Natura- folosita ca arma de ucidere in masa.

 

Secolul acesta si cel trecut ne-au adus de multe ori bucurie, zâmbet, frica si panica. Am descoperit atât de multe încât nu stim încotro sa ne mai îndreptam. Manipularea meteorologica a devenit un subiect din ce în ce mai abordat în mediile stiintifice, si nu numai. Statele acestei lumi au descoperit o noua “jucarie” pentru “amuzamentul “ colectiv, si anume manipularea naturii în scopuri mai putin ortodoxe, ca sa nu spunem chiar malefice! Printre cartile care ne ofera explicatii, indicii si exemple reale din acest domeniu, este cartea “Razboiul geofizic” – editura Phobos -, scrisa de GI. Bg. Dr. Emil Strainu. Vom prezenta azi, cu amabilitatea domnului Emil Strainu, o parte din arhiva domniei sale privind experimentele militare din timpul  razboiului din Coreea, si nu numai. Asadar, sa-l urmarim!

“În timpul razboiului din Coreea, fortele americane au dus o adevarata campanie de atacare a barajelor nord-coreene. Distrugerea barajelor de irigatii a fost considerata de SUA una dintre cele mai reusite operatiuni aeriene ale acestora. Vremea, ca arma de lupta, nu mai este de mult o utopie sau un scenariu de film, ci un proiect ultrasecret ce poate fi pus oricând în practica. Un jurnalist de la cotidianul german “Frankfurter Allgemeine Zeitung” a intrat în posesia unui document confidential al armatei americane, cunoscut doar de câtiva cercetatori. Documentul se refera la tehnicile razboiului geofizic si în încheiere contine urmatoarea concluzie: “Fortele aeriene americane pot deci sa produca si sa utilizeze când si cum vor fenomenele meteorologice”.

Adversarul secret

“În conditiile actuale, razboiul geofizic reprezinta prin consecintele sale poate cea mai devastatoare forma de razboi cunoscut de omenire. Urmarile sale sunt imprevizibile într-o buna masura chiar si statelor care îl promoveaza. Obiectivul principal al unui astfel de razboi îl constituie stricarea echilibrului om-natura prin dirijarea ordonata a unor calamitati, a unor fenomene naturale în scopul provocarii de distrugeri pe un anumit teritoriu. În timp ce în lume se impun actiuni pentru dezarmare si pentru realizarea unor acorduri multilaterale de pace, în realitate, principalele tari dezvoltate ale lumii care sunt în acelasi timp si super- puteri militare continua sa lucreze la experimentarea aceste arme apocaliptice. Unul dintre atuurile tehnicilor razboiului geofizic îl constituie posibilitatea folosirii acestuia în secret împotriva adversarului fara ca acesta sa stie ca este victima unei agresiuni premeditate. Un alt pericol, deosebit de grav îl constituie posibilitatea intrarii acestor tehnologii în mod voit sau întâmplator în arsenalul gruparilor teroriste. Aparitia calamitatilor si a dezastrelor în diverse zone ale planetei sunt cauzate în primul rând de factori nu atât naturali, cât artificiali. Astfel detonarea unor încarcaturi explozive de mare putere în anumite puncte de îmbinare a placilor tectonice poate realiza cutremure la comanda în anumite zone dinainte stabilite cu exactitate.
Studiindu-se structura si compozitia solului si conformatia reliefului se pot crea artificial alunecari de teren în zonele de interes a fi destabilizate din punct de vedere tectonic si chiar posibilitatea activarii unor vulcani. Ca mijloace de initiere a unor astfel de fenomene comandate se folosesc încarcaturi nucleare (detonate chiar la distante de mii de kilometrii de locul unde se vor declansa seismele devastatoare) sau unde cu oscilatii pe frecvente ultrainalte sau ultrajoase cât si generatoare de particule de înalta energie care reprezinta avantajul ca pot fi amplasate chiar si în cosmos. Cu ajutorul laserelor de mare putere se pot crea adevarate furtuni de foc, iar de la bordul satelitilor artificiali – incendii devastatoare în orice punct al globului ce se doreste pârjolit. Arma meteorologica (componenta a panopliei armelor geofizice) este studiata intens de marile puteri cam de trei decenii încoace.

Seceta comandata si ploile dorite

Conform unor date mai mult sau mai putin oficiale, una din cele mai recente victime ale razboiului geofizic o constituie Coreea de Nord, loc unde foametea face adevarate ravagii datorita unei secete ce dureaza de ani de zile încontinuu, în timp ce la sud la paralela 38, în Coreea de Sud, precipitatiile sunt normale si recoltele bune. În SUA au fost realizate artificial turbulente aeriene, uragane si tornade deosebit de violente, având puteri de ordinul a milioane de gigawati. Cât de importanta poate fi o astfel de tornada creata în mod artificial desprindem dintr-un comunicat unde specialistii americani confirma ca tragedia avionului Airbus A-300 din 11 noiembrie 2001a avut drept cauza o… turbulenta meteorologica inexplicabila. Ca si cum tenebrele pornite de stihiile naturii nu ar fi suficiente, s-au realizat compusi chimici care, raspânditi în zonele de operatii militare si nu numai, solidifica orice combustibil pe baza de produse petroliere, scotând din lupta tehnica militara fara a trage nici macar un cartus si multi prizonieri ce vor deveni o utila forta de munca. Specialistii militari, studiind diferitele tipuri de catastrofe naturale petrecute în ultimele trei decenii pe mapamond, au ajuns la concluzia ca unele dintre acestea nu pot fi explicate daca se iau în considerare numai cauze naturale. Statistic s-a dovedit ca cel putin câteva dintre aceste fenomene aveau o probabilitate aproape de zero de a se produce la locul si momentul când au fost semnalate ca fiind produse din cauze naturale. O întrebare revine obsesiv: de ce s-a folosit pentru realizarea precipitatiilor abundente iodura de argint? Iata o explicatie extrem de simpla data de un specialist francez printr-o experienta la indemna oricui. Dupa cum se stie, norii sunt alcatuiti din vapori de apa. În functie de temperatura la care se afla acesti vapori de apa, ei se pot gasi în doua stari de agregare: lichida (picaturi fine) sau solida (mici cristale de gheata, zapada, grindina). Este posibil sa para ciudat, dar picaturile de apa pot ramâne în stare lichida pâna la temperaturi foarte scazute ajungând la minus 40 de grade Celsius. Acest fenomen poarta denumire de supraracire. Daca aveti la dispozitie un recipient foarte curat pe care sa-l umpleti cu apa pura, din punct de vedere chimic, este perfect. Desi veti ramâne uluiti, poate dupa câteva nereusite veti vedea ca puteti raci apa la temperaturi mai mici de 0 grade Celsius. Este indicat ca pentru racire sa se foloseasca gheata pisata si sare. Când veti reusi presarati pe suprafata apei putin praf, spre stupoarea dumneavoastra veti observa ca apa îngheata instantaneu. Ati creat un început de razboi meteorologic. Atunci când o picatura de apa atinge un cristal de gheata, ea va îngheta instantaneu si la rândul ei ea va absorbi picaturile învecinate. Pe masura ce cristalele de gheata cresc, ele nu mai pot fi retinute în interiorul norului de catre curentii ascendenti si vor începe sa cada (este vorba de procesul ce se produce în atmosfera). Coborând, ele vor încorpora alte picaturi de apa racita si vor creste mai departe transformându-se în fulgi de zapada. Daca pe pacursul coborârii vor întâlni straturi de aer cu temperaturi mai mari de 0 grade Celsius se vor topi si se vor transforma în picaturi de ploaie. Daca straturile de aer traversate vor fi cu mult sub zero grade, atunci picaturile se vor transforma, una câte una, în grindina. Pentru a provoca ploaie este suficient sa însamântam norii cu particule fine care sa accelereze fenomenul descris mai sus în sensul dorit de noi. Practic, este folosita iodura de argint pulverizata de la bordul avioanelor, rachetelor, sau a altor tipuri de aeronave.

Razboiul geofizic se naste în Bucuresti

Bineînteles ca în cursul experimentelor au fost atât reusite, cât si insuccese. În timpul razboiului din Indochina, americanii credeau ca, daca pot interveni asupra unui singur nor, atunci ei vor fi capabili sa dirijeze si sa controleze norii pe suprafete întinse provocând ploi ce aduceau aminte de potopul lui Noe. Din pacate sau din fericire, procesele fizico-chimice ce au loc la nivelul norilor sunt foarte complexe. Astfel, sunt nori omogeni, cât si altii neomogeni ce sunt alcatuiti din straturi reci si calde alternând haotic. În acest caz, însamântarea cu iodura de argint, nu mai are nici un efect. Sigur ca nu este folosita numai iodura de argint, mai sunt folositi compusi si alte substante pe care nu le enumeram aici. Din punct de vedere istoric, prima ploaie artificiala a fost provocata la Bucuresti în anul 1931 de catre cercetatoarea Stefania Maracineanu. Datorita rezultatelor obtinute, Stefania Maracineanu a primit sprijin din partea guvernului francez si a repetat aceste experiente în Algeria în anul 1934, fiind încununate cu succes. Aceste experiente au fost pe larg comentate si apreciate de comunitatea stiintifica, reprezentând ulterior punctul de plecare în cercetarea din acest domeniu. Istoric vorbind, prima ploaie artificiala în scopuri militare a fost provocata în anul 1963 de catre armata americana în Vietnam, iar în anul 1966 tot americanii au provocat ploi torentiale cu urmari dezastruase pentru provinciile din nordul Laosului. Dupa unele date ale presei occidentale, în perioada anilor 1969-1972, trupele americane au practicat un razboi meteorologic secret în sud-estul Asiei.” 

sursa : Gardianul.ro

Cucerirea Americii de carpato-dunareni ??

 O IPOTEZA PE CARE NU O SUSTIN  PRELUATA DE PE  www.dacia.org

        Cum toata lumea stie, Columbus (1451-1506), amiral nascut in Italia , a traversat,  sub patronaj spaniol, “ Marea Tenebrosum”- Oceanul Atlantic. El va descoperi (ori redescoperi) America. Din greseala el a crezut ca a ajuns in Asia – India, asa ca i-a botezat pe localnici “indieni”, creind numai confuzii. Involuntar el a distrus  sfanta credinta de atunci, a trinitatii continentale: Europa, Asia si Africa, descoperind un nou continent de patru ori mai mare ca Europa.

        La nu mult timp dupa el, un alt italian, Amerigo Vespucci (1451-1512) va “redescoperi” si el America de Nord. Dar cine au fost adevaratii descoperitori ai Americii?  Papa Julius II i-a declarat pe indienii americani (amerindieni) drept adevaratii descendenti ai lui Adam si Eva, devenind astfel candidati buni la crestinizare, de catre  misionarii catolici.

        Daca nu vrem sa-l contrazicem pe Papa Julius II, si citand geneza 10:32 – vedem ca ca toti descendentii  rasei umane provin din cei 3 fii ai lui Noe, care au supravietuit potopului din 2.400 idHr, deci cam 4800 de ani in urma ( piramidele egiptene existau pe atunci, dar in ele , sau pe ele , nu s-au gasit semnele unui potop). Dar care dintre fiii lui Noe au ajuns prin America ca sa dea nastere amerindienilor,  nu ne precizeaza nimeni. Cand acel fiu o fi sosit pe acele meleaguri, cum si de ce, este un alt teological mister. Lasandu-i la o parte pe crestini si cautand prin bibliotecile lumii, gasim ca unii ii declara pe amerindieni, descendenti ai babilonienilor. Altii postuleaza ca ar fi urmasi ai egiptenilor or cartaginezilor. Unii ca ar reprezenta unul dintre triburile pierdute ale lui Israel. Nici legendara, cu Atlantida, a lui Platon nu este pierduta din vedere. Astfel ca, se pare ca nimeni nu stie cu adevarat originea amerindienilor.

        Acum 8.600 de ani triburile carpato-danubiene au cucerit Asia ajungand pana in Insulele Japoniei. Mult mai tarziu, in anul 300 dHr un grup de coreeni vor sosi si ei (numindu-se mai tarziu japonezi), si  vor intalni o populatie alba “Ainu”,cu oameni barbosi si blonzi,urmasii carpato-dunarenilor, pe care ii vor decima partial, ca mai tarziu sa-i puna in rezervatiile din nordul insulei Hokaido. O parte dintre acestia vor traversa podul care leaga Siberia si Alaska, trecand peste stramtoarea Bering. Acesti carpato-danubieni vor migra graduat spre Sud, raspandindu-se in toata America de Nord, eventual ajungand in America Centrala si de acolo in Sudul Americii. Observandu-i pe indienii Americii de Nord, ei nu apartin rasei asiatice, mongoloide ori galbene, asa ca ipoteza de mai sus, care de altfel a fost lansata si de altii pare plauzibila.Can de curand ,septembrie 2000, se publica in New York Times un articol despre un craniu, vechi de 9.000 de ani descoperit in America de nord , asemanator cu al populatiei Ainu nu am avut nici un comentariu….

        Dar de ce sa nu ne gandim ca amerindienii provin dintr-un  grup de oameni ce au traversat Atlanticul? Acest ocean Atlantic nu a fost si nu este o asa mare bariera, navigatia pe oceanele lumii facandu-se din vremuri imemoriale. Aceleasi vanturi si curente oceanice ce l-au impins pe Columb au existat si inainte de acesta!

In acelasi New York Times, pe 02 mai 2000 se vorbea despre originea arborelui uman, despre genoame si se spunea ce 20% din populatia amerindienilor nord americani isi au originea materna undeva in spatial nord-estic carpato-dunarean !

Exploratorii, misionarii si soldatii spanioli care au intrat in contact direct cu triburile de amerindieni, in secolele 16 – 17 au auzit tot felul de povesti – legende de la acestia privind originea lor. Descoperim astfel ca numeroase triburi au traditii orale vorbind despre ai lor stramosi, veniti de undeva de peste apa, dintr-o tara indepartata din Est, tocmai de unde rasare soarele (aceste legende sunt in special valabile pentru America Centrala si de Sud si mai putin pentru Nord America, unde migratia pestre stramtoarea Bering, mare parte a anului transformata intr-un pod de ghiata este mult mai evidenta).

Despre manuscrisul Popol Vuh.

Textul Popol Vug a fost scris pe la mijlocul secolului al 16-lea de catre un autor din Guatemala, un maya – crestinizat. El a copiat in limba locala Quiche cu caractere latine un alt manuscris Maya.

Oamenii Quiche-Maya traiesc pe inaltimile muntilor Guatemalei, iar misteriosul manuscris Popol Vuh este unul dintre putinele care au scapat furiei crestinilor civilizatori spanioli  ai acelor timpuri, care considerau ca, orice este pagan este opera diavolului.

Asa ca foarte zelosii preoti crestini au ars orice le-a cazut in cale, cartea sus amintita fiind  gasita la inceputul secolului 18 de catre un calugar, de asta data inteligent, apartinand unui ordin dominican, care functiona in Guatemala. Numele acestui calugar este  Francisco Ximenz.

Ximenz nu numai ca copiaza textul original in Quiche dar il si traduce in limba spaniola.

Dar de fapt ce contine acest text Popol Vuh. Contine descrieri despre migratia, raspandirea stramosilor Quiche (oamenii padurii). Textul vorbeste despre originea estica a acestora, de dincolo de Oceanul Atlantic.… “ei au venit din Est, de la mari distante… ei au trecut marea”… cel putin asa spun in cantecele lor in Popol Vuh. Doar cand oare acesti strabuni ai poporului Maya au sosit si din ce parte a Europei, Mediteranei?

Despre Legenda Maya a lui Votan

Ce este ciudat, este ca Maya le spune misionarilor europeni ca, regatul lor a fost fundat de mult, in timpuri imemoriale de catre un mare conducator venit din Est, nu de un indian ci de un om alb, numit Votan sau Wotan.

        Vechile traditii Maya vorbesc despre acel Votan, care a sosit de peste apa, din Est, ca despre un barbat inalt, blond, cu ochi albastri, insotit de un grup de camarazi, intr-o corabie ca un sarpe. Ei au format primul nucleu  al viitoarei civilizatii Maya.

        Multe alte traditii indiene vorbesc despre oamenii albi ca despre profesorii lor, parintii lor, educatorii lor. Cineva care studiaza cu atentie cultura acestora nu le poate ignora legendele. Chiar mai mult, descoperirile arheologice au aratat imagini de oameni cu caractere fizionomice ne-indiene. Exemple sunt statuile oamenilor albi, barbosi de la Venta (unul dintre cele mai importante locuri ale culturii “olmece”) si, de asemenea, capetele sculptate in piatra, avind o fizionomie cu aspect nordic, pe care le gasim si azi in Bolivia-Tiahuanaco.

        Prin secolul 18 indienii tzeltal din Guatemala ii vor de scriitorului spaniol Ordonezy Aguilar o carte veche, istorica, in limba Quiche. Ordonezy o va numi “Probanza de Votan” – Evidenta lui Voltan.

        In acest important document despre eroul Votan, se spune ca el a venit in America din ordinul unei divinitati, pentru a pune bazele unei civilizatii. Ce este amuzant, se vorbeste de asezarea grupului Votan pe malurile raului Usumacinta din Guatemala cam cu 1000 de ani inainte de aparitia crestinismului (1000 idHr). Multi vor replica, ca aceasta este doar un mit, o legenda, dar ceea ce numim mit, este de obicei, nimic altceva decat interpretarea unui eveniment istoric. In spatele imbracamintei unui mit de multe ori gasim un adevar, asa cum s-a intamplat cu Troia-Iliada.

Privind la istoria de dincolo de ocean

        Ne spune oare istoria europeana ceva despre Votan? Este foarte greu de cautat, veti spune, in special cand acesta trebuie sa fi trait prin 1,100 i.d.Hr.

        Dupa istoria daneza, Votan este cunoscut ca Dan, Danu, Woden sau Odin. El a fost rege atunci demult, la sfarsitul secolului 11, inceputul secolului 10 i.d.Hr.

        Danemarca facea pe atunci parte din provincia Dacia din vestul Europei.

***

        Cel mai mare cronicar al Danemarcei din secolul 12 d.Hr, Saxo Grammaticus in “Gesta Danorum” il eticheteaza pe Odin drept fondatorul regatului Danemarcei spunand ca din el s-au raspandit ca niste canale peste tot fii lui. Literatura teutonica pastreaza si ea pasaje despre calatoria pe apa a lui Voltan, atunci in timpuri uitate. Este posibil ca acest Votan Odin sa fi plantat o colonie in America Centrala, colonie despre care vorbesc legendele Maya. Dar sa ne intoarcem din nou la…. Bibile, Genesis 10:2, unde gasim ca Japeth a avut 7 fii. 6 din ei stim ce au facut, al 7-lea, Tiras pare a fi candidatul, strabunul amerindienilor. Chiar mai mult, se vorbeste despre Tiras ca s-ar fi asezat pe malurile marii Getice (Negre). Unii autori din antichitate considera ca el ar fi chiar parintele tracilor (Thracicus). Astfel, prin sec. I d.Hr, un istoric evreu, Flavius Josephus scria ca Thiras (Tiras) erau numiti cei care conduceau pe Thirasians (dar grecii, dupa venirea lor in Europa, 1,900-1,400 i.d.H., le-au schimbat numele in traci). Astfel ca peninsula Balcanica cat si zona Marii Negre a fost populata de fii lui Tiras. Ei au dat si numele orasului Tyras (Tiraspolul de mai tarziu) de pe Nistru, care nu are nici o legatura cu orasul Phenician Tyr. Din aceeasi zona tracica a Marii Negre a plecat si Votan (indeaproape inrudit cu locuitorii Troiei) pentru a conduce migratia spre Nord-Vestul Europei si cucerirea acesteia pe la sfarsitul secolului II idHr, punand bazele regatului Daciei (Dutche) din Vestul Europei. Triburile Cymbric din Nordul Peninsulei Europene Jutland, lipsite de un conducator, il vor chema pe Votan – descendent al casei regale al Troiei – sa vina  si sa le fie conducator. Votan, raspunzand chemarii acestora, va marsalui cu oamenii lui prin Europa spre Vestul acesteia,  fiind  insotit de Agathyrsi (Thyrsagetae – Tirogetii).

       Elementul Thyrs il gasim de fapt in amandoua numele. Germanii din Scoala lui Eichwald in ““Alte geographie” vor traduce numele de Thyrsagetae ca Getae-Getii de pe raul Tyras (Nistru).

        In “Prose Edda”, scrisa de Snorri Sturluson (1180-1241) din Islanda, se vorbeste despre Votan care avea cu el si un camarad. Snorri ne spune, de asemenea, despre destinatia lor: “Ei au venit din Nord,” din tara numita acum a germanilor. Ca sa incurcam acum si mai mult lucrurile, voi cita din lucrarea unui prieten, Dr. A. Badin, care regret ca ne-a parasit de curand, in cartea sa “Dacia din vestul Europei”la pagina 12 ne vorbeste despre Chronicle Roll sau Moseley Roll, cel mai vechi document al genealogiei popoarelor germane, a aparitiei si a dezvoltarii lor originale, in contextual unei reprezentari simple , traditionale si simboloce. Vedem cum la originea celor 9 grupuri germanice sta Boerinius  cu fii sai:Geate, Dacus, Suethedus, Fresus, Gethinus, Wandalus, Iutus, Gothus si Cinrinicius.

        Acelasi Snorri declara ca Votan, in calatoriile lui pe mare a explorat intreaga lume, lasandu-si descendenti cam peste tot.

        Pe urmasi ai lui Tiras ii gasim si in Scotia, ei numindu-s “Cruitane”, cunoscuti mai tarziu sub numele de “Picts” – pictori. Romanii i-au numit astfel datorita obiceiului lor de a-si picta corpul, de a se tatua. Multi clasici si comentatori medievali confirma relatia dintre Tracii Agatiri – Agathyrsi si Picts.

        Servius si Virgilius, in comentariile lor, vorbesc despre o colonie a agtirsilor – Agathyrsi – emigranti in partea de Nord a Britaniei. In secolul 19 d.Hr scriitorul scotian Dr. James Browne observa ca “Picts sau Cruthneans”, dupa Paslter si Casnel ca si dupa alte vechi manuscrise, au venit din Tracia, cu aproape 1000 de ani inainte de nasterea lui Hristos.

        Putem nota “coincidenta” cu timpul cand a trait Dan (Odin ori Votan) pe pamantul Daciei din vestul Europei. Scriitorii irlandezi vorbesc despre “picts” ca sosind in nordul Britaniei din Tracia pe timpul regelui irlandez, Ghedhe the Heremon, dar asa cum este el dat in analele irlandeze, a fost contemporan cu Odin al Danemarcei si chiar cu regele David al Israelului.

        Astfel Votan cu ai lui camarazi, au trecut Atlanticul spre America Centrala unde au dezvoltat o civilizatie infloritoare, Maya – asa cum ne spun si traditiile locale. Referitor la numele de Maya, tinand cont de originea tracica a acestora, el poate veni de la numele fiicei lui Atlas – Maia, nume foarte popular in timpurile antice. Dacii au avut-o si pe Marian – mama florilor de mar care ramanand insarcinata cu o raza de soare va de nastere la cei doi Zalmoxes. Marian- Maria- Maia-Maya.

        Interesant este ca numele Tiras care in sens de zeu tribal era Taras va fi pastrat in secolul nostru, al 20-lea, in centrul Mexicului: indienii Tarascani. Dar sa nu uitam ca si francezii au un Tarascon!

        Arheologii au confirmat ca corabiile erau cunoscute in perioada epocii bronzului in Europa, in acele zile ale lui Votan. Corabiile Dutch-ilor faceau comert din Italia, Grecia, Creta si Egipt, unele aventurandu-se nu numai in Peninsula Scandinava dar si pe o Marea deschisa, ca “Mare Tenebrosum”. Dar nu putem sa-i dam lui Votan toate drepturile de descoperitor al “Lumii Noi”. Alte popoare au traversat Atlanticul si inaintea lui; cand Votan a sosit in Meso-America, cultura Chavin era deja infloritoare in Peru, in timp ce pe coasta Golfului Mexicului, cultura Olmeca era prezenta de mult. Asa ca, nu trebuie sa vedem pe amer-indieni ca avand origine etnica omogena, o singura sursa descendenti ai carpato-danubienilor, ai fiilor lui Tiras. Alte popoare si-au adus si ele contributia, cum ar fi: egiptenii, libienii, phenicii, canaaniti poate si celtii, etc.

        Sa vedem cateva exemplare: prezenta negrilor-africani pre-columbieni este demonstrata de capul colosal de mare “Olmec” care contine trasaturi negroide foarte clare. Asa descoperim prezenta africanilor in America cu sute de ani inaintea perioadei sclavagiste. Indienii i-ar fi spus lui Columb de negrii cu sulite de aur care veneau in mod regulat sa faca comert cu ei. In Mexic, zeul negotului “Ek-chu-ah” este reprezentat ca fiind un negru.

        Phenicienii canaaniti – avizi marinari si negustori, colonizatori ai antichitatii sunt si ei prezenti. Dupa ce au parasit insulele Azore din mijlocul Atlanticului urmatoarea lor directie a fost America. Prin contopirea si absorbirea acestor “calatori” s-au format amerindienii care au inceput sa se aseze prin vaile fertile ale raurilor, ocupandu-se cu agricultura, de-a lungul golfurilor oceanului unde pescuitul era propice. Astfel, micile comunitati s-au dezvoltat in orase. Au aparut grupuri mari de populatii cu organizatii religioase diferite si … lupta a inceput. Ii gasim astfel divizati in: azteci – in Mexic, Maya -in Peninsula Yucatan si Guatemala, si Inca – in Ecuador si Peru. Si ca confuzia descoperirii Americii sa se incurce si mai mult, vikingii sosesc si ei pe aici prin secolul 11 d.Hr avandu-l in frunte pe Leif Ericson. Ei ajung in America de Nord pe care o numesc “Vin Land” venind dinspre Islanda si Groenlanda.

Cercetari recente genetice te fac sa fi mai atent atunci c^nd te “amesteci” in pre-istorie.  Teoria genomului prezentata pentru prima oara, in detaliu, in luna mai 2000 prezinta si originea amerindienilor ( vezi “Originea rasei umane” pe www.dacia.org ).

|n America ne gasim \ntr-o situa]ie mult mai   complex~ decat o simpl~ migrare de populatie. Studiul mitocondrial al dr.Wallace arata ca dintre primelor grupuri din ramurile A, B, C si D gasite la populatia bastinasa nord-americana, A, C, si D se gasesc si in Siberia, sugerand ca principala sursa migratia acestora in America de Nord. Absenta ramurii B in Siberia ne sugereaza sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs in anul 1998, cand dr. Wallace gaseste ramura X, o ramura europeana foarte rara printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa si Sioux. La inceput, el a considerat ca aceasta a aparut in urma casatoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi…pre-columbian (!), avand o varsta intre 15.000 si 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut doua cai de a ajunge in America: una trans-Siberiana, dar nu s-au gasit urmele ei in populatia siberiana; alta trans-Atlantica…acum mai mult de 20.000 de ani!!! Ramura aceasta se gaseste la extrema cea mai de nord a carpato-dunarenilor.

        Civilizatiile sofisticate care s-au dezvoltat in special in America Centrala si de Sud i-au facut pe istorici sa le compare cu cele din Egipt, Mesopotamia si Valea Indusului (ultimile doua fiind de fapt creatia aceluiasi popor carpato-danubian).

 

Valea Mortii.Misterul pietrelor calatoare.

 

Valea Morţii (engleză Death Valley) este cea mai joasă, aridă şi fierbinte depresiune intramontană dinCalifornia meridională (Statele Unite), situată la sud-est de lanţul montan Sierra Nevada, între culmileAmargosa şi Panamint din sudul Podişului Marelui Bazin, fiind parte a deşertului Mojave.

Valea Morţii, având 120 km lungime, are cea mai joasă altitudine din America de Nord, găsindu-se la 85,5 m sub nivelul mării. Deţine, de asemenea, cu valoarea de +56,7 °C1 recordul celei mai ridicate temperaturi din emisfera vestică şi a doua valoare maximă mondială. În zilele de vară, termometrul indică in mod obişnuit 45 de grade Celsius, iar temperaturi de peste 50 de grade Celsius s-au înregistrat adesea zilnic timp de şase săptămâni.

Sursa : wikipedia.org

 

Intr-unul dintre cele mai aride si neprimitoare locuri de pe glob, Valea Mortii, legile fizicii par sa isi piarda sensul dand nastere unui fenomen incredibil. Desi nu exista martori oculari ai bizarului eveniment, urmele de pe sol dovedesc clar ca …pietrele se misca.

Celebra Vale a Mortii din California, Statele Unite ale Americii, reprezinta unul dintre acele locuri cu aspect selenar, in care viata ar parea imposibila. Temut si ocolit de nativi pana la sosirea colonistilor europeni, sistemul californian de vai aride si-a primit numele in 1849. Se pare ca atunci, un grup de cautatori de aur, in tentiva sa de a ajunge la minele de aur din Sacramento, s-a aventurat in traversarea temutei vai.

Desi aparent mai usor decat traversarea muntilor, drumul avea sa se dovedeasca in curand un cosmar pentru cei cativa temerari. Pierzandu-se in desertul interminabil, cautatorii de aur au ratacit timp de 26 de zile pana in momentul in care au fost salvati de catre una dintre iscoadele trimise pentru a gasi o cale de iesire. Se spune ca in momentul in care calatorii au parasit valea, unul dintre ei si-a mai intors odata fata catre pustiul dezolant rostind urmatoarele cuvinte : ‘’Adio, vale a mortii !’’. Astfel a aparut sumbra denumire a vaii.

Si totusi, Valea Mortii nu a fost intotdeauna demna de trista reputatie care o inconjoara. Descoperirile arheologice au aratat ca, daca in urma cu milioane de ani, locul reprezenta fundul unei mari uriase, cu numai 10.000 de ani in urma, valea era o adevarata oaza de verdeata, impanzita de lacuri, mediul perfect pentru primii locuitori ai continentului nord-american.

Pietrele calatoare 
Initial aventurierii si apoi oamenii de stiinta au fost socati de ciudatele urme de pe nisip lasate in urma pietrelor, aparent fara nicio explicatie. Uriasul desert de aproape 800 de kilometri patrati parea sa fie martorul unor fenomene ciudate care facea ca rocile uriase, unele de cateva sute de kilograme, sa se miste in voie de lungul vailor nisipoase.

Zeci de urme, unele perfect drepte, altele urmand forma unui zig-zag bizar, se intindeau de-a lungul intregii Vai a Mortii. Si cum nicio teorie parea sa nu poata oferi o explicatie plauzibila, pseudo-stiinta a inlocuit curand parerile oamenilor de stiinta. Au fost invocati pe rand, vizitatori din din spatiul cosmic, forte magnetice misterioase sau creaturi necunoscute care ar fi salasluit in mediul neprielnic al desertului californian.
Iar ca misterul sa fie si mai adanc, niciun specialist nu a putut surprinde vreodata miscarea rocilor, in ciuda nenumaratelor incercari.

Sursa : descopera.ro

 

Geologul american John Reed a emis parerea ca, rar, atunci cand ploua, apa ingheata, iar vantul poarta placile de gheata formate pe nisip si le taraste pe sol. In acest fel, spune el, se formeaza acele urme. Alt geolog, Paula Messina, sustine ca torente puternice de ploaie, cara cu ele lutul muntos care acopera solul desertului cu un strat lunecos, iar vantul este cel care impinge pietrele pe acest strat. S-a propus chiar ca pe aceste pietre sa fie montate radioemitatoare, dar in 1944 Valea Mortii fiind declarata Parc National, acest lucru n-a mai fost posibil.
Ramane un mister bizar acest dans al pietrelor din Valea Mortii, pentru ca nici una dintre ipotezele emise de cercetatori nu s-a confirmat

 

Valea Morii este un loc cu soare, umed si curat imprejurul anului. Iernile sunt blande si cu furtuni, iar vara este foarte calduroasa si umede. Valea Mortii este unul din locurile cele mai calde de pe Terra, atingand cea mai mare temperatura din USA: 1340F la 10 iulie 1913. Vara temperatura cea mai mare poate fi in jurul a +1200F. Multe precipitatii sunt blocate de muntii Sierra-Nevada din vest, din cauza ariditatii din Valea Mortii. Cantitatea de precipitatii constituie in jurul a 3 cm/an. In Valea Morilor viteza de evaporare este de 1920 mm/an. Temperaturile foarte inalte si umiditatea extrem de scazuta se datoreaza evaporarii intense. Un sfat bun este vara 
de a purta o palarie de soare si haine, care te protejeaza de arsuri.

Valea Mortii cuprinde mai mult de 3,3 mln. ha de desert, cu o rara viata salbatica de desert, complex geologic, locuri istorice. Aici se afla cel mai mare lac din Alaska. Valea Mortii se aseamana cu alte pustiuri din vecinatate, dar este unica prin aceea ca contine cea mai joasa, cea mai calda si cea mai uscata asezare din emisfera de vest. Aproape 550 km2 din suprafata se afla sub nivelul marii. 

Plantele (1000 de specii) si animalele se intalnesc in desertul Mojave. Animalele pot fi observate doar noaptea. Sunt destul de multe soparle, dar serpii se intalnesc foarte rar. 

Valea Mortii a fost denumita de cautatorii de aur, unii dintre care au murit, trecand prin Vale in anul 1849, cand a avut loc febra de aur din California. Originea Vaii tine anume de acesti calatori. Valea Mortii era un obstacol pentru colonisti si mineri, care plecau in California in cautarea aurului. Se cunoaste doar de disparitia numai a unui om, care a avut loc in 1849.

Sursa : ournet.md

Lacurile ucigase.

Exista lacuri de-a lungul Terrei pe malurile carora nu canta pasarile iar copacii nu cresc niciodata. Localnicii le numesc locuri blestemate si le considera apanaje ale diavolului. Oamenii de stiinta au, insa, alta parere.
Lacul Kakhynaidakh din Iacutia zilelor nostre este cunoscut si sub numele de Lacul Diavolului. Apa acestuia este neagra la culoare iar malurile amintesc de un peisaj apocaliptic. Deseori, in apropierea lacului sunt descoperite cadavre de oameni si de animale si nimeni nu a reusit, pana in prezent, sa identifice cauza mortii acestora.
Totul a inceput in secolul XX, atunci cand un pescar a fost martorul ocular al schimbarii lacului. In timp ce isi scotea plasele din apa, pescarul declara ca a auzit un zgomot ca de tunet venind din adancurile lacului, iar apa a inceput, pur si simplu, sa fiarba. Culoarea a devenit brusc neagra iar aerul nu mai putea fi respirat. Daca localnicii au asociat fenomenul cu prezenta diavolului, geologii cred ca se afla in fata unui exemplu tipic de explozie a metanului aflat sub albia lacului.
Un alt exemplu este cel al Vaii Mortii din Kamceatka, Rusia. Cadavre de animale si oameni au fost deseori descoperite pe tot cuprinsul vaii, dar doar recent oamenii de stiinta au putut gasi o explicatie plauzibila. Conform acestora, aerul este saturat de dioxidul de carbon si de hidrogenul sulfurat care au rezultat in ruma activitilor vulcanice. Astfel se explica si simptomele pe care oamenii le au in preajma vaii: senzatie de uscare a gurii, dureri de cap, cresterea presienii sanguine si ameteli.
Poate cele mai cunoscute lacuri ucigase sunt Myos si Monoun din Camerun. Ambele lacuri s-au format in urma cu 500 de ani, ca rezultat al activitatii vulcanice. Gazele toxice continua si astazi sa iasa la suprafata iar cutremerele reprezinta un fenomen cotidian. Orice fiinta vie risca sa isi piarda viata pe o suprafata de mai multi kilometri de la malurile lacurilor. 37 de persoane si-au pierdut viata in august 1987, atunci cand Lacul Monoun, practic, a explodat. In jur de 1800 au fost ucise la 21 august 1986 in conditii similare pe malul lacului Nyos.

Sursa : descopera.ro

 

Cele două milioane de locuitori de pe malurile lacului african sunt în pericol de moarte, în orice clipă, din cauza emanaţiilor de dioxid de carbon şi metan.

 

Trei lacuri africane ascund în adâncurile lor adevărate bombe cu ceas. Lacurile Nyos şi Monoun din Camerun conţin cantităţi imense de dioxid de carbon. În anumite condiţii, acesta poate provoca răbufniri puternice de gaz, adevărate explozii, însoţite de emanaţii toxice.

De asemenea, lacul Kivu, situat la graniţa dintre Rwanda şi Republica Democratică Congo (vezi harta), stochează în adâncurile sale atât dioxid de carbon, cât şi metan.

Eliberarea gazelor în atmosferă ar semăna pur şi simplu moartea printre locuitorii de pe malurile sale. Kivu, pentru a nu deveni „un lac ucigaş”, aşa cum sunt considerate Nyos şi Monoun, ar trebui să fie supus unui proces de exploatare a metanului pentru transformarea gazului în electricitate.

În noaptea de 21 august 1986, pe o rază de 30 de kilometri în jurul lacului Nyos, s-a produs un adevărat dezastru, în urma căruia peste 1.800 de persoane şi zeci de mii de animale şi-au pierdut viaţa.
Nimeni nu îşi putea explica motivul, cu atât mai mult cu cât, cu doi ani în urmă, un fenomen la fel de enigmatic a lovit Camerunul, îndoliind casele de pe malurile lacului Monoun.

Locuitorii de pe malurile lacului Kivu îşi duc viaţa în condiţii de viaţă incerte din cauza gazului care „mocneşte“ în adâncul apelor
Locuitorii de pe malurile lacului Kivu îşi duc …
Atunci, inclusiv oamenii de ştiinţă au ajuns să se întrebe dacă nu cumva lacurile cameruneze sunt, pur şi simplu, blestemate. După o anchetă îndelungată, ce a mobilizat mai mulţi cercetători, misterul a fost elucidat: eliberarea în atmosferă a unei cantităţi imense de gaz carbonic din adâncurile lacurilor a provocat asfixierea locuitorilor din preajmă, în timp ce aceştia dormeau. Astfel se năştea legenda “lacurilor ucigaşe”.

Metanul din lacul Kivu, sursă energetică neexploatată

Lacul Kivu ascunde, în adâncurile sale, circa 300 miliarde de metri cubi de dioxid de carbon, adică de o mie de ori mai mult decât conţinea lacul Nyos atunci când gazul ucigaş a fost eliberat în atmosferă! Mai mult decât atât, se ştie încă din 1940 că apele lacului Kivu stochează şi zeci de miliarde de metri cubi de metan. Acest gaz constituie o inestimabilă sursă de energie pentru cele două ţări vecine, care însă nu este încă exploatată. Pe de altă parte, aceeaşi resursă energetică reprezintă o ameninţare „cu moartea” pentru cele două milioane de persoane care trăiesc pe malurile lacului.

„Un lac nu poate conţine o cantitate nelimitată de gaz în adâncurile sale. Când presiunea gazului acumulat în apă, la o anumită adâncime, depăşeşte presiunea exercitată de cantitatea de apă de la suprafaţă, în adâncurile lacului se formează bule de gaz. Aceastea urcă brusc la suprafaţă şi antrenează apele pline cu gaz dizolvat, eliberând, sub forma unei fântâni arteziene, cantităţi imense de gaz în atmosferă.

Ca să fac o comparaţie, la o scară mai mică, este vorba despre acelaşi fenomen care are loc atunci când deschidem o sticlă cu şampanie”, a explicat Michel Halbwachs, profesor de fizică la Universitatea din Savoie şi specialist în lacurile africane, care a organizat, în acest sens, misiuni pe teren, finanţate de Comunitatea Europeană.

Acelaşi cercetător spune că metanul joacă un rol foarte important în eventualitatea producerii unei explozii. „Fără prezenţa metanului, riscul exploziei gazoase ar fi efectiv neglijabil. Metanul este, practic, detonatorul, iar acest detonator s-ar putea declanşa mult mai devreme decât ne-am putea aştepta”, a adăugat Michel Halbwachs.

Cantitatea de gaz din ape creşte spectaculos

Michel Halbwachs a comparat rezultatele obţinute în urma misiunilor efectuate în teren, între 2002 şi 2004, cu cele efectuate în anul 1970 şi a constatat că, în numai 30 de ani, cantitatea de metan din adâncuri a crescut cu 15 procente. Cantitatea suplimentară de metan va face ca presiunea să crească şi să se ajungă la un punct de saturaţie. Atunci lacul nu va mai putea reţine, pentru multă vreme, gazul în adâncurile sale.

Cercetătorii au căutat să înţeleagă motivul acestei creşteri spectaculoase a metanului din interiorul lacului, într-un timp atât de scurt. Ei au lansat mai multe ipoteze care sunt şi astăzi în dezbatere. „Prima ipoteză este legată de creşterea demografică de pe malurile lacului şi de intensificarea agriculturii. Aruncarea de deşeuri organice în apele lacului ar fi putut favoriza dezvoltarea organismelor acvatice”, a spus Martin Schmid, cercetător la Institutul de Cercetări Acvatice din Elveţia.

Când orga nismele mor, des com punerea lor are loc pe fundul lacului, anumite bacterii transformând materia organică în metan, ceea ce ar acce lera procesul de formare a gazului natural.

Gazul s-a suplimentat din cauza unei sardine?

Unii cercetători consideră însă că practicile agricole şi urbanizarea nu ar fi singurele responsabile de proliferarea organismelor în lac. O explicaţie alternativă, care a declanşat numeroase polemici până acum, este intrarea în scenă a „Limnothrissa miodon”, o sardină originară din lacul Tanganica. Aceasta a fost introdusă de bună-voie în lacul Kivu, la sfârşitul anilor ’50, pentru a remedia absenţa producţiei piscicole. Dezvoltarea rapidă a sardinei – aproximativ 4.000 de tone sunt pescuite anual – ar fi bulversat echilibrul ecosistemului lacului. „Înainte de introducerea acestei sardine, nu existau în lacul Kivu peşti care să se hrănească cu zooplancton.

Odată cu sosirea acestei sardine, estimăm că biomasa de zooplancton s-a micşorat de zece ori, în 50 de ani”, a spus François Darchambeau, cercetător la Laboratorul de ecologie a apelor dulci, din cadrul Universităţii Namur, Belgia. Zooplanctonul se hrăneşte cu fitoplancton. În absenţa prădătorului, fitoplanctonul a proliferat şi s-a sedimentat pe fundul lacului, fără a mai intra în lanţul trofic. Prin urmare, ar fi vorba despre mai multă materie organică disponibilă pentru producerea metanului.

După părerea lui Darchambeau, „acest fenomen nu poate totuşi explica, de unul singur, creşterea semnificativă a catităţii de metan din lacul Kivu”.

Lacul poate ucide în orice moment

Cercetătorii au lansat şi o altă ipoteză : o parte din acest gaz şi-ar putea afla originile în însăşi transformarea dioxidului de carbon în metan, de asemenea, sub acţiunea unor bacterii. Acest tip de reacţie însă necesită prezenţa hidrogenului care nu ar putea proveni din altă parte decât dintr-o erupţie vulcanică sublacustră. Or, oamenii de ştiinţă nu ştiu să se fi înregistrat vreo erupţie pe fundul lacului.

Niciuna dintre aceste trei explicaţii, în parte, nu oferă un răspuns unanim. “Este dificil de prezis cum va evolua concentraţia de metan din lacul Kivu. Dacă originea gazului este de natură biologică, este posibil ca lacul să ajungă la saturaţie până la sfârşitul secolului. Dar dacă acestă acumulare are o o rigine ge olo gi că punc tu a lă, vii toa rele evenimente sunt efectiv imprevizibile”, a punctat François Darchambeau. „În cazul unei explozii gazoase, în jur de două milioane de persoane riscă să se asfixieze”, a spus Michael Halbwachs.

Exploatarea metanului pentru electricitate

Totuşi, lacul Kivu nu este neaparat condamnat să se transforme într-un „lac ucigaş”, datorită unei iniţiative politice, care a început în aprilie anul trecut.

Atunci, Rwanda şi RDC s-au pus de acord să relanseze un proiect de exploatare a metanului din lacul Kivu pentru a obţine electricitate. Această acţiune are menirea de a nu lăsa lacul să ajungă la saturaţie, reducând totodată poten ţi a le le riscuri la care este supusă popu laţia. În fe lul acesta, Rwanda şi-ar asigura electricitatea pe zeci de ani. S-ar reduce astfel nevoia de a folosi sursele de lemn în acest scop, regiunea fiind supusă unui intens proces de defrişare.

Proiecte pentru exploatare

După cele două erupţii gazoase mortale care au avut loc în 1984 şi 1986, studiile au arătat că ambele “lacuri ucigaşe”, Nyos şi Monoun, şi-au reconstituit destul de repede conţinutul de CO2 din adâncuri. Astfel, riscul producerii unei noi catastrofe creşte de la o zi la alta. Accesul populaţiei, pe o suprafaţă de 30 de kilometri în jurul lacului Nyos, este şi acum interzis.

Pentru a preîntâmpina o eventuală explozie, Michael Halbwachs a instalat, între 2001-2003, un sistem preventiv de degazaj artificial al apelor. Apa din adâncuri este aspirată şi aruncată la suprafaţă. În felul acesta, gazul carbonic este eliberat în atmosferă, fără ca acest fapt să constituie o problemă pentru mediu: cantitatea de CO2 este inferioară celei rezultate în urma traficului rutier local. Spre deosebire de lacul Kivu, cele două „lacuri ucigaşe” nu conţin metan exploatabil.

 

 

Lacul Kivu reprezintă în acest moment cea mai mare speranţă a Rwandei de a-şi soluţiona criza energetică. Lacul, împărţit de două state africane, Rwanda şi Congo, are sub el o imensă sursă de gaz metan.

Estimările curente arată că solul de sub Lacul Kivu conţine 55 miliarde metri cubi de gaz metan, echivalentul a 40 milioane de tone de petrol.

Ascuns la picioarele vulcanului activ Virunga, acest lac pare a fi un Eldorado energetic ce stochează în adâncurile sale imense resurse naturale încă neexploatate. Rwanda şi Republica Democrată Congo vor lansa proiecte de exploatare a metanului din lac pentru a obţine electricitate prin arderea acestuia în termocentrale.

Gaze naturale din Africa , în România

Concentraţia mare de metan din lacul Kivu a fost determinată de două precese separate. Unul este de origine vulcanică, iar celălalt este rezultatul procesului de fermentare a sedimentelor care se află pe fundul lacului.

În prezent, a fost finisată deja o barjă lungă de 20 de metri, care poate fi văzută plutind pe apele lacului. Din ea pornesc două braţe lungi ce se înfig pe fundul lacului Kivu şi care vor fi folosite în procesul de extracţie a metanului.

În curând, pe malurile lacului va fi amplasată o centrală modernă, dotată cu două generatoare ce au menirea să convertească metanul extras cu ajutorul barjei în curent electric.

Între Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti, Guvernul Italiei şi cel al Republicii Congo a fost semnat anul trecut, la Roma, un protocol prin care România va avea acces la explorarea şi exploatarea rezervelor de gaze naturale deţinute de Lacul Kivu. Acest document are la bază un protocol iniţial încheiat între Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti şi Compania SCIRA Italia.

Sursa: adevarul.ro

 

Berea si legenda lui Gambrinus, regele berii .

LEGENDA spune cã Gambrinus, regele berii, s-ar fi nãscut în Flandra si cã în tinerete era un simplu mecanic dintr-un atelier de suflat sticla. Îndrãgostit fiind de Flandrine, fata patronului sãu, Gambrinus i-a mãrturisit dorul lui, dar acesta i-a refuzat mâna, pentru cã nu era nici bogat, nici nobil, nici chiar sticlar din tatã în fiu. Atunci Gambrinus decide sã-si curme zilele. Însã diavolul, care îl urmãrea de mult a intervenit propunându-i un pact: sufletul sãu în schimbul averilor celor mai mari timp de 30 ani.

Gambrinus acceptã si începe sã câstige la orice joc de noroc îsi încerca sansa. Devenit bogat, el ceru din nou mâna Flandrinei, care îl refuzã iar, pentru cã nu era nobil. Gambrinus chemã atunci diavolul si se plânse cã a fost înselat. Diavolul îi propuse un nou târg si îl duse si-i arãtã un câmp însãmântat si douã constructii vecine. “Aici ai un teren pe care creste maltul si alãturi o braserie. Te voi învãta sã fabrici ‘vinul de Flandra’, care se numeste ‘bere’si multumitã lui o vei uita pe Flandrina. Îti dau si un instrument muzical caruia nimeni nu-i poate rezista: carillon-ul, care te va ajuta sã te rãzbuni pe toti cei care si-au bãtut joc de tine “.

Gambrinus preparã berea si se duse în sat sã o ofere localnicilor. La început sãtenii au gãsit cã berea era amarã, însã dupã ce Gambrinus s-a apucat sã cânte din carillon s-au încins atât de tare, dansând, cã au început sã-l implore sã le dea tot mai mult de bãut. Succesul bãuturii inventate de Gambrinus depãsi imediat limitele satului, ale regiunii si chiar frontierele tãrii si peste tot unde se bea bere, se cânta din carillon. Regele Flandrei, ca sã-l recompenseze pe Gambrinus, îl înãltã la rang de Duce, Conte si Senior Domn, însã el prefera mai degrabã sã fie numit, asa cum îi spuneau sãtenii lui, “Regele berii”.

Însãsi Flandrina, interesatã acum de titlurile si averea lui Gambrinus veni, în fine, sã-l vadã. Însã acesta un pic cam cherchelit, nici n-o recunoscu si îi oferi o halbã de bere. Atunci Flandrina întelese cã, în fine, Gambrinus o uitase.

Când dupã 30 de ani, la scadentã, diavolul veni sã-i ia sufletul, Gambrinus se puse sã cânte din carillon, pânã ce necuratul, mort de oboseala jocului, îl dezlegã de contract, ca sã se poatã odihni. Gambrinus trãi fericit încã 100 de ani în mijlocul supusilor sãi si când în sfârsit moartea îl ajunse, fu înmormântat într-un butoi cu bere. De aceea mormântul lui nu a putut fi gãsit nicãieri.
***

Când s-a întâmplat aceastã istorie? Nimeni nu stie cu sigurantã. Însã Gambrinus este mentionat pentru prima datã într-un manuscris anonim flamand din 1526, în care se vorbeste de acest personaj care ar fi trãit în Flandra si Brabant, pe vremea lui Carol cel Mare si cã avea obiceiul de a anunta începutul sedintelor de sfat lovind într-o imensã halbã, plinã cu bere.

Dupã alti istorici, precum Dr. Caemans, membru al comisiei de Istorie al Belgiei, “Gambrinus este metateza lui Jean Primus, numele unui duce de Brabant, de origine burghinionã, nãscut în 1251 si omorât în 1295 într-un turnir la Bar. El iubea armele si în realitate nu s-a ocupat niciodatã de bere”. Fiind foarte popular printre producãtorii de bere din Bruxelles, efigia lui a fost afisatã în sala de sedinte a breslei, ceea ce cu timpul i-a creat faima de bãutor de bere si numele de Jean Primus Gambrinus.

Altã variantã povesteste cã acest Jean Primus, mare amator de bere si turniruri, la banchetul ce a urmat victoriei de la Wocringen, dorind sã se adreseze oamenilor lui, a trebuit sã se urce pe 3 butoaie de bere cu o halbã în mânã si sã strige pentru a acoperi vacarmul râsetelor si convorbirilor bãutorilor. Aclamatiile mesenilor care scandau “Jean Primus”, ar fi deformat aceste cuvinte în “Gambrinus”. Mort într-un turnir, datoritã halbelor bãute înainte de luptã, Jean Primus a fost considerat ca “martir al berii”si a devenit patronul breslei braseriei.

În orice caz, oricare ar fi originea numelui “Gambrinus”, ea se întâlneste în nenumãrate locuri din lume, uneori scrisã “Cambrinus”, ortografie consideratã însã de specialisti ca o eroare datoratã unor transcriptii gresite din Evul Mediu sau din perioada Renasterii.

Legenda lui Gambrinus a trecut chiar si oceanul. În Florida, de exemplu, la Miami, un restaurant la modã unde berea pe care o bei este fabricatã chiar în fata ta într-o instalatie ultra modernã asezatã în spatele unor geamuri panoramice, are ca devizã “Where Fun is Always Brewing on the Spot”*. Tot aici, poti citi pe lista mâncãrurilor si bãuturilor oferite, legenda sosirii lui “Don Gambrinus”în Lumea Nouã.

Astfel poti afla cã Regele flamand al berii, împreunã cu tovarãsii lui, în drum spre Italia, unde sperau sã deguste o execelentã pizza, a fost deviat de o furtunã înspãimântãtoare înspre coastele Americii Centrale. Astfel au ajuns la Cancun, pe 5 mai si au descoperit cã bucãtãria localã se potriveste mai bine ca oricare alta cu gustul berii, asa cã localnicii i-au considerat imediat ca fiind adevãrati zei. De aceea data de “5 mai”este sãrbãtoritã peste tot în Mexic, cu care ocazie curg fluvii de bere în toatã tara. Inutil sã precizãm cã restaurantul în cauzã este mexican si a fost inaugurat pe “Cinco de Mayo”.

Din aceastã povestire am aflat cã Gambrinus era mare amator de pizza! Probabil cã asa se explicã faptul cã cel mai faimos si renumit local istoric napolitan decorat cu picturi executate de diferiti artisti din Italia, carte se gãseste în orasul de la poalele Vezuviului, se numeste “Gambrinus”. Numai cã aici, traditia localã o impune, Gambrinus nu mai este o braserie în stilul trditional flamand, ci o cafenea, muzicalã si literarã. Localul unde se gãseste aici cafeneaua Gambrinus are o lungã istorie, artisticã si politicã.

În 1809, cu ocazia creerii pietei din fata Palatului Regal, în epoca regelui Murat, s-a decis constructia unui edificiu impunãtor care urma sã continã diferite ministere si administratii oficiale. Cu timpul parterul edificiului a fost dedicat partial activitãtilor comerciale. Asa s-a instalat “Il Gran Caffe”, devenit în 1890 “Gran Caffe Gambrinus”.

Acest local urma sã marcheze o piatrã fundamentalã în istoria orasului. De fapt spiritul “cafenelei “exista în Napoli încã din anii 1700, pentru cã nenumãrate alte localuri celebre, precum Diodati, Fortuna, S. Apostoli, Caffe dei Tribunali (locul de întâlnire al avocatilor), Caffe Vacca, Cafee d’Italia etc. s-au înmultit de-a lungul secolelor XVIII si XIX.

Însã “Caffe Gambrinus”va juca un rol important, poate datoritã amplasãrii sale, în coltul strãzii Chiaia, între orasul nou si cel vechi, între lumea artisticã si cea a industriei. Tot aici se întâlneau nenumãrate personalitãti politice locale renumite, cum erau Crispi, Nicotera, Bonchi sau elita napolitanã reprezentatã de Colonna, Pignatelli, Salacar, etc.

Drintre artistii si poetii orasului, mare parte erau clienti obisnuiti ai locului, între care Di Giacomo, Bovio, Nichetti si altii. Însã personajul cel mai celebru care a marcat acest local a fost Gabrielle D ‘Anunnzio. Se spune cã pe una din mesele cafenelei, el ar fi scris textul unei cantonete napolitane numitã “A Vuccella”. Tot aici a compus muzica câtorva cantonete, Paolo Tosti, creatorul neuitatului cântec “Marrrechiare”.

Du-te-vino-ul cotidian în localul cafenelei “Gambrinus”era atât de important încât locuitorii orasului îl numeau “Caffe delle sette porte”. Însã în 1885, cafeneaua a închis cele sapte porti. Însà dupã cinci ani, “Gambrinus”s-a redeschis nu numai cu splendoarea regãsitã de altãdatã, dar si cu o nouã tinerete. Atunci a fost executatã decoratia interioarã care mai existã si astãzi, creind ambianta tipicã “in de siecle”, ce face reputatia locului. Mariano Vacca, proprietarul cafenelei vecine, “Caffe d’Europa “, cunoscut pentru calitatea relatiilor pe care le avea în lumea artisticã, a închiriat localul “Gambrinus”si a încredintat decoratia interioarã arhitectului Antonio Curre. Acesta, laureat în Arhitecturã si Decoratie, al Universitãtii Regale din Napoli si profesor onorar la Institutul de Belle Arte, a realizat în cetatea vezuvianã numeroase restaurãri si decoratii interioare. Printre ele, cea a fatadei Domului, a bisericii San Giovanni a Mare, dar mai ales, “Galeria Umberto I”, inauguratã în 1892 si consideratã ca opera cea mai reprezentativã din oras, atât pentru burghezia napolitanã, cât si pentru arhitectura erei industriale.

Ideea urmãritã de Currie a fost o “întâlnire între functional si estetic, luând ca prototip turnul Eiffel din Paris…”. Decoratia de la “Caffe Gambrinus”, adevãrat monument reprezentativ al modernismului italian a fãcut posibilã, prin spatiile acordate tablourilor “di genere”, crearea unei adevãrate galerii, care ilustreazã gustul celei de a doua generatii ale curentului “rerist”ce a dominat în secolul XIX pictura napolitanã. Panourile de circa 3 metri înãltime, reprezintã tot atât de bine “contadine”îmbrãcate în costume tipice regionale, “vedutte”din zona Napoli, sau personaje tipice ale vietii cotidiene din golful sau din insulele vecine.

Pictorii reprezentati, D’Agostino, De Sanctis, Volpe si atâtia altii, au fãcut din “Grand Caffe Gambrinus”un adevãrat “Salon de Artã Napolitanã”, continuat în zilele noastre prin prezentarea unor artisti contemporani sau prin concerte de muzicã vienezã sau italianã. De-a lungul secolului XX gloria cafenelei “Gambrinus”urma sã pãleascã încet-încet, pânã când, pe 5 august 1938, din ordinul prefectului Giovanni Battista Maculi, localul va fi redus la o minusculã încãpere. Motivul oficial era cã acest stabiliment devenise un centru de întrunire al miscãrii antifasciste, însã un scriitor din oras afirma cã adevãrata cauzã venea de la sotia prefectului, Maraialli, cãreia, orchestra cafenelei îi deranja somnul searã de searã!

Dupã numai cinci luni, totalitatea cafenelei urma sã fie închiriatã unei bãnci si unei întreprinderi comerciale. Au trebuit sã treacã mai bine de 50 de ani, pânã când, în 1989, Michele Sergio, tatãl fratilor Sergio, actualii proprietari ai cafenelei “Gambrinus”, obtine clasarea localului de cãtre Ministerul Bunurilor Culturale, având în vedere istoria loculului si prezenta numeroaselor opere de artã.

Victoria finalã a fost marcatã de ceremonia care a avut loc pe 9 decembrie 2000, cu ocazia înmânãrii cheilor corespunzãtoare ultimilor 200m2 din suprafata anticului local, care mai erau încà ocupati de birourile Bãncii di Napoli.

Astãzi, saloanele si terasa de la “Caffe Gambrinus”au redevenit punctul de întâlnire al societãtii napoletane de la “7 la 77 de ani”si orisice personalitate nationalã sau strãinã care trece prin oras, nu uitã sã se opreascã mãcar câteva minute în acest loc, timpul necesar pentru a bea o bere sau … o cafea!

“Caffe Gambrinus”de la Napoli, astãzi membru eminent al retelei “Locali storici d’Italia”este tot atât de renumit ca “Giubbe Rose”la Florenta sau “Caffe Greco”la Roma.

***

Cam în aceeasi perioadã cu deschiderea cafenelei “Gambrinus”din Napoli, o berãrie cu acelasi nume exista si la Bucuresti. Berãria “Gambrinus”de pe strada Câmpineanu nr. 4, inaugutâratã în 1901 de Caragiale, nu era primul local de acest tip care apartinuse binecunoscutului scriitor si publicist. Încã în 1893 s-a deschis în strada Gabroveni “Berãria Mihalcea si Caragiale”, unde autorul “Nãpastei”se asociase cu un consilier comunal care avea experienta acestui tip de negot. Era o primã loviturã de tun în lumea oamenilor de litere bucuresteni.

Anton Balcalbasa profitã pentru a publica în “Adevãrul literar”din 15 septembrie 1893, un articol necrologic care se referea la “moartea literarã”a umoristului si care se încheie cu informatia directã: “Astã searã se deschide în strada Gabroveni: Berãria Mihalcea si Caragiale.”

În 1894, Caragiale a deschis, de data asta singur, “Berãria BENE BIBENDI”pe strada Selari, devenitã repede locul de întâlnire al artistilor si oamenilor de litere din Capitalã. Iatã cum îsi aminteste actorul Iancu Brezeanu de acest loc:

“La Bene Bibendi au venit putini la început; în afarà de mine mai veneau Delavrancea, Vlahutã, Cosbuc s.a. Cât timp nu au aflat cã patronul pãsuieste celor cu îndeletniciri aparte, berãria a mers bine. Pe urmã când lavalierele au ajuns în strada Selari, Caragiale n’a avut încotro si a ascultat de vântul cãldut al sufletului sãu melodiu…multi dintre acesti datornici nu si-au mai achitat datoriile… Când venea noaptea si bunul nostru prieten, berarul, trãgea obloanele, rãmâneam câtiva apropiati la taclale, risipindu-ne amintirile în damful meiului, ca apoi spre ziuã s’o pornim spre piatã, unde Oale tiganul învârtea pe fãcãletul arcusului mãmãliga sârbelor.”

Dupã o scurtã participare, în 1895, la conducerea restaurantului gãrii Buzãu, Caragiale lichideazã în 1901 “Berãria Cooperativã”si inaugureazã, peste drum de Teatrul National, un local cu numele “Berãria Gambrinus”. Este singurul dintre localurile conduse de Caragiale care nu a avut o viatã efemerã si ale cãrui urme au rãmas în peisajul bucurestean timp de o sutã de ani.

De fapt productia si consumul berii erau activitãti mult mai vechi pe teritoriul Tãrilor Române, unde, deja Paul din Alep mentioneazã consumul acestei bãuturi la curtea lui Vasile Lupu, în secolul XVII.

Adevãrata productie de masã a berii, a început, se pare, numai la începutul secolului XIX, când Johann de Gotha a inaugurat, în 1809, la marginea Bucurestilor, o fabricã de bere, distrusã de flãcãri în timpul revolutiei de la 1821. Începând cu a doua jumãtate a secolului XIX, aparitia câtorva fabrici de bere se traduce prin inaugurarea a numeroase berãrii, dintre care, unele au avut numai o viatã efemerã.

Foarte repede, berãria devine o “institutie”si mai ales un punct de întâlnire important al ziaristilor, politicienilor sau oanâmenilor de teatru. Asa s-a creat si un limbaj specific, cum era de exemplu denumirea mãsurilor de vânzare a bãuturii. Celebrul “tap”îsi trage numele de la renumitul berar german Bock (tap pe nemteste) comercializat pentru prima datã în Bucuresti la berãria “Cãpitanului”, lângã statuia lui Gh. Lazãr. “Halba”, mãsura comunã pânã atunci în vânzarea berii, îsi trage numele din nemtescul “halbes liter”adicã jumãtate de litru.

Ambianta berãriilor bucurestene de la cumpãna dintre cele douã veacuri, transpare deseori în nuvelele lui Caragiale datoritã în mare parte experientei sale de “vânzãtor de bere”.

Este binecunoscut faptul cã afacerile fãcute de Caragiale în domeniul restauratiei, chiar si la “Gambrinus”, unde a supravietuit mai multã vreme, nu erau formidabile. Interesantã este însã forma lor literarã, care transpare si prin versurile lui D. Teleor, publicate în “Moftul român”.

Decât medicamente,
Mai bine, zãu, dã fuga
Si trage-i douã halbe
De bere de Azuga
De vale la Gambrinus
-Cea mai frumoasã vale-
Te afli între teatru
Si între Caragiale.
Ferice cel ce poate
Sã bea asa nectar,
De nu mai multe halbe
Mãcar un biet pahar.

Sau dupã cum spunea Cincinat Pavelescu :

Iancu Luca Caragiale
Îti dã berea cu mãsurã
Face si literaturã…
Însã nu face parale.

Totusi, trecerea lui Caragiale prin lumea berii a lãsat si o amprentã artistico-muzicalã, pentru cã în 1906, se pare cã Grigoras Dinicu si-ar fi fãcut debutul la “Gambrinus”în prezenta câtorva binecunoscuti actori bucuresteni între care Ronald Bulfinski si Iancu Brezeanu. Asa a devenit “Gambrinus”timp de câteva luni, pânã la plecare lui Caragiale din tarã, vitrina muzicii lãutãresti din Capitalã.

Chiar si dupã ce Caragiale nu a mai fost la conducerea localului, “Gambrinus”si-a pãstrat traditia si legãtura cu lumea teatrului, fiind locul de petrecere cu ocazia premierelor de la National sau Cãrãbus sau al diferitelor evenimente teatrale.

“Gambrinus”devenise un punct de atractie al orasului, iarna prin spectacole de jazz sau ale tarafurilor lãutãresti, iar vara prin terasa cu mese din tablã, instalatã direct pe trotuar. Ba chiar în perioada 1932-1940, programele muzicale erau transmise direct la postul national de radio. Din pãcate imediat dupã 1940, clãdirea unde se gãsea berãria este demolatã si în locul ei se construieste un bloc de raport.

Totusi, numele de “Gambrinus”nu dispare din peisajul bucurestean, pentru cã în august 1941, un anume Naumescu inaugureazã la întretãierea dintre Bulevardul Elisabeta si strada Brezoianu un restaurant cu acelasi nume, fiind sponsorizat de o fabricã de bere din tarã. Dupã rãzboi, printr-un miracol greu de închipuit, numele localului nu este schimbat nici în “Unitatea de desfacere nr. …”, nici în “Drumul lui Stalin”, ci îsi pãstreazã denumirea de “Gambrinus”desi profilul îi este schimbat de câteva ori. La un moment dat, restaurantul “Gambrinus”devine “unitate cu profil vânãtoresc”, iar interiorul este mobilat în consecintã.

Pânã în 1989 se pare cã se mai servea încã bere, însã dacã ne amintim conditiile alimentare ale epocii, este greu sã imaginãm vreo asemãnare cu localul aflat aici înainte de rãzboi. Pentru cã “Gambrinus”era renumit în acea vreme prin varietatea mâncãrurilor si bãuturilor propuse clientilor. Între altele, celebrul snitel vienez, din pulpã de vitel, servit în general pe un platou argintat, înconjurat de tot felul de legume si cãruia douã persoane îi veneau cu greu de hac.

Astãzi “Gambrinus”, de multi ani de zile, numai reprezintã decât obloane trase, firme de neon sparte, geamuri pe care s-au lipit si dezlipit de zeci de ori afise politice, publicitare sau comerciale. Ce-o mai fi rãmas înãuntru? Dumnezeu stie! Însã cel ce trece astãzi prin fata localului nu poate decât sã viseze la gloria numelui de “Gambrinus”din toate colturile lumii, comparând-o cu decrepitudinea celui din Bucuresti!

Adrian Irvin Rozei, Napoli, iunie 2003

sursA:http://ro.altermedia.info/

Cutremure catastrofale.

Tangsan – China

Pe 28 iulie 1976, a avut loc cel mai devastator cutremur din epoca moderna.
La ora 3:42 dimineata, un cutremur avand o magnitudine intre 7,8 si 8,2 grade pe scara Richter a facut una cu pamantul orasul Tangsan, un oras industrial din China, cu o populatie de aproximativ un milion de oameni. Deoarece aproape toata lumea dormea, cutremurul a produs un numar extrem de ridicat de victime. Au fost ucise 242.000 de persoane din Tangshan si din zonele invecinate, astfel ca acest cutremur a fost unul dintre cutremurele care au produs cele mai multe victime din istorie, fiind depasit doar de cutremurul din Calcutta, ce a avut loc in 1737, in care au murit 300.000 de persoane si de cutremurul din provincia chineza Shaanxi, in care se crede ca au pierit 830.000 de oameni.
Aflata la intersectia placilor tectonice ale Oceanului Indian si ale Oceanului Pacific, China a fost de-a lungul istoriei o zona intens lovita de cutremure. Acestea au jucat un rol semnificativ in cultura si stiinta Chinei, iar chinezii au fost primii care au produs seismometre functionale. Zona din nordul Chinei lovita de cutremurul despre care facem vorbire, este in mod special predispusa la miscarile spre vest ale placii pacifice.
In zilele care au precedat cutremurului, oamenii au inceput sa observe fenomene ciudate in Tangshan si in imprejurimile orasului. Nivelul apei din fantani a scazut si a crescut subit. Au fost vazuti in timpul zilei sobolani care alergau panicati. De asemenea, puii de gaina refuzau sa manance. In seara zilei de 27 iulie si in primele ore ale zilei de 28 iulie, oamenii au observat lumini colorate si mingi de foc care brazdau cerul. Totusi, la ora 3:42 a.m. cand cutremurul s-a produs, majoritatea oamenilor dormeau. Cutremurul nu a durat decat 23 de secunde, insa a ras de pe fata pamantului 90 la suta din cladirile orasului. Cel putin un sfert de milion de persoane au fost ucise si alte 160.000 au fost ranite. Cutremurul a avut loc in timpul verii, astfel ca multi supravietuitori au iesit de sub ruinele caselor lor in pielea goala, acoperiti doar de praf si sange. Din cauza cutremurului, au izbucnit incendii si au fost aprinse substante explozive, iar fabricile din Tangshan au inceput sa emane gazuri otravitoare. Furnizarea apei si a electricitatii a fost intrerupta, iar caile de acces in oras au fost blocate.
Guvernul chinez nu era deloc pregatit pentru un dezastru de asemenea proportii. In ziua ce a urmat cutremurului, elicoptere si avioane, au inceput sa lase mancare si medicamente. Aproximativ 100.000 de soldati din Armata de eliberare a poporului au fost trimisi in Tangshan, multi dintre acestia fiind obligati sa mearga pe jos de la Jinzhou, fiind vorba de o distanta de peste 180 de mile. De asemenea au fost chemati peste 30.000 de doctori si peste 30.000 de muncitori. Guvernul chinez a refuzat toate ofertele de ajutoare facute de statele straine. In prima saptamana de dupa criza, foarte multi oameni au murit din cauza lipsei de ingrijiri medicale. Militarilor si doctorilor le lipsea pregatirea necesara pentru a-i scoate pe supravietuitori de sub ramasitele cladirilor. Peste 160.000 de familii au ramas fara casa si peste 4.000 de copii au ramas orfani.
Ulterior, orasul a fost reconstruit, luandu-se masuri adecvate impotriva cutremurelor. In prezent, in Tangshan locuiesc aproape doua milioane de oameni. Se speculeaza ca numarul mortilor in cutremurul din 1976 este mult mai mare decat cifra data publicitatii de guvernul chinez: 242.000 de victime. Anumite surse au emis ipoteza ca ar putea fi vorba de peste 500.000 de morti.

In 1556, a avut loc cutremurul cu cele mai multe victime din istorie, la Shansi in China, ucigand 830000 de persoane.

In 1700, cutremurul Cascadia, avand o magnitudine de 9 grade pe scara Richter a avut loc pe coasta Americii de nord-vest. Cutremurul Cascadia a fost un cutremur extrem de puternic cu o magnitudine de 9 grade, al Placii Juan de Fuca din Oceanul Pacific. Unda seismica s-a facut simtita de la insula Vancouver, din sud-vestul Canadei, actualmente provincia British Columbia, pana in nordul Californiei, actualmente Pacificul din nord-vestul Statelor Unite. Acest cutremur a avut loc la aproximativ ora 21:00 in seara de 26 ianuarie 1700. Datorita faptului ca nimeni dintre cei care locuiau in acea regiune la momentul respectiv nu au intocmit scrieri despre faptul ca a avut loc un cutremur, acest lucru este cunoscut datorita unor scripte japoneze despre un tsunami care nu a putut fi pus in legatura cu nici un alt cutremur.

sursa:roportal.ro

—–

Cutremurul din Oceanul Indian din 2004 a fost un seism submarin cu o magnitudine de 9,0 grade pe scara Richter desfăşurat în estul Oceanului Indian pe 26 decembrie 2004 (la 00:58 UTC, sau 07:58 ora locală). Cutrmurul, care a avut epicentrul în mare, aproape de coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, a provocat o serie de valuri tsunami care au afectat regiunile costiere ale unui număr de opt ţări asiatice şi care au cauzat moartea a peste 120.000 de persoane. Acesta a fost al cincilea cel mai puternic cutremur din istoria modernă (de când sunt înregistrate cu ajutorul seismografelor).

Mai multe valuri tsunami au lovit regiunile costiere din Oceanul Indian, devastând regiuni întregi, printre care insula Phuket, Tailanda, Aceh (Indonezia), coasta de est a Sri Lankăi, zonele costiere din statul Tamil Nadu (Indiei) şi chiar şi locuri mai îndepărtate precum Somalia, care se află la 4.100 km est de epicentru.

Numărul de victime confirmate datorate seriilor de tsunami şi indundaţilor este de 155.279, iar alte câteva mii de persoane sunt în continuare date dispărute. Peste un milion de gospodării au fost distruse.

Atât guvernele cât şi organizaţiile guvernamentale se tem de izbucnirea unor epidemii ale unor boli apărute datorită contaminării apei, cum ar fi holera, dizenteria şi malaria, care ar putea dubla numărul de victime. Organizaţiile umanitare au anunţat că aproape o treime din victime sunt copii. Acest lucru se datorează natalităţii ridicate din statele afectate.

Cifra morţilor este una foarte mare şi pentru că au trecut peste 100 de ani de când un tsunami din Oceanul Indian a afectat coastele, fapt pentru care ţările afectate nu erau pregătite pentru un astfel de seism şi nici populaţia civilă nu a ştiut să recunoască semnalele care avertizau cutremurul. Ultimul tsunami apărut în această zonă s-a datorat erupţiei vulcanului Krakatoa în 1883. De obicei, seisme maritime apar pe coastele “Inelului Focului” din Oceanul Pacific, regiune în care guvernele şi populaţia sunt mai bine pregătite şi unde există sisteme de alertă.

În Sri Lanka, Indonezia şi Insulele Maldive a fost declarată starea de urgenţă. Conform Naţiunilor Unite, costurile operaţiunilor umanitare vor fi cele mai mari din istorie.

Coastele Oceanului Pacific nu au fost afectate.

Pe lângă numărul mare de băştinaşi, s-au înregistrat victime şi dintre turiştii care îşi petreceau sărbătorile de iarnă în regiune. Pentru mai multe detalii, vezi Alte ţări afectate de Cutremurul din Oceanul Indian din 2004.

wikipedia.ro

————

In tara noastra, cele mai puternice cutremure se inresgistreaza in zona seismica Vrancea, situate in regiunea de curbura a Carpatilor. Astfel de cutremure s-au inregistrat la 26 noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 si 4 martie 1977. Alte regiuni seismice cunoscute in tara noastra sunt: Aria Fagarasana, Aria Banatica(Danubiana), Aria de Nord-Vest, Aria Transilvaneana si Aria Pontica, dar unde cutremurele sunt rare si au o intensitate redusa.

Pompei, orasul ingropat.

La 24 august, anul 79 i.C., dupa secole in care s-a aflat in stare latenta, vulcanul Vezuviu erupe in sudul Italiei de astazi, devastand prosperele orase romane Pompei si Herculaneum si ucigand mii de persoane. Orasele, acoperite de un strat gros de material vulcanic si noroi, nu au fost reconstruite niciodata si au fost uitate in cursul istoriei. In secolul XVIII, Pompeii si Herculaneum au fost redescoperite si excavate, aducand probe arheologice fara precedent despre viata de zi cu zi a civilizatiei antice.
Orasele antice Pompei si Herculaneum se gaseau in apropiere de poalele Muntelui Vezuviu, in Golful Neapole. In vremea Imperiului Roman timpuriu, in Pompei traiau 20.000 de oameni, printre care negustori, mestesugari si fermieri care au exploatat solul bogat al regiunii, cultivand vita de vie si pomi fructiferi. Nimeni nu banuia ca fertilul pamant negru reprezenta de fapt ramasite ale eruptiilor anterioare ale Vezuviului. Herculaneum a fost un oras in care au locuit 5.000 de oameni si o destinatie de vacanta preferata a romanilor bogati. Denumit dupa eroul mitologic Hercule, Herculaneum gazduia vile opulente si bai romane grandioase. Obiectele folosite la practicarea jocurilor de noroc descoperite la Herculaneum si un bordel descoperit la Pompei atesta natura decadenta a celor doua orase. In apropiere se gaseau si comunitati mai mici, cum ar fi linistitul orasel Stabiae.
La pranz, in ziua de 24 august, anul 79 i.C., aceasta prosperitate a luat sfarsit, atunci cand varful Vezuviului a explodat, propulsand in stratosfera un nor de cenusa in forma de ciuperca. In urmatoarele 12 ore, cenusa vulcanica si pucioasa au invadat orasul, obligandu-i pe locuitori sa fuga speriati. Aproximativ 2.000 de oameni au ramas la Pompei, ascunsi in pivnite sau in structuri din piatra, asteptand sfarsitul eruptiei.
Un vant din vest a protejat orasul Herculaneum de faza initiala a eruptiei, insa apoi un nor gigantic de cenusa incinsa si de gaz a coborat pe panta vestica a Vezuviului, inconjurand orasul si omorandu-i pe cei care au ramas. Acest nor mortal a fost urmat de un suvoi de noroi vulcanic si piatra, care a ingropat orasul.
Oamenii care au ramas la Pompei au fost ucisi in dimineata de 25 august, cand un nor de gaz toxic a ajuns in oras, sufocandu-i pe cei care nu au fugit. A urmat un suvoi de roca si cenusa, care a facut ca acoperisurile si zidurile sa se prabuseasca, ingropandu-i astfel pe cei morti.
O mare parte din ceea ce cunoastem despre aceasta eruptie provine dintr-o relatare a lui Plinius cel tanar, care locuia in vestul Golfului Neapole atunci cand a explodat Vezuviul. In doua scrisori adresate istoricului Tacitus, a povestit despre modul in care ?oamenii isi acopereau capul cu pernele, singura aparare impotriva unei ploi de piatra? si despre cum ?un nor negru si infricosator, incarcat de materie combustibila avansa spre oras. Unii isi deplangeau propria soarta. Altii se rugau sa moara.? Plinius, in varsta de doar 17 ani la vremea respectiva, a scapat din aceasta catastrofa, ulterior devenind un cunoscut scriitor si administrator roman. Unchiul sau, Plinius cel batran, a fost mai putin norocos. Plinius cel batran, un biolog de renume, la vremea eruptiei era comandantul flotei romane in Golful Neapole. Dupa ce Vezuviul a explodat, el si-a indreptat barcile spre Stabiae, pentru a investiga eruptia si pentru a-i imbarbata pe locuitorii inspaimantati. Dupa ce a ajuns la tarm, a murit din cauza gazelor toxice.
Potrivit relatarii lui Plinius cel tanar, eruptia a durat 18 ore. Pompeiul a fost ingropat sub un strat de 5 metri de cenusa, iar coasta a suferit modificari majore. Herculaneum a fost ingropat sub aproape 20 de metri de noroi si material vulcanic. Unii locuitori ai orasului Pompei s-au intors ulterior pentru a-si scoate casele distruse de sub stratul de cenusa si pentru a-si salva bunurile de valoare, insa adevarate comori au ramas acolo si au fost uitate.
In secolul XVIII, un sapator de fantani a scos la suprafata, in locul unde s-a gasit orasul Herculaneum, o statuie de marmura. Administratia locala a excavat alte valoroase obiecte de arta, insa proiectul a fost abandonat. In 1748, un fermier a descoperit sub via sa urme ale orasului Pompei. De atunci, excavarile au continuat aproape fara intrerupere pana in prezent. In 1927, guvernul italian a continuat excavarile la Herculaneum, recuperand numeroase opere de arta: statui de marmura si de bronz si picturi de mare valoare.
La Pompei au fost descoperite ramasitele a 2.000 de barbati, femei si copii. Dupa ce au murit asfixiati, cadavrele lor au fost acoperite de cenusa, care a intarit si prezervat conturul corpurilor. Ulterior, cadavrele li s-au descompus, lasand in urma un soi de mulaj. Arheologii care au descoperit aceste mulaje au umplut spatiile goale cu ghips, relevand in detaliu pozitiile in care au murit victimele vulcanului. Si restul orasului pare a fi conservat in urma trecerii timpului. Simple obiecte care spun povestea vietii de zi cu zi in Pompei sunt la fel de valoroase pentru arheologi ca si statuile si frescele. Abia in 1982 au fost descoperite la Herculaneum primele ramasite umane, sutele de schelete descoperite poarta urmele care atesta moartea oribila de care au avut parte.
In prezent, Muntele Vezuviu este singurul vulcan activ de pe continentul european. Ultima sa eruptie a avut loc in 1944, iar ultima eruptie majora, in 1631. O alta eruptie este asteptata in viitorul apropiat, eruptie care ar putea fi devastatoare pentru cei 700.000 de oameni care locuiesc in in zonele mortii din jurul Vezuviului.

—————————-

Orasul a fost ridicat in sec. al VIII-lea i. Hr. de o populatie italica (oscii), pe un platou vulcanic la sud de Vezuviu, intr-un spatiu alimentat de apa a numeroase izvoare, de o parte si de alta a Vaii Sarno. Primele constructii au fost atribuite initial grecilor, dar recentele descoperiri arheologice au stabilit ca in sec. al VI-lea i. Hr. Orasul a fost cucerit de etrusci, apoi, in sec. al V-lea, de catre samniti si cumani, iar in sec. al IV-lea i. Hr. a intrat sub suzernitate romana.

Influenta greaca in arhitectura s-a pastrat si in perioada de glorie romana, din sec. al II-lea i. Hr., cand somptuasele palate (de exemplu, Casa Faunului, decorata cu statuia “Dansul Faunului” si cu mozaicul reprezentand batalia de la Issus dintre Alexandru cel Mare si Darius) s-au inmultit, iar personalitati celebre ale epocii (Silla, Cicero) s-au stabilit aici. Teribila eruptie din 79 d.Hr. a acoperit orasul cu un strat gros (7-8 m) de lava, lahar si cenusa, astfel ca urmele lui au disparut timp de 15 secole. Cu ocazia unor lucrari de canalizare a raului Sarno, arhitectul Domenico Fontana a scos la lumina mai multe dale de piatra cu inscriptii romane, atestare certa a enigmaticului Pompei. Abia in 1748, sub patronajul regelui Carol de Bourbon, au demarat primele lucrari de decopertare. Ele s-au extins mai bine de un secol si au scos la iveala nu numai cladiri, dar si statui, fresce si mozaicuri cu scene mitice, si chiar amprente umane ale victimelor eruptiei, portaluri si obiecte de cult, ce au fost initial gazduite in Antiquariumul inaugurat in 1861. Coplesitorul numar de opere de arta scoase la lumina zilei a depasit cu mult capacitatea de a fi gazduite aici, astfel ca cele mai multe au fost transferate in Muzeul National de Arheologie din Neapole.

Moartea lui Hitler.

Misterul mortii lui Hirtler
Ce s-a intamplat in ultimele zilele dinaintea caderii Berlinului?
Impuscat sau otravit?
Cine au fost de fapt, purtatorii acelor nume a caror simpla pronuntare mai infioara inca omenirea?
La aceste intrebari si la multe altele, rostite si nerostite va vor raspunde urmatorele randuri care sunt o marturie despre agonia uneia dintre cele mai cumplite dictaturi din toate timpurile, si a dictratorului cazut victima propriei sale mistificari.
In septembrie 1945, imprejurarile in care a murit Hitler au ramas obscure si misterioase. Au circulat mai multe versiuni despre moartea sau fuga lui Hitler. Uni au declarat ca a murit luptand la Berlin, altii ca a fost asasinat de ofiteri Tiergarten. Alti presupuneau ca a fugit pe calea aerului sau cu un submarin si se afirma ca ar fi trait cand intr-o insula invaluita in ceata din Marea Baltica, cand intr-o fortareata de piatra din Tara Rinului alteori intr-o manastire spaniola, ori intr-un ranch din America de Sud sau in mijlocul unor banditi voitori din Albania, iar rusii care ar fi fost cei mai in masura sa limpezeaca lucrurile, daca ar fi vrut sa o faca, au preferat sa pastreze obscuritatea.
La un moment dat ei l-au declarat mort, in alt moment au pus la indoiala propria lor declaratie, mai tarziu au anuntat ca au descopirt cadavrele, atat cel a lui Hitler cat si cel al Evei Braun pe urma au acuzat autoritatile britanice ca o ascund pe Eva Braun si probabil pe Hitler in zona engleza din Germania. In acel moment autoritatile britanice au incercat sa scoata la iveala adevarul, incercand sa se folosesca de orice dovada pentru a demonstra contrariul afirmatilor aduse de catre autoritatile rusesti. Ultimul, si cel mai concludent temei oficial, al morti lui Hitler, parea sa acrediteze relatarea mortii printr-o radiodifuzata a amiralului Donitz adresata poporului german in seara zilei de 1mai 1945. In declaratia sa, Donitz a anuntat moartea lui Hitler in fruntea trupelor sale de la Berlin. Aceata relatare a fost acceptata in acel timp, poate datorita si faptului ca in celebrul ziar englezesc „The Times” dl de Valera a prezentat condoleante ministrului german care era la Doublin, si numele lui Hitler a fost exclus de pe lista criminalilor de razboi germani, care urmau sa fie judecati la Nurnberg si datorita faptului ca un oarecare Karl Heinz Spath din Sttutgard a declarat sub juramant ca Hitler a fost ranit grav la plamani intr-un bombardament rusesc in buncarul sau, in dupa-amiaza zilei de 1mai 1945 si ca poate canstata moartea lui Hitler.
Imediat dupa declaratia sub juramnt a lui Karl Heinz Spath a apatut o ziarista elvetiana Carmen Moroy, care a declarat la Hamburg ca dupa anumite informatii poe care le detinea, Hitler era in viata si se gasea la o mosie din Bavaria cu Eva Braun.
Cele doua marturii nu puteau fi adevarate amandoua, deci declararea lor sub juramant nu putea fi acceptata ca proba, mai ales ca lipsa de valoare a probei cu martori este evidenta, atunci au fost cautati cei doi, care au depus acele declaratii, iar Carmen Moroy a recunoscut ca nu la vazut pe Hitler vreodata iar Karl Heinz Spath si-a dat o identitate falsa.
Crearea de mituri a continuat, fiind o caracteristica a rasei umane mai raspandita ca fidelitatea fat de adevar, pentru ca in decembrie 1947 un aviator german a declarat ca la dus pe Hitler in Danemarca, in 28 aprilie 1945. aceste trei povesti sunt pline de fictiune, fiind niste povesti fanteziste, care au fost create cu un scop anume ori pentru a deveni celebru ori pentru a scapa de vreo acuzatie si a ajunge in centrul atentiei.
Un alt mit a fost creat de Schellenberg dupa ce sa predat in Suedia si care a fost crezut repede de creduli, Schellenbreg a spus ca Himmler, concucatorul trupelor S.S., l-a otravit pe Hitler. Dupa o cercetare amanuntita a anturajului luiHimmler si legenda lui Schellenberg sa topit la fel ca cele lasate de Karl Heinz Spath si Moroy.
Dovezile asupra mortii lui Hitler sa redus la declaratia lui Donitz, dar acesta a parasit Berlinul la 21 aprilie si de atunci nu la mai vazut niciodata pe Hitler. Radiodifuzarea facuta la Plon, la 150 de mile de locul unde s-a petrecut incidentul pe care pretindea sa-l relateze a creat o intrebare. Cum avea cunostinta de soarta lui Hitler? Raspunsul a fost gasit foarte usor, cand asa zisul guvern de la Flensburg a fost arestat, toate hartiile au fost confiscate si printre ele au fost gasite mai multe telegrame care au fost transmise intre Donitz si cartirul general a lui Hitler. Ultima telegrama a fost transmisa de Goebbels lui Donitz la 1 mai. In ea era informat ca Hitler a murit „ieri” adica la 30aprilie 1945.
Apropiatii lui Hitler: Donitz, Keitel, Jodl, Speer; pana la 22 aprilei cand acesta a tinut celebra sedinta de stst major, in urma caruia lui Hiler i-a sazut curajul, a cerutcomandatilor sai sa plece afirmand ca el va ramane la Berlin (in perioada (22aprilie-2mai) perioada cea mai neagra pentru aflarea unor raspunsuri care puteau fi date doar de apropiatii lui Hitler, care au cazut in mainile aliatilor rusi. Cu toate acesta rusii au fost primii care au ocupat Berlinul la 2 mai nemaigasind nici o urma a lui Hitler doar a unor oameni mai putin importanti, dar totusi ar fi putut da unele raspunsuri la intrebarile al care rusii nu gaseau raspuns in urma interogarii celor care au parasit Berlinul in 22aprilie au reusit sa ii desmneze pe cei care au ramas in Berlin dupa marele exod din 22aprilie.
Au fost desemnati oameni politici si generali, garda de agenti a lui Hitler din care jumatate a fost evacuata in 22aprilie la Berchtesgaden, unde au fost facuti prizonieri, garzile SS a lui Hitler, asa zisul Fuhrerbegleitskommando.

Cum puteau fi gasiti?acesti oameni au creat o intrebare care a ridicat o problema nu prea mare pentru ca oameni nu dispar si nici nu se evaporeaza nici macar in periadele de catastrofa. Acesti oameni ori mor ori raman in viata o a treia posibilitate nu exista. Daca au murit valoarea lor ca martori sa terminat, dar daca traiesc ei trebuie cautati ori prin lagare daca sunt prizonieri ori prin alte locuri, daca sunt liberi cautati prin registre au fost gasiti 7 martori printre care cel mai insemnat Erich Kempa, ofiterul insarcinat cu transporturile lui Hitler.
Ca urmare a raportului intocmit de catre cei care i-au interogat pe cei care au ramas in Berlin inclusiv Erich Kempa dupa 22aprile au constatat ca Hitler a murit la 30aprilie asa cum a spus Goebbelssi alte ipoteze ale disparitiei sale erau contrare singurei dovezi potitive si nesustinute de absolut nici o proba.
Cririci nu contestau dovezile prezentate, dar sustineau ca exista totusi posibilitatea dea eluda o concluzie atat de categorica, ei sustineau asfel ca trupul neinsufletit care a fost ars nu era a lui Hitler, ci a unei dubluri, schimbat in ultima clipa.
Multi sustineau ca martorii si cei care au intocmit rapotrul au creat o poveste falsa, intentionat preconceputa, care trebuie respinsa in totalitate, si reconstituirea in mod satisfacator a realitatii, ramand loc pentru dezvoltarea nestavilita a oricarei teori ce pare atragatore pentru inventatorul ei.
Adevarul mortii lui Hitler
Hitler a inceput sa isi pregateasca el singur sfarsitul nefiind impuscat, asasinat, sau otravit de vreun tovaras sau dusman. In cusul acelei zile de 30aprilie a primit ultimele stiri din lumea exterioara, faptul ca Mussolini a fost prins de catre partizani si executat – cel care a fost profetul fascismului si partasul crimelor lui Hitler. Fapt care la determinat sa-si grabesca sfarsitul punand prima data sa-i fie ucis cainele apoi si-a otravit secretarele incepand asfel ceremonia de adio, vorbind linstit dand ordin sa i se aduca benzina si cateva momente sa nu fie deranjat .
Dupa dupa un timp Erich Kempa a intrat in camera lui Hitler unde la gasit pe Hitler si pe Eva Braun intr-o balta de sange rezultatul unei sinucideri, apoi a turmat benzina peste cadavrele lor dandu-le foc ca rusii sa nu gaseasca nici o urma a lui Hitler. La urma urmei sa dovedit ca hitler sa sinucis, nu au fost adevarate ipotezele aduse de creatorii de mituri care doreau din agonia lui Hitler sa o prefaca intr-o izbanda

sursa:studentie.ro

Misterioasa lume a ingerilor.

Ingerii sunt permanent alaturi de noi intotdeauna si in orice situatie si nu doar alaturi de fiintele botezate, ci de toti oamenii, indiferent carei religii ii apartin. Rolul lor de intermediari intre cer si pamant, de mesageri ai lui Dumnezeu si de protectori ai oamenilor este mentionat in nenumarate traditii.

Ingerii – fiinte de lumina

Desi, mai ales in cazul traditiilor monoteiste regasim existenta ingerilor asa cum ii cunoastem noi astazi, prin intermediul descrierilor care au ajuns pana la noi, si alte religii si mitologii vorbesc despre existenta unor fiinte supranaturale al caror rol este asemanator cu cel al ingerilor. Si anume rolul de a ghida, de a proteja si incuraja fiintele umane. Ingerii sunt fiinte de lumina care intermediaza contactul dintre sacru si profan, dintre cer si paman, dintre Dumnezeu si om – dupa cum exista ingeri protectori, ingeri ai vietii si ai mortii.
Studiind inceputurile religioase ale popoarelor Pamantului, gasim vorbindu-se si despre spiritele naturii, spirite pamantului, a apei, focului, aerului, despre stapanii fenomenelor naturale si despre demonii, care incarneaza principiul raului.

In cazul religiilor politeiste, linia de demarcatie dintre creaturile supranaturale si divinitate este neclara, in timp ce in cazul religiilor monoteiste este foarte neta si evidenta.

Numeroase marturii literare si religioase legate de lumea angelica nu il conduc, pe cel care studiaza acest domeniu, la informatii care sa ateste influenta reciproca pe care au avut-o una asupra celeilalte diferitele religii si traditii ale popoarelor in legatura cu aparitia ideii de inger. Insa apare clara experienta comuna care sta la baza tuturor traditiilor chiar pana in zilele noastre.

Ingerii in diverse traditii ale lumii

Primele dovezi ale credintei in existenta ingerior le avem chiar din timpurile asiro-babilonienilor, unde fiecare zeitate avea si emisarul ei. Acestea erau fiinte inaripate care strabateau cerul pentru a ajunge pe pamant, avand deci rolul de mesageri ai zeitatilor.

Exista si credinta ca fiecare fiinta are o divinitate protectoare. Acestea erau fiinte subtile cu puteri paranormale care sunt un fel de ambasadori ai oamenilor pe langa zeitati, dar care il abandonau daca se comporta urat, iertandu-l daca se indrepta.

In Persia, gasim o lume spirituala divizata in doua mari sectoare, ce sunt opuse una celeilalte: principiul binelui si al raului. Principiul binelui este slujit de o clasa de fiinte divine, numite “Fravashi“, care din multe puncte de vedere ne reamintesc de ingeri. Fiecare om are o astfel de fiinta divina, care il protejeaza si care il ajuta sa lupte impotriva influentelor demoniace.

Si in traditia Extremului Orient regasim existenta fiintelor angelice si demoniace, care formeaza o vasta si complexa cosmogonie.

Cat priveste India, de exemplu, inca si in ziua de astazi dupa secole de traditie vedantica, Universul este conceput ca o ierarhie de forte de toate tipurile. Aceste forte sunt permanent in actiune, fiind si pana astazi venerate de multi oameni credinciosi. Ca marturie sta si bogata iconografie care acopera templele indiene.

Alaturi de numerosi zei si zeite, regasim o multitudine indescriptibila de zeitati secundare, ingeri si demoni, spirite ale naturii, divinitati ale aerului, monstrii pamantului. In literatura hindusa gasim nenumarate povestiri despre continua lupta intre ingeri si demoni.

Atat buddhismul cat si brahmanismul, care au ajuns pana in Tibet, Java si Cambogia, sustin existenta a numeroase creaturi subtile care sunt prieteni ai omului si care se opun raului si tuturor fiintelor orientate negativ.

In Birmania si Pakistan se vorbeste despre existenta unor entitati numite “nats” care traiesc in interiorul fiintelor umane. Ei considera ca exista un numar infinit de astfel de fiinte, avand diferite misiuni. Prezenta lor, care uneori poate fi observata, este in general benefica, dar pentru a mentine protectia lor se considera ca este necesara realizarea cu consecventa a anumitor ritualuri special consacrate acestor fiinte. Exista si “nats” malefici. Putem spune ca mai ales in traditia Extremului Orient, dar si in traditia occidentala, regasim prezenta ingerului protector.

Cuvantul inger (angel) deriva din termenul grec “aggelos”, care inseamna “mesager” si care s-a transmis ulterior limbilor de provenienta latina sub forma de “angelos”. Dar in Grecia antica termenul avea o conotatie mai limitata, indicand zeitatile protectoare ale defunctilor: Ermete, care era ghidul si Artemide , zeitatea infernuluii si Zeus (numit “agazos aggelos”, adica “inger bun”), zeul suprem.

In mitologia greaca si in special in celebrele poeme homerice, gasim zeitati care au functii foarte asemanatoare ingerilor din traditia noastra. De exemplu, Atena, in primul Cantec din Iliada actioneaza si il protezeaza pe Ahile intr-o maniera care se aseanmana foarte mult cu modul de a actiona a-l ingerului din traditia crestina.

Fiinte inaripate, intermediari intre cer si pamnat, ce acompaniaza si scrierile misticilor sufiti, viziunile samanilor, legendele indienilor americani si cum am vazut deja hinduismul si buddhismul. Astfel ca, putem spune ca nu exista religie a Terrei care sa nu fi vorbit despre prezenta si rolul ingerilor.

Misterul “Sfântului Graal Nazist”

O afacere de un milion de euro este în atenţia poliţiei elveţiene

Un misterios potir de aur a fost descoperit într-un lac din Bavaria. Mai întâi, el a stârnit interesul arheologilor, iar acum este în atenţia poliţiei germane şi a celei elveţiene. Istoria lui complexă este legată de culturile naziste, căutătorii de comori şi profitorii moderni.

Considerat de unii chiar “Sfântul Graal” legendar, potirul de aur găsit în lacul Chiemsee din Bavaria este păstrat acum într-un seif situat în apropiere de aeroprtul oraşului Zürich. Se spune că este “una din cele mai importante descoperiri de artă veche din emisfera occidentală”. Experţii cred că valoarea potirului ar putea atinge suma de circa un miliard de euro. Vasul este confecţionat din 11 kilograme de aur cu ornamente celtice şi se spune că are o vechime de mai bine de 2000 de ani. De la bun început, artefactul a avut o poveste învăluită într-o aură de mister. S-au făcut speculaţii că a fost utilizat de grupările naziste oculte pentru ritualuri celtice sau magie neagră. Au existat chiar şi zvonuri că guvernul statului Bavaria ar fi făcut analize în secret vasului la cererea Bisericii Catolice.

Unii consideră că potirul ascunde mesaje secrete

Unele voci susţin că potirul de aur ascunde mesaje secrete în inscripţiile de pe pereţii săi. Adevărul despre originea şi folosirea sa nu se ştie, în afară de supoziţii. Dincolo de misticism şi magie se ascunde însă o altă poveste. În aceasta sunt implicaţi ministrul bavarez de finanţe şi vânătorul de comori Jens E.

Jens a aflat de la un scufundător pasionat despre un obiect straniu de pe fundul lacului. A tratat cu acesta să-l scoată, şi cu dealerul de artă Thorsten K să-l evalueze. Thorsten a pus să fie curăţat şi l-a dus la Colecţia de arheologie de la München pentru analize. Experţii au ajuns la concluzia că ar putea să fi fost creat de nazişti şi folosit pentru ritualuri bizare. Se cunosc eforturile făcute de liderul SS, Heinrich Himmler, de a găsi Sfântul Graal, convins fiind că acesta va ajuta Germania să învingă în război. Pocalul din lacul bavarez a făcut mari valuri în presă, fiind numit de un profesor universitar “descoperirea celtică a secolului”. În 2003, acesta a fost vândut unei persoane particulare. Amănuntele despre tranzacţie au rămas secrete. Artefactul a fost apoi revândut şi a trecut prin mai multe mâini. Procurorii elveţieni au confiscat potirul din Chiemsee, potrivit “Der Spiegel”. Magistraţii din Ţara Cantoanelor au decis că doi investitori, unul uzbek şi unul din Kazahstan, au fost victimele unei escrocherii. Ei au plătit circa 1,6 miliarde dolari pentru “pocalul celtic”. Svetlana K. din Kazahstan a transferat 1,1 milioane de euro pentru misteriosul potir, prin intermediul unei bănci din Moscova. Experţii elveţieni nu cred în autenticitatea artefactului. Ei sunt convinşi că, dacă ar fi fost potirul legendar, s-ar fi făcut o publicitate mult mai mare în jurul lui. Juriştii nu sunt însă siguri că ar fi vorba de o escrocherie.

De două mii de ani, în căutarea Sfântului Graal

În literatura medievală, Graalul este un obiect simbolic şi reprezintă un mare mister. El a făcut obiectul a numeroase interpretări simbolice sau ezoterice şi a lăsat loc pentru multiple ilustraţii artistice. A fost identificat cu cupa din care a băut Iisus Hristos la Cina cea de taină şi, de asemenea, cu cupa în care Iosif din Arimateea a adunat picăturile din sângele lui Iisus Hristos răstignit pe cruce. La origine, cuvântul “Graal” desemnează un vas destul de adânc. Se presupune că este un cuvânt provenit din latinescul medieval “cratella”, care înseamnă vas. Mai târziu, termenul “grasal” a desemnat un vas adânc în care se consuma “carne în suc propriu”. În jurul “Sfântului Graal” au fost create nenumărate legende şi poveşti, înfierbântând multe minţi care au plecat în căutarea sa.

Potirul misterios a fost găsit în lacul Chiemsee din Bavaria. Să fie acesta “Sfântul Graal” despre care şi Heinrich Himmler credea că va aduce victoria Germaniei în al Doilea Război Mondial?

sursa : Adevarul.