât „pasăre”; astăzi noi numim aparatele de zbor necunoscute – „farfurii”.

Şi pentru ca misterul să fie complet, la plecare pasărea a „spus”: „Grellach se va numi de acum încolo Grellach doluid”. Grellach, în traducere „noroi”, era numele locului unde avusese loc întâlnirea, datorită faptului că era o zonă mocirloasă, pe malul unei ape. Dar Grellach doluid înseamnă „noroi de nesuportat”. Ce a făcut noroiul inofensiv să devină de nesuportat după coborârea carului celest? Un răspuns simplu ar fi impurificarea cu elemente radioactive datorate sistemului de propulsie al carului…

Tancuri-amfibii acum 4000 de ani!

Redăm un fragment dintr-o gesta (poveste tradiţională irandeză): 
„Într-o zi, locuitorii din Connaught s-au adunat pe malurile Shannonului. Ei văzuseră în Shannon două animale ciudate a căror spinare era înaltă cât munţii. Aceste animale se băteau. Din boturile lor ţâşneau jerbe de flăcări care atingeau norii. Lumea dădea năvală din toate părţile la auzul vuietului. Ieşind din apă, cele două animale ajunseră pe mal. Sub ochii mulţimii adunate, din ele ieşiră doi porcheri. Ochal, regele geniştilor din Connaught, le ură bun venit.
- Ce aventuri aţi mai avut? întrebă el.
- Aventuri destul de obositoare, răspunseră ei. Aţi văzut doar singuri ce am făcut. Timp de doi ani am fost transformaţi în animale preistorice şi am trăit pe fundul apei. O să fie nevoie să ne transformăm din nou, pentru ca fiecare să-şi poată dovedi forţa.”

Este de admirat talentul de povestitor al artistului care s-a străduit să redea într-un mod atât de realist-poetic, o bătălie dintre două tancuri amfibii înarmate cu aruncătoare de flăcări.

De altfel, existenţa vehiculelor submersibile este confirmată şi de alte surse. Atunci când Bress (unul dintre conducătorii legendari ai celţilor) a fugit din faţa unei năvăliri duşmane, a fost căutat de tatăl său, Elatha, pe coastele irlandeze, care a folosit pentru aceasta un vas de argint ce naviga pe sub apă.

Efectele muzicii celtice

„Lug, Dagda şi Ogme (trei zei protectori care au luat  efectiv parte la luptele dintre celţi şi invadatori) porniră în urmărirea duşmanilor. Şefii acestora, crezând că sunt suficient de departe pentru a nu mai fi ajunşi, au intrat într-o casă, pentru a mânca. Au aşezat harpa lui Dagda agăţată de zid. Dar Lug, Dagda şi Ogme au pătruns cu îndrăzneală peste ei, surprinzându-i. Dagda se adresă harpei : <<Vino!>>. Recunoscând vocea stăpânului, harpa se desprinse de pe perete şi se întreptă atât de repede spre Dagda, încât în drum ucise nouă oameni. Se aşeză în mâinile zeului care începu să cânte. Acesta a cântat trei piese muzicale care au demonstrat virtuozitatea marelui artist. Prima piesă produse somnul profund al asistenţei, a doua – râs, şi a treia – gemete şi lacrimi. Atunci Dagda interpretă din nou prima piesă şi profitând de somnul tuturor, cei trei plecară teferi din tabăra duşmanilor.”

Aceste trei bucăţi muzicale au rămas celebre în arta celţilor. Chiar în zilele noastre, urmaşii acestora urmăresc să ajungă din nou la această performanţă.

Autorul lucrării „Celţii şi extratereştrii” povesteşte cum a asistat el însuşi la demonstraţia realizată de un harpist breton care a reuşit să adoarmă în câteva minute un băieţel foarte agitat. Piesa interpretată de el nu era nicidecum monotonă şi adormitoare, ci o înşiruire măiestrit interpretată pe note grave, ritmate.

Copilul s-a liniştit ca prin farmec, s-a cuibărit în braţele mamei sale şi, în două minute, a căzut într-un somn adânc din care cu greu a mai fost trezit.

În loc de concluzie

Misterele fascinantei civilizaţii a celţilor, păstrătoare a unei tradiţii de mult apuse şi impregnată de iniţierea spirituală a druizilor, nu pot fi epuizate în câteva articole. S-ar putea vorbi foarte mult despre magia lor ritualică, metodele lor de antrenament pentru dezvoltarea puterilor paranormale, despre locul şi rolul femeilor în societatea celtică, despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde şi, mai ales, despre iniţiatul druid cunoscut lumii întregi sub numele de Merlin (în galeză Myrddin). Legătura sacerdoţilor druizi cu fiinţele subtile ale naturii, supremaţia pe care aceştia o exercitau asupra elementelor fizice, mistificărilor ulterioare referitoare la ritualuri şi sacrificii, toate acestea sunt provocării pe care le lansează istoria încă nedescoperită a vechilor populaţii, din a căror amintire au mai rămas numai legendele…

Sursa : yogaesoteric.ro

Enigmele ruinelor de la Stonehenge.

 

Stonehenge este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire.

Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie (megaliţi - menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de “găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Planul actual al ansamblului

Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă

Anul construcţiei

Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1600 i.C.

Cercetări din 2008 indică perioada construcţiei ca fiind 2400-2200 î.e.n.[1]

Sursa : Wikipedia

—————————————–

IPOTEZA : Stonehenge a fost construit în anul 2300 î.Hr. în Marea Britanie neolitică şi a funcţionat ca centru de vindecare. Informaţiile au fost obţinute de arheologi în urma primelor săpături realizate la monumentul britanic, în ultimii 44 de ani.

 

Descoperirea a fost făcută de doi oameni de ştiinţă britanici, în luna martie a acestui an. Profesorii Timothy Darvill şi Geoffrey Wainwright au fost primii cercetători care au primit permisiunea de a săpa în interiorul monumentului istoric, în ultimii 44 de ani. Ultima aprobare fusese acordată în 1964, informează Daily Mail. 

Cercetătorii au utilizat metoda datării cu radiocarbon pentru a afla exact vârsta celor două cercuri de piatră vânătă din interiorul monumentului neolitic, primele construite acum mii de ani în urmă. 

Echipa de arheologi a descoperit o sută de piese de material organic, datând încă de la construcţia monumentului. 14 dintre ele au fost trimise la Universitatea Oxford pentru a fi datate utilzând metode moderne. Rezultatele finale au arătat că primele cercuri de piatră din interiorul Stonehenge datează din perioada 2400 î.Hr. – 2200 î.Hr.

Cercetătorii britanici susţin că informaţiile obţinute după primele săpături arată că Stonehenge a funcţionat ca centru de vindecare. Cei doi profesori au ajuns la această concluzie după ce au descoperit în zonă un număr mare de cadavre cu urme evidente de boală. Analiza dentară a acestora a arătat că jumătate dintre persoanele respective proveneau din alte zone ale Marii Britanii.

 

sursa : Realitatea.net

—————————–

IPOTEZA : Stonehenge, cel mai celebru si misterios monument megalitic din Europa, aflat in vestul Angliei, a fost un cimitir inca de la originile sale, in urma cu 5.000 de ani, asa cum releva primele datari cu radiocarbon asupra resturilor umane ale corpurilor incinerate. Este pentru prima oara cand mormintele de la Stonehenge sunt datate cu Carbon-14, desi resturile umane au fost scoase la lumina in anii ’50 si conservate la muzeul apropiat de la Salisbury.

Situl Stonehenge “a fost un cimitir de la inceputuri si pana la zenitul sau, in mijlocul celui de-al treilea mileniu inainte de era noastra”, a precizat Mike Parker Pearson, arheolog la Universitatea din Sheffield (Marea Britanie). El conduce proiectul arheologic “Stonehenge Riverside”, cu concursul fundatiei americane a National Geographic, proiect ce se va incheia in 2010. Resturile umane calcinate descoperite in acest “cel mai vechi cimitir” dateaza dintr-o perioada cuprinsa intre 3.030 si 2.880 i.Hr. Au fost supuse analizelor cu Carbon-14 mici bucati de oase carbonizate si de dinti provenind dintr-una din gropile de pe taluzul circular ce inconjoara situl, numita “Groapa lui Audrey”. Pana acum, arheologii considerau ca Stonehenge a inceput a fi cimitir doar intre 2.700 si 2600 i.Hr., inainte de a fi ridicate celebrele blocuri de gresie.

 

Un al doilea sit al cimitirului contine resturile incinerate ale unui adult si dateaza din 2.930-2.870 i.Hr. Cel mai recent mormant din acest grup, cel al unei tinere femei de 25 de ani, dateaza din perioada 2.570 si 2.340 i.Hr. si corespunde perioadei ce marcheaza debutul edificarii blocurilor de gresie. Arheologii estimeaza ca in situl megalitic ar putea fi ingropate circa 240 de persoane (cercetarile fiind efectuate doar pe jumatate din locatie) si sustin ca mortii au fost “persoane foarte speciale”.
Specialistii considera de multa vreme ca Stonehenge a fost fondat de sefi preistorici, poate apartinand unui regat stravechi, si ultimele descoperiri par sa confirme ipoteza. Andrew Chamberlain, specialist in demografie veche de la Universitatea din Sheffield, sugereaza ca Stonehenge a fost locul de inmormantare a membrilor unei singure familii, posibil o dinastie, teoria sa bazandu-se pe faptul ca, la inceput, la Stonehenge au fost putine morminte, numarul lor crescand in cursul secolelor, pe masura ce se inmultea numarul descendentilor

SURSA : Romanialibera.ro

———————————

Ansamblul megalitic de la Stonehenge, situat in campia Salisbury, la circa 130 km de Londra, reprezinta unul dintre cele mai frumoase locuri preistorice din lume si totodata unul dintre cele mai misterioase. Nimeni nu stie exact cum au ajuns pietrele acolo si nici la ce au folosit. Stonehenge devine si mai misterios daca bine cunoscutului cerc de pietre mari, verticale, i se adauga descoperirile mai recente – o fortificetie circulara si un inel ciudat de gropi umpute. La fel de misterios este si modul in care a fost construit Stonehenge. Pietrele verticale si cele orizontale, prin care sunt unite, arata ca sic umm ar fi facute din lemn de catre un templar. In mod cert, pentru oamenii din neolitic, care traiau in Campia Salisbury, ar fi fost mai normal sa foloseasca la constructie lemnul, care se gasea din abundenta, decat piatra, un material rar pe plan local. Si apoi, care este semnificatia tuturor aliniamentelor astronomice descoperite la Stonehenge? A fost momumentul, dupa cum au spus unii cercetatori, chiar un “computer” sofisticat al epocii pietrei cu care se preziceau datele eclipselor? Sau astronomia lui Stonehenge are un sens mai pamantean? 

Cea mai potrivita de a raspunde la aceste intrebari este abordarea cronologica, recapituland ceea ce se stie despre istoria enigmatului Stonehenge. Caci monumental nu a fost construit dintr-o data, ci treptat, si fiecare stadium din evolutia san e poate spune cate ceva.

Prima si cea mai importanta etapa a ansamblului de la Stonenhenge era o constructie mare si rotunda, din lemn, inconjurata de un sant circular. Ramasitele acestei fortificatii, construite intre 3200 si 2700 i.Hr., sunt inca vizibile, in ciuda eroziunilor. Se estimeaza ca ridicatura avea aproximativ 2 m inaltime, 6 m latime si un diametru de circa 98 m. Constructia de lemn din centru este insa mai greu de descries, pentru ca s-a pastrat prea putin din ea. Gropile stalpilor care au ramas sugereaza ca aceasta a fost cam de 30 m in diagonala si ca probabil avea un acoperis din paie. Inca de pe atunci, aliniamentul acestui prim Stonehenge este semnificativ: intrarea principala e indreptata spre sud. Dar destinatia principala a celebrului Stonehenge, la acea data, are mai putin de-a face cu observarea cerului si mai mult cu ingroparea mortilor. Constructia centrala era probabil o capele funerara, in care erau depozitate trupurile inainte de incinerare sau ingroparea lor. La o anumita data, intre 2700 si 2200 i.Hr., au fost sapate cele 56 de gropi, intr-un cerc din interiorul fortificatiei. Sunt asa-numitele “gropi Aubrey”, dupa numele certatatorului de antichitati, John Aubrey, cel care le-a si descoperit. Multe deintre ele contin ramasite umane, dar arheologii au dovedit ca gropile au fost sapate cu mult inainte ca cenusa rezultata, ca urmare a incinerarilor, sa fi fost ingropata cu ele. Nu este, asadar, exclus ca gropile sa fi fost facute cu alt scop. 

Piatra de temelie a computerelor? 
In anii ’60, astronomul Gerald Hawkins a avansat ipoteza ca seria de gropi de la Stonehenge era un fel de “calculator’ al apocii de piatra, destinat prezicerii eclipselor de Luna. El a observat ca datele eclipselor pot fi prezise daca saase dintre pietre sunt asezate, intr-un mod anume, pe sase dintre aceste gropi, si apoi miscate in jurul cercului in cate o groapa pe an.Toata problema este de a stii daca acesta a fost si modul de gandire al contructorilor de la Stonehenge. Elementul essential este numarul 56, iar sistemul nu este valabil pentru un alt numar de gropi. Mai mult, nici un alt monument neolitic nu prezinta un inel de 56 de pietre sau de gropi. Cel mai senificativ dintre aliniamentele astronomice de la Stonehenge este cel care confirma faptul ca intr-o zi de vara Soarele rasare aproximativ deasupra pietrei numite Heel Stone. Totusi la ce au folosit gropile Aubrey? Explicatia cea mai probabila este ca aceste gropi serveau la desfasurarea unor ceremonii in timpul carora aveau loc si o serie de libatii rituale. 
Ca act ritual, libatia consta in gustarea si apoi varsarea unei cupe pline cu vin, lapte, etc., ca un omagiu adus divinitatii sau celor disparuti. Gropile ar fi fost apoi sigilate cu calcarul din zona, pentru a marca astfel locul savarsirii acestui omagiu. 

Modul de contructie – o enigma
Chiar din momentul in care sunt private, celebrele pietre lasa impresia unui incredibil effort de constructie. Pe de o perte, ele au fost construite din stanci de dolerit albastru, grele de 80 de tone, un material excelent pentru confectionarea securilor de lupta, extras din colina Prescelly Hills, din Pembrokshire, aflata cam la doua sute de kilometri departare (ceva mai tarziu, doleritul fiind folosit la cofectionarea pivotilor), iar pe de alta parte, din 81 de bolovani, fiecare cu o greutate de 50 de tone, din granit dur, desprinsi din stanca aflata la o departare de 35 de kilometric de Stonehenge., la Malborough. 30 dintre acesti bolovani au fost apoi ridicati vertical, ceilalti fiind prelucrati in forma de plansee de piatra. 
Nu putem sa nu ne intrebam cum anume a fost efectuata transportarea lor de la cariere, de acum identificate, pana la locul constructiei. Pe timpul vacantei din 1954, profesorul arheolog Atkinson, impreuna cu studentii sai, a reusit sa reconstituie, cu mare truda si cu mijloacele presupuse a fi fost la dispozitia oamenilor culturii vaselor in forma de clopot si totodata creatorii constructiei gigantice de la Stonehenge, transportarea unui astfel de bolovan, de numai sase tone inse. Lucrarile au durat cateva luni, nemaipunand la socoteala timpul afectat pregatirii plutelor, pe care a fost deplasat pe o anumita portiune a traseului, operatiune lasata in seama specialistilor. Totusi tinerii entuziasti nu si-au mai incercat puterile si cu blocurile de 50 de tone… 
Oamenii oranduirii tribale, care au ridicat aceste constructii megalitice, traiau in comunitati relative mici, limitate numeric de posibilitatile de obtinere a hranei: vanatoarea, culesul si pastoritul. De unde, atunci, acele forte umane necesre construirii unor opera atat de grandioase? De unde sutele de barbate voinici, capabili sa miste din loc blocurile de la Stonehenge? Din cooperarea dintre triburi? Putin probabil, pentru ca interesele tribului de la Stonehenge erau limitate la obtinerea materiei prime pentru confectionarea securilor destinate exportului, de pe urma caruia bneficia doar populatia din zona (dupa dimensiunile tarcului de animale, nu prea intinsa), inmormantarea unei capetenii, indiferente neamurilor straine, sau organizarea unei sarbatori fara participarea unui public larg. Sclavul era pe atunci un lux inutil si o greutate in plus, prizonierii erau folositi in modul cel mai economic – la prepararea hranei. 
Sa li se fi permis celor mai puternici barbate ai tribului sa se consacre ridicarii megalitilor sis a lase vanatoarea si celelalte munci in spinarea batranilor si femeilor? Atunci nivelul de viata al tribului ar fi scazut in mod catrastofal. 

Stonehenge – centrul Universului?
Astazi au mai ramas in picioare doar aproximativ jumatate dintre pietrele originale si imaginea locului e foarte diferita de cea de la inceputuri. In 1650 d.Hr. Stonehenge era un loc intunecat, o padure de pietre care aruncau umbre una asupra alteia. Stand in centru, era greu sa vezi mai mult decat niste mici fragmente ale peisajului inconjurator. Cum isi indeplinea atunci Stonehenge rolul de observator al Soarelui si stelelor? Momentul précis si pozitia unui rasarit de Soare depend de locul unde stai si chiar de modul cum iti tii capul. Dar toate aceste indoieli firesti ale unui om din zilele noastre dispar ca prin farmec daca, intr-o dimineata de vara, esti martor la aparitia Soarelui peste Heel Stone, mai ales la punctual culminant al cermoniei, cand axa luminii patrunde in zona umbroasa dintre pietre. Pentru cateva momente, Stonehenge pare sa devina centrul Universului. Intelegi atunci de ce fascinatia sa dureaza in eternitate. 

SURSA : educat.ro

Gigantii misteriosi din Insula Pastelui.

Insula Paştelui (spaniolă Isla de Pascua) sau Rapa Nui este o insulă din Pacificul de Sud dependentă de Chile.

Primii navigatori europeni care la începutul sec. al XVIII-lea au păşit pe Insula Paştelui n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la o distanţă de 3600 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, răspândite pe întreaga insulă.

Munţi întregi fuseseră de-a dreptul răsturnaţi, roca vulcanică dură ca fierul fusese tăiată ca o bucată de unt, iar stânci imense cântărind zeci de mii de tone zăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. Sute de statui uriaşe, unele atingând 10-12 m înălţime şi cântărind 50 de tone, contemplă până în ziua de azi cu ochii lor lipsiţi de viaţă, aidoma unor roboţi monstruoşi care aşteaptă clipa când vor fi din nou puşi în funcţiune, de călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. Iniţial, aceşti coloşi purtau şi nişte pălării, dar acestea nu contribuie cu nimic la dezlegarea misterului. Daca mai adăugam la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de peste 10 tone, zăceau departe de capetele de piatră ale statuilor carora le aparţineau, urmând ca apoi să fie ridicate la înalţimea necesară, se poate înţelege că ele nu fac decât să încâlcească şi mai mult dezlegarea enigmei.

Prin preajma unora dintre aceşti coloşi s-au găsit nişte tabliţe de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Cea mai mare parte dintre tabliţe au dispărut, iar în zilele noastre nu mai există decât vreo 10, răspândite prin muzee, însă, până în prezent, nu a putut fi descifrată nici una dintre ele.

Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl, cu privire la aceşti coloşi misterioşi, au scos la iveală faptul că pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţii distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluată. De-a lungul peretilor stâncoşi ai insulei şi de jur-împrejurul craterelor vulcanice, exploratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate. Mii de unelte, nişte simple topoare de piatră, erau împrăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrerupt pe neaşteptate. Insula Paştelui se află situată departe de orice continent şi de orice civilizaţie. Luna şi stelele par mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici-un arbore nu creşte în acest sol vulcanic.

Nici nu poate fi vorba de a explica transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut să hranească mai mult de 2000 de oameni (astăzi nu mai există decât câteva sute). De asemenea, nu se poate presupune că, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbrăcăminte. Cine a putut atunci desprinde asemenea blocuri de piatră direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte fără ajutorul unor trunchiuri de lemn, la câţiva kilometri depărtare? Cine le-a dat forma definitivă, le-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălării de 10 tone, a căror piatră provenea din altă carieră decât cea a statuilor?

sursa Wikipedia

__________________________________________

Insula Pastelui este situata la peste 3.000km sud-vest de Insulele Galapagos si la 4.200 km departare vest de Chile. In anul 1888, insula devine proprietatea statuluiChile. S-a format in urma unei eruptii vulcanice si are forma triungiulara, cu laturi de aproximativ 20 de km fiecare. Primii exploratori veniti pe insula au descoperit aici trestii, cartof dulce si yuca, toate originare din America de Sud. Legendele bastinasilor vorbesc despre o populatie care a sosit aici din est, urechi-lungi, si o alta venita din vest, urechi-scurte. Se presupune ca primii exploratori erau dinAmerica Latina pre-incasa intrucat aici sepractica alungirea lobului urechii.

Primii exploratori europeni au ajuns pe insula in anul 1722 in Duminica Pastelui, de unde si denumirea insulei. Expeditia era condusa de capitanul Roggevven si veneau dinOlanda. Au remarcat existenta a trei rase diferite: daca unii aveau pielea inchisa la culoare, altii pielea rosiatica, erau si bastinasi care aveau pielea galbena si parul roscat. Exploratorii europeni eu povestit despre inclinatia bastinasilor de a fura si de lipsa femeilor din randul lor. Au fost impresionati de prietenia cu care a au fost intampinati, bastinasi fiind cei care au luminat tarmul pentru ca ei sa poata acosta. Exista insa un lucru de care exploratorii europeni au fost profund uimiti. Tarmul era strajuit de statui imense care priveau spre Oceanul Pacific. 

In anul 1770 are loc o noua expeditie pe insula. Exploratorii au remarcat aceeasi populatie prietenoasa si pamanturi lucrate. Patru ani mai tarziu, o alta expeditie ofera o imagine a insulei total diferita. Pamantul era nearat, oamenii erau agitati si demoralizati, si daca pana atunci nu erau inarmati, acum purtau sulite si bastoane. Imensele statui fusesera rasturnate, iar adoratorii lor disparusera. In secolul XIX, insula Pastelui a devenit tinta negustorilor de sclavi, iar in 1862 populatia a fost distrusa in urma unei razii peruviene.

Mai tarziu, pe insula au aparut misionari care incercau sa converteasca populatia la crestinism. Bastinasii se inchinau unui zeu pe nume Make-Make. In locuintele lor, misionarii au descoperit statui miniaturale si niste tablite inscriptionate cu hieroglife. Tablitele purtau numele de rongo-rongo si contineau scrieri in linii alternative, de la stanga la dreapta, apoi de la dreapta la stanga, insa nu au putut fi descifrate. 

Cel mai interesant aspect al insulei raman insa uriasele statui din piatra. In numar de aproximativ 1.000, au fost numite de insulari moai si ating o inaltime de 4-10 metri, cu o greutate de 20 pana la 90 de tone. Capetele statuilor sunt exagerat de mari in comparatie cu restul trupului si au urechi alungite si barbi ascutite. Unele statui poarta pe cap caciuli din piatra rosiatica. La fel de enigmatic ramane si felul in care insularii au reusit sa deplaseze statuile din carierele de piatra. Traditia locala spune ca statuile s-au deplasat singure, dar in urma unor investigatii s-a descoperit ca centrul de greutate al lor este deplasat inspre centru, asa ca o formatie de 10-15 oameni putea foarte usor sa le tracteze cu ajutorul unor franghii. Statuile nu au picioare si pe deasupra, fapt extrem de intrigant, inlimba insularilor exista un verb ce semnifica deplasarea fara ajutorul picioarelor. 

Inca nu a fost descoperit scopul pentru care au fost construiti colosii, daca ii reprezinta pe zeii bastinasilor sau de ce privirea lor este indreptata spre mare. Astfel, uriasii se adauga altor mari enigme ale lumii si stau marturie unor civilizatii de mult apuse.

sursa : Studentie.ro

__________________________________

Insula Pastelui

Insula Pastelui este situata la peste 3.000 kilometri sud-vest de Insulele Galapagos si la 4.200 kilometri departare vest de Cile. In anul 1888, insula devine proprietatea statului Cile. Insula s-a format in urma unei eruptii vulcanice.

Insula Pastelui este o mica insula deluroasa triunghiulara, cu laturile de 16.18 si 24 de kilometri lungime, de origine vulcanica, despadurita, situata in Oceanul Pacific la 27 grade sud de Ecuator.

Insula, cu forma de triunghi, are 63 de mile patrate si la 460 de metri se inalta un vulcan stins. Legenda transmisa de A’ure Auviri Porotu, ultimul intelept, spune ca: “Pamantul insulei Pastelui era un pamant mult mai mare, dar, din cauza pacatelor savarsite de locuitorii lui, Uoke l-a rasturnat si l-a sfaramat cu o ranga.”

Insula Pastelui – descoperirea facuta in “ziua Pastelui”

Primii exploratori europeni au ajuns pe insula in anul 1722 in Duminica Pastelui, de unde si denumirea insulei. Expeditia era condusa de capitanul Jacob Roggevven si veneau din Olanda. Au remarcat existenta a trei rase diferite: daca unii aveau pielea inchisa la culoare, altii pielea rosiatica, erau si bastinasi care aveau pielea galbena si parul roscat.

In anul 1770 are loc o noua expeditie pe insula. Exploratorii au remarcat aceeasi populatie prietenoasa si pamanturi lucrate. Patru ani mai tarziu, o alta expeditie ofera o imagine a insulei total diferita. Pamantul era nearat, oamenii erau agitati si demoralizati, si daca pana atunci nu erau inarmati, acum purtau sulite si bastoane.

Imensele statui fusesera rasturnate, iar adoratorii lor disparusera. In secolul XIX, insula Pastelui a devenit tinta negustorilor de sclavi, iar in 1862 populatia a fost distrusa in urma unei razii peruviene.

Mai tarziu, pe insula au aparut misionari care incercau sa converteasca populatia la crestinism. Bastinasii se inchinau unui zeu pe nume Make-Make. In locuintele lor, misionarii au descoperit statui miniaturale si niste tablite inscriptionate cu hieroglife. Tablitele purtau numele de rongo-rongo si contineau scrieri in linii alternative, de la stanga la dreapta, apoi de la dreapta la stanga, insa nu au putut fi descifrate.

La inceputul anilor 1950 exploratorul norvegian Thor Heyerdahl, faimos pentru calatoria Kon-Tiki, a popularizat ideea ca aceasta insula, numita de catre localnici Rapa Nui, a fost locuita initial de indieni din America de Sud, care aveau o civilizatie avansata.

Cercetarile arheologice, etnografice si lingvistice au dovedit ca nu asa stau lucrurile. Astazi este recunoscut faptul ca locuitorii Insulei Pastelui sunt polinezieni, veniti in jurul anului 380-400 d.Hr., probabil din Insulele Marchize sau Insulele Societatii.

La momentul sosirii lor, insula avea foarte multe paduri, populate de multe specii de pasari tipice pentru zona Pacificului. In timp de cateva secole, intreaga viata salbatica a insulei a fost distrusa de modul de viata al locuitorilor ei.

Numarul initial de colonisti a fost estimat la mai putin de 100 si se presupune ca au ajuns pe insula intamplator cu cateva barci tip “canoe”. Din cauza bogatiei de hrana (pasari, peste) populatia a crescut rapid dand nastere unei culturi artistice si religioase deosebite.

Din cauza cresterii populatiei, insula si-a pierdut capacitatea de regenerare, ajungand intr-un stadiu avansat de degradare. Se presupune ca in jurul anului 800 padurile erau deja insuficiente.

Padurile erau foarte importante pentru locuitori: erau folosite drept combustibil, pentru constructia de case si barci de pescuit, pentru transportarea imenselor statui de piatra. In jurul anului 1400 padurile erau in intregime taiate si solul pana atunci bogat a inceput sa se erodeze. Populatia de pasari aproape ca disparuse. S-a ajuns astfel la prima foamete, apoi s-a instalat canibalismul si haosul.

Insula Pastelui – misterioasele statui “moai”

Cele mai faimoase ramasite ale acestei culturi sunt giganticele statui numite “moai” si masivele platforme de piatra numite “ahu”. Sunt cel putin 700 de astfel de statui imprastiate pe insula in diferite stadii de lucru. Toate aceste statui sunt sculptate din piatra vulcanului Rano Raraku.

Moai – statuile intr-un numar mare in toata insula sunt impartite in doua categorii: statuile vulcanului – “ochii care privesc cerul” si statuile celelalte, cu un stil diferit, cu spatele intors spre mare, dominand Ahu-urile, singurele care au ochii deschisi.

Ochii le impregnau identitate capatata odata cu asezarea lor pe cavourile in care se odihneau mortii, abia aici sculptorii le deschidea ochii. Zeul Make-Make avea ochii nemasurat de mari. Moai variaza de la 3 la 12 metri inaltime, si de la 3 la 14 tone.

 

 

Statuile in majoritate au 14 tone greutate dar s-au intalnit si unele de 80 de tone – numai una singura depaseste 270 de tone. Se considera ca cele mai vechi statui au fost sculptate in jurul anului 700, dar majoritatea provine din perioada 1000-1500.

Curios este cum au fost cioplite, direct in stanca dar si felul in care au fost transportate pana catre malul oceanului din inaltimile vulcanului. Poate si mai curios este modul in care au fost urcate pe fruntile uriasilor conciurile rosii, la fel coborate din inaltimile unei alte cariere din partea diametral opusa.

Cilindrii Pukat considerati de unii ca reprezentand pieptanatura vechilor bastiansi – fontanela cu care pot receptiona cunostintele, sau de altii ca imitand infatisarea unor fiinte aparute de pe alte planete, au trebuit ridicati uneori la inaltimi de peste 12 metri.

La greutatea pe care o aveau pare un lucru greu de realizat chiar si in zilele noastre. De exemplu, cea mai mare dintre statui ar putea fi ridicata acum abia cu cele mai performante macarale. Cum s-a putut realiza atunci transportul ei acum cateva sute de ani. Unele dintre statui sunt cazute cu fata la pamant – au deschis cavourile de piatra.

Traditia locala spune ca statuile s-au deplasat singure, dar in urma unor investigatii s-a descoperit ca centrul de greutate al lor este deplasat inspre centru, asa ca puteau sa le tracteze cu ajutorul unor franghii.

In functie de marimea statuilor erau necesari 50-150 de oameni pentru a le transporta. Un bastinas spune ca “statuile inaintau in picioare, rotindu-se in semicerc la baza lor circulara.”

Capetele statuilor sunt exagerat de mari in comparatie cu restul trupului si au urechi alungite si barbi ascutite. Statuile nu au picioare si pe deasupra, fapt extrem de intrigant, in limba insularilor exista un verb ce semnifica deplasarea fara ajutorul picioarelor. Credinta pascuana spune ca “cei pe care nu creste lichenul sunt inca vii”.

Nu a fost descoperit scopul pentru care au fost construiti colosii, daca ii reprezinta pe zeii bastinasilor sau de ce privirea lor este indreptata spre mare. Astfel, uriasii se adauga altor mari enigme ale lumii si stau marturie unor civilizatii de mult apuse.

Unele statui au fost daramate in timpul ciocnirilor dintre clanuri, altele au cazut singure sau in timpul transportului. In urma unor cercetari recente s-a dovedit ca statuile mai importante, cu platforme ahu, erau in mod ritual reasamblate.

Un numar mic de “moai” au fost initial acoperite cu “coroane” si “palarii” facute din piata vulcanica de culoare rosiatica. Acesta practica rituala – raspandita pe toata insula – avea se pare o semnificatie sacra specifica fiecarui clan.

Desi cercetatorii nu sunt inca in masura sa explice semnificatia statuilor si platformelor de pe insula, se presupune ca deriva din ideea inradacinarii, practica comuna la polinezieni, dar care a evoluat intr-un mod unic in aceasta zona.

Statuile erau simboluri ale puterii si autoritatii, atat religioasa cat si politica. Se crede ca toate obiectele sculptate de catre polinezienii antici erau impregnate cu o esenta magica, spirituala numita de catre localnici “mana”.

Desi, vreme de secole statuile au fost daramate si reconstruite, desi s-au produs schimbari sociale majore si au avut loc calamitati naturale, prezenta spirituala – mana – este inca puternic simtita.

Insula Pastelui - “ahu-urile” sau mormintele bastinasilor

Mai curioasa pare mai degraba constructia Ahu-urilor in numar de 240 in toata insula – platforme privite ca morminte, cavouri pentru bastinasi. Aveau ceva sacru in ele, in ideea construirii lor era ceva sacru.

Exista trei Ahu-uri de neuitat, foarte mari, la fel ca si statuile care le domina, care sunt asezate ca si cum ar fi vrut sa supravegheze cele trei varfuri ale triunghiului insulei: Ahu Vinapu, Ahu Hekii, Ahu Tongariki.

Unele din Ahu-uri nu au Moai, apartinand perioadei declinului carierelor de piatra din care se scoteau gigantii. Formele Ahu-urilor difera: unele sunt semipiramidale, au planul principal inclinat, fiind mici, altele sunt dreptunghiulare, mai inalte, au camerele funerare ascunse sub pardoseala de piatra – Ahu Poepoe – au rampe inguste de lansare, scruteaza marea, printre acestea fiind si ultimele 7 dinaintea masacrului peruvian si au o alta arta, celelalte, la fel de mari ca si statuile care le domina, cam 100, dintre care 15 surprinzatoare ca dimensiuni, 3 chiar de neuitat.

Creatia pascuana e impartita in doua etape: prima caracterizata printr-un stil mult mai rafinat – aproape toate statuile stau in picioare, incastrate in peretele vulcanului si au fost sculptate in primul atelier de pe fata exterioara a acestuia, bucurandu-se de un finisaj deosebit, iar a doua din care fac parte statuile carierei din launtru, mai grosolane dovedeste un declin artistic de parca ar fi opera altei populatii.

Insula Pastelui – o istorie prescurtata

Dar totul pare sa se fi oprit brusc, intr-o buna zi. Totul este parasit: topoarele de piatra – cioplite ca niste imense boxuri clelleene, statuile surprinse in miscare, sau cele peste 80 oprite in curs de executie. Pare ca a coborat moartea si peste uriasii acestia opriti cu zecile din marsul lor de-a lungul potecii care incepe de langa vulcan.

Intre anii 1700 si 1864 unele statui au fost daramate si pangarite. In anul 1722 se stie ca gigantii existau datorita marturiei lui Roggeween. In 1770 s-a pastrat un act contrasemnat de indigeni cu o litera rongo-rongo, o pasare. In anul 1774 Cook confirma existenta statuilor, care in picioare, care rasturnate, apoi, in 1862 insula a fost crestinata.

La 12 decembrie 1862 au fost capturati o mie de bastinasi printre care ultimii intelepti, regele Maurata si familia sa. Restul populatiei a fost aproape in intregime masacrata. Din cei plecati doar 15 se repatriaza aducand cu ei variola, cea care a adus un al doilea val de moarte. Astfel din 5.000 din locuitori au ramas doar 600.

In mai 1863 vine pe insula preotul misionar Eugene Eyraud, albul care a adus blandetea: populatia imbratiseaza religia deoarece pierdusera ultimii martori ai practicilor religioase.

sursa : crestinortodox.ro

Descoperirea Americii de catre aborigenii Australieni ?

 

Revelatie soc: stramosii americanilor au sosit din Asia centrala prin stramtoarea Bering, pe atunci secata. Ei au fost precedati de aborigeni veniti din Australia. La acesta concluzie surprinzatoare a ajuns geo-arheologul Sivia Gonzales si echipa sa de la Univerisitatea John Moares din Liverpool.

Studiind caracteristicile morfologce ale craniilor gasite in desertul din apropiere de Mexico City, Gonzales a vazut asemanarile cu australienii. Aceste cranii mexicane, inalte nu seamana deloc cu cele ale amerindienilor, mai rotunde si indesate. Datarea cu carbon 14 a relevat o varsta de 12.700 de ani pentru cel mai vechi dintre cranii, facand astfel din el cel mai vechi vestigiu uman cunoscut din toate Americile.

Dar cel mai surprinzator este ca acest popor de origine australiana sosit acum peste 13.000 de ani, probabil pe vas, din insula in insula, au persistat pana la 200 sau 300 de ani. Descrierile primilor iezuiti sositi in vestul Mexicului in secolul 18, relateaza intr-adevar de un popor de vanatori pericue, cu corp subtire si alimentindu-se in principal cu moluste.

Cum s-a facut popularea Americii? Intr-un singur val de colonizare sau in randuri succesive? De cine? Cand? Noua ipoteza, bazata pe un studiu de material inedit, a ridicat inca si mai multe probleme. Osemintele vor fi supuse unor teste ADN si comparate cu cele ale aborigenilor actuali, fapt ce ar putea confirma ideile avansate. Aceasta ar semnifica faptul ca stramosii americanilor nu au fost primii sositi pe continent si ca cel putin un popor, si de ce nu mai multe, i-au devansat.

EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ -Primul reportaj din Cosmos.

Erich von Daniken susţine ca in Summer, unde a luat naştere epopeea lui Ghilgameş, traia acum 40.000 de ani un amestec de triburi primitive, „cînd deodata au aparut summerienii cu astronomia lor, cu cultura lor, cu tehnica lor”. De aceea, în aceste locuri a putut implanta scenariul obişnuit: extratereştrii au adunat ciţiva semibarbari de acolo şi le-au predat o parte din cunoştinţele lor. Apoi, von Daniken comenteaza în felul sau conţinutul unor fragmente din epopeea pastrata pe tabliţe de lut. Conţinutul celei de-a şaptea tabliţe este considerat de el un adevarat reportaj cosmonautic, autorul acestuia fiind prietenul lui Ghilgameş, Enkidu, care a zburat patru ore în ghearele de fier ale unui vultur. Erich von Daniken traduce dialogul dintre Enkidu şi vultur astfel:

„«El îmi spuse: „Uita-te în jos, spre Pamînt! Cum arata? Priveşte marea! Cum ţi se pare? Iar Pamîntul era ca un munte si marea ca o baltoaca. Si el îşi relua zborul în sus timp de patru ore şi-mi zise: „Uita-te in jos, spre Pamînt! Cum arata? Priveşte marea! Cum ţi se pare?” lar Pamîntul era cat o gradina şi marea ca apa care curge dintr-o gradina. Din nou îşi relua zborul si mai sus timp de alte patru ore şi-mi spuse iar: „Uita-te în jos, spre Pamînt! Cum arata? Priveşte marea! Cum ţi se pare?” lar Pamîntul arata ca o coleaşa şi marea cît o adapatoare.”

Legenda pretinde, aşadar, ca o fiinţa ar fi vazut cîndva globul pamîntesc de la mare înalţime! Descrierea e prea exacta pentru a putea fi produsul exclusiv al fanteziei! Cine ar fi putut sa ofere informaţii conform carora Pamîntul vazut «de sus» seamana cu o coleaşa, iar marea cu o adapatoare atîta timp cît nu exista nici o reprezentare a globului vazut «de sus»? Pentru ca, privit de la mare altitudine, Pamîntul se prezinta într-adevar ca un mozaic de uscat şi de ape.

Cînd aceeaşi tabliţa se refera la o uşa care vorbeşte asemenea unei fiinţe, fara a sta pe gînduri recunoaştem în straniul obiect un difuzor.”

In privinţa originii epopeii, Erich von Daniken noteaza:

„Este cumva posibil ca acţiunea epopeii nici sa nu se fi desfaşurat în Orientul antic, ci în regiunea Tiahuanaco? Este oare de neconceput ca urmaşi ai lui Ghilgameş sa fi venit din America de Sud, aducînd cu ei aceasta legenda? Un raspuns afirmativ ar putea explica refereririle la Poarta Soarelui şi la strabaterea marii şi totodata brusca apariţie a civilizaţiei summeriene, întrucît este binecunoscut faptul ca toate operele ulterioare create în Babilon îşi au originea în civilizaţia summeriana. Neîndoielnic, cultura superioara a Egiptului dispunea de biblioteci în care vechile secrete erau pastrate, invaţate, însuşite şi transcrise. Ne amintim ca Moise, care a crescut la curtea faraonului, a avut mai mult ca sigur acces la venerabilele incinte ale bibliotecilor. Insuşindu-şi uşor cunoştinţele tainuite, el a devenit un iniţiat, şi se presupune ca a scris personal cinci dintre carţile ce-i sînt atribuite, deşi a ramas pîna azi o enigma limba în care au putut fi scrise aceste texte…

Sa admitem deci ca epopeea lui Ghilgameş a ajuns din Summer, prin intermediul asirienilor şi babilonienilor, în Egipt. Aici ar fi descoperit-o şi adaptat-o scopurilor sale tînarul Moise. In aceasta ipoteza, versiunea originala a relatarii potopului nu ar fi cea din Biblie, ci aceea din textele summeriene…”

Este îndeobşte cunoscut ca arheologii au demonstrat cu multe decenii în urma ca în regiunea Mesopotamiei, în intervalul dintre anul 40.000 şi momentul în care „au aparut” summerienii, îşi desfaşurau o bogata activitate triburile de culegatori, de vînatori şi de agricultori (aici existînd unul dintre cele trei focare ale naşterii acestei îndeletniciri), catre sfîrşitul perioadei facîndu-şi apariţia civilizaţia urbana.

Oraşele Mesopotamiei erau conduse de preoţii din temple. Stapîneau întinse suprafeţe de teren agricol şi angajau agricultori, olari şi alţi meseriaşi. Aceştia le dadeau produsele lor, pe care apoi preoţii le ofereau celorialţi. Preoţii deţineau şi funcţii administrative si îşi luau o mare parte din întreaga producţie.

Ei au descoperit cea mai veche scriere pentru a putea conduce mai bine administrarea templelor. Mai întîi şi-au notat socotelile, iar mai tîrziu au trecut la notarea rugaciunilor, a poeziilor şi a legendelor.

Preoţii s-au bazat în exercitarea puterii lor pe credinţa oamenilor, care este în stare sa asigure ajutorul zeilor cu ocazia inundaţiilor, a strîngerii recoltei, a razboaielor şi în alte situaţii. Şi în mod normal, la rîndul lor zeii „cereau ajutor”, aşa ca acei conducatori aleşi pentru cazuri de razboi au devenit în final regi cu jurisdicţie permanenta în fiecare oraş. Regii traiau şi mureau în lux – mormintele lor din Uru conţineau caleşti instrumente muzicale, bijuterii scumpe, şi, împreuna cu ei, erau înmormîntaţi şi zeci de slujitori. Regii din unele oraşe duceau razboaie nu numai pentru asigurarea apei şi a cailor comerciale, dar adeseori luptau şi pentru acapararea de noi teritorii şi pentru profituri financiare, deoarece învinşii trebuiau sa plateasca lor si zeilor lor un impozit în marfuri si în sclavi. Aşa s-a ajuns ca unii regi sa alipeasca la oraşul lor şi alte oraşe, formînd state mai mari, pîna ce, în jurul anului 2300 î.d.Hr., întreaga Mesopotamie a ajuns sub comanda unui singur domnitor.

Vladimr Soulek, specialist în istoria Orientului antic menţioneaza:

„Cred ca am repeta nişte lucruri deja cunoscute daca am dori sa comentam mai detaliat concepţia lui von Darniken despre evoluţia Summerului. Subliniem numai ca trebuie sa urmarim cu atenţie evoluţia culturii summeriene de la începuturile ei modeste pîna la apogeul ei şi ca von Daniken confera summerienilor cunoştinţe şi creaţii la care au ajuns asirienii de mai tîrziu şi ca eronat a deplasat existenţa summerienilor în oraşele asiriene. Din aceasta cauza, vom supune unei analize mai atente Epopeea lui Ghilgameş, pe care von Daniken îşi bazeaza teoria sa.

In cea mai completa forma a ei – pe 12 tabliţe de lut – aceasta epopee ni s-a pastrat în biblioteca regelui asirian Assurbanipal din Ninive într-o versiune conceputa în secolul al VII-lea î.d.Hr. Primele texte au fost gasite laolalta cu multe altele cu ocazia sapaturilor facute in metropola asiriana înca la jumatatea secolului al XIX-lea şi treptat, apoi, şi în alte locuri. Toate dovedesc faptul ca fiecare legenda despre Ghilgameş era cunoscuta si raspîndita în tot spaţiul Orientului şi ca povestirile iniţial independente au fost mai tîrziu adunate într-o forma unitara – prima epopee eroica – şi ca aceasta creaţie a depaşit graniţele Mesopotamiei şi a ajuns şi la hitiţi şi la hurriţi, care le-au tradus în limbile lor.

Eroul principal este Ghilgameş, domnitorul oraşului summerian Uruk, şi care era, aşa cum aflam din text, doua treimi zeu şi o treime om. Contribuţia zeilor la naşterea lui este descrisa în amanunt în unele versiuni: frumuseţea i-a dat-o zeul soarelui, eroismul îl are de la zeul furtunii, iar statura sa uriaşa se datoreaza faptului ca mama lui Ghilganneş era, dupa tradiţia summeriana, zeiţa uruka Ninsun, în timp ce tatal era muritor – rege sau preot. Şi chiar daca raportul dintre parţile divine si cele lumeşti ale lui Ghilgameş sînt curioase, nu mai putina curiozitate stîrneşte întrebarea, cum vede von Daniken problema fecundarii dintre om şi zeu, adica a legaturii dintre om şi o fiinţa extraterestra. In mitologie exista o serie întreaga de exemple de stapîni sau de alte persoane cu o origine divina şi nici n-ar mai trebui sa zabovim prea mult asupra mitologiei vechi orientale. Unirea zeilor cu oamenii este un caz foarte frecvent în mitologie şi nici nu poate decurge altceva din ea decît efortul de a sublinia originea nobila a unor personaje legendare sau istorice, forţa lor divina, ca şi protejarea lor deosebita de care ar trebui sa se bucure.

Inca de la descoperirea primelor parţi din Epopeea lui Ghil-gameş a fost constatat faptul ca exista o anumita legatura cu tradiţia biblica, chiar daca nu este vorba de o legatura în privinţa sensului principal al acţiunii, aşa cum crede von Daniken. Inainte de toate exista o legatura foarte strînsa între episodul din tabliţa nr. 11 a Epopeii lui Ghilgameş, în care se descrie potopul lumii, şi relatarea biblica despre acelaşi eveniment, care în unele detalii coindde în mod izbitor cu versiunea asiriana. Exista o serie întreaga de pareri despre felul cum au ajuns aceste povestiri în Biblie, în orice caz este prea puţin probabil ca Moise sa fi preluat şi prelucrat acest episod în aşa fel încat el sa corespunda intenţiilor sale, direct din epopeea lui Ghilgameş, în timpul studiilor sale prin bibliotecile egiptene. Asta şi numai pentru bunul motiv ca şederea lui Moise în Egipt este problematica şi nedemonstrabila şi, în afara unor menţiuni în Biblie, nu cunoaştem aproape nimic despre el. Mai mult, prin critica de text s-a demonstrat fara tagada ca autorul celor cinci carţi atribuite lui Moise nu este o singura persoana şi ca aceasta opera este rezultatul unei munci de compilaţie şi a luat naştere dintr-o serie de izvoare care la o analiza critica atenta pot fi cercetate în continuare. Aceasta dovedeşte ca parerea lui von Daniken privind posibilitatea preluarii acestui episod este incorecta.

Principalul punct de sprijin al teoriei paleoastronauticii ar putea fi povestirile pe care von Daniken le numeşte «primul reportaj cosmonautio, pe care îl remarca în tabliţa nr. 7 din epopeea despre Ghilgameş. Potrivit parerii lui von Daniken, autorul acestui reportaj ar fi trebuit sa fie prietenul lui Ghilgameş, Enkidu, şi principalul erou al întîmplarii, deoarece a zburat patru ore în ghearele de fier ale vulturului.

Aceasta povestire nu este însa o parte componenta a epopeii despre Ghilgameş, ci este un mic fragment din mitul care-l glorifica pe regele Etana. Aceasta compoziţie s-a pastrat în cîteva versiuni diferite, provenind din perioade diferite: din perioada vechiului Babilon (prima jumatate a celui de-al doilea mileniu î.d.Hr.) şi din biblioteca lui Assurbanipal din prima jumatate a primului mileniu î.d.Hr. Eroul povestirii nu este prietenul lui Ghilgameş, Enkidu, ci stapînul oraşului Kişe, Etana.

In aceasta povestire, Etana era torturat de sterilitatea casniciei sale şi de aceea a pornit-o catre zei, pentru a obţine de la aceştia planta fertilitaţii. Prietenul sau – vulturul -, care l-a salvat pe Etana de la moartea prin înfometare şi sete, s-a straduit sa-i faciliteze drumul spre cer.

Nu ni s-a pastrat întreaga legenda, s-au pastrat numai cîteva fragmente, iar sensul unora dintre ele poate fi descifrat numai în comparaţie cu celelalte. Deoarece von Daniken acorda o importanta deosebita acelei parţi în care se face descrierea zborului lui Etana pe vultur, o vom prezenta într-o traducere ad litteram. Traducerea moderna data de von Daniken este mult mal accesibila cititorului de astazi decît traducerea ad litteram a textului neoasirian. Traducerea exacta a ceea ce s-a pastrat pîna acum speram sa permita cititorului sa aprecieze cîte elemente ale propriei imaginaţii a introdus von Daniken prin interpretarea pe care a dat-o acestor fragmente si in ce masura traducerea lui, sau mai degraba expunerea lui, poate fi luata în consideraţie. Apoi, singur cititorul poate aprecia daca din aceasta traducere poate trage concluzii corecte şi secioase.

Vom pastra şi succesiunea grafica a fiecarui ritm, aşa cum apar ele în originalul asirian, iar în parantezele rotunde notam acele parţi din text care au fost rupte din tabliţa şi a trebuit sa le adaugam prin deducţie. In parantezele drepte am introdus acele cuvinte care trebuiau introduse în traducerea noastra din raţiuni stilistice:

Vulturul lui Etana (îi spune):

«Prietenul meu, splendid (…),

vino, te înalţ spre ceruri (…),

pune-ţi (pieptul tau) pe pieptul meu,

pe penele aripilor mele pune-ţi (palmele tale),

(braţele tale) aşaza-le pe margini!»

Şi-a pus (pieptul sau) pe pieptul lui,

pe penele aripilor lui şi-a pus pal(mele sale),

braţele (sale)le-a lasat pe margini.

S-a lasat cu toata greutatea. (and) (pe el) l-a înalţat cu o mila,

vulturul îi spune lui Etana:

«Priveşte, prietene al meu, cum a(rata) pamîntul,

priveşte marea, cer(ceteaza) ţarmurile ei»

«Pamîntul s-a micşorat într-un munte, marea s-a pre-schimbat în apa (…)»

[Cînd] (l- a) mai urcat cu o mila,

vulturul îi spu(ne) lui Etana:

«Priveşte, prietene al meu, cum arata pamantul!» «Pamîntul (…)»

[and] l-a mai urcat cu înca o mila vulturul

îi spu(ne) lui Etana:

«Priveşte, prietene al meu, cum ar(ata) pamîntul!»

«Marea s-a preschimbat într-un şanţ de gradi(na)»

Cînd au coborît în cerul lui A(na)

au trecut prin poarta lui Ana, Enil şi Eo.

Vulturul [si] E(tana împre)una s-au închi(nat).

Etana şi vulturul nu au prea avut succes la zeul suprem Ana deoarece şi-au continuat zborul catre urmatoarea treapta a cerului, la zeiţa Iştar. Din pacate, textul acestei relatari este destul de deteriorat, aşa ca nu am putut reconstitui toate elementele. Textul suna astfel:

«Vino, prietene al meu (…)…

(aşaza-ţi braţele tale) pe margini,

pe penele aripilor mele (aşaza-ţi palmele tale)!»

Şi-a pus (braţele sale) pe margini,

pe penele aripilor (şi-a aşezat palmele).

Cînd] (l-a înalţat) pîna la o mila:

«Prietene al meu priveşte, cum (arata) pamîntul!»

«Pamînteşti (…) au ascuns [?] (…)

iar largul marii e ca un ţarc pentru animale.»

[Cînd] (l-a înalţat) pîna la a doua mila:

«Prietene al meu, priveşte, cum (arata) pamînt(ul)!» «Pamîntul s-a transformat într-un rasad (..) iar largul marii e ca o copaie.» [Cînd] (l-a înalţat) la a treia mila:

«Prietene al meu, priveşte cum pamîntul… (…)!» «Pamîntul l-am vazut ca (…) iar largul marii nu mi-a saturat (ochii mei). Prietene al meu, nu cobor în ceruri, îndreapta-ti paşii tai.

(…)» Prima mila s-a prabuşi(t) Vulturul cadea o data cu (ele).

Din micile fragmente ale textului urmator se poate banui doar ca vulturul şi Etana s-au prabuşit spre pamînt şi nu şi-au mai putut continua zborul în cautarea plantei fertilitaţii şi ca Etana a supravieţuit acestei catastrofe. E cunoscut faptul ca Etana a fost mai tîrziu binecuvîntat cu un fiu, care a jucat un rol important în istoria Mesopotamiei.

Traducerea exacta arata ca aceasta descriere a zborului spre cer nu poate fi considerata ca «foarte obiectiva», ci mai degraba poate fi un simplu produs al fanteziei. In plus, aici lipsesc orice elemente pentru constatarile lui von Daniken:

«Cine ar putea descrie pamîntul ca pe o coleaşa.»

Din textul pastrat se poate deduce probabil ca locuitorii stravechii Mesopotamii cunoşteau foarte bine legile perspectivei si ca îşi dadeau seama ca imaginea obiectelor se micşoreaza o data cu creşterea distanţei, pîna dispare complet. Aceasta experienţa au putut-o obţine şi din observaţiile orizontale – regiunea plata din sudul Mesopotamiei le putea oferi ocazii suficiente. In regiunile montane o asemenea observatie putea fi verificata si în sens vertical, la fel ca şi de la înalţimea templelor lor, de la altitudinea aşa numitelor «turnuri babiloniene».

Raspunsul la întrebarea pîna la ce înalţime a ajuns vulturul conform acestui mit, avîndu-l în spinare pe Etana, nu este deloc simplu. Nu este uşor sa determinam distanţa absoluta care este menţionata în text. Cuvîntul pe care l-am utilizat în traducerea noastra – «mila» – corespunde în limba babiloniana termenului de birum şi înseamna înainte de toate o unitate de timp şi anume a douasprezecea parte dintr-o zi, deci dupa modalitatea noastra de numarare ar corespunde noţiunii de doua ore. Acest termen este utilizat şi ca unitate de masura a distanţei, care ar corespunde unei departari de 10 km. In legenda se face descrierea zborului vulturului pîna la înalţimea de 6 birum-i, deci pîna la o înalţime de 60 km. Aceasta socoteala pare ciudata, avînd în vedere cele relatate de Etana în anumite faze ale zborului sau.

Tot ce se poate ca observaţiile descrise sa fie legate de reprezentarile pe care le aveau locuitorii stravechii Mesopotamii privind organizarea universului. Conform parerii lor, Pamîntul lor avea forma unui disc, din centrul caruia se înalţa continentul – cu partea bombata înspre cer. Acestei reprezentari i-ar putea apoi corespunde «observaţia» lui Etana dupa parcurgerea primei mile din calatorie, atunci cînd pamîntul (adica continentul) i se parea a avea forma unui munte şi poate dupa parcurgerea celei de-a cincea mile, cînd i s-a parut ca pamîntul are marimea unei brazde. In închipuirea locuitorilor Mesopotamiei, continentul plutea pe un ocean, care îl înconjura din toate parţile. Şi oceanul era marginit la rîndul sau, şi de aceea distanţele succesive puteau oferi ima-ginea unui şanţ de gradina (dupa cea de-a treia mila), adica un şanţ plin cu apa, împrejurul caruia se întindeau gradini, dupa care aceste gradini s-au micşorat devenind un ţarc pentru animale (dupa cea de-a patra mila), ca sa se micşoreze pîna la forma unei copai rotunde (dupa cea de-a cincea mila), ca în final sa dispara complet din vedere (dupa cea de-a şasea mila).

0 parte inseparabila a acestor reprezentari privind organizarea universului o constituie concepţia despre forma şi structura cerului. Cerul are forma unei emisfere, care acopera atît pamîntul, cat şi apa care îl înconjoara, şi se împarte în cîteva sectoare. In fiecare din ele domneşte cate o alta divinitate şi numarul acestor sfere cereşti, în care domnesc divinitaţile, se schimba în funcţie de evoluţia concepţiilor teologice.

Si în mitul mai sus menţionat se reflecta aceste conceptii, în sensul ca Etana ajunge mai întîi la zeul Ana, apoi ajunge pe o alta treapta cereasca, unde domnea zeiţa Iştar.

Se dovedeşte prin aceasta ca legenda despre Etana reflecta concepţiile precise ale locuitorilor de atunci ai Mesopotamiei privind organizarea universului. Aceste concepţii se reflecta nu numai in mitul despre Etana dar şi în alte monumente literare. Ele apar şi în Epopeea lui Ghilgameş, unde acest erou ajunge (conform textului din tabliţa nr. 9) în masivul Maşu, unde între doua lanţuri muntoase apune zilnic soarele, pentru ca a doua zi sa o porneasca spre Rasarit din acelaşi loc. Zeul Soarelui, conform concepţiilor babiloniene, deschide dimineaţa poarta, lar seara intra pe o poarta larga spre Apus, în mijlocul cerului. In timpul nopţii ramîne apoi în spatele bolţii cereşti. Faptul ca în textele mitologice ale stravechii Mesopotamii apar menţiuni despre Poarta Soarelui, respectiv despre Poarta Cerurilor, nu constituie un motiv pentru a se face o legatura cu Poarta Soarelui de la Tiwanaku.

Cu explicaţiile lui von Daniken privind vechile concepţii mitologice s-ar putea duce o polemica şi în alta parte. Daca von Daniken admite, în fragmentul în care uşa vorbeşte cu glas omenesc, existenţa unui difuzor, fara sa stea prea mult pe gînduri, atunci ar fi logic ca sa ne explice ce fel de inovaţie tehnica utilizau animalele, care adeseori vorbeau cu glas omenesc. Iar daca pe vechile rulouri cu peceţi apar ilustraţii cu simbolul discului solar înaripat, pe care îl interpreteaza drept o maşina zburatoare, servind ca dovada pentru existenţa corpurilor zburatoare, atunci, în aceeaşi masura, am putea cere explicaţii referitoare la semnificaţia simbolurilor de pe aceleaşi peceţi, reprezentînd mamifere înaripate şi pasari cu cap de om sau cap de leu.

sursa : shaman70.ablog.ro

Istoria unor mari orase.Londra.New York.Paris.

Londra, Parisul si New York-ul se numara printre cele mai mari si mai importante orase din lume. Toate trei se pot mandri cu o istorie indelungata si plina de evenimente. Dar care sunt originile lor? Cine si cand a intemeiat aceste orase? 

Londra – o fosta asezare comerciala romana
Pe locul unde se ridica astazi Londra se afla candva o obscura asezare celtica. In anul 43 e.n. a fost cucerita de romani, care au denumit-o Londinium. Romanii au construit un pod peste raul Tamisa si au folosit aceasta asezare ca punct de plecare pentru transporturile navale de produse agricole sau minerale. 
Sub conducerea lui Septimius Severus, Londinium a devenit rapid principalul centru comercial din provincia Britania Superior. In anul 61 e.n., o banda de rebeli britoni, condusi de regina Boadicea, au distrus aceasta asezare, dar Londinium a fost reconstruit in scurta vreme si inconjurat cu un zid de aparare in secolul al II-lea e.n. Cand insa romanii au parasit Britania, la inceputul secolului al V-lea e.n., dupa cucerirea anglo-saxona, orasul a redevenit temporar un loc neinsemnat. Sub ocupatie daneza, multe parti ale Londrei au fost pur si simplu lasate in paragina. 
In anul 886, saxonii, condusi de regele Alfred cel Mare, au cucerit o mare parte din oras, care fusese resedinta de scaun a regilor Essex-ului, inca din secolul al VII-lea. Apoi, in anul 1066, normanzii au cucerit orasul si, dupa victoria obtinuta in batalia de la Hastings, Wilhelm Cuceritorul a fost primul rege incoronat la Westminster Abbey. El a garantat orasului privilegii deosebite. In anii care au urmat, orasul s-a luptat pentru a-si obtine independenta politica si economica. In 1192, cetatenii Londrei au ales primul Lord Primar, iar din 1351, Consiliul Londrei. Pana la sfarsitul secolului al XIV-lea, monarhul aflat pe tron avea voie sa intre doar cu permisiune speciala in orasul liber al Londrei, care era guvernat independent. Dezvoltarea orasului se afla in mainile unei elite a breslei negustorilor, care au pus pe picioare comertul englezesc, ca membri in Hansebund.
Parisul – intemeiat de gali
La jumatatea secolului al III-lea i.e.n., parisii, un trib galic, au colonizat insula de pe Sena, Ile de la Cité, si au intemeiat asezarea Lutuhezi, numita ulterior Lutetia Parisiorum. In anul 52 i.e.n., aceasta asezare fortificata a fost cucerita de romani. Desi in secolul I e.n. au fost construite pe malul stang al Senei bai termale, un forum si un amfiteatru, Lutetia a ramas un oras destul de neinsemnat in Galia romana. Invazia merovingienilor in anul 486 e.n. a pus capat stapanirii romane. 
Sub domnia lui Clovis I, Parisul a devenit capitala Frantei in anul 508 e.n. Sub domnia dinastiei carolingiene, orasul a fost atacat in repetate randuri de normanzi si a coborat temporar la statutul de resedinta a unor conti. La sfarsitul secolului al X-lea, capetienii au stabilit capitala Frantei la Paris. Filip al II-lea, denumit si Filip August (1180-1223) a cerut ca orasul, care avea aproximativ 100.000 de locuitori, sa fie fortificat, si astfel Parisul a devenit resedinta oficiala a regilor Frantei. 
In 1301, un palat regal a fost construit pe Ile de la Cité. Zidul de pe malul stang al Senei a fost reconstruit sub domnia lui Carol al V-lea, pentru a apara mai bine orasul impotriva englezilor, iar in 1370 el a cerut ca un alt zid sa fie construit pe malul drept al Senei. Pe locul acesta se intind astazi marile bulevarde ale Parisului. Incepand din secolul al XVII-lea, familia regala s-a mutat la Versailles, insa datorita rolului sau jucat in economie, Parisul a ramas cel mai important oras al tarii.
New York City – colonizat de olandezi
Zona din jurul New York-ului modern a fost initial locuita de triburile de irochezi si Algonquin (sau Algonkin). Navigatorul florentin Giovanni da Verrazzano, care naviga din insarcinarea regelui Francisc I, a fost primul european care a acostat in Golful New York, in anul 1524. Verrazzano a descoperit regiunea Manhattan, pe care bastinasii o numeau “Manahatta”, dar si raul care ulterior a fost numit Hudson, in onoarea exploratorului Henry Hudson. In jurul anului 1620, compania Dutch West Indian a fondat aici colonia Nieuw Nederland, iar in 1626, ei l-au insarcinat pe Peter Minnewit, un german aflat in serviciul lor, sa intemeieze asezarea comerciala Nieuw Amsterdam in extremitatea sudica a insulei Manhattan. Noi si noi asezari au aparut si s-au dezvoltat rapid in jurul acestui centru comercial, pana la mijlocul secolului al XVII-lea, apoi au devenit mici burguri cunoscute sub numele de Bronx, Brooklyn, Queens si Staten Island. In 1664, Peter Stuyvesant, guvernatorul de atunci al coloniei, a capitulat in fata englezilor, care au redenumit orasul New York, in cinstea ducelui de York. Cinci ani mai tarziu, olandezii si-au recucerit colonia. In final insa, aceasta a intrat definitiv sub stapanire britanica in 1674. Primele atestari scrise ale orasului New York dateaza din anul 1683. 
Ascensiunea
De la originile lor umile, de marunte asezari si puncte comerciale, Londra, Parisul si New York-ul au crescut inexorabil, devenind centre ale comertului international si bastioane ale influentei politice si culturale. Nici razboaiele, nici revolutiile, nici alte tipuri de catastrofe nu au reusit sa impiedice acest proces de dezvoltare. 
Londra – un oras al dezvoltarii explozive, in pofida Marii Ciume si a Marelui Incendiu
Istoria tulbure a Londrei include numeroase dezastre. In secolului al XVI-lea, s-au format primele mari companii comerciale si au inceput primele schimburi de bunuri si produse, care au contribuit la dezvoltarea economica rapida a orasului. In perioada 1664-65, insa, orasul a fost devastat de Marea Ciuma, care a facut ravagii, soldandu-se cu peste 70.000 de victime. 
In luna septembrie a anului urmator, un incendiu cumplit a distrus portiuni masive din vechiul oras. Aproximativ 13.000 de case si 89 de biserici au fost mistuite de flacari. Lucrarile de reconstructie s-au bazat in principal pe schitele facute de Sir Christopher Wren, iar orasul s-a extins catre vest, spre comunitatile din Kensington si Chelsea. In anii care au urmat, multe piete publice mari – printre care Grosvenor, Berkeley si Hanover Square – au fost construite in aceste noi suburbii, in extremitatile vestice ale orasului. S-a imbunatatit calitatea rezervelor de apa, au fost construite sisteme de canalizare si strazile au fost pavate cu pietre. 
In perioada 1675 – 1711, Wren a incheiat lucrarile la marea sa capodopera: catedrala St. Paul, cu un dom inalt de 110 metri. Spre finalul secolului al XVII-lea a fost construit Soho, o retea de strazi in unghiuri drepte care inconjoara Soho Square, precum si noul cartier Westminster. 
Paris – sange si revolutie
Si Paris a fost nevoit sa supravietuiasca unui numar de catastrofe inainte de a deveni o metropola internationala. In perioada 1420 – 1436, in timpul Razboiului de o suta de ani, orasul a fost sub ocupatie britanica. In timpul razboaielor hughenote, care au inceput in 1562, dupa masacrul de la Vassy, Parisul a ramas un bastion al catolicismului. 
Pe 14 august 1572 – de ziua Sf. Bartolomeu – mii de protestanti francezi au fost ucisi in Paris si in regiunile invecinate. Au existat insa si elemente pozitive: Ludovic al XIV-lea, care a domnit incepand din 1643, a introdus o serie de masuri de modernizare, intre care imbunatatirea rezervelor de apa si mai multe spitale administrate de stat. De asemenea, el a cerut ca zidurile vechiului oras sa fie daramate si in locul lor a construit marile bulevarde. 
In 1789, Revolutia Franceza a inceput cu caderea Bastiliei. Poporul din Paris a deschis drumul catre abolirea monarhiei si proclamarea primei Republici franceze. Pentru aparare au fost ridicate noi fortificatii in perioada 1841-45. Cu 94 bastioane, 16 forturi si o lungime totala de 39 kilometri, acest nou zid a facut ca Parisul sa devina cel mai mare oras fortificat din lume.
New York City – un simbol al dezvoltarii si prosperitatii
Si New York-ul a trait experiente pline de groaza si confuzie, trecand prin diferite razboaie si conflicte armate. Orasul a jucat un rol important in timpul luptei pentru independenta a Americii. O scurta perioada de timp, aici a fost cartierul general al lui George Washington. De la batalia de la Long Island (1776) si pana la finalul Razboiului de Independenta, in 1783, New York-ul a fost ocupat de trupele britanice. Orasul fusese de asemenea grav afectat in urma a doua incendii de proportii, care s-au produs in 1776 si 1778. In anii care au urmat insa, New York-ul a profitat de pe urma unui comert infloritor. 
Avand o locatie favorabila, pe coasta Atlanticului si Canalul Erie (terminat in 1825), orasul s-a putut dezvolta rapid. Imigranti plini de sperante au inceput sa soseasca aici in valuri, din intreaga lume, iar populatia a crescut rapid, ajungand la aproximativ 100.000 de locuitori. La inceputul secolului al XIX-lea, New York-ul nu era doar cel mai mare oras din SUA, ci si un simbol al dezvoltarii si prosperitatii – desi fiecare al saptelea locuitor newyorkez traia in saracie la vremea respectiva. Orasul se dezvolta rapid, iar Planul Randel, care a propus o retea de strazi care sa poarte numere in loc de nume, si-a pus amprenta in mod hotarator asupra sa. 
In 1858 au fost incheiate si lucrarile de amenajare pentru Central Park. In 1883 a fost inaugurat Podul Brooklyn, care lega Brooklyn-ul de insula Manhattan. Avand 1.052 metri lungime, la vremea respectiva a fost cel mai lung pod suspendat din lume si primul construit integral din otel. In 1898, vechile burguri Bronx, Brooklyn, Manhattan, Queens si Richmond (Staten Island) au fost incorporate intr-un singur district administrativ: “Marele New York.”

ISTORIA INCASILOR

Istoria incasa incepe in jurul anului 1100, cand cateva triburi au coborat din munti si s-au stabilit in Cuzco. In perioada 1438 – 1532, ei au fondat cel mai mare imperiu al perioadei pre-hispanice.
Origini
Legendele povestesc despre inceputurile obscure ale incasilor. Conform acestor relatari, patru frati au format familia Inca.Arheologii inca nu sunt cu totii de acord, dar se pare ca incasii veneau din regiunile aride, muntoase, situate in partea centrala a Anzilor. Din motive inca necunoscute, ei au plecat din locurile lor de bastina, cautand un loc nou unde sa se stabileasca. Sosind in Cuzco in jurul anului 1100, au decis sa ramana aici, in primul rand pentru ca au gasit un teren bun, arabil, precum si pentru protectia pe care muntii le-o ofereau in fata potentialilor inamici. Cuzco este o vale andina bogata, situata la confluenta a doua riuri: Huantanay si Tullumayo, inconjurata de munti care ajung pana la 3000 m inaltime. Pentru a se stabili in Cuzco, incasii i-au cucerit pe cei care traiau deja in regiune. Aceasta populatie vorbea probabil limba Aymará. Cercetatorii spun ca incasii s-au aliat cu lorzii din regiunea Titicaca, apoi au mentinut legaturi economice puternice cu acestia. Mitologia incasa atribuie fondarea orasului Cuzco lui Manco Capac, pe care il considera un erou si totodata un zeu. El a fost primul Inca, nume dat ulterior tuturor regilor. Manco Capac a stabilit primele reguli pentru organizarea societatii, care a fost la inceput un stat mic, fara putere. O serie de regi legendari incepe o data cu succesorul lui Manco Cápac, Sinchi Roca, al carui nume inseamna “razboinicul erou”. Acesti regi au fortificat asezarea Cuzco si au dominat regiunea pana la Lacul Titicaca.
Imperiul
Incasii au fondat cel mai mare imperiu al Americilor din perioada pre-hispanica. Teritoriul imperiului era locuit de 15-30 milioane oameni.Incasii isi numeau imperiul Tahuantinsuyo, care inseamna “cele patru colturi ale lumii”. Era impartit in patru parti care, la randul lor, erau impartite in provincii. Conducatorul imperiului era Inca, iar regiunile cucerite erau conduse de curacas sau guvernatori provinciali. Istoria imperiului incepe in 1438, cu Pachacútec. Acest rege, al carui nume inseamna “transformatorul lumii” se pare ca a fost un general care a avut noroc in razboiul impotriva populatiei Chancas, triburi feroce din nord, care au atacat Cuzco si au fost la un pas de a-l distruge complet. Dupa victoria sa, Pachacútec a fost numit Inca si a lansat o serie de expeditii militare in nord, ajungand pana pe teritoriul de astazi al Ecuadorului. Mai tarziu, i-a cedat operatiunile militare fiului sau Túpac, iar el s-a ocupat de organizarea teritoriilor care formau imperiul, si anume incepand prin a da ordinul de a confectiona o harta a acestuia din lut. Pachacútec a avut ideea de a integra populatiile cucerite in Imperiu, fara a-i trata ca pe niste supusi. 
El a combinat un sistem de impozite in functie de productie si distributie. De asemenea, a introdus un sistem de reglare a muncilor agricole, specificand anotimpurile potrivite pentru insamantat, si recoltat. In acest scop, el a poruncit sa fie ridicate coloane pe tot teritoriul Imperiului, pentru a indica pozitia exacta a soarelui si a stelelor. Pachacútec a murit in 1471, iar fiul sau Túpac Yupanqui a mostenit tronul.
Ascensiune si decadere
Imperiul Incas a atins cea mai mare intindere in perioada 1471-1532, incluzand teritoriile unde astazi se afla sudul Columbiei, tot Ecuadorul, Peru, Bolivia si partea de nord din Chile si Argentina.
Inca Túpac Yupanqui a condus imperiul din 1471 pana in 1493. Acest mare cuceritor a extins granita de sud a imperiului, coborand pana in nordul Chile si pe coasta, cucerind si puternicul regat Chimú. Pentru a-i infrange, el a trebuit sa distruga apeductele care le aduceau apa potabila din munti.
Totusi, acest Inca nu a reusit sa cucereasca si jungla amazoniana. Pentru a impiedica o posibila invazie, el a cerut sa se construiasca fortificatii in defileurile din munti care duc spre aceasta regiune.
Túpac Yupanqui a murit in 1493, in urma luptei dintre sotiile sale, caci fiecare dintre ele isi dorea ca fiul ei sa fie urmas la tron. Una dintre sotii l-a otravit pe Túpac Yupanqui, declansand astfel un razboi civil si toate complicatiile care au decurs de aici. In final, Huayna Cápac a castigat puterea. El era fiul pe care Inca il desemnase ca mostenitor inainte de a muri. Astfel a inceput perioada in care Imperiul Tahuantinsuyo, a atins cea mai mare intindere, dar care a generat si prabusirea sa, in final.
Huayna Cápac era in plina campanie de cucerire cand s-a imbolnavit brusc si a murit in 1527. El apucase mai intai, ca masura de precautie, sa il desemneze pe fiul care urma sa mosteneasca tronul, insa acesta a murit si el.
Doi frati au fost propusi ca succesori, Huáscar, iubit de aristocratia din Cuzco, si Atahualpa, sustinut de armata. Ca urmare, a izbucnit un razboi civil, intre 1528 si 1532, declansand cel mai cumplit macel din istoria Imperiului. In final, Huáscar a fost infrant si asasinat. Cat despre Atahualpa, el a fost capturat de spanioli, care s-au aliat cu inamicii incasilor pentru a-i putea cuceri.

Din nou despre 2012.

Un video colaj despre ceea ce ar putea sa ne astepte in 2012.

Ainu – misteriosul popor caucazian din Japonia.

 

Ainu este un grup etnic nativ al părţii de nord a Japoniei.

Această civilizaţie s-a dezvoltat nu numai pe teritoriul nipon ci şi în insulele Kurile, Sahalin şi Kamceatka. Această populaţie este diferită atât de populaţia cât şi de civilizaţia niponă, dar fiind aproape complet asimilată de cea din urmă, în prezent populaţia Ainu este formată din aproximativ 20.000 de membri.

Origine/Controverse

Originea acestei populaţii/civilizaţii este una controversată pe această temă existând numeroase teorii. Una din aceste teorii se referă la originea Ainu ca fiind una provenită din rasa mongoloidă. O altă teorie susţine provenienţa acestei populaţii din teritoriul dacic, deci caucazieni, întrucât nativii Ainu sunt înalţi, bărbaţii au obiceiul de a purta bărbi impresionante, iar râul ocupă un loc important în tradiţia acestora. Oricum ar fi nici una din aceste teorii nu a putut fi verificată în întregime, cel puţin nu ştiinţific întrucât din punct de vedere genetic aceşti oameni sunt total diferiţi de toate celelalte rase existente pe planeta noastră, structura scheletului, a craniului, a expresiei faciale, caracteristicile ochilor, fac din aceşti controversaţi Ainu o categorie aparte ce nu poate fi încadrată în nici o tipologie.

Ceea ce îi face atât de misterioşi în ochii etnologilor este tocmai originea lor necunoscuta şi trăsăturile genetice atipice. Dacă unii cercetători afirmă ca ei sunt descendenţii străvechii populaţii numită „jomon”, populaţie preistorică datată acum 10.000 de ani din care ar fi evoluat japonezii de astăzi, o altă parte este de părere că originile ainu pot merge în timp până acum circa 35.000 – 40.000 de ani, în timpul ultimei mari glaciaţiuni care a unit insulele nipone de Asia. Există încă o legendă Ainu care spune ca „Ainu au apărut cu sute de mii de ani înainte ca Fii Soarelui să o facă”.

Cercetare ştiinţifică

Testele genetice efectuate asupra localnicilor au arătat că aceştia au legături comune cu locuitorii Japoniei, dar mulţi dintre ei au şi conexiuni genetice cu populaţiile din Rusia, Tibet, Mongolia, Coreea sau Alaska. Ceea ce îi deosebeşte însă de aceste grupuri etnice este aspectul lor. Fizionomia nativilor ainu aminteşte, mai degrabă, de cea a amerindienilor, a caucazienilor sau chiar a aborigenilor. Există o teorie care specifica faptul ca ainu ar fi descendenţii unor populaţii primitive din care ar fi evoluat şi populaţiile din Australia si Noua Guinee. Aceasta ar fi migrat spre Australia dar şi spre sudul Asiei şi apoi în Japonia cu multe mii de ani în urmă. De asemenea, se crede că însăşi civilizaţia ainu ar fi fost cea care a colonizat continentul american în vremuri imemoriale, dovezi ale existenţei lor milenare fiind descoperite chiar şi in America Latină.

Recunoaşterea oficială

Pe data de 06 iunie 2008 Dieta Japoneza a adoptat o rezoluţie bipartită prin care solicita guvernului recunoaşterea Ainu ca fiind populaţie nativă a Japoniei si chema la o încheiere a discriminării acestui grup etnic. Rezoluţia a recunoscut populaţia Ainu ca fiind indigenă, cu o limbă, religie şi cultură distincte. Deşi rezoluţia este semnificativă din punct de vedere istoric, Hideaki Uemura, profesor la Universitatea Keisen din Tokio şi specialist în drepturile popoarelor indigene, susţine că rezoluţia este „slabă” în sensul recunoaşterii faptelor istorice întrucât populaţia ainu a fost „forţată” să devină japoneză în primul rând.

Sursa : wikipedia.ro

 

——————————————

O Ipoteza  de Dr. Napoleon Savescu ………….

CUCERIREA JAPONIEI DE CATRE POPORUL CARPATO-DUNAREAN

 Cind in vara anului 1997 calatoream prin insulele Marii Egee, in principal fiind interesat de micuta insula Santorini, ii spuneam colegului si prietenului meu, Dr. Cocioba ca sintem pe urmele “Marelui Imperiu Pelasgic”.

 Santorini are o caracteristica unica: pastreaza sub cenusa vulcanica o civilizatie care a disparut cu 1000 de ani inanitea sosirii grecilor din estul Marii Caspice (1900-1400 B.C., in patru valuri: ahei, ionieini, dorieni si eolieni). Am regasit acolo pe o amfora mai inalta de un metru spirala dacica (pelasgica), iar pe o fresca, “Soarele lui Alexandru Macedon” vechi cu citeva mii de ani inainte de nasterea acestuia. In treacat fie spus, grecii isi adjudeca acest simbol in lupta politica impotriva noii Republici Macedonia. Dupa cum am spus intotdeauna, istoria este “ciudata” si depinde de cine o scrie si… pentru cine.

 Vorbeam cu Serban intr-o noapte frumoasa despre istoria neamului. Si i-am spus de cartea lui V. Gordon Childe, The History of Civilization — The Aryans, care la paginile 176-177 are o harta a raspindirii poporului Proto-european (aryan, carpato-danubian, pelasgic ori cum vreti sa ne numim) din zona Carpati-Nistru-Balcani in Mesopotamia, Persia, Sudul Chinei, India, Himalaya si pina in insulele Japoniei de azi. Dr. Cocioba a reactionat imediat cu risul lui de “bon homme” si spontaneitatea care-l caracterizeaza, replicind: “Hai mai Miky, te-am inteles cind ai scris ca noi nu sintem urmasii Romei, ci ei sint ai nostri. Te-am inteles si te suport in ideea ca noi sintem primii oameni din Europa, proto-europenii, civilizatie presumeriana. C-am invadat Asia — Caucazul, China si mai tirziu India — c-am cucerit Egiptul si Mesopotamia, m-am obisnuit si cu acestea, dar… c-am cucerit si Japonia?!”

 Discutiile au continuat pina seara, tirziu pe terasa “Vulcanic Villa View” din Santorini, unde Marea Egee din azurie se transformase in rosie, pentru o scurta perioada de timp, iar mai apoi, dupa ce a inghitit soarele, sa devina mai neagra decit lava vulcanului din apropiere, racita de mii si mii de ani, in timp ce cerul se acoprea cu mii si milioane de felinare micute si stralucitoare. In final, partial convins, prietenul Serban imi spune: “Daca vei scrie despre invazia Japoniei de catre noi vezi sa nu afle si guvernul lor…” Asa ca va rog si pe dumneavoastra sa pastrati “secretul”. In anul 1993 apare la Barnes & Noble cartea The Aryans si nimic nu m-a socat mai mult

decit acea harta care situa spatiul Carpato-Nistru-Pontic ca cel al originii europenilor si al culturilor lumii. Faptul ca acei arieni Carpato-Dunareni au format o puternica dinastie in Mesopotamia in 1500 B.C., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India — raspindindu-si limba, religia si cultura pina in Himalaya, nu-mi era necunoscut — dar ca au cucerit Japonia?… Asa ca am pornit sa cercetez… preistoria Japoniei si va las pe dumneavoastra sa judecati…

 Cind yayoi-ii, strabunii japonezilor de azi, au sosit in Japonia, in anul 300 A.D. (foarte tirziu in istorie, dupa cum vedeti) ei au gasit o populatie bastinasa, pe care au numit-o “emishi”, insemnind “barbari”. Acestia insa se chemau “ainu”, cuvint cu semnificatia de “om”, in pronuntia lor semanind cu “aomu”, fiind atunci simpli vinatori si pescari. Ei se numeau “oameni”, la fel ca si Carpato-Dunarenii Aryeni care invadasera India si se inchinau zeului vedic “OM”. Acesti “oameni” cum le place sa se numeasca, sint considerati azi urmasii Caucazienilor — Carpato-Dunareni-Arieni, care au invadat insulele asa-zise japoneze acum 5000 de ani (3000 B.C.). Imediat dupa cucerirea Indiei, ei terminasera deja cucerirea Chinei de azi. Pina nu demult, chinezii se mindreau cu “stramosii” lor — mumiile descoperite la Tarim Basin. Dar, se pare ca se mindreau cu stramosii “nostri”. Aparitia masinilor de “PCR” (Polymerize Chain Reaction) dispozitive capabile sa citeasca si sa interpreteze ramasite cromozomiale, amprente lasate in ADN-ul mitocondrial, au produs surprize… “istorice” si arheologice. Astfel, cercetind mumiile din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, March/April 1995) rezultatele au atestat originea lor… europeana si interrelatia lor cu Toch-Aryenii. Surprize, surprize, surprize!

 In sfirsit, sa ne intoarcem la Carpato-Dunarenii Ainu, din Japonia. Ei au fost fortati de catre navalitorii yayoi sa se retraga din ce in ce mai spre nord, pe masura ce ponderea demografica a acestora a devenit covirsitoare. Un memoriu prezentat imparatului in 805 A.D. se refera la cheltuielile mari cauzate de lupta continua cu ainu mentionind ca “ainu se string in grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi sa dispara precum pasarile”. Populatia ainu, impinsa spre insulele friguroase Hokkaido si Sakhalin si-au pastrat independenta pina in anul 1799 cind japonezii s-au hotarit sa-i ocupe pentru “a-i proteja de agresiunea ruseasca”. Pina nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor blonzi, barbosi ainu. Nu s-au facut cercetari cromozomale — PCR pentru ca nimeni nu a fost interesat sa cheltuiasca suma de 5-10,000 de dolari pentru a afla adevarul, iar statul japonez de azi prefera sa-i ignore.

 Antropologul american Carleton Coon ii considera pe caucazienii sositi in urma cu 5000 de ani ca avind aceeasi origine cu cei ce au ocupat insulele Kurile si Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai putin decit primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur si Manciuria. Altii ii considera pe acesti ainu (Carpato-Dunareni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toata Asia, caucazienii care au sosit in Mongolia de azi si trecind peste strimtoarea Behring se raspindesc pe teritoriul celor doua Americi, teorie sustinuta de descoperirea in 1958, pe coasta Ecuadorului a unor vase ceramice asemanatoare cu ale ainu. De ce nu, Carpato-Dunarenii, Arienii, Pelasgii, Ainu ori cum vreti sa-i numiti pe acesti stramosi, sa nu fie aceiasi sugerati de “Legenda Omului Alb”, “Barbosul blond” care a sosit in Mexic si Peru cam in aceeasi perioada, cu 5000 de ani in urma… Aparent si Carpato-Dunarenii Ainu, atunci cind au invadat Japonia, au intilnit o populatie cunoscuta drept “Cultura Jomon”, despre care marturiile sint sporadice si incomplete.

 Izgoniti de yayoi-ii veniti de prin Coreea in jurul anului 300 A.D., ainu au fost imprastiati, decimati, sau mai corect spus, “asimilati”, japonezii aducindu-si cu mare dificultate aminte despre “acei oameni albi” pe care i-au gasit in insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14000 de ainu mai traiesc si in ziua de azi in mici satucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar “interesul stiintific” in ceea ce priveste originea acestora nu exista si se pare ca nu pasioneaza pe nimeni.

 Incepind din secolul 19 A.D., oamenii ainu au adoptat vestimentatia traditionala japoneza. Limba lor nu a fost studiata, fiind considerata de “cercetatorii” japonezi “de neclasificat”. Sa speram ca intr-o buna zi, un “om”, un urmas al acestor Carpato-Danubieni va avea situatia materiala si dorinta stiintifica sa cheltuiasca niste mii de dolari pentru a face acel test de arheologie moleculara — PCR — de confirmare a amprentei genetice (“genetic blueprint”) a acestora. Daca astazi masina de PCR costa citeva mii de dolari si are marimea unui cuptor cu microunde, se preconizeaza ca in viitorul apropiat marimea unui asemenea aparat sa nu o depaseasca pe cea a unui palmtop computer (computer ce poate fi tinut in palma). Acest lucru ar permite transportarea sa la locurile de cercetare, informatiile culese putind fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce compara datele introduse cu mii de alte aprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase si civilizatii. Va spun toate acestea pentru a va intredeschide o usa spre viitorul apropiat al arheologiei moderne.

 Asa ca, oamenilor ainu Carpato-Dunareni, mai aveti de asteptat… daca nu veti disparea, pina cind cineva va fi interesat de civilizatia voastra, a noastra!

Parlamentul japonez a recunoscut oficial vineri enigmaticul popor indigen ainu, care traieste din vechi timpuri in arhipelagul nipon, dar care a fost privat pana in prezent de o existenta legala, relateaza France Presse, Kyodo si Reuters. Documentul, ce nu are un caracter constrangator, face apel la executivul de la Tokio sa ia masuri “imediate” pentru a-i sprijini pe membrii ainu, care se numara actualmente printre cei mai saraci locuitori din Tara Soarelui Rasare. Aceasta recunoastere oficiala, noteaza Rompres, intervine in contextul in care Insula Hokkaido, unde traieste majoritatea populatiei ainu din Japonia, va gazdui intre 7 si 9 iulie summitul G8.

Rezolutia, votata si adoptata in unanimitate de alesii formatiunilor de la putere si din opozitie, a afirmat, in premiera, ca etnicii ainu “sunt un popor indigen cu propria lor limba, religie si cultura”. “Daca tara noastra vrea sa joace un rol fruntas pe scena internationala, este crucial ca toate populatiile indigene sa-si poata apara onoarea si demnitatea si sa-si poata transmite cultura si mostenirea generatiilor viitoare”, se mai subliniaza in documentul adoptat vineri de Dieta.

In ciuda faptului ca, in mare parte, aceasta recunoastere nu are decat valoare simbolica, ea deschide totusi calea catre un ajutor in domeniul educatiei si al angajarilor. Doar 17% dintre reprezentatii acestui grup etnic restrans au absolvit o universitate, adica de doua ori mai putin decat media nationala. Purtatorul de cuvant al executivului, Nobutaka Machimura, a declarat ca guvernul va respecta rezolutia parlamentului, insa nu a evocat masuri concrete de sprijinire a membrilor ainu.

Ainu (denumiti si Ezo in textele istorice) populeaza Hokkaido, insulele Kurile si o mare parte a Sakhalinului. Despre originea acestui popor, care numara in prezent aproximativ 150.000 de suflete, nu se cunosc prea multe, cu toate ca exista numeroase teorii pe aceasta tema, de la cea caucaziana si mongoloida pana la cea care cauta obarsia acestei populatii in Oceania sau care considera ca ainu reprezinta pur si simplu o rasa solitara. Testele ADN efectuate recent sugereaza ca ainu ar fi descendentii stravechii populatii Jomon din Japonia. Un alt aspect enigmatic care caracterizeaza cultura ainu este acela ca membrii sai nu au un alfabet, lipsindu-le astfel limbajul scris. Limba ainu este deasemenea extrem de originala, cerectatorii nereusind sa stabileasca nicio inrudire intre ea si alte limbi.

Sursa : ziua.ro

Journey to the Hollow Earth.Pamantul gol.Video documentar.

Calatorie in centrul pamantului.Pamantul gol.Journey to the Hollow Earth

Documentar video.

Sfinti ciudati in religia crestina !

10. Sfanta Gertrude de Nivelles – Sfanta care patroneaza surifobia (frica de soareci) 

Sfanta Gertrude a fost nimeni alta decat fiica cea mai mica a Binecuvantatului Pepin I de Laanden si a Binecuvantatei Ida de Nivelles. Pe langa aceasta ascendenta ilustra, Sfanta Gertrude era sora buna a Sfintei Begga. Inca din anii fragezi ai copilariei, Gertrude a fost o fetita dedicata rugaciunilor si vietii religioase. In adolescenta isi dorea cu ardoare sa devinacalugarita, prin urmare, a refuzat propunerea de casatorie venita din partea unui nobil bogat. Dupa moartea tatalui sau din anul 639, la sugestia Sfintei Amanda de Maastricht, Gertrude construieste doua manastiri la Nivelles. Devenitastareta la varsta de doar 20 de ani, Gertrude se va retrage pentru tot restul vietii sale in incinta complexului monahal din Nivelles. Sfanta Gertrude a ramas in memoria populara pentru ospitalitatea aratata fata de pelerini, alaturi de sprijinul acordat calugarilor irlandezi. Sfanta Gertrude i-a dat o bucata de pamant Sfantului Foillan, loc pe care acesta a construitManastirea din Fosses. In anul 656 a renuntat la staretie in favoarea nepoatei sale, Sfanta Wilfetrudis, alegand sa-si petreaca tot restul vietii studiind Scripturile. In credinta catolica se crede ca Sfanta Gertrude are puterea de a goni soarecii si sobolanii care se adapostesc in case si hambare, iar pomenirea sa in rugaciuni duce la vindecarea de frica irationala de soareci (Surifobie).

 

9.Sfanta Scholastica – Sfanta patroana protectoare impotriva convulsiilor 

Sora mai mica a Sfintului Benedict, Scholastica si-a consacrat existenta slavirii lui Dumnezeu, inca de la varsta de 5 ani. Dupa momentul istoric in care fratele sau, Sfantul Benedict s-a stabilit la Monte Cassino, unde a fondat faimosul ordin al calugarilor catolici benedictini, Scholastica a decis sa urmeze aceeasi cale. In consecinta, s-a stabilit la Plombariola, in apropiera Manastirii Benedictine din Monte Cassino, unde a fondat si condus o manastire de maici. Sfanta Scholastica a decedat in anul 543. Dupa moartea sa, aceasta a fost considerata protectoarea copiilor care sufera de convulsii. Manastirea de maici din Plombariola a devenit cu timpul un adevarat loc de pelerinaj in preajma zilei de 10 Februarie, cand crestinii catolici italieni sarbatoresc ziua sa.

 

8. Sfantul Hubert – Sfantul patron al vanatorii si protector impotriva canilor turbati 

Hubert s-a nascut intr-o familie nobila, fiind nepotul lui Charibert, rege al Toulon-ului, si fiul cel mai mare al lui Bertrand, duce de Aquitania. Tanarul Hubert era foarte pasionat de vanatoare, nicio alta indeletnicire nu-i aducea atatea bucurii si satisfactii precum haituirea si uciderea animalelor salbatice de pe intinsele domenii ale familiei sale.
Momentul revelator al vietii sale a fost cel din dimineata de Vinerea Mare, cand nobilul Hubert urmarea un cerbalaturi de prietenii sai. In apropierea unui izvor, cerbul se opreste epuizat din cauza ranilor. In momentul in care Hubert incordeaza arcul pentru a da lovitura finala, acest tanar nobil are o viziune care-i va schimba definitiv viata. Exact in momentul in care tintea cerbul cu sageata, Hubert vede o cruce inconjurata de o aureola de lumina, asezata intre coarnele cerbului. Extaziat, tanarul Hubert arunca arcul si se intoarce transfigurat la castel. Acolo afla ca sotia sa murise. Netulburat, renunta la toate tilturile sale nobiliare, isi vinde pamanturile, bijuteriile, armele , hainele luxoase, caii si cainii de vantoare. Suma stransa o imparte saracilor din imprejurimi. Nu pastreaza decat hainele de pe el si putini bani de drum. Astfel se infatiseaza la poarta primei manastiri intalnite unde isi petrece restul zilelor lumesti in rugaciune, penitenta si studiu. In perioada Evului Mediu, Sfantul Hubert a fost unul dintre cei mai celebrati si onorati sfinti ai Bisericii Catolice, existand cateva ordine militare care-i purtau numele. Sfantul Hubert este de asemenea patronul vanatorilor, al blanarilor, cojocarilor, crescatorilor de caini precum si protector impotriva turbarii si atacurilor cainilor turbati.

 

7. Sfanta Monica – Sfanta patroana si ocrotitoare a alcoolicilor 

Cea mai importanta sursa de informatii despre viata si activitatea Sfintei Monica este reprezentata de scrierile fiului sau, Sfantul Augustin de Hippo. Aceasta sfanta de origine berbera era nascuta insa din parinti crestini, undeva in nordul Africii in preajma anului 331. In tinerete a fost casatorita cu un pagan cu apucaturi violente pe nume Patricius. Fire blanda, pioasa si iertatoare, Monica s-a rugat toata viata sa pentru indreptarea siconvertirea sotului sau, care intr-un final a acceptat sa devina crestin doar pe patul de moarte cand a constientizat viata sa plina de pacate. La fel s-a intamplat si cu fiul sau, Augustin, care in urma rugaciunilor mamei sale a renuntat la o viata plina de excese bahice si orgii, pentru a deveni intr-un final o persoana sfanta.
In tineretea sa, Sfanta Monica a fost ucenica Sfantului Ambrosie din Milano, el insusi un fost alcoolic. Din acest motiv, Sfanta Monica este considerata patroana si salvatoarea celor cazuti sub patima betiei, fiind pomenita in rugaciuni indeosebi de femeile ai caror soti nu se pot desprinde de viciul alcoolismului.

 

6. Sfantul Dominic Savio – Sfantul patron al micilor infractori si al delicventei juvenile 

Dominic Savio a vazut lumina zilei pe data de 2 aprilie 1842, in casa fierarului Carlo Savio, din apropierea orasului Torino. Cu toate ca era cel mai mic dintre cei 10 copii ai familiei Savio, Dominic a fost atras de Bisericainca de la cea mai frageda varsta. La doar 5 ani, acesta canta deja in corul copiilor de altar. Pe intregul parcurs al scurtei sale vieti, Dominic a fost un discipol constiincios al Sfantului Giovanni Bosco. Imediat dupa implinirea varstei de 12 ani, tanarul Savio a fost primit in Scoala de Oratorie, institutie a Bisericii Catolice, care trebuie absolvita de orice candidat la preotie. Dominic a fost un copil manierat, bun la suflet si milostiv. Din nefericire suferea de pleurezie, fapt ce a dus la decesul sau, petrecut la varsta de de doar 15 ani. Ultimele sale cuvinte au fost :
“Nu va intristati, nu aveti de ce, vad in aceste momente niste lucruri atat de frumoase incat nu am cuvinte sa le explic”.
La scurt timp dupa moartea sa, se petrec unele miracole atribuite de catre credinciosi gratiei si binecuvantarii sale. Minunile li se intamplau tuturor celor care se rugau tanarului pios decedat inainte de vreme, astfel incat in anul 1950, Dominic este beatificat, pentru ca patru ani mai tarziu sa fie santificat de cate Papa Pius al XII-lea.Sfantul Dominic este pomenit in rugaciuni de catre parintii catolici ai caror copii au cazut sub influente negative devenind infractori sau au fost cooptati in randul gastilor de cartier.

5. Sfantul Isidor de Sevilla – Sfantul patron al Internetului 

Sfantul Isidor a fost Arhidiacon al orasului Sevilla, inca din anul 601, urmandu-i in functie fratelui sau. Isidor a fost in tinerete invatator, fondator si reformator. Era de asemenea si un scriitor prolific, printre lucrarile sale enumerandu-se un dictionar, o enciclopedie, o scriere despre istoria gotilor, precum si o istorie a lumii de la momentul creatiei pana in zilele sale. Sfantul Isidor a creat o liturghie in mozaraba, slujba care are loc si in zilele noastre in orasul Toledo din Spania, fiind prezidata de al doilea Consiliu din Toledo si al patrulea Consiliu din Sevilla. Sfantul Isidor a fost cel care a introdus opera lui Aristotel in Spania. In anul 1722, pe langa titulatura de Sfant, Papa Benedict al XIV-lea l-a proclamat drept Doctor al Bisericii Romano-Catolice. Mai aproape de zilele noastre, Sfantul Isidor a fost declarat de catre credinciosii catolici drept Sfant patron al Internetului si protector al celor care surfeaza aceasta noua dimensiune a cunoasterii oferita de stiinta si tehnologie.

 

4.Sfantul Brendan Navigatorul – Sfant patron al balenelor 

Fratele Sfintei Brida, Sfantul Brendan a beneficiat in plus de educatia si invataturile Sfintilor Ita de Kileedy si Erc de Kerry. Acest irlandez a fost si prieten apropiat al Sfintei Columba si Sfantului Brendan de Birr, Sfintei Brigitta si Sfantului Enda din Arran. In anul 412, Sfantul Brendan intra intr-un ordin monastic si devine devine unul dintre cei mai iubiti sfinti ai credinciosilor irlandezi. Dupa acest moment, Brendan a construit o serie de chilii in Ardfert, Shankeel, Aleth, Plouaret, Annaghdown si Insulele Inchquin. Intamplarea care a dus la incoronarea sa dreptpatron si protector al balenelor este de-a dreptul fascinanta. Se povesteste ca Sfantul Brendan impreuna cu tovarasii sai de drum, strabatea Oceanul Atlantic imbarcat pe o corabie mica pentru a evangheliza toate insulele intalnite in cale. Cercetatorii istorici au stabilit ca in decursul unei astfel de calatorii, Sfantul Brendan ar fi ajuns chiar si pe insulele din Canada. Intr-o calatorie pe mare, acesta a vazut in zare ceea ce parea o mica insula. A ancorat in apropiere si alaturi de un mic grup de calugari a coborat pe insula unde a oficiat o slujba de Pasti.Dupa ce au aprins un foc pentru a se incalzi, Sfantul Brendan si tovarasii sai au descoperit cu stupoare ca se aflau pe spinarea unei balene.

 

3. Sfantul Rene Goupil – Sfant patron al anestezistilor 

Sfantul Rene Goupil a studiat medicina, iar in anul 1639 s-a oferit voluntar pentru a lucra pe un post de medic in cadrul unei misiuni iezuite din America. Acolo a predicat Evanghelia printre amerindienii Huron. Printre alte activitati, a muncit ca om bun la toate in cadrul misiunii fara a cere nici un ban. In anul 1640 lucra deja intr-un spital din Quebec, Canada, unde era asistantul Sfantului Isaac Jogues. Sfantul Rene a fost capturat si torturatde care amerindienii Iroquezi, dusmanii traditionali ai celor din triburile Huron. Acesta a fost torturat cu cruzime pana cand a murit, deoarece a facut semnul crucii deasupra capului unui copil iroquez. Ceilalti membri ai tribului au considerat ca Rene a facut o vraja copilului si, in consecinta, l-au torturat. Voluntarul care urma sa devina sfant a fost in final ucis cu o lovitura de tomahawk care i-a pus capat chinurilor. Ca urmare a mortii violente de care a avut parte, el este considerat patronul spiritual al pacientilor care urmeaza sa fie anesteziati, precum si al medicilor care administreaza anestezia. Sfantul Rene este primul martir al Bisericii Catoliceinregistrat pe continentul nord-american.

 

2. Sfantul Policarp – Sfant patron protector contra dizenteriei 

Sfantul Policarp a foat convertit la crestinism de catre Apostolul Ioan, al carui discipol va deveni mai apoi. A fost prieten apropiat al Sfantului Ignatie Teoforul din Antiohia.
Policarp s-a distins, printre altele, prin lupta sa contra gnosticismului si a devenit Episcop al Smyrnei (astazi orasul Izmir din Turcia). A fost un lider religios divinizat de popor in decursul primei jumatati a celui de-al doilea secol al erei noastre. Bisericile din Asia Mica i-au recunoscut meritele si l-au desemnat reprezentant pe langa Papa Anicetus, in chestiunea dezbaterilor cu privire la data sarbatoririi Pastelui. La varsta de 86 de ani, Policarp a fost condamnat la moarte pe rug intr-un amfiteatru din Smyrna. Spre stupoarea multimilor si a autoritatilor romane, flacarile nu i-au facut nici un rau Sfantului Policarp. Intr-un final, calaii au primit ordin sa-l injunghie, condamnare care i-a provocat intr-un final, moartea. Marturiile celor prezenti atesteaza primul martiriu al unui Sfant mucenic al Bisericii. Sfantul Policarp a fost multa vreme pomenit in rugaciunile credinciosilor, deoarece i se atribuia puterea de a vindeca bolnavii de dizenterie.

 

1. Sfantul Fiacre – Sfantul patron al bolilor cu transmitere sexuala 

Sfantul Fiacre a crescut intr-o manastire irlandeza, asezamant care in pragul secolului VII constituia o adevaratascoala de invatatura in cadrul unor domenii diverse. Printre materiile studiate, la mare pret se afla cunoastereaierburilor de leac. Secretele plantelor medicinale au fost cercetate cu pasiune de catre tanarul calugar Fiacre. Se spune ca dragostea sa pentru plante, alaturi de fervoarea credintei sale au dus intr-un final la un adevaratmiracol, cand toate plantele din manastire au crescut doar in dreptul chiliei sale. Spre sfarsitul vietii sale, Sfantul Fiacre s-a stabilit in Franta unde a primit o bucata de pamant din partea Sfantului Faro de Meaux, pe atunciEpiscop al Frantei. Pe acel loc, Fiacre si-a construit o mica coliba unde acorda ingrijiri medicale gratuite tuturor celor suferinzi, indiferent de sex, statut social sau varsta. Sfantul Fiace a fost pomenit intotdeauna in rugaciunile celor suferinzi de boli cu transmitere sexuala, fiind in acelasi timp sfantul patron al gradinarilor si al…taximetristilor!

Sursa: Listverse

Misterele Lunii

1.Originea astrului nopţii a fost întotdeauna un mister. Este oare Luna desprinsă cândva din masa Pămîntului, poate chiar din marea groapă a oceanului Pacific_Sau poate este ea o soră mai mică a Terrei, desprinsă în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani-odată cu globul planetei noastre-din marea nebuloasă a sistemului solar aflat în plină organizare gravitaţională ameteriei respective? Este oare Luna un corp cerestru format în altă parte a sistemului planetar, sau… poate …chiar în altă parte a Galaxiei…, ce a fost prins ulterior de gravitaţia terestră?
Treptat, specialiştii noii ştiinţe a selenologiei au părăsit ideea “ ruperii “ Lunei din corpul globului pământesc, întrucât bogata recoltă a monstrelor de sol aduse de expediţiile americane şi sovietice, a venit să susţină o altă origine a satelitului natural al Terrei. De fapt, s-a plecat în primul rând de la un argument teoretic, specialiştii stabilind că la astfel de ruperi, masele corpurilor astrale respective ar trebui să fie în raport de 9 la 1; dar masa Lunei este numai a 18-a parte din masa globului nostru!

Mai evidente au fost însă rezultatele analizelor de monstre chimice şi compuşii acestora ce domină în compoziţia solului lunar. Cele câteva sute de kilograme de roci aduse cu greu din diferite locuri ale suprafeţei selenare au demonstrat faptul că elementele preponderente sunt: calciul, siliciul, aluminiul, magneziul; surpriza a fost constituită însă de abundenţa titanului, care pe planeta noastră este suficient de rar; dealtfel chiar şi procentele de uraniu, thoriu, stronţiu şi bariu s-au demonstrat a fi mai ridicate decât cele întâlnite în materia terestră. Faptul că luna are mai puţin fier şi plumb decât structura masei Pământului a contribuit şi el la acceptarea formării separate a Lunii, în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani.

2.O altă mare întrebare, rămasă în parte neclarificată, se referă la viaţa geologică a globului selenar. În cursul miliardelor de ani, acesta s-a răcit oare total, sau mai are poate o inimă fierbinte -un nucleu central topit-, în stare să alimenteze activităţi vulcanice? Judecând după valoarea foarte redusă a intensităţii câmpului său magnetic şi după o anumită linişte a straturilor din profunzime zona centrală a Lunii ar trebui să fie rece. Dealtfel, s-a stabilit în principiu şi faptul că ultimul mare val de lavă bazaltică a fost împins din adâncimi acum 3-3,3 miliarde de ani. Anumite zone cu lavă răcită la suprafaţa solului, care ar avea vârste mai recente, sunt puse pe seama căderii unor corpuri meteoritice grele, în urma impactelor respective fiind împinse spre suprafaţă însemnate mase de roci topite instantaneu. Taina căldurii interioare a globului selenar, care a generat numeroase discuţii contradictorii între diferiţi cercetători, a condus la determinarea prin diverse metode de studiu. Astfel măsurîndu-se modificările câmpului magnetic spaţial generat de Soare, sub influenţa masei Lunii, specialiştii respectivi au putut stabili caracteristicile magnetice ale astrului nopţii; apoi pe această cale, s-a dedus treptat temperatura întregului glob selenar şi in fine temperatura intregului glob selenar şi în fine temperatura profunzimilor. Concluzia trasă prin intermediul metodei respective a fost aceea că la mare adâncime, Luna este cu mult mai rece decât Pământul (la Lună=327,5 C ; La Pământ =3600-6000 C). Determinăriile respective au permis să se afirme că Luna ar fi fost un corp suficient de rece încă de la începutul existenţei sale. Măsurătorile directe efectuate de către diferiţi cosmonauţi ,care au avut şi această sarcină în programul lor, au oferit date care sprijină, în continuare ipoteza nucleului rece; astfel, termo-metrele plasate de aceştia la nivelul solului prezentau valori în jur de 67 C; după introducerea acestoa în foraje mici, la adâncimi de 2 metri valoarea măsurată era de numai 15 C. Numai într-un singur loc la poalele munţiilor Apenini, în forajul făcut de cosmonauţii David Scott şi James Irvin valoare a fost ceva mai ridicată totuşi de 3 ori mai mică decât pe Pământ deşi radiaţia solară era cu mult mai fierbinte. Şi astfel oamenii de ştiinţă au convenit să considere Luna un ….corp rece.

3.Fenomene ciudate…
Ca urmare a sesizării prin observaţii telescopice asupra producerii pe Lună a unor lumini stranii “Societatea astronomică regală” din Anglia a organizat începând din anul 1867, peste 2000 de observaţii sistematice care au avut scopul de a elucida taina jocurilor luminoase semnalate. Problema a rămas însă fără explicaţii. Dar în anul 1950 cunoscutul selenolog H P Wilkins comunică în mod public că pe Lună au reapărut fenomene luminoase de scurtă durată. Peste câteva săptămâni existenţa fenomenelor era să fie confirmată fiind atribuite erupţiilor vulcanului Aristarchus. Din 1963 până în iulie 1969 au fost apoi semnalate fenomene luminoase unele având culoare roşie (craterele Herodot şi Gassendi) iar altele de un alb strălucitor (Tycho).
Dar după două luni, astronomii cât şi corpul  tehnic al NASA erau din nou în alertă ziarele relatând “Unul dintre astronauţi umblând pe Lună. În fund se vedea pâlpâirea unei lumini, a cărei provenienţă nu este încă explicată “.
Dar fenomenele luminoase de pe satelitul natural al Terrei par a fii cu mult mai stranii decât ar rezulta din simpla citire a presei. Misterul lor a devenit evident cînd unii astronomi au relatat în mod deschis despre observaţiile lor asupra unor deplasări şi respectiv a unor survolări ale solului lunar de către anumite surse luminoase, ca şi cum acestea ar fi fost, de fapt, nişte obiecte luminoase. În cadrul observaţiei sale din 30 martie 1950 Wilkins sesizează efectul respectiv ca fiind o formă luminoasă ovală ce se află în deplasare. Revista de specialitate ştiinţifica Sky and Telescope a publicat un ciudat document fotografic obţinut de astronomul Curtis; aceasta prezenta o neobişnuită formă de cruce luminoasă surprinsă în apropierea craterului Parry, ale cărei braţe măsurau câteva mile.
Ar putea să existe vreo legătură între straniile fenomene luminoase observate de-alungul deceniilor în interiorul unor cratere lunare şi respectiv luminile sau mai bine zis –formele luminoase-remarcate ca survolând solul selenar? NASA a facut public un comunicat de la bordul navei Apollo 14. ”Rossa a anunţat centrul de urmărire a zborului că noaptea trecută a văzut în interiorul navei licăriri luminoase neobişnuite; am văzut ceva ca două stele sclipitoare, sau ca doi meteoriţi separaţi printr-un unghi de aproximativ 3 grade”. Doi ani mai târziu se face public un alt comunicat de la bordul navei Apollo 17:”Cei trei astronauţi americani aflaţi în drum spre Lună au anunţat că pe tabloul de bord nr.2 al cabinei spaţiale s-a observat un semnal luminos însoţit de un semnal sonor. Câteva secunde mai târziu, ele au dispărut fără ca astronauţii să fi putut să discearnă natura lor.”
De sigur că astfel de prezenţe ale unori “meteori luminoşi” în spaţiul restrâns al unei cabine spaţiale, care produceau în plus şi efecte sonore, au impresionat la timpul respectiv pe acei oameni temerari care făureau epopeea cosmică terestră; dar imposibilitatea reală a acestora de a determina structura şi cauza apariţiei lor într-o navă total etanşată şi puternic ecranată pentru multiplele radiaţii din spaţiu extraatmosferic prin pereţii metalici masivi, a fost completată şi de o listă de posibilităţi, la fel de reală, de interpretarea din partea specialiştilor de la sol; în fond, cu toţii se aflau în faţa unor fenomene cu totul neobişnuite, imposibil de studiat în rapida şi îndepărata lor manifestare.