Legenda Vascului

Majoritatea oamenilor asociaza vascul cu sarbatorile de iarna si mai ales cu traditionalul sarut pe care il primeste oricine este ”prins” sub crenguta de vasc.

Adevarul insa este cu totul altul. Vascul, considerat acum o planta reprezentativa a sarbatorilor de iarna, a fost mai intai un simbol religios pagan, cu sute de ani inainte de aparitia crestinismului.

 

Druizii il vedeau ca pe un simbol sacru ce avea atat puteri magice cat si proprietati de vindecare. Pentru stramosii nosti, vascul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor si animalelor, era un mod de protectie importiva vrajitoarelor si aduce noroc. De fapt, planta era atat de sacra pentru druizi, incat, daca doi dusmani de intalneau din greseala sub un copac in care crestea vasc, isi lasau armele, se salutau si faceau un pact de pace pana a doua zi. Cand gaseau vasc crescand intr-un stejar, druizii il taiau cu un cutit de aur si aveau grija ca planta sa nu atinga pamantul, pentru a nu-si pierde proprietatile sacre. In aceeasi zi, sacrificau doi boi pentru a sarbatorii evenimentul norocos. O alta traditie era ca in ce-a de-a sasea noapte cu luna, preoti druizi imbracati in robe albe sa taie special vascul ce crestea in stejar.

 

Mai tarziu, ritualul taierii vascului a inceput sa simbolizeze detronarea regelui de catre succesorul sau. Vascul se aduna atat la solstitiul de vara cat si la cel de iarna. In Evul Mediu si mai tarziu, ramurile de vasc se atarnau de tavan pentru a apara casa si proprietarii sai de spiritele rele. In Europa, ele se asezau la intrarile in casa si in grajduri, pentru a tine la distanta vrajitoarele.

 

Din cauza ca fusese atat de important in culturile pagane, vascul nu a fost acceptat la inceput in locurile de rugaciune crestine. Mai mult, nu se stie cu siguranta cum a ajuns planta sa faca parte din traditia sarbatorilor de iarna.

 

Obiceiul de a atarna cregute de vasc provine fara indoiala din traditia druizilor de a lasa armele si de a se imprieteni de cate ori se intalneau sub un copac in care crestea planta.

 

De asemenea, se credea ca vascul poate stinge focul, idee nascuta din credinta straveche conform careia planta era adusa de fulgere pe ramurile copacilor.

 

In unele zone din Anglia si Wales, fermierii dadeau o tufa de vasc primei vaci care nastea de anul nou; se credea ca acest obicei aduce noroc si prosperitate intregii cirezi.

 

In unele zone din Anglia, vascul trebuie ars dupa 12 zile, daca nici unul din cuplurile care s-au sarutat sub el nu se casatoresc.

 

Vikingii credeau ca vascul are puterea de a invia mortii. Ei credeau ca Balder, fiul lui Frigga, zeita iubirii si frumusetii, a fost omorat de zeul raului, Loki, cu o sageata din vasc otravita. Frigga l-a plans atat de mult pe fiul ei, incat lacrimile sale au transformat fructele rosii ale vascului in bobite albe, si Balder a inviat. Frigga a fost apoi atat de recunoscatoare incat a schimbat reputatia urata a vascului, facandu-l simbolul iubirii si al pacii.

In imperiul asirian si in Babilon, in jurul secolului al IX-lea i.Ch., fetele necasatorite se inchinau zeitei frumusetii si iubirii stand sub ramurile de vasc care impodobeau templul.

 

Pornind de la credinta celtica in puterea vascului, romanii obisnuiau sa se sarute sub vasc pentru a pecetlui o logodna; obiceiul era considerat a fi foarte important, ca un legamant care nu poate fi rupt niciodata, mai ales ca pentru romani, logodna era mult mai importanta decat casatoria.

 

Anglo-saxonii asociau puterile vascului cu legenda zeitei iubirii, frumusetii si fertiitatii, Freya. Conform acestei legende, orice baiat trebuia sa sarute o fata cu care se intalnea din intamplare sub vasc si sa rupa o bobita din tufa respectiva dupa aceea.

 

Scurta descriere

Vasc este denumirea data mai multor specii de plante diin familiile Loranthaceae sau Viscaceae. Vascul de Craciun face parte din speciile din Europa, anume Viscum album. Este o planta care creste incet, sub forma unei tufe atarnatoare, de culoare verde-galbuie, care se gaseste pe ramurile copacilor, chiar si la 4-5 metri inaltime. Florile mici, de culoare galbena apar toamna tarziu, si fac loc aproape imediat fructelor albe.

 

Originile numelui

Numele obisnuit al plantei – mistletoe – provine din credinta ca vascul se inmulteste prin excrementele pasarilor: pe vremea aceea oamenii observasera ca planta crestea numai pe ramurile copacilor pe care stateau pasarile. ”Mistel” este cuvantul ango-saxon pentru excremente, iar ”tan” inseamna ”ramura de copac”.

 

Prin secolul al XVI-lea, botanistii au descoperit ca vascul se inmultea de fapt prin semintele ingerate de pasari, Una din cele mai tipurii marturii scrise legate de acest fapt dateaza din 1532, intr-un ierbar publicat in Anglia.

 

Inca din cele mai vechi timpuri, planta a fost considerata una din cele mai magice, misterioase si sacre din folclorul european. Vascul era considerat un aparator al vietii, fertilitatii, scut importiva otravurilor si afrodiziac.

Pornind de la ideea ca planta are puteri de vindecare, extractul de vasc este testat ca remediu in tratarea unor forme de cancer. In experientele de laborator s-a descoperit ca vascul minimizeaza efectele negative ale chimioterapiei si stimuleaza sistemul imunitar. In Europa si Asia, extractele de vasc sunt foosite pentru a trata mai multe tipuri de boli, precum artrita, reumatismul, hipertensiunea si epilepsia.

 

Legendele Druizilor.

Druizii au reprezentat elita intelectuala a celtilor. Conform scrierilor imparatului roman Cezar, una dintre cele mai bune surse istorice in privinta druizilor, acestia prezidau sacrificiile publice si private, stabileau practicile religioase, ii instruiau pe cei tineri, judecau toate conflictele dintre state sau dintre persoanele private, judecau crimele, fixau pedepsele, compensatiile de dat si de luat. Druizii erau condusi de un sef, care se bucura de o autoritate incontestabila. La moartea acestuia, locul sau era luat de un alt druid, care se distingea prin merite deosebite. Daca existau mai multi pretendenti egali, se recurgea la un sufragiu si, uneori, chiar la arme. 

Privire de ansamblu 
Se stie despre druizi ca obisnuiau sa se intilneasca o data pe an, intr-un loc special. Aici se discutau toate problemele majore si se luau cele mai importante decizii. Dupa parerea aceluiasi Cezar, doctrina druizilor s-ar fi nascut in Marea Britanie, de unde a fost importata, apoi, in Galia, dar in acest sens nu se poate afirma nimic cu certitudine. 
Druizii erau scutiti de eventuala participare la un razboi, nu plateau taxe, ca restul celtilor, erau scutiti de serviciul militar si nu erau obligati sa efectueze nici una din indatoririle unui celt de rind. Se spune ca religia le interzicea druizilor sa le predea scrierea aspirantilor la acest titlu, dar, in acelasi timp, le recomanda ca pentru nevoile publice sau private sa se foloseasca de alfabetul grec. Aceasta interzicere era sustinuta prin doua puncte de vedere: in primul rind, pentru ca impiedica divulgarea invataturilor lor, iar in al doilea rind, pentru ca, folosind scrierea, neglijau memoria. 
Punctul central al invataturilor druizilor il reprezenta faptul ca sufletul nu se pierde si ca, dupa moartea unei persoane, el trecea dintr-un corp in altul. Conform credintei lor, aceasta idee avea darul de a stimula curajul, deoarece inlatura frica de moarte. 
Druizii se foloseau foarte mult de speculatii legate de astre si de miscarea acestora, privind dimensiunile lumii si ale Terrei, asupra naturii lucrurilor, asupra puterii zeilor si atributiilor acestora. 
In alta ordine de idei, dupa Strabon, un alt invatat antic, clasa intelectuala a celtilor se impartea in trei categorii: barzii (poetii), cei insarcinati cu sacrificiile si divinatia si, cea de-a treia categorie, druizii propriu-zisi, filozofi si teologi, care se ocupau cu interpretarea naturii si a filozofiei morale. Aceasta ultima categorie era considerata de celti ca fiind cea mai importanta. 
Oricit de greu de crezut ar parea, istoria a retinut numele unui singur druid, Diviciacos, protagonist al Razboiului Galiei. Cicero, un alt istoric roman, l-a intilnit la Roma si a mentionat calitatea sa de druid. In rest, identificarea arheologica a druizilor a ramas pina astazi extrem de dificila si, daca nu ar fi existat o serie de monumente megalitice si legendele create in jurul lor, am fi putut spune ca druizii nu au existat niciodata! 

Cuvintul “druid” 
La ora actuala exista doua explicatii pentru cuvintul “druid”. Una dintre ele, a lui Pliniu, spune ca acest cuvint ar fi provenit din galicul “derw”, care semnifica stejar, druidul devenind astfel “omul de stejar”. Cea de-a doua explicatie, a lui Le Roux, spune ca acest cuvint isi are originea in sanscrita, unde “dru” semnifica “des”, iar “vid” – “a sti”, fapt care-i califica pe druizi ca pe niste savanti. 
Druizii jucau un rol important in societate si se spune ca nici macar regele nu vorbea in fata lor. Se ocupau de educatie, de justitie, de medicina, de divinitati si de arte. 
Tinerii aspiranti la titlul de druid isi incepeau educatia de mici si, in general, aveau nevoie de 20 de ani pentru a acumula toate cunostintele necesare. 
Istoric vorbind, responsabili de disparitia druizilor au fost romanii. Druizii au fost interzisi, sub pretextul ca faceau sacrificii umane. A fost o miscare inteligenta a romanilor (deoarece druizii aveau o influenta foarte mare asupra maselor, pe care le puteau manipula), care a fost definitivata mai tirziu de crestinism, cel care a “ras de pe fata pamintului aceasta religie barbara”. De notat este, insa, ca singurul text care vorbea in realitate despre sacrificii umane a fost irlandez-crestin, redactat in latina, si se referea la Sfintul Patrick! 
Religia druida (politeista) a continuat, totusi, sa existe, in clandestinitate, in manastirile crestine (cum ar fi cele benedictine). Elementele traditiei druide, care nu puteau fi scrise, dupa cum am mai subliniat, au fost transpuse prin extensie la crestinism, in special in manastirile celte irlandeze. Numeroase poeme druide au fost adaptate sau cenzurate. 

Sarbatori druide 
Druizii antici celebrau patru mari sarbatori: Imbolc, Beltaine, Lughnasad si Samhain, despre care se crede ca erau mai mult sociale decit religioase. 
Astazi, cei care se considera urmasii druizilor procedeaza la un ritual pentru toate aceste patru vechi sarbatori. Un astfel de ritual are o structura fixa: nu se construiesc edificii speciale pentru practicarea sa, ceremoniile se deruleaza in paduri, in nopti sacre. In general, se procedeaza la aprinderea unui foc in mijlocul unui cerc, in care se plaseaza druizii (notiunea de cerc este foarte importanta, deoarece reprezinta ciclul timpului, eternitatea). Intrarea druizilor in cerc se face prin partea de vest. Druidul multumeste spiritului locului, dupa care face apel la pace. Cercul nu poate fi deschis decit daca pacea domneste in cele patru directii: Est (aerul), Sud (focul), Vest (apa) si Nord (pamintul). In timpul ritualului propriu-zis se rostesc rugaciuni druide. La final, se multumeste din nou spiritului locului, iar cercul se inchide. Acest ritual nu este, insa, decit o copie palida a ceremoniilor antice, a caror urma s-a pierdut undeva in negura vremurilor. 
Vechea sarbatoare druida Imbolc se celebra la 1 februarie si reprezenta sarbatoarea Marii Zeite, ziua in care ea isi prezenta lumii intregi nou-nascutul, pe tinarul Soare. Premisele primaverii erau simbolizate prin aparitia primilor miei. Pamintul era gata pentru a fi arat, iar taranii se asigurau ca uneltele se prezentau in buna stare de functionare. Imbolc era si o sarbatoare a purificarii, in sensul ca oamenii se spalau in mod simbolic pe miini. Irlandezii au preluat aceasta sarbatoare si au cosacrat-o zeitei Brigitt. 
Beltaine se celebra la 1 mai, moment in care se aprindeau doua focuri, iar participantii erau obligati sa treaca printre ele. Sarbatoarea mai era denumita si Focul Frumusetii, in onoarea lui Belenos. Se cinta, se dansa si se faceau coronite din flori pentru alegerea Reginei lui Mai. 
Lughnasad se celebra la 1 august, era sarbatoarea regelui, iar in timpul sau, Lugh, marele rege solar, isi onora mama. Sarbatoarea se tinea in locuri sacre si era insotita de muzica si de diverse jocuri. 
Samhain – 1 noiembrie. Sta la originea Halloween-ului de astazi. In fapt, se spune ca, in noaptea de Samhain, timpul se oprea si ca nu mai existau frontiere intre lumea celor vii si lumea celor morti. Era momentul in care se respectau stramosii. Era sarbatoarea batrinei Cerridwen, care lua asupra sa durerile si necazurile oamenilor. Prin aceasta sarbatoare se marca sfirsitul verii si speranta intr-un an mai bun! 
••• 
Celtii, in general, si druizii, in mod special, au reprezentat un capitol interesant in istoria omenirii, fapt foarte usor de subliniat prin multitudinea de legende care s-a format in jurul lor. Din nefericire, insa, astazi este dificil de stabilit granita dintre legenda si adevar in privinta druizilor, motiv pentru care majoritatea istoricilor sint foarte atenti cu izvoarele pe care le folosesc atunci cind vorbesc despre ei. Indiferent, insa, cit de putine sint datele veridice despre druizi, important este faptul ca acestia continua sa fascineze si sa nasca noi si noi legende in jurul lor, multe dintre ele transpuse chiar si pe marele ecran sau folosite ca sursa de inspiratie pentru o serie de benzi desenate. 

 ——————————–

Druzii, vechii preoţi ai popoarelor celtice, şi-au păstrat până în zilele noastre toate misterele.

Dacă celţii nu au lăsat decât puţine mărturii scrise, druizii nu au aproape nici o moştenire de acest gen pentru istorie. Învăţăturile lor, transmise tradiţional pe cale orală, sunt cunoscute numai prin intermediul scrierilor adversarilor lor istorici sau datorită cronicilor greceşti şi romane. Vagi urme ale tradiţiei preoţilor druizi s-au păstrat, de multe ori deformate, în miturile şi basmele folclorului popoarelor celtice.

Druizii celţi şi brahmanii indieni

Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor, ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate la British Museum numeroase pergamente în care se descrie istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare.

Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es” (cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi legătura cu limbile indoeuropene.

În mod eronat s-a spus că druizii erau preoţii celţilor. Ei erau înţelepţii, sacerdoţii, cei care asigurau spiritualitatea şi continuitatea credinţei; brahmanilor din India le corespundeau druizii celţi şi flaminii romani.

Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente de magie, cunoştinţe despre puterea planetelor, astrologie, studiul fenomenelor naturii şi noţiuni despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simplii reprezentau nişte mijlocitori între ei şi divinitate, care îi învăţau despre natura lucrurilor, eternitatea sufletului, suprimarea fricii de moarte şi cultul zeilor. Druizii vorbeau despre reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau legile ascunse ale naturii, dobândind astfel stăpânirea asupra forţelor acesteia.

Istoria, filosofia, astronomia, medicina sau matematicile constituiau esenţa acestei tradiţii răspândite în locuri retrase, adeseori în inima pădurilor.

Puteri fantastice prin ritualuri secrete

Secretul absolut în care erau păstrate cunoştinţele şi ritualurile druidice avea drept efect amplificarea puterii iniţierii. Câteodată anumiţi discipoli primeau o învăţătură superioară, o iniţiere specială, în insule, ca de exemplu, insula Dumet (în faţa estuarului Loirei) sau Anglesey.

De-a lungul întregii lor istorii, galezii au păstrat o reputaţie de experţi, fiind înzestraţi în special în materie de divinaţie.

Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această „orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi faimosul irlandez Mog Ruith.

Potrivit unei legende irlandeze, „acesta şi-a pierdut un ochi luptându-se cu un viţel din Alpi, în timpul unei avalanşe, şi pe al doilea şi l-a pierdut deoarece a fixat soarele timp de două zile, tot timpul cât a stat pe cer, până a orbit complet.”

Pregătirea pentru a deveni druid dura 20 de ani

Împărţirea societăţii celtice în trei clase: poporul, nobilii (şi războinicii) şi druizii este, probabil, o reminescenţă a străvechii influenţe indo-europene, deoarece se regăseşte identică în împărţirea societăţii indiene în care cele mai însemnate caste sunt cea a preoţilor brahmani şi cea a războinicilor Kshatrya.

Poporul era supus orbeşte nobililor, având o importanţă extrem de redusă, asemănătoare cu cea a sclavilor antici.

Clasa druizilor era împărţită, la rândul ei, în trei ordine: ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor; barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod deosebit, ai poeziei şi muzicii; şi druizii propriu-zişi, iniţiaţi în studii de psihologie şi parapsihologie, psihism şi metapsihism. Mulţi dintre druizii propriu-zişi erau iniţiaţi şi în cele două ramuri ale tradiţiei lor spirituale, fapt care le conferea o pregătire iniţiatică foarte complexă. Dar, toate cele trei ramuri ale iniţiaţilor druizi aveau o orientare de o spiritualitate transcedentală, care domina orice alte preocupări ale lor.

Regula de bază a clasei druidice era non-violenţa. De aceea lor le era interzis portul şi întrebuinţarea armelor. Cu toate aceste, forţa interioară de care dispuneau, dublată de respectul tuturor membrilor societăţii celtice, le conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici cel mai renumit războinic şi nici chiar regele cel mai puternic nu ar fi îndrăznit să se opună unui ordin dat cu cel mai mare calm şi detaşare, sub formă de sfat, de către un druid.

Acest respect şi chiar veneraţie erau împărtăşite şi de adversarii poporului celt. Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe de in, imaculate, druizii puteau merge nestingheriţi peste tot, indiferent de împrejurări, devenind mesageri ai păcii în vreme de conflicte.

Spre deosebire de poporul profan, care cultiva un panteism tolerant la orice asimilare, druizii credeau într-o divinitate unică, căreia nu-i menţionau numele, ci o considerau Unicul Creator a tot ceea ce există.

În domeniul social, druizii vegheau asupra îndrumării spirituale şi religioase a poporului, rezolvau diferendele publice şi particulare şi decideau dacă un individ sau un grup era sau nu vinovat de acuzaţiile care i se aduceau. Pedeapsa acordată era interzicerea participării la ritualul religios, ceea ce echivala cu excluderea din societate. Cei declaraţi vinovaţi deveneau un fel de persoane indezirabile, paria.

Druizii erau conduşi de un şef unic, având o autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce dura în general 20 de ani!

Celţii şi extratereştri

În lucrarea „Celţii şi extratereştri”, cercetătorul modern al vechii civilizaţii celtice E. Coarer-Kalondan Gwezenn-Dana, iniţiat în anumite mistere ale spiritualităţii druidice, realizează un studiu foarte interesant al surselor mitologice (cânturi, poeme, basme) referitoare la acest popor misterios. După descoperirile sale susţinute şi de citate semnificative din surse folclorice, celţii ar fi avut cunoştinţe tehnice foarte avansate, dublate şi de o anumită pregătire psihică, ce se apropie de antrenamentul pentru dobândirea puterilor paranormale şi, în plus, au avut şi întâlniri cu civilizaţii extraterestre care le-au dezvăluit multe din secretele lor.

Ghicirea viitorului

Înainte de a întreprinde o acţiune importantă, druizii observau zborul păsărilor, ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le interpretau. Zborul corbului era un mijloc reputat, „sigur” pentru a prezice soarta unei acţiuni. Irlandezii au numit această pasăre, printr-un joc de cuvinte intraductibil, „druizii-păsărilor”.

Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura angoasele politice şi militare ale elitei cavalerilor. Druidul, prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul lui, protejându-l prin practicile sale. Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din lemn de tisă, acest arbore fiind considerat ca cel mai favorit divinaţiei.

Alţi druizi recurgeau la o roată de lemn, „roata care vâsleşte”, care simboliza principalul atribut al zeului Taranis, Jupiterul galic. Această roată devenea mai mult decât un simbol solar, ea reprezenta roata cosmică.

Arma bacteriologică

Se pare că ei cunoşteau arma bacteriologică, deoarece în multe povestiri se menţionează faptul că atacatorii insulelor celtice era decimaţi de epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp ce se retrăgeau. Dacă apariţia unei epidemi cauzate de greutăţile războiului  ar putea fi posibilă o dată, de trei ori la rând este deja o „coincidenţă” stranie.

Zeii celţi călătoreau în care zburătoare

Întâlnirile dintre celţi şi cei care ulterior aveau să facă parte integrată din mitologia lor, sunt extrem de interesante. Mijloacele de locomoţie ale zeilor erau cel puţin foarte ciudate pentru omul de rând care consemna în poveştile sale întâlnirea dintre oastea condusă de căpetenia celţilor, Cuchulan şi zeiţa Badb: „Ei văzură în faţa lor un car la care era înhămat un singur cal roşu. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiştei îi ieşea prin frunte. În car era o femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică toate roşii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roţile din spate ale carului, măturând pământul.”

Descrierea este uimitoare şi arată clar efortul unui profan de a traduce în limbajul epocii sale ceea ce vedea şi îi era de neînţeles. Evident, „cal cu un picior alerga străpuns de oişte” este o imagine ce nu are nici o legătură cu carele şi caii obişnuiţi, cunoscuţi povestitorului. Dar cum ar fi putut acesta să numească un mijloc de locomoţie când cel mai eficient pe care îl cunoştea era carul?! Mai mult decât atât, la apropierea oştenilor, din motive necunoscute, „femeia, carul şi calul s-au transformat într-o pasăre mare şi neagră care a dispărut în zbor”. Nu trebuie să ne mire această descriere, deoarece în mintea unui povestitor al acelor vremuri, ceea ce zboară nu poate fi decât „pasăre”; astăzi noi numim aparatele de zbor necunoscute – „farfurii”.

Şi pentru ca misterul să fie complet, la plecare pasărea a „spus”: „Grellach se va numi de acum încolo Grellach doluid”. Grellach, în traducere „noroi”, era numele locului unde avusese loc întâlnirea, datorită faptului că era o zonă mocirloasă, pe malul unei ape. Dar Grellach doluid înseamnă „noroi de nesuportat”. Ce a făcut noroiul inofensiv să devină de nesuportat după coborârea carului celest? Un răspuns simplu ar fi impurificarea cu elemente radioactive datorate sistemului de propulsie al carului…

Tancuri-amfibii acum 4000 de ani!

Redăm un fragment dintr-o gesta (poveste tradiţională irandeză): 
„Într-o zi, locuitorii din Connaught s-au adunat pe malurile Shannonului. Ei văzuseră în Shannon două animale ciudate a căror spinare era înaltă cât munţii. Aceste animale se băteau. Din boturile lor ţâşneau jerbe de flăcări care atingeau norii. Lumea dădea năvală din toate părţile la auzul vuietului. Ieşind din apă, cele două animale ajunseră pe mal. Sub ochii mulţimii adunate, din ele ieşiră doi porcheri. Ochal, regele geniştilor din Connaught, le ură bun venit.
- Ce aventuri aţi mai avut? întrebă el.
- Aventuri destul de obositoare, răspunseră ei. Aţi văzut doar singuri ce am făcut. Timp de doi ani am fost transformaţi în animale preistorice şi am trăit pe fundul apei. O să fie nevoie să ne transformăm din nou, pentru ca fiecare să-şi poată dovedi forţa.”

Este de admirat talentul de povestitor al artistului care s-a străduit să redea într-un mod atât de realist-poetic, o bătălie dintre două tancuri amfibii înarmate cu aruncătoare de flăcări.

De altfel, existenţa vehiculelor submersibile este confirmată şi de alte surse. Atunci când Bress (unul dintre conducătorii legendari ai celţilor) a fugit din faţa unei năvăliri duşmane, a fost căutat de tatăl său, Elatha, pe coastele irlandeze, care a folosit pentru aceasta un vas de argint ce naviga pe sub apă.

Efectele muzicii celtice

„Lug, Dagda şi Ogme (trei zei protectori care au luat  efectiv parte la luptele dintre celţi şi invadatori) porniră în urmărirea duşmanilor. Şefii acestora, crezând că sunt suficient de departe pentru a nu mai fi ajunşi, au intrat într-o casă, pentru a mânca. Au aşezat harpa lui Dagda agăţată de zid. Dar Lug, Dagda şi Ogme au pătruns cu îndrăzneală peste ei, surprinzându-i. Dagda se adresă harpei : <<Vino!>>. Recunoscând vocea stăpânului, harpa se desprinse de pe perete şi se întreptă atât de repede spre Dagda, încât în drum ucise nouă oameni. Se aşeză în mâinile zeului care începu să cânte. Acesta a cântat trei piese muzicale care au demonstrat virtuozitatea marelui artist. Prima piesă produse somnul profund al asistenţei, a doua – râs, şi a treia – gemete şi lacrimi. Atunci Dagda interpretă din nou prima piesă şi profitând de somnul tuturor, cei trei plecară teferi din tabăra duşmanilor.”

Aceste trei bucăţi muzicale au rămas celebre în arta celţilor. Chiar în zilele noastre, urmaşii acestora urmăresc să ajungă din nou la această performanţă.

Autorul lucrării „Celţii şi extratereştrii” povesteşte cum a asistat el însuşi la demonstraţia realizată de un harpist breton care a reuşit să adoarmă în câteva minute un băieţel foarte agitat. Piesa interpretată de el nu era nicidecum monotonă şi adormitoare, ci o înşiruire măiestrit interpretată pe note grave, ritmate.

Copilul s-a liniştit ca prin farmec, s-a cuibărit în braţele mamei sale şi, în două minute, a căzut într-un somn adânc din care cu greu a mai fost trezit.

În loc de concluzie

Misterele fascinantei civilizaţii a celţilor, păstrătoare a unei tradiţii de mult apuse şi impregnată de iniţierea spirituală a druizilor, nu pot fi epuizate în câteva articole. S-ar putea vorbi foarte mult despre magia lor ritualică, metodele lor de antrenament pentru dezvoltarea puterilor paranormale, despre locul şi rolul femeilor în societatea celtică, despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde şi, mai ales, despre iniţiatul druid cunoscut lumii întregi sub numele de Merlin (în galeză Myrddin). Legătura sacerdoţilor druizi cu fiinţele subtile ale naturii, supremaţia pe care aceştia o exercitau asupra elementelor fizice, mistificărilor ulterioare referitoare la ritualuri şi sacrificii, toate acestea sunt provocării pe care le lansează istoria încă nedescoperită a vechilor populaţii, din a căror amintire au mai rămas numai legendele…

Sursa : yogaesoteric.ro

Enigmele ruinelor de la Stonehenge.

 

Stonehenge este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire.

Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie (megaliţi - menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de “găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Planul actual al ansamblului

Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă

Anul construcţiei

Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1600 i.C.

Cercetări din 2008 indică perioada construcţiei ca fiind 2400-2200 î.e.n.[1]

Sursa : Wikipedia

—————————————–

IPOTEZA : Stonehenge a fost construit în anul 2300 î.Hr. în Marea Britanie neolitică şi a funcţionat ca centru de vindecare. Informaţiile au fost obţinute de arheologi în urma primelor săpături realizate la monumentul britanic, în ultimii 44 de ani.

 

Descoperirea a fost făcută de doi oameni de ştiinţă britanici, în luna martie a acestui an. Profesorii Timothy Darvill şi Geoffrey Wainwright au fost primii cercetători care au primit permisiunea de a săpa în interiorul monumentului istoric, în ultimii 44 de ani. Ultima aprobare fusese acordată în 1964, informează Daily Mail. 

Cercetătorii au utilizat metoda datării cu radiocarbon pentru a afla exact vârsta celor două cercuri de piatră vânătă din interiorul monumentului neolitic, primele construite acum mii de ani în urmă. 

Echipa de arheologi a descoperit o sută de piese de material organic, datând încă de la construcţia monumentului. 14 dintre ele au fost trimise la Universitatea Oxford pentru a fi datate utilzând metode moderne. Rezultatele finale au arătat că primele cercuri de piatră din interiorul Stonehenge datează din perioada 2400 î.Hr. – 2200 î.Hr.

Cercetătorii britanici susţin că informaţiile obţinute după primele săpături arată că Stonehenge a funcţionat ca centru de vindecare. Cei doi profesori au ajuns la această concluzie după ce au descoperit în zonă un număr mare de cadavre cu urme evidente de boală. Analiza dentară a acestora a arătat că jumătate dintre persoanele respective proveneau din alte zone ale Marii Britanii.

 

sursa : Realitatea.net

—————————–

IPOTEZA : Stonehenge, cel mai celebru si misterios monument megalitic din Europa, aflat in vestul Angliei, a fost un cimitir inca de la originile sale, in urma cu 5.000 de ani, asa cum releva primele datari cu radiocarbon asupra resturilor umane ale corpurilor incinerate. Este pentru prima oara cand mormintele de la Stonehenge sunt datate cu Carbon-14, desi resturile umane au fost scoase la lumina in anii ’50 si conservate la muzeul apropiat de la Salisbury.

Situl Stonehenge “a fost un cimitir de la inceputuri si pana la zenitul sau, in mijlocul celui de-al treilea mileniu inainte de era noastra”, a precizat Mike Parker Pearson, arheolog la Universitatea din Sheffield (Marea Britanie). El conduce proiectul arheologic “Stonehenge Riverside”, cu concursul fundatiei americane a National Geographic, proiect ce se va incheia in 2010. Resturile umane calcinate descoperite in acest “cel mai vechi cimitir” dateaza dintr-o perioada cuprinsa intre 3.030 si 2.880 i.Hr. Au fost supuse analizelor cu Carbon-14 mici bucati de oase carbonizate si de dinti provenind dintr-una din gropile de pe taluzul circular ce inconjoara situl, numita “Groapa lui Audrey”. Pana acum, arheologii considerau ca Stonehenge a inceput a fi cimitir doar intre 2.700 si 2600 i.Hr., inainte de a fi ridicate celebrele blocuri de gresie.

 

Un al doilea sit al cimitirului contine resturile incinerate ale unui adult si dateaza din 2.930-2.870 i.Hr. Cel mai recent mormant din acest grup, cel al unei tinere femei de 25 de ani, dateaza din perioada 2.570 si 2.340 i.Hr. si corespunde perioadei ce marcheaza debutul edificarii blocurilor de gresie. Arheologii estimeaza ca in situl megalitic ar putea fi ingropate circa 240 de persoane (cercetarile fiind efectuate doar pe jumatate din locatie) si sustin ca mortii au fost “persoane foarte speciale”.
Specialistii considera de multa vreme ca Stonehenge a fost fondat de sefi preistorici, poate apartinand unui regat stravechi, si ultimele descoperiri par sa confirme ipoteza. Andrew Chamberlain, specialist in demografie veche de la Universitatea din Sheffield, sugereaza ca Stonehenge a fost locul de inmormantare a membrilor unei singure familii, posibil o dinastie, teoria sa bazandu-se pe faptul ca, la inceput, la Stonehenge au fost putine morminte, numarul lor crescand in cursul secolelor, pe masura ce se inmultea numarul descendentilor

SURSA : Romanialibera.ro

———————————

Ansamblul megalitic de la Stonehenge, situat in campia Salisbury, la circa 130 km de Londra, reprezinta unul dintre cele mai frumoase locuri preistorice din lume si totodata unul dintre cele mai misterioase. Nimeni nu stie exact cum au ajuns pietrele acolo si nici la ce au folosit. Stonehenge devine si mai misterios daca bine cunoscutului cerc de pietre mari, verticale, i se adauga descoperirile mai recente – o fortificetie circulara si un inel ciudat de gropi umpute. La fel de misterios este si modul in care a fost construit Stonehenge. Pietrele verticale si cele orizontale, prin care sunt unite, arata ca sic umm ar fi facute din lemn de catre un templar. In mod cert, pentru oamenii din neolitic, care traiau in Campia Salisbury, ar fi fost mai normal sa foloseasca la constructie lemnul, care se gasea din abundenta, decat piatra, un material rar pe plan local. Si apoi, care este semnificatia tuturor aliniamentelor astronomice descoperite la Stonehenge? A fost momumentul, dupa cum au spus unii cercetatori, chiar un “computer” sofisticat al epocii pietrei cu care se preziceau datele eclipselor? Sau astronomia lui Stonehenge are un sens mai pamantean? 

Cea mai potrivita de a raspunde la aceste intrebari este abordarea cronologica, recapituland ceea ce se stie despre istoria enigmatului Stonehenge. Caci monumental nu a fost construit dintr-o data, ci treptat, si fiecare stadium din evolutia san e poate spune cate ceva.

Prima si cea mai importanta etapa a ansamblului de la Stonenhenge era o constructie mare si rotunda, din lemn, inconjurata de un sant circular. Ramasitele acestei fortificatii, construite intre 3200 si 2700 i.Hr., sunt inca vizibile, in ciuda eroziunilor. Se estimeaza ca ridicatura avea aproximativ 2 m inaltime, 6 m latime si un diametru de circa 98 m. Constructia de lemn din centru este insa mai greu de descries, pentru ca s-a pastrat prea putin din ea. Gropile stalpilor care au ramas sugereaza ca aceasta a fost cam de 30 m in diagonala si ca probabil avea un acoperis din paie. Inca de pe atunci, aliniamentul acestui prim Stonehenge este semnificativ: intrarea principala e indreptata spre sud. Dar destinatia principala a celebrului Stonehenge, la acea data, are mai putin de-a face cu observarea cerului si mai mult cu ingroparea mortilor. Constructia centrala era probabil o capele funerara, in care erau depozitate trupurile inainte de incinerare sau ingroparea lor. La o anumita data, intre 2700 si 2200 i.Hr., au fost sapate cele 56 de gropi, intr-un cerc din interiorul fortificatiei. Sunt asa-numitele “gropi Aubrey”, dupa numele certatatorului de antichitati, John Aubrey, cel care le-a si descoperit. Multe deintre ele contin ramasite umane, dar arheologii au dovedit ca gropile au fost sapate cu mult inainte ca cenusa rezultata, ca urmare a incinerarilor, sa fi fost ingropata cu ele. Nu este, asadar, exclus ca gropile sa fi fost facute cu alt scop. 

Piatra de temelie a computerelor? 
In anii ’60, astronomul Gerald Hawkins a avansat ipoteza ca seria de gropi de la Stonehenge era un fel de “calculator’ al apocii de piatra, destinat prezicerii eclipselor de Luna. El a observat ca datele eclipselor pot fi prezise daca saase dintre pietre sunt asezate, intr-un mod anume, pe sase dintre aceste gropi, si apoi miscate in jurul cercului in cate o groapa pe an.Toata problema este de a stii daca acesta a fost si modul de gandire al contructorilor de la Stonehenge. Elementul essential este numarul 56, iar sistemul nu este valabil pentru un alt numar de gropi. Mai mult, nici un alt monument neolitic nu prezinta un inel de 56 de pietre sau de gropi. Cel mai senificativ dintre aliniamentele astronomice de la Stonehenge este cel care confirma faptul ca intr-o zi de vara Soarele rasare aproximativ deasupra pietrei numite Heel Stone. Totusi la ce au folosit gropile Aubrey? Explicatia cea mai probabila este ca aceste gropi serveau la desfasurarea unor ceremonii in timpul carora aveau loc si o serie de libatii rituale. 
Ca act ritual, libatia consta in gustarea si apoi varsarea unei cupe pline cu vin, lapte, etc., ca un omagiu adus divinitatii sau celor disparuti. Gropile ar fi fost apoi sigilate cu calcarul din zona, pentru a marca astfel locul savarsirii acestui omagiu. 

Modul de contructie – o enigma
Chiar din momentul in care sunt private, celebrele pietre lasa impresia unui incredibil effort de constructie. Pe de o perte, ele au fost construite din stanci de dolerit albastru, grele de 80 de tone, un material excelent pentru confectionarea securilor de lupta, extras din colina Prescelly Hills, din Pembrokshire, aflata cam la doua sute de kilometri departare (ceva mai tarziu, doleritul fiind folosit la cofectionarea pivotilor), iar pe de alta parte, din 81 de bolovani, fiecare cu o greutate de 50 de tone, din granit dur, desprinsi din stanca aflata la o departare de 35 de kilometric de Stonehenge., la Malborough. 30 dintre acesti bolovani au fost apoi ridicati vertical, ceilalti fiind prelucrati in forma de plansee de piatra. 
Nu putem sa nu ne intrebam cum anume a fost efectuata transportarea lor de la cariere, de acum identificate, pana la locul constructiei. Pe timpul vacantei din 1954, profesorul arheolog Atkinson, impreuna cu studentii sai, a reusit sa reconstituie, cu mare truda si cu mijloacele presupuse a fi fost la dispozitia oamenilor culturii vaselor in forma de clopot si totodata creatorii constructiei gigantice de la Stonehenge, transportarea unui astfel de bolovan, de numai sase tone inse. Lucrarile au durat cateva luni, nemaipunand la socoteala timpul afectat pregatirii plutelor, pe care a fost deplasat pe o anumita portiune a traseului, operatiune lasata in seama specialistilor. Totusi tinerii entuziasti nu si-au mai incercat puterile si cu blocurile de 50 de tone… 
Oamenii oranduirii tribale, care au ridicat aceste constructii megalitice, traiau in comunitati relative mici, limitate numeric de posibilitatile de obtinere a hranei: vanatoarea, culesul si pastoritul. De unde, atunci, acele forte umane necesre construirii unor opera atat de grandioase? De unde sutele de barbate voinici, capabili sa miste din loc blocurile de la Stonehenge? Din cooperarea dintre triburi? Putin probabil, pentru ca interesele tribului de la Stonehenge erau limitate la obtinerea materiei prime pentru confectionarea securilor destinate exportului, de pe urma caruia bneficia doar populatia din zona (dupa dimensiunile tarcului de animale, nu prea intinsa), inmormantarea unei capetenii, indiferente neamurilor straine, sau organizarea unei sarbatori fara participarea unui public larg. Sclavul era pe atunci un lux inutil si o greutate in plus, prizonierii erau folositi in modul cel mai economic – la prepararea hranei. 
Sa li se fi permis celor mai puternici barbate ai tribului sa se consacre ridicarii megalitilor sis a lase vanatoarea si celelalte munci in spinarea batranilor si femeilor? Atunci nivelul de viata al tribului ar fi scazut in mod catrastofal. 

Stonehenge – centrul Universului?
Astazi au mai ramas in picioare doar aproximativ jumatate dintre pietrele originale si imaginea locului e foarte diferita de cea de la inceputuri. In 1650 d.Hr. Stonehenge era un loc intunecat, o padure de pietre care aruncau umbre una asupra alteia. Stand in centru, era greu sa vezi mai mult decat niste mici fragmente ale peisajului inconjurator. Cum isi indeplinea atunci Stonehenge rolul de observator al Soarelui si stelelor? Momentul précis si pozitia unui rasarit de Soare depend de locul unde stai si chiar de modul cum iti tii capul. Dar toate aceste indoieli firesti ale unui om din zilele noastre dispar ca prin farmec daca, intr-o dimineata de vara, esti martor la aparitia Soarelui peste Heel Stone, mai ales la punctual culminant al cermoniei, cand axa luminii patrunde in zona umbroasa dintre pietre. Pentru cateva momente, Stonehenge pare sa devina centrul Universului. Intelegi atunci de ce fascinatia sa dureaza in eternitate. 

SURSA : educat.ro