Locuri misterioase ale Terrei.

Au fascinat prin frumusete si prin mister timp de sute de ani sau chiar milenii. Sunt franturi ale unor civilizatii demult apuse, dar care continua sa intrige prin faptul ca nu ni le putem
explica in totalitate.

Lacasuri de cult, ruine sau orase antice, create de mana omului sau de fiinte superioare, aceste situri fascineaza prin multitudinea de teorii pe care le genereaza.

Nazca, aerodromul zeilor

“Liniile Nazca”, asa cum au fost supranumite, reprezinta o serie de geoglife localizate in desertul cu acelasi nume, la suprafata unui platou arid care se intinde pe o distanta de 80 km, intre orasele Nazca si Palpa, din Peru.

Aici se gasesc sute de reprezentari de diverse complexitati, de la simple linii, la forme stilizate, de pasari, maimute, paianjeni, pesti, rechini, lame si soparle, totul la o scara de-a dreptul gigantica.

Despre misterioasele desene efectuate in plin desert si care nu pot fi vazute decit din aer nu se stie aproape nimic. Nu e deloc limpede cum au fost realizate si nici in ce scop. Au fost descoperite in 1939 si se cunoaste doar ca apartin culturii Nazca (700 i.H. – 900 d.H.), dar nu au putut fi datate.

Exista numeroase teorii privind aparitia desenelor culturii Nazca. Cea care are cea mai mare trecere in cercurile de istorici si geologi vorbeste despre un cult centrat pe zeitati acvatice care inlesneau activitatile agricole intr-o zona arida.

Exista multe alte opinii, dintre care cele mai spectaculoase sustin ca liniile Nazca ar crea un gigantic ceas astronomic sau un teren de aterizare pentru OZN-uri.

Sfinxul

Numele de Sfinx vine de la cuvantul grecesc “shingo” care inseamna “a strangula” si grecii l-au folosit pentru prima data numind o creatura fabuloasa care avea capul unei fete, corpul unui leu si aripi de pasare care isi strangula victimile.

Ultimile teorii spun ca Sfinxul a fost construit in timpul celei de a IV-a Dinastii de catre Khaf-Ra (Chefren, Kefren), in anul 2500 i.H., dupa constructia piramidei acestuia.

Dovezi arheologice si geologice arata ca eroziunea Sfinxului se datoreaza in principal apei si mai putin nisipului si ca ar fi fost construit cu 7.000 – 10.000 de ani in urma fiind doar restaurat de Khaf-Ra. Aceste teorii sustin ca Sfinxul era deja construit in timpul ultimei ere glaciare din perioada 13.000 – 8.000 BC.

Legendele egiptene spun ca sub piramida sunt labirinte subterane unde poti rataci luni in sir si ca in centrul carora se afla surse ascunse de cunoastere.

Testele radar au detectat anomalii in structura solului de sub Sfinx indicand prezenta unor cavitati in sol. Toate anomaliile pareau legate printr-o cavitate mai ingusta dar inca nu s-au facut sapaturi sub Sfinx si nici sub piramida.

Stonehenge

Stonehenge este probabil cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se stie cu exactitate cand a fost construit si de catre cine. Ruinele megalitice cunoscute sub denumirea de Stonehenge se afla in campia Salisbury la 3 km vest de orasul Amesbury, Wiltshire, in sudul Angliei.

Nu este o singura constructie, ci a fost facut in mai multe etape. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.

Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1.000 de ani inainte de druizi, in 2.950 i.H., ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1.600 i.H.

Ceea ce este ciudat despre Stonehenge, este faptul ca este departe de a fi unic in Anglia, dar este cel mai bine pastrat si elaborat astfel de monument. Sunt cunoscute peste 100 de cercuri din pietre pe teritoriul Insulelor Britanice si in nordul Frantei.

Unele dintre ele erau mici, de numai 3 metri in diametru. Cel mai mare este cel de la Avebury care se intinde pe o suprafata de aproximativ 4.000 de metri patrati.

Astazi au mai ramas in picioare doar aproximativ jumatate dintre pietrele originale si imaginea locului e foarte diferita de cea de la inceputuri.

De-a lungul anilor, in jurul acestui monument s-au nascut numeroase legende, iar oamenii de stiinta din diverse secole i-au atribuit intrebuintari dintre cele mai bizare: altar de sacrificiu, constructie extraterestra, simbol mistic, simbol al trecerii timpului, un simplu monument decorativ …

Biserica Maicii Domnului din Fatima

Basilica Maicii Domnului din Fatima este unul dintre cele mai importante locuri de rugaciune pentru romano-catolicii din Portugalia, dar nu numai.

Fatima este un oras in Portugalia, faimos pentru o serie de viziuni religioase ce au avut loc aici, in anul 1917.

Totul a inceput in data de 13 mai 1917, cand fratii Jacinta (7 ani) si Francisco Marto (11 ani), insotiti de fetita Lucia dos Santos (10 ani) se aflau cu oile la pascut in apropiere de Fatima, in locul denumit local “Cova da Iria – Grota Sfintei Irina”.

In timp ce pasteau oile, la un moment dat, ei ar fi vazut un fulger, dupa care ar fi aparut o lumina puternica. Apropiindu-se, copiii ar fi observat in mijlocul luminii conturul unei femei – “Doamna din Lumina”. Ea i-ar fi indemnat pe copii sa se roage si sa revina in acelasi loc in ziua de 13 a fiecarei luni.

Urmatoarea luna, deci pe 13 iunie 1917, cei trei copii au revenit, impreuna cu alte 50 de persoane. Dupa o oarecare asteptare, copiii au fost vazuti ingenunchind langa un maslin si vorbind cu cineva nevazut. La urma, cu totii ar fi auzit o bubuitura, urmata de ridicarea unui nor deasupra maslinului, care a disparut curand in inaltul cerului.

Francisco si Jacinta Marto au murit in timpul Epidemiei de Gripa Spaniola din anul 1919.

Acestia vor fi exhumati in anul 1935, iar mai apoi in anul 1951, cand s-a facut constatarea ca trupul Jacintei nu putrezise. Trupul lui Francisco era insa descompus.

Francisco si Jacinta au fost declarati “venerabili” de catre papa Ioan Paul al II-lea intr-o slujba publica tinuta in Fatima la data de 13 mai 1989. Papa Ioan Paul s-a intors in Fatima la data de 13 mai 2000 pentru a-i declara pe acestia “binecuvantati”.

Cine viziteaza Basilica din Fatima in perioada mai-octombrie trebuie sa fie pregatit pentru multimea de pelerini pe care ii va gasi in zona. Oamenii vin non-stop, ziua si noaptea, si umplu piata larga din fata bisericii celei mari.

Machu Pichu, sanctuarul incasilor

Sanctuarul istoric al incasilor a fost declarat una dintre noile sapte minuni ale lumii Pozitia exacta a cetatii Machu Picchu, construita in jurul anului 1450, la 2.430 de metri altitudine, a fost unul dintre cele mai bine pazite secrete militare ale civilizatiei incase.

Orasul nu a fost locuit decat 100 de ani, fiind abandonat dupa ce imperiul a fost cucerit de conchistadorii spanioli. Desi se afla la numai 70 de kilometri de capitala incasa, Cuzco, din cauza vegetatiei abundente si a amplasarii pe un platou stancos ce nu poate fi observat
decat din avion, citadela a fost de negasit pentru europeni timp de peste 350 de ani.

Desi mic, orasul incas avea totusi 140 de imobile, construite precum vilele de azi, si sistem propriu de canalizare. Fiecare casa era alimentata cu apa de izvor, despre care vechii locuitori din Machu Picchu credeau ca este “vie”. Migala cu care incasii au taiat stanca din care au construit orasul ii uimeste pe arhitectii de astazi.

Insula Pastelui

Insula Pastelui este situata la peste 3.000 km sud-vest de Insulele Galapagos si la 4.200 km departare vest de Chile.

S-a format in urma unei eruptii vulcanice si are forma triungiulara, cu laturi de aproximativ 20 de km fiecare. Primii exploratori veniti pe insula au descoperit aici trestii, cartof dulce si yuca, toate originare din America de Sud.

Legendele bastinasilor vorbesc despre o populatie care a sosit aici din est, urechi-lungi, si o alta venita din vest, urechi-scurte. Se presupune ca primii exploratori erau din America Latina pre-incasa intrucat aici se practica alungirea lobului urechii.

Primii exploratori europeni au ajuns pe insula in anul 1722 in Duminica Pastelui, de unde si denumirea insulei.

Cel mai interesant aspect al insulei raman insa uriasele statui din piatra. In numar de aproximativ 1.000, au fost numite de insulari moai si ating o inaltime de 4-10 metri, cu o greutate de 20 pana la 90 de tone.

Capetele statuilor sunt exagerat de mari in comparatie cu restul trupului si au urechi alungite si barbi ascutite. Unele statui poarta pe cap caciuli din piatra rosiatica.

La fel de enigmatic ramane si felul in care insularii au reusit sa deplaseze statuile din carierele de piatra. Traditia locala spune ca statuile s-au deplasat singure, dar in urma unor investigatii s-a descoperit ca centrul de greutate al lor este deplasat inspre centru, asa ca o formatie de 10-15 oameni putea foarte usor sa le tracteze cu ajutorul unor franghii.

Statuile nu au picioare si pe deasupra, fapt extrem de intrigant, in limba insularilor exista un verb ce semnifica deplasarea fara ajutorul picioarelor.

ziare.com

Sculpturi Maya vechi de 2000 de ani ale unor creaturi cosmice

 

Arheologii au dezgroapat o serie de sculpturi maiaşe care înfăţişează monştri cosmici, zei şi şerpi în nordul junglei din Guatemala.

Recenta descoperire este cea mai veche reprezentare a faimosului mit Maya al creaţiei. Elementele ornamentale, lungi de aproape opt metri, au fost create în jurul anului 300 î.e.n.

Cercetătorilor le-a luat mai bine de trei luni să dezgroape sculpturile din El Mirador, cel mai mare oraş Maya din lume, a declarat şeful echipei de arheologi, Richard Hansen. Mayaşii au construit temple uriaşe timp de 2000 şi au dispărut într-un mod misterios în jurul anului 900 e.n.

Bazinul El Mirador a fost părăsit mult mai devreme de această dată, populaţia lăsând în urmă o reţea complexă de drumuri, apeducte şi o piramidă masivă, care acum este acoperită de un strat gros de vegetaţie.

“Artefactele sunt pre-creştine, sunt extrem de valoroase şi dovedesc puterea unei ideologii care a existat mii de ani”, a mai afirmat Hansen. Pe sculptură sunt ilustraţi cei doi gemeni eroi, Hunahpu şi Xbalanque, deasupra lor fiind o zeitate cu aripile deschise. Pe partea opusă se află un zeu maiaş al porumbului înrămat de un şarpe”, a explicat Richard Hansen, care a lucrat şi cu Mel Gibson pentru filmul “Apocalypto.”

sursa : dailymail.co.uk

Druizii – vechii preoti ai popoarelor celtice si misterele lor.

Înţelepţii unui popor misterios

Druzii, vechii preoţi ai popoarelor celtice, şi-au păstrat până în zilele noastre toate misterele.

Dacă celţii nu au lăsat decât puţine mărturii scrise, druizii nu au aproape nici o moştenire de acest gen pentru istorie. Învăţăturile lor, transmise tradiţional pe cale orală, sunt cunoscute numai prin intermediul scrierilor adversarilor lor istorici sau datorită cronicilor greceşti şi romane. Vagi urme ale tradiţiei preoţilor druizi s-au păstrat, de multe ori deformate, în miturile şi basmele folclorului popoarelor celtice.

Druizii celţi şi brahmanii indieni

Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor, ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate la British Museum numeroase pergamente în care se descrie istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare.

Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es” (cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi legătura cu limbile indoeuropene.

În mod eronat s-a spus că druizii erau preoţii celţilor. Ei erau înţelepţii, sacerdoţii, cei care asigurau spiritualitatea şi continuitatea credinţei; brahmanilor din India le corespundeau druizii celţi şi flaminii romani.

Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente de magie, cunoştinţe despre puterea planetelor, astrologie, studiul fenomenelor naturii şi noţiuni despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simplii reprezentau nişte mijlocitori între ei şi divinitate, care îi învăţau despre natura lucrurilor, eternitatea sufletului, suprimarea fricii de moarte şi cultul zeilor. Druizii vorbeau despre reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau legile ascunse ale naturii, dobândind astfel stăpânirea asupra forţelor acesteia.

Istoria, filosofia, astronomia, medicina sau matematicile constituiau esenţa acestei tradiţii răspândite în locuri retrase, adeseori în inima pădurilor.

Puteri fantastice prin ritualuri secrete

Secretul absolut în care erau păstrate cunoştinţele şi ritualurile druidice avea drept efect amplificarea puterii iniţierii. Câteodată anumiţi discipoli primeau o învăţătură superioară, o iniţiere specială, în insule, ca de exemplu, insula Dumet (în faţa estuarului Loirei) sau Anglesey.

De-a lungul întregii lor istorii, galezii au păstrat o reputaţie de experţi, fiind înzestraţi în special în materie de divinaţie.

Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această „orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi faimosul irlandez Mog Ruith.

Potrivit unei legende irlandeze, „acesta şi-a pierdut un ochi luptându-se cu un viţel din Alpi, în timpul unei avalanşe, şi pe al doilea şi l-a pierdut deoarece a fixat soarele timp de două zile, tot timpul cât a stat pe cer, până a orbit complet.”

Pregătirea pentru a deveni druid dura 20 de ani

Împărţirea societăţii celtice în trei clase: poporul, nobilii (şi războinicii) şi druizii este, probabil, o reminescenţă a străvechii influenţe indo-europene, deoarece se regăseşte identică în împărţirea societăţii indiene în care cele mai însemnate caste sunt cea a preoţilor brahmani şi cea a războinicilor Kshatrya.

Poporul era supus orbeşte nobililor, având o importanţă extrem de redusă, asemănătoare cu cea a sclavilor antici.

Clasa druizilor era împărţită, la rândul ei, în trei ordine: ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor; barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod deosebit, ai poeziei şi muzicii; şi druizii propriu-zişi, iniţiaţi în studii de psihologie şi parapsihologie, psihism şi metapsihism. Mulţi dintre druizii propriu-zişi erau iniţiaţi şi în cele două ramuri ale tradiţiei lor spirituale, fapt care le conferea o pregătire iniţiatică foarte complexă. Dar, toate cele trei ramuri ale iniţiaţilor druizi aveau o orientare de o spiritualitate transcedentală, care domina orice alte preocupări ale lor.

Regula de bază a clasei druidice era non-violenţa. De aceea lor le era interzis portul şi întrebuinţarea armelor. Cu toate aceste, forţa interioară de care dispuneau, dublată de respectul tuturor membrilor societăţii celtice, le conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici cel mai renumit războinic şi nici chiar regele cel mai puternic nu ar fi îndrăznit să se opună unui ordin dat cu cel mai mare calm şi detaşare, sub formă de sfat, de către un druid.

Acest respect şi chiar veneraţie erau împărtăşite şi de adversarii poporului celt. Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe de in, imaculate, druizii puteau merge nestingheriţi peste tot, indiferent de împrejurări, devenind mesageri ai păcii în vreme de conflicte.

Spre deosebire de poporul profan, care cultiva un panteism tolerant la orice asimilare, druizii credeau într-o divinitate unică, căreia nu-i menţionau numele, ci o considerau Unicul Creator a tot ceea ce există.

În domeniul social, druizii vegheau asupra îndrumării spirituale şi religioase a poporului, rezolvau diferendele publice şi particulare şi decideau dacă un individ sau un grup era sau nu vinovat de acuzaţiile care i se aduceau. Pedeapsa acordată era interzicerea participării la ritualul religios, ceea ce echivala cu excluderea din societate. Cei declaraţi vinovaţi deveneau un fel de persoane indezirabile, paria.

Druizii erau conduşi de un şef unic, având o autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce dura în general 20 de ani!

Celţii şi extratereştri

În lucrarea „Celţii şi extratereştri”, cercetătorul modern al vechii civilizaţii celtice E. Coarer-Kalondan Gwezenn-Dana, iniţiat în anumite mistere ale spiritualităţii druidice, realizează un studiu foarte interesant al surselor mitologice (cânturi, poeme, basme) referitoare la acest popor misterios. După descoperirile sale susţinute şi de citate semnificative din surse folclorice, celţii ar fi avut cunoştinţe tehnice foarte avansate, dublate şi de o anumită pregătire psihică, ce se apropie de antrenamentul pentru dobândirea puterilor paranormale şi, în plus, au avut şi întâlniri cu civilizaţii extraterestre care le-au dezvăluit multe din secretele lor.

Ghicirea viitorului

Înainte de a întreprinde o acţiune importantă, druizii observau zborul păsărilor, ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le interpretau. Zborul corbului era un mijloc reputat, „sigur” pentru a prezice soarta unei acţiuni. Irlandezii au numit această pasăre, printr-un joc de cuvinte intraductibil, „druizii-păsărilor”.

Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura angoasele politice şi militare ale elitei cavalerilor. Druidul, prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul lui, protejându-l prin practicile sale. Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din lemn de tisă, acest arbore fiind considerat ca cel mai favorit divinaţiei.

Alţi druizi recurgeau la o roată de lemn, „roata care vâsleşte”, care simboliza principalul atribut al zeului Taranis, Jupiterul galic. Această roată devenea mai mult decât un simbol solar, ea reprezenta roata cosmică.

Arma bacteriologică

Se pare că ei cunoşteau arma bacteriologică, deoarece în multe povestiri se menţionează faptul că atacatorii insulelor celtice era decimaţi de epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp ce se retrăgeau. Dacă apariţia unei epidemi cauzate de greutăţile războiului  ar putea fi posibilă o dată, de trei ori la rând este deja o „coincidenţă” stranie.

Zeii celţi călătoreau în care zburătoare

Întâlnirile dintre celţi şi cei care ulterior aveau să facă parte integrată din mitologia lor, sunt extrem de interesante. Mijloacele de locomoţie ale zeilor erau cel puţin foarte ciudate pentru omul de rând care consemna în poveştile sale întâlnirea dintre oastea condusă de căpetenia celţilor, Cuchulan şi zeiţa Badb: „Ei văzură în faţa lor un car la care era înhămat un singur cal roşu. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiştei îi ieşea prin frunte. În car era o femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică toate roşii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roţile din spate ale carului, măturând pământul.”

Descrierea este uimitoare şi arată clar efortul unui profan de a traduce în limbajul epocii sale ceea ce vedea şi îi era de neînţeles. Evident, „cal cu un picior alerga străpuns de oişte” este o imagine ce nu are nici o legătură cu carele şi caii obişnuiţi, cunoscuţi povestitorului. Dar cum ar fi putut acesta să numească un mijloc de locomoţie când cel mai eficient pe care îl cunoştea era carul?! Mai mult decât atât, la apropierea oştenilor, din motive necunoscute, „femeia, carul şi calul s-au transformat într-o pasăre mare şi neagră care a dispărut în zbor”. Nu trebuie să ne mire această descriere, deoarece în mintea unui povestitor al acelor vremuri, ceea ce zboară nu poate fi decât „pasăre”; astăzi noi numim aparatele de zbor necunoscute – „farfurii”.

Şi pentru ca misterul să fie complet, la plecare pasărea a „spus”: „Grellach se va numi de acum încolo Grellach doluid”. Grellach, în traducere „noroi”, era numele locului unde avusese loc întâlnirea, datorită faptului că era o zonă mocirloasă, pe malul unei ape. Dar Grellach doluid înseamnă „noroi de nesuportat”. Ce a făcut noroiul inofensiv să devină de nesuportat după coborârea carului celest? Un răspuns simplu ar fi impurificarea cu elemente radioactive datorate sistemului de propulsie al carului…

Tancuri-amfibii acum 4000 de ani!

Redăm un fragment dintr-o gesta (poveste tradiţională irandeză): 
„Într-o zi, locuitorii din Connaught s-au adunat pe malurile Shannonului. Ei văzuseră în Shannon două animale ciudate a căror spinare era înaltă cât munţii. Aceste animale se băteau. Din boturile lor ţâşneau jerbe de flăcări care atingeau norii. Lumea dădea năvală din toate părţile la auzul vuietului. Ieşind din apă, cele două animale ajunseră pe mal. Sub ochii mulţimii adunate, din ele ieşiră doi porcheri. Ochal, regele geniştilor din Connaught, le ură bun venit.
- Ce aventuri aţi mai avut? întrebă el.
- Aventuri destul de obositoare, răspunseră ei. Aţi văzut doar singuri ce am făcut. Timp de doi ani am fost transformaţi în animale preistorice şi am trăit pe fundul apei. O să fie nevoie să ne transformăm din nou, pentru ca fiecare să-şi poată dovedi forţa.”

Este de admirat talentul de povestitor al artistului care s-a străduit să redea într-un mod atât de realist-poetic, o bătălie dintre două tancuri amfibii înarmate cu aruncătoare de flăcări.

De altfel, existenţa vehiculelor submersibile este confirmată şi de alte surse. Atunci când Bress (unul dintre conducătorii legendari ai celţilor) a fugit din faţa unei năvăliri duşmane, a fost căutat de tatăl său, Elatha, pe coastele irlandeze, care a folosit pentru aceasta un vas de argint ce naviga pe sub apă.

Efectele muzicii celtice

„Lug, Dagda şi Ogme (trei zei protectori care au luat  efectiv parte la luptele dintre celţi şi invadatori) porniră în urmărirea duşmanilor. Şefii acestora, crezând că sunt suficient de departe pentru a nu mai fi ajunşi, au intrat într-o casă, pentru a mânca. Au aşezat harpa lui Dagda agăţată de zid. Dar Lug, Dagda şi Ogme au pătruns cu îndrăzneală peste ei, surprinzându-i. Dagda se adresă harpei : <<Vino!>>. Recunoscând vocea stăpânului, harpa se desprinse de pe perete şi se întreptă atât de repede spre Dagda, încât în drum ucise nouă oameni. Se aşeză în mâinile zeului care începu să cânte. Acesta a cântat trei piese muzicale care au demonstrat virtuozitatea marelui artist. Prima piesă produse somnul profund al asistenţei, a doua – râs, şi a treia – gemete şi lacrimi. Atunci Dagda interpretă din nou prima piesă şi profitând de somnul tuturor, cei trei plecară teferi din tabăra duşmanilor.”

Aceste trei bucăţi muzicale au rămas celebre în arta celţilor. Chiar în zilele noastre, urmaşii acestora urmăresc să ajungă din nou la această performanţă.

Autorul lucrării „Celţii şi extratereştrii” povesteşte cum a asistat el însuşi la demonstraţia realizată de un harpist breton care a reuşit să adoarmă în câteva minute un băieţel foarte agitat. Piesa interpretată de el nu era nicidecum monotonă şi adormitoare, ci o înşiruire măiestrit interpretată pe note grave, ritmate.

Copilul s-a liniştit ca prin farmec, s-a cuibărit în braţele mamei sale şi, în două minute, a căzut într-un somn adânc din care cu greu a mai fost trezit.

În loc de concluzie

Misterele fascinantei civilizaţii a celţilor, păstrătoare a unei tradiţii de mult apuse şi impregnată de iniţierea spirituală a druizilor, nu pot fi epuizate în câteva articole. S-ar putea vorbi foarte mult despre magia lor ritualică, metodele lor de antrenament pentru dezvoltarea puterilor paranormale, despre locul şi rolul femeilor în societatea celtică, despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde şi, mai ales, despre iniţiatul druid cunoscut lumii întregi sub numele de Merlin (în galeză Myrddin). Legătura sacerdoţilor druizi cu fiinţele su1btile ale naturii, supremaţia pe care aceştia o exercitau asupra elementelor fizice, mistificărilor ulterioare referitoare la ritualuri şi sacrificii, toate acestea sunt provocării pe care le lansează istoria încă nedescoperită a vechilor populaţii, din a căror amintire au mai rămas numai legendele…

sursa : yogaesoteric.com

Pompei, orasul ingropat.

La 24 august, anul 79 i.C., dupa secole in care s-a aflat in stare latenta, vulcanul Vezuviu erupe in sudul Italiei de astazi, devastand prosperele orase romane Pompei si Herculaneum si ucigand mii de persoane. Orasele, acoperite de un strat gros de material vulcanic si noroi, nu au fost reconstruite niciodata si au fost uitate in cursul istoriei. In secolul XVIII, Pompeii si Herculaneum au fost redescoperite si excavate, aducand probe arheologice fara precedent despre viata de zi cu zi a civilizatiei antice.
Orasele antice Pompei si Herculaneum se gaseau in apropiere de poalele Muntelui Vezuviu, in Golful Neapole. In vremea Imperiului Roman timpuriu, in Pompei traiau 20.000 de oameni, printre care negustori, mestesugari si fermieri care au exploatat solul bogat al regiunii, cultivand vita de vie si pomi fructiferi. Nimeni nu banuia ca fertilul pamant negru reprezenta de fapt ramasite ale eruptiilor anterioare ale Vezuviului. Herculaneum a fost un oras in care au locuit 5.000 de oameni si o destinatie de vacanta preferata a romanilor bogati. Denumit dupa eroul mitologic Hercule, Herculaneum gazduia vile opulente si bai romane grandioase. Obiectele folosite la practicarea jocurilor de noroc descoperite la Herculaneum si un bordel descoperit la Pompei atesta natura decadenta a celor doua orase. In apropiere se gaseau si comunitati mai mici, cum ar fi linistitul orasel Stabiae.
La pranz, in ziua de 24 august, anul 79 i.C., aceasta prosperitate a luat sfarsit, atunci cand varful Vezuviului a explodat, propulsand in stratosfera un nor de cenusa in forma de ciuperca. In urmatoarele 12 ore, cenusa vulcanica si pucioasa au invadat orasul, obligandu-i pe locuitori sa fuga speriati. Aproximativ 2.000 de oameni au ramas la Pompei, ascunsi in pivnite sau in structuri din piatra, asteptand sfarsitul eruptiei.
Un vant din vest a protejat orasul Herculaneum de faza initiala a eruptiei, insa apoi un nor gigantic de cenusa incinsa si de gaz a coborat pe panta vestica a Vezuviului, inconjurand orasul si omorandu-i pe cei care au ramas. Acest nor mortal a fost urmat de un suvoi de noroi vulcanic si piatra, care a ingropat orasul.
Oamenii care au ramas la Pompei au fost ucisi in dimineata de 25 august, cand un nor de gaz toxic a ajuns in oras, sufocandu-i pe cei care nu au fugit. A urmat un suvoi de roca si cenusa, care a facut ca acoperisurile si zidurile sa se prabuseasca, ingropandu-i astfel pe cei morti.
O mare parte din ceea ce cunoastem despre aceasta eruptie provine dintr-o relatare a lui Plinius cel tanar, care locuia in vestul Golfului Neapole atunci cand a explodat Vezuviul. In doua scrisori adresate istoricului Tacitus, a povestit despre modul in care ?oamenii isi acopereau capul cu pernele, singura aparare impotriva unei ploi de piatra? si despre cum ?un nor negru si infricosator, incarcat de materie combustibila avansa spre oras. Unii isi deplangeau propria soarta. Altii se rugau sa moara.? Plinius, in varsta de doar 17 ani la vremea respectiva, a scapat din aceasta catastrofa, ulterior devenind un cunoscut scriitor si administrator roman. Unchiul sau, Plinius cel batran, a fost mai putin norocos. Plinius cel batran, un biolog de renume, la vremea eruptiei era comandantul flotei romane in Golful Neapole. Dupa ce Vezuviul a explodat, el si-a indreptat barcile spre Stabiae, pentru a investiga eruptia si pentru a-i imbarbata pe locuitorii inspaimantati. Dupa ce a ajuns la tarm, a murit din cauza gazelor toxice.
Potrivit relatarii lui Plinius cel tanar, eruptia a durat 18 ore. Pompeiul a fost ingropat sub un strat de 5 metri de cenusa, iar coasta a suferit modificari majore. Herculaneum a fost ingropat sub aproape 20 de metri de noroi si material vulcanic. Unii locuitori ai orasului Pompei s-au intors ulterior pentru a-si scoate casele distruse de sub stratul de cenusa si pentru a-si salva bunurile de valoare, insa adevarate comori au ramas acolo si au fost uitate.
In secolul XVIII, un sapator de fantani a scos la suprafata, in locul unde s-a gasit orasul Herculaneum, o statuie de marmura. Administratia locala a excavat alte valoroase obiecte de arta, insa proiectul a fost abandonat. In 1748, un fermier a descoperit sub via sa urme ale orasului Pompei. De atunci, excavarile au continuat aproape fara intrerupere pana in prezent. In 1927, guvernul italian a continuat excavarile la Herculaneum, recuperand numeroase opere de arta: statui de marmura si de bronz si picturi de mare valoare.
La Pompei au fost descoperite ramasitele a 2.000 de barbati, femei si copii. Dupa ce au murit asfixiati, cadavrele lor au fost acoperite de cenusa, care a intarit si prezervat conturul corpurilor. Ulterior, cadavrele li s-au descompus, lasand in urma un soi de mulaj. Arheologii care au descoperit aceste mulaje au umplut spatiile goale cu ghips, relevand in detaliu pozitiile in care au murit victimele vulcanului. Si restul orasului pare a fi conservat in urma trecerii timpului. Simple obiecte care spun povestea vietii de zi cu zi in Pompei sunt la fel de valoroase pentru arheologi ca si statuile si frescele. Abia in 1982 au fost descoperite la Herculaneum primele ramasite umane, sutele de schelete descoperite poarta urmele care atesta moartea oribila de care au avut parte.
In prezent, Muntele Vezuviu este singurul vulcan activ de pe continentul european. Ultima sa eruptie a avut loc in 1944, iar ultima eruptie majora, in 1631. O alta eruptie este asteptata in viitorul apropiat, eruptie care ar putea fi devastatoare pentru cei 700.000 de oameni care locuiesc in in zonele mortii din jurul Vezuviului.

—————————-

Orasul a fost ridicat in sec. al VIII-lea i. Hr. de o populatie italica (oscii), pe un platou vulcanic la sud de Vezuviu, intr-un spatiu alimentat de apa a numeroase izvoare, de o parte si de alta a Vaii Sarno. Primele constructii au fost atribuite initial grecilor, dar recentele descoperiri arheologice au stabilit ca in sec. al VI-lea i. Hr. Orasul a fost cucerit de etrusci, apoi, in sec. al V-lea, de catre samniti si cumani, iar in sec. al IV-lea i. Hr. a intrat sub suzernitate romana.

Influenta greaca in arhitectura s-a pastrat si in perioada de glorie romana, din sec. al II-lea i. Hr., cand somptuasele palate (de exemplu, Casa Faunului, decorata cu statuia “Dansul Faunului” si cu mozaicul reprezentand batalia de la Issus dintre Alexandru cel Mare si Darius) s-au inmultit, iar personalitati celebre ale epocii (Silla, Cicero) s-au stabilit aici. Teribila eruptie din 79 d.Hr. a acoperit orasul cu un strat gros (7-8 m) de lava, lahar si cenusa, astfel ca urmele lui au disparut timp de 15 secole. Cu ocazia unor lucrari de canalizare a raului Sarno, arhitectul Domenico Fontana a scos la lumina mai multe dale de piatra cu inscriptii romane, atestare certa a enigmaticului Pompei. Abia in 1748, sub patronajul regelui Carol de Bourbon, au demarat primele lucrari de decopertare. Ele s-au extins mai bine de un secol si au scos la iveala nu numai cladiri, dar si statui, fresce si mozaicuri cu scene mitice, si chiar amprente umane ale victimelor eruptiei, portaluri si obiecte de cult, ce au fost initial gazduite in Antiquariumul inaugurat in 1861. Coplesitorul numar de opere de arta scoase la lumina zilei a depasit cu mult capacitatea de a fi gazduite aici, astfel ca cele mai multe au fost transferate in Muzeul National de Arheologie din Neapole.

Enigmele ruinelor de la Stonehenge.

 

Stonehenge este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire.

Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie (megaliţi - menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de “găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Planul actual al ansamblului

Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă

Anul construcţiei

Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1600 i.C.

Cercetări din 2008 indică perioada construcţiei ca fiind 2400-2200 î.e.n.[1]

Sursa : Wikipedia

—————————————–

IPOTEZA : Stonehenge a fost construit în anul 2300 î.Hr. în Marea Britanie neolitică şi a funcţionat ca centru de vindecare. Informaţiile au fost obţinute de arheologi în urma primelor săpături realizate la monumentul britanic, în ultimii 44 de ani.

 

Descoperirea a fost făcută de doi oameni de ştiinţă britanici, în luna martie a acestui an. Profesorii Timothy Darvill şi Geoffrey Wainwright au fost primii cercetători care au primit permisiunea de a săpa în interiorul monumentului istoric, în ultimii 44 de ani. Ultima aprobare fusese acordată în 1964, informează Daily Mail. 

Cercetătorii au utilizat metoda datării cu radiocarbon pentru a afla exact vârsta celor două cercuri de piatră vânătă din interiorul monumentului neolitic, primele construite acum mii de ani în urmă. 

Echipa de arheologi a descoperit o sută de piese de material organic, datând încă de la construcţia monumentului. 14 dintre ele au fost trimise la Universitatea Oxford pentru a fi datate utilzând metode moderne. Rezultatele finale au arătat că primele cercuri de piatră din interiorul Stonehenge datează din perioada 2400 î.Hr. – 2200 î.Hr.

Cercetătorii britanici susţin că informaţiile obţinute după primele săpături arată că Stonehenge a funcţionat ca centru de vindecare. Cei doi profesori au ajuns la această concluzie după ce au descoperit în zonă un număr mare de cadavre cu urme evidente de boală. Analiza dentară a acestora a arătat că jumătate dintre persoanele respective proveneau din alte zone ale Marii Britanii.

 

sursa : Realitatea.net

—————————–

IPOTEZA : Stonehenge, cel mai celebru si misterios monument megalitic din Europa, aflat in vestul Angliei, a fost un cimitir inca de la originile sale, in urma cu 5.000 de ani, asa cum releva primele datari cu radiocarbon asupra resturilor umane ale corpurilor incinerate. Este pentru prima oara cand mormintele de la Stonehenge sunt datate cu Carbon-14, desi resturile umane au fost scoase la lumina in anii ’50 si conservate la muzeul apropiat de la Salisbury.

Situl Stonehenge “a fost un cimitir de la inceputuri si pana la zenitul sau, in mijlocul celui de-al treilea mileniu inainte de era noastra”, a precizat Mike Parker Pearson, arheolog la Universitatea din Sheffield (Marea Britanie). El conduce proiectul arheologic “Stonehenge Riverside”, cu concursul fundatiei americane a National Geographic, proiect ce se va incheia in 2010. Resturile umane calcinate descoperite in acest “cel mai vechi cimitir” dateaza dintr-o perioada cuprinsa intre 3.030 si 2.880 i.Hr. Au fost supuse analizelor cu Carbon-14 mici bucati de oase carbonizate si de dinti provenind dintr-una din gropile de pe taluzul circular ce inconjoara situl, numita “Groapa lui Audrey”. Pana acum, arheologii considerau ca Stonehenge a inceput a fi cimitir doar intre 2.700 si 2600 i.Hr., inainte de a fi ridicate celebrele blocuri de gresie.

 

Un al doilea sit al cimitirului contine resturile incinerate ale unui adult si dateaza din 2.930-2.870 i.Hr. Cel mai recent mormant din acest grup, cel al unei tinere femei de 25 de ani, dateaza din perioada 2.570 si 2.340 i.Hr. si corespunde perioadei ce marcheaza debutul edificarii blocurilor de gresie. Arheologii estimeaza ca in situl megalitic ar putea fi ingropate circa 240 de persoane (cercetarile fiind efectuate doar pe jumatate din locatie) si sustin ca mortii au fost “persoane foarte speciale”.
Specialistii considera de multa vreme ca Stonehenge a fost fondat de sefi preistorici, poate apartinand unui regat stravechi, si ultimele descoperiri par sa confirme ipoteza. Andrew Chamberlain, specialist in demografie veche de la Universitatea din Sheffield, sugereaza ca Stonehenge a fost locul de inmormantare a membrilor unei singure familii, posibil o dinastie, teoria sa bazandu-se pe faptul ca, la inceput, la Stonehenge au fost putine morminte, numarul lor crescand in cursul secolelor, pe masura ce se inmultea numarul descendentilor

SURSA : Romanialibera.ro

———————————

Ansamblul megalitic de la Stonehenge, situat in campia Salisbury, la circa 130 km de Londra, reprezinta unul dintre cele mai frumoase locuri preistorice din lume si totodata unul dintre cele mai misterioase. Nimeni nu stie exact cum au ajuns pietrele acolo si nici la ce au folosit. Stonehenge devine si mai misterios daca bine cunoscutului cerc de pietre mari, verticale, i se adauga descoperirile mai recente – o fortificetie circulara si un inel ciudat de gropi umpute. La fel de misterios este si modul in care a fost construit Stonehenge. Pietrele verticale si cele orizontale, prin care sunt unite, arata ca sic umm ar fi facute din lemn de catre un templar. In mod cert, pentru oamenii din neolitic, care traiau in Campia Salisbury, ar fi fost mai normal sa foloseasca la constructie lemnul, care se gasea din abundenta, decat piatra, un material rar pe plan local. Si apoi, care este semnificatia tuturor aliniamentelor astronomice descoperite la Stonehenge? A fost momumentul, dupa cum au spus unii cercetatori, chiar un “computer” sofisticat al epocii pietrei cu care se preziceau datele eclipselor? Sau astronomia lui Stonehenge are un sens mai pamantean? 

Cea mai potrivita de a raspunde la aceste intrebari este abordarea cronologica, recapituland ceea ce se stie despre istoria enigmatului Stonehenge. Caci monumental nu a fost construit dintr-o data, ci treptat, si fiecare stadium din evolutia san e poate spune cate ceva.

Prima si cea mai importanta etapa a ansamblului de la Stonenhenge era o constructie mare si rotunda, din lemn, inconjurata de un sant circular. Ramasitele acestei fortificatii, construite intre 3200 si 2700 i.Hr., sunt inca vizibile, in ciuda eroziunilor. Se estimeaza ca ridicatura avea aproximativ 2 m inaltime, 6 m latime si un diametru de circa 98 m. Constructia de lemn din centru este insa mai greu de descries, pentru ca s-a pastrat prea putin din ea. Gropile stalpilor care au ramas sugereaza ca aceasta a fost cam de 30 m in diagonala si ca probabil avea un acoperis din paie. Inca de pe atunci, aliniamentul acestui prim Stonehenge este semnificativ: intrarea principala e indreptata spre sud. Dar destinatia principala a celebrului Stonehenge, la acea data, are mai putin de-a face cu observarea cerului si mai mult cu ingroparea mortilor. Constructia centrala era probabil o capele funerara, in care erau depozitate trupurile inainte de incinerare sau ingroparea lor. La o anumita data, intre 2700 si 2200 i.Hr., au fost sapate cele 56 de gropi, intr-un cerc din interiorul fortificatiei. Sunt asa-numitele “gropi Aubrey”, dupa numele certatatorului de antichitati, John Aubrey, cel care le-a si descoperit. Multe deintre ele contin ramasite umane, dar arheologii au dovedit ca gropile au fost sapate cu mult inainte ca cenusa rezultata, ca urmare a incinerarilor, sa fi fost ingropata cu ele. Nu este, asadar, exclus ca gropile sa fi fost facute cu alt scop. 

Piatra de temelie a computerelor? 
In anii ’60, astronomul Gerald Hawkins a avansat ipoteza ca seria de gropi de la Stonehenge era un fel de “calculator’ al apocii de piatra, destinat prezicerii eclipselor de Luna. El a observat ca datele eclipselor pot fi prezise daca saase dintre pietre sunt asezate, intr-un mod anume, pe sase dintre aceste gropi, si apoi miscate in jurul cercului in cate o groapa pe an.Toata problema este de a stii daca acesta a fost si modul de gandire al contructorilor de la Stonehenge. Elementul essential este numarul 56, iar sistemul nu este valabil pentru un alt numar de gropi. Mai mult, nici un alt monument neolitic nu prezinta un inel de 56 de pietre sau de gropi. Cel mai senificativ dintre aliniamentele astronomice de la Stonehenge este cel care confirma faptul ca intr-o zi de vara Soarele rasare aproximativ deasupra pietrei numite Heel Stone. Totusi la ce au folosit gropile Aubrey? Explicatia cea mai probabila este ca aceste gropi serveau la desfasurarea unor ceremonii in timpul carora aveau loc si o serie de libatii rituale. 
Ca act ritual, libatia consta in gustarea si apoi varsarea unei cupe pline cu vin, lapte, etc., ca un omagiu adus divinitatii sau celor disparuti. Gropile ar fi fost apoi sigilate cu calcarul din zona, pentru a marca astfel locul savarsirii acestui omagiu. 

Modul de contructie – o enigma
Chiar din momentul in care sunt private, celebrele pietre lasa impresia unui incredibil effort de constructie. Pe de o perte, ele au fost construite din stanci de dolerit albastru, grele de 80 de tone, un material excelent pentru confectionarea securilor de lupta, extras din colina Prescelly Hills, din Pembrokshire, aflata cam la doua sute de kilometri departare (ceva mai tarziu, doleritul fiind folosit la cofectionarea pivotilor), iar pe de alta parte, din 81 de bolovani, fiecare cu o greutate de 50 de tone, din granit dur, desprinsi din stanca aflata la o departare de 35 de kilometric de Stonehenge., la Malborough. 30 dintre acesti bolovani au fost apoi ridicati vertical, ceilalti fiind prelucrati in forma de plansee de piatra. 
Nu putem sa nu ne intrebam cum anume a fost efectuata transportarea lor de la cariere, de acum identificate, pana la locul constructiei. Pe timpul vacantei din 1954, profesorul arheolog Atkinson, impreuna cu studentii sai, a reusit sa reconstituie, cu mare truda si cu mijloacele presupuse a fi fost la dispozitia oamenilor culturii vaselor in forma de clopot si totodata creatorii constructiei gigantice de la Stonehenge, transportarea unui astfel de bolovan, de numai sase tone inse. Lucrarile au durat cateva luni, nemaipunand la socoteala timpul afectat pregatirii plutelor, pe care a fost deplasat pe o anumita portiune a traseului, operatiune lasata in seama specialistilor. Totusi tinerii entuziasti nu si-au mai incercat puterile si cu blocurile de 50 de tone… 
Oamenii oranduirii tribale, care au ridicat aceste constructii megalitice, traiau in comunitati relative mici, limitate numeric de posibilitatile de obtinere a hranei: vanatoarea, culesul si pastoritul. De unde, atunci, acele forte umane necesre construirii unor opera atat de grandioase? De unde sutele de barbate voinici, capabili sa miste din loc blocurile de la Stonehenge? Din cooperarea dintre triburi? Putin probabil, pentru ca interesele tribului de la Stonehenge erau limitate la obtinerea materiei prime pentru confectionarea securilor destinate exportului, de pe urma caruia bneficia doar populatia din zona (dupa dimensiunile tarcului de animale, nu prea intinsa), inmormantarea unei capetenii, indiferente neamurilor straine, sau organizarea unei sarbatori fara participarea unui public larg. Sclavul era pe atunci un lux inutil si o greutate in plus, prizonierii erau folositi in modul cel mai economic – la prepararea hranei. 
Sa li se fi permis celor mai puternici barbate ai tribului sa se consacre ridicarii megalitilor sis a lase vanatoarea si celelalte munci in spinarea batranilor si femeilor? Atunci nivelul de viata al tribului ar fi scazut in mod catrastofal. 

Stonehenge – centrul Universului?
Astazi au mai ramas in picioare doar aproximativ jumatate dintre pietrele originale si imaginea locului e foarte diferita de cea de la inceputuri. In 1650 d.Hr. Stonehenge era un loc intunecat, o padure de pietre care aruncau umbre una asupra alteia. Stand in centru, era greu sa vezi mai mult decat niste mici fragmente ale peisajului inconjurator. Cum isi indeplinea atunci Stonehenge rolul de observator al Soarelui si stelelor? Momentul précis si pozitia unui rasarit de Soare depend de locul unde stai si chiar de modul cum iti tii capul. Dar toate aceste indoieli firesti ale unui om din zilele noastre dispar ca prin farmec daca, intr-o dimineata de vara, esti martor la aparitia Soarelui peste Heel Stone, mai ales la punctual culminant al cermoniei, cand axa luminii patrunde in zona umbroasa dintre pietre. Pentru cateva momente, Stonehenge pare sa devina centrul Universului. Intelegi atunci de ce fascinatia sa dureaza in eternitate. 

SURSA : educat.ro

Gigantii misteriosi din Insula Pastelui.

Insula Paştelui (spaniolă Isla de Pascua) sau Rapa Nui este o insulă din Pacificul de Sud dependentă de Chile.

Primii navigatori europeni care la începutul sec. al XVIII-lea au păşit pe Insula Paştelui n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la o distanţă de 3600 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, răspândite pe întreaga insulă.

Munţi întregi fuseseră de-a dreptul răsturnaţi, roca vulcanică dură ca fierul fusese tăiată ca o bucată de unt, iar stânci imense cântărind zeci de mii de tone zăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. Sute de statui uriaşe, unele atingând 10-12 m înălţime şi cântărind 50 de tone, contemplă până în ziua de azi cu ochii lor lipsiţi de viaţă, aidoma unor roboţi monstruoşi care aşteaptă clipa când vor fi din nou puşi în funcţiune, de călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. Iniţial, aceşti coloşi purtau şi nişte pălării, dar acestea nu contribuie cu nimic la dezlegarea misterului. Daca mai adăugam la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de peste 10 tone, zăceau departe de capetele de piatră ale statuilor carora le aparţineau, urmând ca apoi să fie ridicate la înalţimea necesară, se poate înţelege că ele nu fac decât să încâlcească şi mai mult dezlegarea enigmei.

Prin preajma unora dintre aceşti coloşi s-au găsit nişte tabliţe de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Cea mai mare parte dintre tabliţe au dispărut, iar în zilele noastre nu mai există decât vreo 10, răspândite prin muzee, însă, până în prezent, nu a putut fi descifrată nici una dintre ele.

Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl, cu privire la aceşti coloşi misterioşi, au scos la iveală faptul că pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţii distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluată. De-a lungul peretilor stâncoşi ai insulei şi de jur-împrejurul craterelor vulcanice, exploratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate. Mii de unelte, nişte simple topoare de piatră, erau împrăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrerupt pe neaşteptate. Insula Paştelui se află situată departe de orice continent şi de orice civilizaţie. Luna şi stelele par mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici-un arbore nu creşte în acest sol vulcanic.

Nici nu poate fi vorba de a explica transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut să hranească mai mult de 2000 de oameni (astăzi nu mai există decât câteva sute). De asemenea, nu se poate presupune că, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbrăcăminte. Cine a putut atunci desprinde asemenea blocuri de piatră direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte fără ajutorul unor trunchiuri de lemn, la câţiva kilometri depărtare? Cine le-a dat forma definitivă, le-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălării de 10 tone, a căror piatră provenea din altă carieră decât cea a statuilor?

sursa Wikipedia

__________________________________________

Insula Pastelui este situata la peste 3.000km sud-vest de Insulele Galapagos si la 4.200 km departare vest de Chile. In anul 1888, insula devine proprietatea statuluiChile. S-a format in urma unei eruptii vulcanice si are forma triungiulara, cu laturi de aproximativ 20 de km fiecare. Primii exploratori veniti pe insula au descoperit aici trestii, cartof dulce si yuca, toate originare din America de Sud. Legendele bastinasilor vorbesc despre o populatie care a sosit aici din est, urechi-lungi, si o alta venita din vest, urechi-scurte. Se presupune ca primii exploratori erau dinAmerica Latina pre-incasa intrucat aici sepractica alungirea lobului urechii.

Primii exploratori europeni au ajuns pe insula in anul 1722 in Duminica Pastelui, de unde si denumirea insulei. Expeditia era condusa de capitanul Roggevven si veneau dinOlanda. Au remarcat existenta a trei rase diferite: daca unii aveau pielea inchisa la culoare, altii pielea rosiatica, erau si bastinasi care aveau pielea galbena si parul roscat. Exploratorii europeni eu povestit despre inclinatia bastinasilor de a fura si de lipsa femeilor din randul lor. Au fost impresionati de prietenia cu care a au fost intampinati, bastinasi fiind cei care au luminat tarmul pentru ca ei sa poata acosta. Exista insa un lucru de care exploratorii europeni au fost profund uimiti. Tarmul era strajuit de statui imense care priveau spre Oceanul Pacific. 

In anul 1770 are loc o noua expeditie pe insula. Exploratorii au remarcat aceeasi populatie prietenoasa si pamanturi lucrate. Patru ani mai tarziu, o alta expeditie ofera o imagine a insulei total diferita. Pamantul era nearat, oamenii erau agitati si demoralizati, si daca pana atunci nu erau inarmati, acum purtau sulite si bastoane. Imensele statui fusesera rasturnate, iar adoratorii lor disparusera. In secolul XIX, insula Pastelui a devenit tinta negustorilor de sclavi, iar in 1862 populatia a fost distrusa in urma unei razii peruviene.

Mai tarziu, pe insula au aparut misionari care incercau sa converteasca populatia la crestinism. Bastinasii se inchinau unui zeu pe nume Make-Make. In locuintele lor, misionarii au descoperit statui miniaturale si niste tablite inscriptionate cu hieroglife. Tablitele purtau numele de rongo-rongo si contineau scrieri in linii alternative, de la stanga la dreapta, apoi de la dreapta la stanga, insa nu au putut fi descifrate. 

Cel mai interesant aspect al insulei raman insa uriasele statui din piatra. In numar de aproximativ 1.000, au fost numite de insulari moai si ating o inaltime de 4-10 metri, cu o greutate de 20 pana la 90 de tone. Capetele statuilor sunt exagerat de mari in comparatie cu restul trupului si au urechi alungite si barbi ascutite. Unele statui poarta pe cap caciuli din piatra rosiatica. La fel de enigmatic ramane si felul in care insularii au reusit sa deplaseze statuile din carierele de piatra. Traditia locala spune ca statuile s-au deplasat singure, dar in urma unor investigatii s-a descoperit ca centrul de greutate al lor este deplasat inspre centru, asa ca o formatie de 10-15 oameni putea foarte usor sa le tracteze cu ajutorul unor franghii. Statuile nu au picioare si pe deasupra, fapt extrem de intrigant, inlimba insularilor exista un verb ce semnifica deplasarea fara ajutorul picioarelor. 

Inca nu a fost descoperit scopul pentru care au fost construiti colosii, daca ii reprezinta pe zeii bastinasilor sau de ce privirea lor este indreptata spre mare. Astfel, uriasii se adauga altor mari enigme ale lumii si stau marturie unor civilizatii de mult apuse.

sursa : Studentie.ro

__________________________________

Insula Pastelui

Insula Pastelui este situata la peste 3.000 kilometri sud-vest de Insulele Galapagos si la 4.200 kilometri departare vest de Cile. In anul 1888, insula devine proprietatea statului Cile. Insula s-a format in urma unei eruptii vulcanice.

Insula Pastelui este o mica insula deluroasa triunghiulara, cu laturile de 16.18 si 24 de kilometri lungime, de origine vulcanica, despadurita, situata in Oceanul Pacific la 27 grade sud de Ecuator.

Insula, cu forma de triunghi, are 63 de mile patrate si la 460 de metri se inalta un vulcan stins. Legenda transmisa de A’ure Auviri Porotu, ultimul intelept, spune ca: “Pamantul insulei Pastelui era un pamant mult mai mare, dar, din cauza pacatelor savarsite de locuitorii lui, Uoke l-a rasturnat si l-a sfaramat cu o ranga.”

Insula Pastelui – descoperirea facuta in “ziua Pastelui”

Primii exploratori europeni au ajuns pe insula in anul 1722 in Duminica Pastelui, de unde si denumirea insulei. Expeditia era condusa de capitanul Jacob Roggevven si veneau din Olanda. Au remarcat existenta a trei rase diferite: daca unii aveau pielea inchisa la culoare, altii pielea rosiatica, erau si bastinasi care aveau pielea galbena si parul roscat.

In anul 1770 are loc o noua expeditie pe insula. Exploratorii au remarcat aceeasi populatie prietenoasa si pamanturi lucrate. Patru ani mai tarziu, o alta expeditie ofera o imagine a insulei total diferita. Pamantul era nearat, oamenii erau agitati si demoralizati, si daca pana atunci nu erau inarmati, acum purtau sulite si bastoane.

Imensele statui fusesera rasturnate, iar adoratorii lor disparusera. In secolul XIX, insula Pastelui a devenit tinta negustorilor de sclavi, iar in 1862 populatia a fost distrusa in urma unei razii peruviene.

Mai tarziu, pe insula au aparut misionari care incercau sa converteasca populatia la crestinism. Bastinasii se inchinau unui zeu pe nume Make-Make. In locuintele lor, misionarii au descoperit statui miniaturale si niste tablite inscriptionate cu hieroglife. Tablitele purtau numele de rongo-rongo si contineau scrieri in linii alternative, de la stanga la dreapta, apoi de la dreapta la stanga, insa nu au putut fi descifrate.

La inceputul anilor 1950 exploratorul norvegian Thor Heyerdahl, faimos pentru calatoria Kon-Tiki, a popularizat ideea ca aceasta insula, numita de catre localnici Rapa Nui, a fost locuita initial de indieni din America de Sud, care aveau o civilizatie avansata.

Cercetarile arheologice, etnografice si lingvistice au dovedit ca nu asa stau lucrurile. Astazi este recunoscut faptul ca locuitorii Insulei Pastelui sunt polinezieni, veniti in jurul anului 380-400 d.Hr., probabil din Insulele Marchize sau Insulele Societatii.

La momentul sosirii lor, insula avea foarte multe paduri, populate de multe specii de pasari tipice pentru zona Pacificului. In timp de cateva secole, intreaga viata salbatica a insulei a fost distrusa de modul de viata al locuitorilor ei.

Numarul initial de colonisti a fost estimat la mai putin de 100 si se presupune ca au ajuns pe insula intamplator cu cateva barci tip “canoe”. Din cauza bogatiei de hrana (pasari, peste) populatia a crescut rapid dand nastere unei culturi artistice si religioase deosebite.

Din cauza cresterii populatiei, insula si-a pierdut capacitatea de regenerare, ajungand intr-un stadiu avansat de degradare. Se presupune ca in jurul anului 800 padurile erau deja insuficiente.

Padurile erau foarte importante pentru locuitori: erau folosite drept combustibil, pentru constructia de case si barci de pescuit, pentru transportarea imenselor statui de piatra. In jurul anului 1400 padurile erau in intregime taiate si solul pana atunci bogat a inceput sa se erodeze. Populatia de pasari aproape ca disparuse. S-a ajuns astfel la prima foamete, apoi s-a instalat canibalismul si haosul.

Insula Pastelui – misterioasele statui “moai”

Cele mai faimoase ramasite ale acestei culturi sunt giganticele statui numite “moai” si masivele platforme de piatra numite “ahu”. Sunt cel putin 700 de astfel de statui imprastiate pe insula in diferite stadii de lucru. Toate aceste statui sunt sculptate din piatra vulcanului Rano Raraku.

Moai – statuile intr-un numar mare in toata insula sunt impartite in doua categorii: statuile vulcanului – “ochii care privesc cerul” si statuile celelalte, cu un stil diferit, cu spatele intors spre mare, dominand Ahu-urile, singurele care au ochii deschisi.

Ochii le impregnau identitate capatata odata cu asezarea lor pe cavourile in care se odihneau mortii, abia aici sculptorii le deschidea ochii. Zeul Make-Make avea ochii nemasurat de mari. Moai variaza de la 3 la 12 metri inaltime, si de la 3 la 14 tone.

 

 

Statuile in majoritate au 14 tone greutate dar s-au intalnit si unele de 80 de tone – numai una singura depaseste 270 de tone. Se considera ca cele mai vechi statui au fost sculptate in jurul anului 700, dar majoritatea provine din perioada 1000-1500.

Curios este cum au fost cioplite, direct in stanca dar si felul in care au fost transportate pana catre malul oceanului din inaltimile vulcanului. Poate si mai curios este modul in care au fost urcate pe fruntile uriasilor conciurile rosii, la fel coborate din inaltimile unei alte cariere din partea diametral opusa.

Cilindrii Pukat considerati de unii ca reprezentand pieptanatura vechilor bastiansi – fontanela cu care pot receptiona cunostintele, sau de altii ca imitand infatisarea unor fiinte aparute de pe alte planete, au trebuit ridicati uneori la inaltimi de peste 12 metri.

La greutatea pe care o aveau pare un lucru greu de realizat chiar si in zilele noastre. De exemplu, cea mai mare dintre statui ar putea fi ridicata acum abia cu cele mai performante macarale. Cum s-a putut realiza atunci transportul ei acum cateva sute de ani. Unele dintre statui sunt cazute cu fata la pamant – au deschis cavourile de piatra.

Traditia locala spune ca statuile s-au deplasat singure, dar in urma unor investigatii s-a descoperit ca centrul de greutate al lor este deplasat inspre centru, asa ca puteau sa le tracteze cu ajutorul unor franghii.

In functie de marimea statuilor erau necesari 50-150 de oameni pentru a le transporta. Un bastinas spune ca “statuile inaintau in picioare, rotindu-se in semicerc la baza lor circulara.”

Capetele statuilor sunt exagerat de mari in comparatie cu restul trupului si au urechi alungite si barbi ascutite. Statuile nu au picioare si pe deasupra, fapt extrem de intrigant, in limba insularilor exista un verb ce semnifica deplasarea fara ajutorul picioarelor. Credinta pascuana spune ca “cei pe care nu creste lichenul sunt inca vii”.

Nu a fost descoperit scopul pentru care au fost construiti colosii, daca ii reprezinta pe zeii bastinasilor sau de ce privirea lor este indreptata spre mare. Astfel, uriasii se adauga altor mari enigme ale lumii si stau marturie unor civilizatii de mult apuse.

Unele statui au fost daramate in timpul ciocnirilor dintre clanuri, altele au cazut singure sau in timpul transportului. In urma unor cercetari recente s-a dovedit ca statuile mai importante, cu platforme ahu, erau in mod ritual reasamblate.

Un numar mic de “moai” au fost initial acoperite cu “coroane” si “palarii” facute din piata vulcanica de culoare rosiatica. Acesta practica rituala – raspandita pe toata insula – avea se pare o semnificatie sacra specifica fiecarui clan.

Desi cercetatorii nu sunt inca in masura sa explice semnificatia statuilor si platformelor de pe insula, se presupune ca deriva din ideea inradacinarii, practica comuna la polinezieni, dar care a evoluat intr-un mod unic in aceasta zona.

Statuile erau simboluri ale puterii si autoritatii, atat religioasa cat si politica. Se crede ca toate obiectele sculptate de catre polinezienii antici erau impregnate cu o esenta magica, spirituala numita de catre localnici “mana”.

Desi, vreme de secole statuile au fost daramate si reconstruite, desi s-au produs schimbari sociale majore si au avut loc calamitati naturale, prezenta spirituala – mana – este inca puternic simtita.

Insula Pastelui - “ahu-urile” sau mormintele bastinasilor

Mai curioasa pare mai degraba constructia Ahu-urilor in numar de 240 in toata insula – platforme privite ca morminte, cavouri pentru bastinasi. Aveau ceva sacru in ele, in ideea construirii lor era ceva sacru.

Exista trei Ahu-uri de neuitat, foarte mari, la fel ca si statuile care le domina, care sunt asezate ca si cum ar fi vrut sa supravegheze cele trei varfuri ale triunghiului insulei: Ahu Vinapu, Ahu Hekii, Ahu Tongariki.

Unele din Ahu-uri nu au Moai, apartinand perioadei declinului carierelor de piatra din care se scoteau gigantii. Formele Ahu-urilor difera: unele sunt semipiramidale, au planul principal inclinat, fiind mici, altele sunt dreptunghiulare, mai inalte, au camerele funerare ascunse sub pardoseala de piatra – Ahu Poepoe – au rampe inguste de lansare, scruteaza marea, printre acestea fiind si ultimele 7 dinaintea masacrului peruvian si au o alta arta, celelalte, la fel de mari ca si statuile care le domina, cam 100, dintre care 15 surprinzatoare ca dimensiuni, 3 chiar de neuitat.

Creatia pascuana e impartita in doua etape: prima caracterizata printr-un stil mult mai rafinat – aproape toate statuile stau in picioare, incastrate in peretele vulcanului si au fost sculptate in primul atelier de pe fata exterioara a acestuia, bucurandu-se de un finisaj deosebit, iar a doua din care fac parte statuile carierei din launtru, mai grosolane dovedeste un declin artistic de parca ar fi opera altei populatii.

Insula Pastelui – o istorie prescurtata

Dar totul pare sa se fi oprit brusc, intr-o buna zi. Totul este parasit: topoarele de piatra – cioplite ca niste imense boxuri clelleene, statuile surprinse in miscare, sau cele peste 80 oprite in curs de executie. Pare ca a coborat moartea si peste uriasii acestia opriti cu zecile din marsul lor de-a lungul potecii care incepe de langa vulcan.

Intre anii 1700 si 1864 unele statui au fost daramate si pangarite. In anul 1722 se stie ca gigantii existau datorita marturiei lui Roggeween. In 1770 s-a pastrat un act contrasemnat de indigeni cu o litera rongo-rongo, o pasare. In anul 1774 Cook confirma existenta statuilor, care in picioare, care rasturnate, apoi, in 1862 insula a fost crestinata.

La 12 decembrie 1862 au fost capturati o mie de bastinasi printre care ultimii intelepti, regele Maurata si familia sa. Restul populatiei a fost aproape in intregime masacrata. Din cei plecati doar 15 se repatriaza aducand cu ei variola, cea care a adus un al doilea val de moarte. Astfel din 5.000 din locuitori au ramas doar 600.

In mai 1863 vine pe insula preotul misionar Eugene Eyraud, albul care a adus blandetea: populatia imbratiseaza religia deoarece pierdusera ultimii martori ai practicilor religioase.

sursa : crestinortodox.ro

Descoperirea Americii de catre aborigenii Australieni ?

 

Revelatie soc: stramosii americanilor au sosit din Asia centrala prin stramtoarea Bering, pe atunci secata. Ei au fost precedati de aborigeni veniti din Australia. La acesta concluzie surprinzatoare a ajuns geo-arheologul Sivia Gonzales si echipa sa de la Univerisitatea John Moares din Liverpool.

Studiind caracteristicile morfologce ale craniilor gasite in desertul din apropiere de Mexico City, Gonzales a vazut asemanarile cu australienii. Aceste cranii mexicane, inalte nu seamana deloc cu cele ale amerindienilor, mai rotunde si indesate. Datarea cu carbon 14 a relevat o varsta de 12.700 de ani pentru cel mai vechi dintre cranii, facand astfel din el cel mai vechi vestigiu uman cunoscut din toate Americile.

Dar cel mai surprinzator este ca acest popor de origine australiana sosit acum peste 13.000 de ani, probabil pe vas, din insula in insula, au persistat pana la 200 sau 300 de ani. Descrierile primilor iezuiti sositi in vestul Mexicului in secolul 18, relateaza intr-adevar de un popor de vanatori pericue, cu corp subtire si alimentindu-se in principal cu moluste.

Cum s-a facut popularea Americii? Intr-un singur val de colonizare sau in randuri succesive? De cine? Cand? Noua ipoteza, bazata pe un studiu de material inedit, a ridicat inca si mai multe probleme. Osemintele vor fi supuse unor teste ADN si comparate cu cele ale aborigenilor actuali, fapt ce ar putea confirma ideile avansate. Aceasta ar semnifica faptul ca stramosii americanilor nu au fost primii sositi pe continent si ca cel putin un popor, si de ce nu mai multe, i-au devansat.

ISTORIA INCASILOR

Istoria incasa incepe in jurul anului 1100, cand cateva triburi au coborat din munti si s-au stabilit in Cuzco. In perioada 1438 – 1532, ei au fondat cel mai mare imperiu al perioadei pre-hispanice.
Origini
Legendele povestesc despre inceputurile obscure ale incasilor. Conform acestor relatari, patru frati au format familia Inca.Arheologii inca nu sunt cu totii de acord, dar se pare ca incasii veneau din regiunile aride, muntoase, situate in partea centrala a Anzilor. Din motive inca necunoscute, ei au plecat din locurile lor de bastina, cautand un loc nou unde sa se stabileasca. Sosind in Cuzco in jurul anului 1100, au decis sa ramana aici, in primul rand pentru ca au gasit un teren bun, arabil, precum si pentru protectia pe care muntii le-o ofereau in fata potentialilor inamici. Cuzco este o vale andina bogata, situata la confluenta a doua riuri: Huantanay si Tullumayo, inconjurata de munti care ajung pana la 3000 m inaltime. Pentru a se stabili in Cuzco, incasii i-au cucerit pe cei care traiau deja in regiune. Aceasta populatie vorbea probabil limba Aymará. Cercetatorii spun ca incasii s-au aliat cu lorzii din regiunea Titicaca, apoi au mentinut legaturi economice puternice cu acestia. Mitologia incasa atribuie fondarea orasului Cuzco lui Manco Capac, pe care il considera un erou si totodata un zeu. El a fost primul Inca, nume dat ulterior tuturor regilor. Manco Capac a stabilit primele reguli pentru organizarea societatii, care a fost la inceput un stat mic, fara putere. O serie de regi legendari incepe o data cu succesorul lui Manco Cápac, Sinchi Roca, al carui nume inseamna “razboinicul erou”. Acesti regi au fortificat asezarea Cuzco si au dominat regiunea pana la Lacul Titicaca.
Imperiul
Incasii au fondat cel mai mare imperiu al Americilor din perioada pre-hispanica. Teritoriul imperiului era locuit de 15-30 milioane oameni.Incasii isi numeau imperiul Tahuantinsuyo, care inseamna “cele patru colturi ale lumii”. Era impartit in patru parti care, la randul lor, erau impartite in provincii. Conducatorul imperiului era Inca, iar regiunile cucerite erau conduse de curacas sau guvernatori provinciali. Istoria imperiului incepe in 1438, cu Pachacútec. Acest rege, al carui nume inseamna “transformatorul lumii” se pare ca a fost un general care a avut noroc in razboiul impotriva populatiei Chancas, triburi feroce din nord, care au atacat Cuzco si au fost la un pas de a-l distruge complet. Dupa victoria sa, Pachacútec a fost numit Inca si a lansat o serie de expeditii militare in nord, ajungand pana pe teritoriul de astazi al Ecuadorului. Mai tarziu, i-a cedat operatiunile militare fiului sau Túpac, iar el s-a ocupat de organizarea teritoriilor care formau imperiul, si anume incepand prin a da ordinul de a confectiona o harta a acestuia din lut. Pachacútec a avut ideea de a integra populatiile cucerite in Imperiu, fara a-i trata ca pe niste supusi. 
El a combinat un sistem de impozite in functie de productie si distributie. De asemenea, a introdus un sistem de reglare a muncilor agricole, specificand anotimpurile potrivite pentru insamantat, si recoltat. In acest scop, el a poruncit sa fie ridicate coloane pe tot teritoriul Imperiului, pentru a indica pozitia exacta a soarelui si a stelelor. Pachacútec a murit in 1471, iar fiul sau Túpac Yupanqui a mostenit tronul.
Ascensiune si decadere
Imperiul Incas a atins cea mai mare intindere in perioada 1471-1532, incluzand teritoriile unde astazi se afla sudul Columbiei, tot Ecuadorul, Peru, Bolivia si partea de nord din Chile si Argentina.
Inca Túpac Yupanqui a condus imperiul din 1471 pana in 1493. Acest mare cuceritor a extins granita de sud a imperiului, coborand pana in nordul Chile si pe coasta, cucerind si puternicul regat Chimú. Pentru a-i infrange, el a trebuit sa distruga apeductele care le aduceau apa potabila din munti.
Totusi, acest Inca nu a reusit sa cucereasca si jungla amazoniana. Pentru a impiedica o posibila invazie, el a cerut sa se construiasca fortificatii in defileurile din munti care duc spre aceasta regiune.
Túpac Yupanqui a murit in 1493, in urma luptei dintre sotiile sale, caci fiecare dintre ele isi dorea ca fiul ei sa fie urmas la tron. Una dintre sotii l-a otravit pe Túpac Yupanqui, declansand astfel un razboi civil si toate complicatiile care au decurs de aici. In final, Huayna Cápac a castigat puterea. El era fiul pe care Inca il desemnase ca mostenitor inainte de a muri. Astfel a inceput perioada in care Imperiul Tahuantinsuyo, a atins cea mai mare intindere, dar care a generat si prabusirea sa, in final.
Huayna Cápac era in plina campanie de cucerire cand s-a imbolnavit brusc si a murit in 1527. El apucase mai intai, ca masura de precautie, sa il desemneze pe fiul care urma sa mosteneasca tronul, insa acesta a murit si el.
Doi frati au fost propusi ca succesori, Huáscar, iubit de aristocratia din Cuzco, si Atahualpa, sustinut de armata. Ca urmare, a izbucnit un razboi civil, intre 1528 si 1532, declansand cel mai cumplit macel din istoria Imperiului. In final, Huáscar a fost infrant si asasinat. Cat despre Atahualpa, el a fost capturat de spanioli, care s-au aliat cu inamicii incasilor pentru a-i putea cuceri.

Palenque, strania cetate mayasa.

Aici, nisipul clepsidrei, Inainte sa cada dintr-o parte in alta, isi celebreaza punctul de maxima tensiune si, apoi, eliberarea. Sa fie oare conditia geografica speciala a acestei arii, a acestui varf de palnie, cea care a prilejuit dezvoltarea celor mai efervescente si mai puternic creatoare civilizatii precolumbiene ale intregului spatiu american? Aici, intre doua oceane, cel Atlantic si cel Pacific, este vatra marilor culturi Maya, Olmeca siAzteca. Aici se afla unul dintre cele mai stranii, mai bogate si, in mod ciudat, mai putin explorate situri precolumbiene: Palenque.

 

Sic transit… 

Calatoria spre Palenque ne duce in cel mai sudic stat mexican, Chiapas, situat la granita cu Guatemala. Locul este binecuvantat si napastuit in acelasi timp: cursurile tumultuoase de apa furnizeaza 55% din energia hidroelectrica a Mexicului, iar solul – 50% din gazul natural al tarii si 35% din cafeaua ei. Aici, in zona inaltimilor muntoase, traieste circa un milion de vorbitori ai limbilor mayase Tzotzil si Tzeltal, insa, in proportie de doua treimi, locuintele acestora nu au nici apa, nici curent electric. Aici, pe vremuri, a vietuit un popor de constructori, savanti si artisti care a elaborat una dintre cele mai rafinate civilizatii ale continentului, cu o scriitura complexa, insumand circa 800 de glife, pe care a dezvoltat-o cu trei secole inainte de Hristos. Azi, mostenitorii Imperiului Maya sunt in proportie de 70% analfabeti.

 

Un ritual de purificare 

In centrul statului Chiapas, inaintand printre liane si pe drumuri bolovanoase, nimeresti, cu putin inainte ca palatul de la Palenque sa-ti ia ochii, la cascadele de la Agua Azul. Inca din Antichitate, se zice ca undele lor de un albastru nefiresc au avut o functie purificatoare, precum aceea a apelor Gangelui din India. O veche legenda, consemnata in „Biblia“ maya – Popol Vuh – povesteste ca uriasul Kaprakan isi construise aici niste trepte marete din piatra, menite sa-i ingaduie sa se plimbe nestingherit prin munti. Ca sa-i batjocoreasca vrerea si truda, zeul Chac (divinitate analoga aztecului Tlaloc) a asternut peste scari un covor albastru, pe care l-a smucit chiar in timp ce urca uriasul. Urletul gigantului, pe cand acesta din urma cadea, a ramas pe veci intiparit in memoria apelor raului, de unde se reverbereaza si azi ca un tunet prelung. Chiar si azi, spun localnicii, zeul Chac mai agita cu degetele sale de apa covorul bratului Pusilha, afluent al raului Tulija. Dupa cum marturisesc toti calatorii, este de ajuns sa contempli apele maiestuoase de la Agua Azul, valul cascadelor sale, transparenta iazurilor din jur, sa asculti mugetul torentelor in cadere, ca se te prosternezi, cu umilinta si recunostinta, in fata perfectiunii Naturii.

 

Lakam Ha 

In comparatie cu alte cetati mayase (Tikal sau Copan, bunaoara), Palenque are dimensiuni mai modeste. Ne aflam in Sierra de San Juan, la limita nordica a colinelor impadurite din Chiapas. Zona arheologica este situata la circa 150 de metri altitudine, in mijlocul padurii tropicale, in plin climat cald si ploios, cu o temperatura medie anuala de 260 Celsius. Partea de vestigii descoperita gratie sapaturilor facute de specialisti masoara 2,5 km2, dar se estimeaza ca nu a fost explorata nici macar 10% din suprafata totala a cetatii. Afundate in padure, acoperite de pamant si coplesite de vegetatia rebela, au mai ramas aproximativ o mie de cladiri. In 1981, situl de la Palenque a fost desemnat zona protejata, iar in 1987 a intrat pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.
Numele maya al cetatii este Lakam Ha, care inseamna Marile Ape, trimitere sugestiva la numeroasele izvoare si cascade din preajma ei. 

Atunci cand a fost cucerit Mexicul, in secolul al XVI-lea, cetatea fusese deja parasita de locuitori. Primul european care a ajuns aici s-a nimerit a fi fratele Pedro Lorenzo de la Nada, in 1567. Pe atunci, regiunea era cunoscuta populatiei Chol sub numele de Otolum, Pamantul Caselor de Piatra. Parintele Lorenzo a facut o traducere spaniola aproximativa a cuvantului – Palenque, care inseamna fortificatie. Acesta a ramas apoi numele cetatii disparute, dar si al celei moderne, nascuta ulterior in imprejurimi: Santo Domingo de Palenque. O alta teorie avanseaza ipoteza ca originea numelui Palenque s-ar afla in cuvintele mayase bahlam kin (jaguarul-soare), care ar fi putut sa indice locul unde astrul zilei se cufunda in lumea de dincolo, adica in imparatia jaguarului.

 

Mileniul mayas 

 

Iar istoria pare sa fi mers pe urmele mitului, caci lucrurile s-au petrecut exact asa: Soarele civilizatiei maya a apus chiar pe aceste taramuri. Potrivit ultimelor descoperiri, Lakam Ha a fost intemeiat in jurul anului 100 i.Hr. In acele timpuri ale preistoriei sale, era un satuc ai carui locuitori aveau preocupari exclusiv agricole. Inscriptiile din zona confirma faptul ca orasul propriu-zis s-a nascut de-abia in secolul al IV-lea d.Hr. si ca primul sau conducator purta numele de K’uk B’alam. Devenita centru de prima insemnatate al civilizatiei maya, cetatea a cunoscut numeroase episoade glorioase, dar si catastrofale, aliante fertile urmate de razboaie distructive. Se pare ca, spre sfarsitul anilor 600, Palenque s-ar fi aliat cu Tikal, cealalta mare aglomerare urbana mayasa, in scopul descurajarii tendintelor expansioniste ale cetatii Calakmul, cunoscuta si sub numele de Regatul Sarpelui.

Niste texte datand din anul 612 – era clasica a dezvoltarii orasului Lakam Ha – au un ton funest: „Pierduta este zeiasca faptura a Doamnei, pierdut este si Regele.“ Dupa intrarea triumfala in oras a lui Aj Ne’Ohl Mat, ajaw (guvernator) al Calakmulului, urmeaza o perioada de dezordine politica. La moartea acestui lider, Janaab Pakal (numit uneori si Pakal Intaiul) preia functia de ajaw, fara insa a fi vreodata incoronat oficial. Fiica sa, Sak K’uk, ii succede timp de trei ani, dupa care Palenque pare s-o apuce hotarat pe drumul splendorii si al gloriei. Fiul lui Sak, K’inisch Janaab Pakal, zis si Pakal cel Mare, devine cea mai faimoasa cape¬tenie mayasa a tuturor timpurilor.

Isi incepe domnia la varsta de 12 ani, in anul 615, si sta la carma treburilor cetatii pana in 683. Cand ajunge la putere, Palenque se afla in plina decadenta, insa, intr-un ragaz relativ scurt, Pakal reuseste sa-i confere o stralucire exploziva si un prestigiu coplesitor printre suratele sale urbane. Acum, regele construieste cea mai mare parte a palatelor si templelor din Palenque, monumente care fac azi gloria sitului sud-mexican. Dupa cateva generatii de carmuitori apartinand aceleiasi dinastii, Palenque incepe sa se stinga, sub domnia lui Pakal al IV-lea, care preluase puterea in 799. Ulterior anului 800, nu se mai construieste nici o cladire in centrul ceremonial al cetatii. Emigrarile si abandonul devin expresia decaderii definitive a regiunii. Lakam Ha va mai fi locuita pret de cateva generatii, care, toate, se dedica agriculturii, asa cum se intamplase cu o mie de ani in urma. Renasterea vechiului profil ocupational al populatiei vesteste inchiderea cercului. In secolul al XVI-lea, regiunea ramane aproape nelocuita.

sursa:Descopera.ro

Tartaria – leaganul civilizatiei ?

Misterele Tablitelor de la Tartaria

Desi legendele pun inventarea scrisului pe seama atlantilor sau a altor civilizatii ipotetice pierdute in negura istoriei, pana in urma cu cateva decenii era un fapt general acceptat acela ca sumerienii au fost cei care au pus bazele scrierii. Descoperirea in anii ’60 a tablitelor de la Tartaria avea insa sa schimbe ordinea cronologica a aparitiei limbajului scris si insasi localizarea leaganului in care a luat nastere prima civilizatie a lumii.

     Descoperirea .    In anul 1961, arheologul Nicolae Vlassa a initiat un santier arheologic in apropierea          localitatii Tartaria, intr-o zona cunoscuta pentru frecventa cu care resturi de ceramica si artefacte stravechi ies la suprafata, lasand impresia ca au fost cultivate acolo. In ciuda unui inceput ezitant, eforturile si asteptarile arheologilor au fost rasplatite in momentul scoaterii la lumina a trei tablite din lut care aveau in scurt timp sa zguduie lumea stiintifica. Faptul ca intreaga istorie straveche isi putea schimba cursul, i-a facut pe multi dintre oamenii de stiinta sa priveasca cu suspiciune aceste artefacte din lut, prea fragile parca pentru a sustine o asemenea povara. Tablitele nu au reprezentat singurul triumf al arheologilor. Impreuna cu acestea au mai fost dezgropate si 26 de figurine de lut sau piatra, o bratara confectionata din scoici si cateva oase umane care, la prima vedere, pareau ca apartin unui barbat adult. In scurt timp, intreaga atentie a expertilor a fost acaparata de cele trei tablite, dintre care doua aveau forma rectangulara iar una rotunda. Simbolurile erau reprezentate doar pe o parte, iar cele rectangulare prezentau cate o gaura, deloc intamplatoare, sustin arheologii. Doua dintre aceste placute sunt acoperite cu semne pictografice care redau texte vechi, cu peste un mileniu anterioare celor similare descoperite la Djemer-Nasr, Kis si Uruk din Sumer, datate in jurul datei de 3300 i.H. Artefactele recuperate din acelasi loc cu resturile umane i-au facut pe arheologi sa banuiasca ca ramasitele apartin unui om de vaza al societatii de atunci, un preot, saman sau poate un medium. Ceea ce reprezenta o descoperire epocala atat pentru cultura si civilizatia danubiana, cat si pentru intreaga Europa, a devenit un aprins subiect de controversa, ramas nesolutionat pana astazi desi, din ce in ce mai multi arheologi par sa confirme vechimea si importanta acestor vestigii istorice. Incercari de descifrare Majoritatea arheologilor si istoricilor au aproximat elaborarea tablitelor in jurul anului 5500 i.H., conferindu-le o vechime de peste 7 000 de ani. Astfel, un simplu calcul matematic impinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decat se credea initial si schimba total si locul de nastere al acestuia, din Mesopotamia in bazinul Dunarii. Este posibil ca o civilizatie sa se fi format in zona balcanica cu un mileniu inaintea altora, mult mai celebre si puternice, cum ar fi cele din Sumer si Egipt? De mai bine de jumatate de secol, tablitele de la Tartaria si simbolurile pe care le poarta sunt in centrul dezbaterii cu privire la “incubatoarele” spatiale si temporale ale scrisului si la primele lacasuri ale civilizatiei europene. Aparitia celei mai vechi scrieri cunoscute pana in prezent, intr-un loc ce nu fusese luat in calcul ca un posibil leagan al civilizatiei, a dus la elaborarea unor serii de ipoteze in incercarea de a explica provenienta acestora. Unii arheologi au incercat sa demonstreze ca tablitele de la Tartaria au aparut ca urmare a influentei Sumerului. Ciudatenia este data de faptul ca simbolurile de pe tablite se aseamana extrem de mult cu cele folosite de sumerieni in comunicarea scrisa. In acest caz, s-a presupus ca simbolurile au fost imprumutate de la acestia, iar localnicii le-au preluat mot-a-mot fara sa cunoasca semnificatia lor. Insa oamenii de stiinta sunt contrazisi chiar de istorie, deoarece in jurul perioadei 5 500 i.e.n., scrierea sumeriana nu exista sau, daca exista, dovezile care sa sustina acest fapt nu au fost gasite inca. Istoricii au incercat chiar sa desluseasca semnificatia lor, dar citindu-le in sumeriana. Aceasta incercare nu a fost de natura sa lamureasca lucrurile intrucat, interpretate astfel, semnele de pe tablite duc in fata altei dileme: cum ar putea sa explice aparitia numelui zeului Saue, echivalentul zeului Usmu cunoscut in cultura sumeriana? Expertii din cadrul Academiei de Stiinte din Rusia au concluzionat in urma analizarii materialului ca tablitele sunt un fragment dintr-un sistem de scriere larg raspandit, de origine locala. In opinia acestora, textul unei tablite enumera sase totemuri antice care coincid cu manuscrisul din orasul sumerian Djemdet-Nasra. Citite in cerc, contrar miscarii acelor de ceasornic, reiese textul proto-sumerian “NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I.”, tradus prin: “In (cea de-a) patruzecea domnie pentru buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic dupa ritual (a fost) ars. Acesta-i al zecelea”. Interpretarea oamenilor de stiinta rusi lasa, insa, loc de interpretari, pana in prezent neexistand un consens la nivel academic cu privire la semnificatia pictogramelor. Opinia generala este ca formele acestea de scriere nu puteau aparea izolat, ci puteau fi dezvoltate numai in cadrul unei culturi puternice si larg raspandite, prin urmare, dezlegarea tainei celor trei tablite ar putea fi oferita doar de studierea intregului complex Turdas-Vinca, de care este legat si Tartaria. Totemurile prezente pe tablite nu numai ca se aseamana izbitor cu cele sumeriene, dar sunt aranjate si in aceeasi succesiune. Coincidenta grafica a semnelor putea fi intamplatoare insa succesiunea lor nu. O serie de observatii indica o origine comuna a conceptiilor religioase din zona Tartaria si Djemdet-Nasra. Scrierea de pe tablite este ideografica, la fel ca si cea sumeriana, neexistand inca semne silabice si indici gramaticali, iar numele zeului Usmu este reprezentat la fel ca la sumerieni. Interpretarea tablitei rotunde indica faptul ca aceasta contine informatii scurte asupra ritualului uciderii si arderii unui sacerdot. Cu toate acestea, cercetatorii se intreaba cum este posibil ca locuitorii stravechi ai Tartariei sa scrie in sumeriana cand inca nu se pomenea despre Sumer. Cercetatorul rus Boris Perlov este de parere ca sumerieni ca si babilonienii au fost doar niste elevi buni, preluand scrierea pictografica de la popoarele balcanice si transformand-o ulterior in scriere cuneiforma. Conform acestuia, inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii. Misterioasa Milady Tartaria Osemintele scoase la lumina in acelasi sit arheologic, despre care s-a crezut initial ca apartin unui barbat cu varsta cuprinsa intre 35 si 40 de ani, s-au dovedit a fi ale unei femei de aproximativ 55 de ani, o varsta care se atingea rar in urma cu 7 000 de ani. Judecand dupa obiectele de cult din jurul scheletului, arheologii au considerat ca era vorba despre o preoteasa sau poate chiar o femeie-saman. In jurul resturilor de oase umane au mai fost gasite 26 de figurine de teracota, 3 figurine de alabastru, impreuna cu cele trei placute de lut ars. In opinia lui Marco Mellini, director al Prehistory Knowledge Project si membru al World Rock Art Academy, Roma, femeia botezata Milady Tartaria nu era un mare preot sau un saman, iar analiza oaselor indica faptul ca nu au fost arse, prin umare varianta incinerarii, propusa initial, a fost exclusa, precum si cea a unui posibil act de canibalism. Arheologul roman Vlassa a fost primul care a emis aceasta teorie pe baza documentatiilor anterioare asupra unor ceremonii canibalistice danubiene efectuate cu scopul de a comunica cu zeii si cu spiritele. Varianta unui act antropofag a fost respinsa dupa analizarea oaselor, intrucat acestea au fost rupte in mod natural, fara a fi zdrobite sau arse. Teoria lui Mellini este sustinuta si de faptul ca oasele au fost ingropate in cadrul unui ritual, in vreme ce la banchetele canibalistice resturile umane erau aruncate animalelor. O datare controversata In privinta datarii celor trei tablite, documentarea arheologica inca nu este 100% sigura.Tablitele de la Tartaria par sa apartina migratiilor civilizatiei Vinca, una dintre cele mai vechi culturi europene, cu o vechime recunoscuta de circa opt milenii, cand un asemenea sistem de scriere era folosit nu numai in sud-estul Europei, dar si in aria civilizatiilor proto-sumeriene. In acelasi timp, alti oameni de stiinta au datat artefactele in mileniul V i.H. sau a doua jumatate a mileniului VI i.H. Conform acestora, tablitele sunt primele atestari ale unei scrieri vechi europene. In zilele prezente, controversa continua. Dar ce s-a intamplat cu adevarat la Tartaria? O analiza ulterioara asupra descoperirilor, efectuata ulterior, a facut mai multa lumina in acest caz. In fapt, tablitele nu au fost niciodata analizate cu ajutorul radiocarbonului, insa acest lucru nu a impiedicat legendele sa se nasca in jurul subiectului. Conform unor arheologi romani, tablitele nu pot fi datate cu C14 din cauza tratamentelor la care au fost supuse in necunostinta de cauza. Se pare ca arheologul Nicolae Vlassa nu se afla in situl arheologic la momentul descoperirii care a avut loc cu cateva ore inainte de incheierea lucrarilor de excavare. Tablitele erau moi si acoperite de calcar din cauza umiditatii. Pentru a le intari, unul dintre restauratori a decis sa le usuce in cuptorul aflat in laboratorul muzeului, insa temperatura si perioada coacerii au ramas necunoscute. Dupa acest tratament, tablitele nu ar mai putea fi supuse unei datari cu C14, deoarece stresul termic a compromis calitatea de baza a lutului, indispensabila in cazul unei analize cu carbon. O mare parte dintre arheologii romani si straini se plang de faptul ca Vlassa nu a fotografiat artefactele in momentul dezgroparii si a refuzat sa colaboreze cu colegii lui, evitand in acelasi timp sa dea prea multe detalii despre descoperirile sale in cadrul raporatelor pe care le redacta periodic, multumindu-se sa repete aceleasi informatii sub denumirea de noutati. Lipsa fotografiilor de la locul sit-ului si mai ales, dificultatea de a-l localiza chiar si in prezent, cumulate cu alti factori, cum ar fi imposibilitatea de a data cu exactitate placutele, dificultatea de a identifica o civilizatie puternica in bazinul Dunarii care ar putea sa “fabrice” scrisul cu 1 000 de ani inaintea Sumerului, toti acesti factori au indreptatit generatii intregi de arheologi si istorici sa se indoiasca de rolul pe care tablitele le-ar putea juca in stablirea unei cronologii precise si sa isi puna intrebari referitoare la adevaratul loc de nastere al civilizatiei.

Fosile enigmatice

Acum aproape 450.000 de ani anunnakii/elohimii/dumnezeii, locuitorii Planetei Nibiru (actualmente Eris), Gliese etc., au sosit pe Pamant:
“Data: 445.000… Nefilimii (ingerii cazuti – n.a) condusi de Enki (Azazel – n.a) sosesc pe Pamant de pe A Douasprezecea Planeta. Se intemeiaza Eridu – Statia Pamant I – in sudul Mesopotamiei “(Z. Sitchin, A Douasprezecea Planeta, Ed. Aldo Press, Bucuresti).
Doar prin intelegerea prezentei lor permanente in apropierea noastra (in spatiu – in vecinatatea Pamantului, in interiorul gol al Terrei, chiar printre noi – intr-o dimensiune paralela etc.) fenomenele paranormale, relatarile despre OZN – uri, aparitia religiilor etc. nu vor mai fi mistere, taine, minuni de care sa profite tot felul de sarlatani. Cateva exemple in sprijinul celor de mai sus, referitoare la unele fosile, zise enigmatice:
1) Urma intiparita a unei perechi de tip ciudat de incaltaminte, alaturi de un trilobit strivit de pas, in strat pietrificat. Descoperirea a fost facuta de W. Y. Meisser in statul Utah (SUA) si are o vechime de sute de mii de ani.
2) Ciocanul gasit in 1934 la periferia orasului London (Texas, SUA), a carui analiza spectroscopica indica un aliaj necunoscut inca in industria umana. Are o vechime de cateva sute de mii de ani.
3) In albia raului Paluxi (Glen Rose, Texas), arheologul Carl Baugh de la Universitatea de Stat din Pensilvania a descoperit in straturile de piatra urmele pasilor unui om alaturi de cele ale unui dinozaur.
Referindu-se la importanta descoperirilor de acest gen, dr. A. E. Wilder Smith, de la Universitatea Illinois (SUA), spunea urmatoarele:
“O singura urma de dinozaur sau brontozaur gasita in acelasi loc cu o singura amprenta de picior omenesc este suficienta sa rastoarne teoria darwinista si sa revolutioneze biologia contemporana”.
4) Craniul unui bou moscat, gaurit de glont, descoperit de paleontologul rus Al. Kaznatev in Iacutia, cu o vechime de cateva zeci de mii de ani.
5) La American Falls (Idaho) au fost descoperite oase de bizoni cu gauri de glont, tot cu o vechime de cateva zeci de mii de ani.
6) Un mit al indienilor delaware relateaza cum zeii indienilor de pe un varf muntos din Kentucky au tras cu tunete omorand o turma de animale.
7) Un craniu de neanderthalian, descoperit in depozitul arheologic de la Broken Hill si aflat in prezent la British Museum, prezinta pe osul temporal un orificiu perfect rotund, in timp ce osul din partea opusa lipseste, efect remarcat la plagile prin impuscare.
In 1968, biologul american I. T. Sanderson si zoologul belgian B. Heuvelmans au analizat un om de Neanderthal conservat intr-un ghetar gasit in Stramtoarea Bering. Au descoperit, cu uimire, ca partea din spate a craniului era sfaramata, iar ochiul drept era distrus de gloante trase cu o arma de foc de mare calibru.
9) Alt craniu strapuns de glont a fost descoperit in Zambia. El dateaza de circa 40.000 de ani si este expus la Museum of Natural History din Londra.
Referindu-se la aceste civilizatii, James Churchward, in lucrarea Astralii din Atlantida (Ed. Polirom, Iasi) spunea:
“Avem dovezi ca intreaga zona nord-vestica a Americii a fost populata de unele rase cu o civilizatie avansata, in cea de-a doua jumatate a erei tertiare si inainte de perioada geologica glaciara”.
10) Voi repeta, in acest context, exemplul din Biblie, cand un grup de evrei cazuti in idolatrie au suferit pedeapsa elohimilor/anunnakilor dirijati chiar de catreYahweh/Anu:
“Iata ca au venit sase oameni… fiecare cu unealta lui de nimicire in mana… slava (nava – n.a) Dumnezeului lui Israel s-a ridicat… s-a indreptat spre pragul casei; si El le-a zis: «loviti; ochiul vostru sa fie fara mila si sa nu va indurati… umpleti curtile cu morti!… Iesiti…». Ei au iesit si au inceput sa ucida in cetate” (Ezechiel 9:1-7).
Din pacate o Carte cu o Stiinta la care oamenii abia daca viseaza – Biblia – este ignorata, fiind citite in schimb lucrari care ridica in slavi venerarea pietrelor si a lemnelor, relateaza depre ingerasi, dracusori, cazane cu smoala si tot felul de superstitii.
Pentru astfel de productii ale inculturii sunt foarte potrivite cuvintele marelui filosof Henri Bergson, extrase din lucrarea “Cele doua surse ale moralei si religiei” (Institutul European, Iasi):
“Este umilitor pentru inteligenta umana spectacolul a ceea ce au fost si sunt inca unele religii. Ce mai tesatura de aberatii!… Se vorbeste mult despre o «mentalitate primitiva» ce astazi ar fi reprezentata prin rasele inferioare, dar care odinioara ar fi apartinut intregii omeniri; superstitia ar trebui trecuta chiar in randul acestei mentalitati”.
Sursa: Cronica Romana

Insula Paştelui

Insula Paştelui (spaniolă Isla de Pascua) sau Rapa Nui este o insulă din Pacificul de Sud dependentă de Chile.

Primii navigatori europeni care la începutul sec. al XVIII-lea au păşit pe Insula Paştelui n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la o distanţă de 3600 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, răspândite pe întreaga insulă.

Munţi întregi fuseseră de-a dreptul răsturnaţi, roca vulcanică dură ca fierul fusese tăiată ca o bucată de unt, iar stânci imense cântărind zeci de mii de tone zăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. Sute de statui uriaşe, unele atingând 10-12 m înălţime şi cântărind 50 de tone, contemplă până în ziua de azi cu ochii lor lipsiţi de viaţă, aidoma unor roboţi monstruoşi care aşteaptă clipa când vor fi din nou puşi în funcţiune, de călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. Iniţial, aceşti coloşi purtau şi nişte pălării, dar acestea nu contribuie cu nimic la dezlegarea misterului. Daca mai adăugam la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de peste 10 tone, zăceau departe de capetele de piatră ale statuilor carora le aparţineau, urmând ca apoi să fie ridicate la înalţimea necesară, se poate înţelege că ele nu fac decât să încâlcească şi mai mult dezlegarea enigmei.

Prin preajma unora dintre aceşti coloşi s-au găsit nişte tabliţe de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Cea mai mare parte dintre tabliţe au dispărut, iar în zilele noastre nu mai există decât vreo 10, răspândite prin muzee, însă, până în prezent, nu a putut fi descifrată nici una dintre ele.

Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl, cu privire la aceşti coloşi misterioşi, au scos la iveală faptul că pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţii distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluată. De-a lungul peretilor stâncoşi ai insulei şi de jur-împrejurul craterelor vulcanice, exploratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate. Mii de unelte, nişte simple topoare de piatră, erau împrăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrerupt pe neaşteptate. Insula Paştelui se află situată departe de orice continent şi de orice civilizaţie. Luna şi stelele par mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici-un arbore nu creşte în acest sol vulcanic.

Nici nu poate fi vorba de a explica transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut să hranească mai mult de 2000 de oameni (astăzi nu mai există decât câteva sute). De asemenea, nu se poate presupune că, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbrăcăminte. Cine a putut atunci desprinde asemenea blocuri de piatră direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte fără ajutorul unor trunchiuri de lemn, la câţiva kilometri depărtare? Cine le-a dat forma definitivă, le-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălării de 10 tone, a căror piatră provenea din altă carieră decât cea a statuilor?

Poporul Dropa – Extraterestrii din Tibet.

O legendă chineză spune că demult, nişte oameni de statură mică, subţiri, de culoare galbenă, au coborât din cer cu o navă spaţială. Creaturile aveau capete bombate şi erau aşa de urâte la înfăţişare, încât multe au fost vânate şi ucise. Povestea seamănă izbitor de mult cu mesajul descifrat de pe discurile de piatră, de un cercetător din Beijing.

În 1938, Chi Pu Tei, profesor de arheologie la Universitatea din Beijing, a plecat cu studenţii săi într-o expediţie în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Grupul a cercetat o reţea de peşteri, despre care existau informaţii că au fost sculptate artificial, semănând mai mult cu un sistem complex de tuneluri şi depozite subterane. În interiorul peşterilor, studenţii au descoperit un şir ordonat de morminte, care conţineau schelete ciudate. Nici unul nu măsura mai mult de 1,20 metri. Oasele erau foarte subţiri, iar craniile disproporţionat de mari. O parte din membrii echipei au sugerat că ar fi vorba de rămăşiţele unei specii necunoscute de gorilă de munte. Replica profesorului Chi Pu Tei, “Cine a mai auzit ca maimuţele să se îngroape una pe alta?”, i-a redus însă pe toţi la tăcere. Cercetătorii au descoperit apoi că pereţii peşterilor erau acoperiţi de pictograme ale bolţii cereşti: imagini ale soarelui, lunii, pământului şi ale unor stele neidentificate, unite printr-o serie de linii punctiforme. Chiar înainte de plecare, echipa profesorului Chi a mai făcut o descoperire uluitoare. Studenţii au găsit, pe jumătate îngropat în pământ, un disc de piatră ciudat, care părea şlefuit de mâinile unor creaturi inteligente. Discul avea aproximativ 25 de centimetri diametru şi 2 centimetri grosime, iar în mijloc o gaură perfect circulară, de 2 centimetri. Pe suprafaţa pietrei se vedea un şanţ spiralat foarte fin, semănând mult cu un fel de înregistrare fonografică primitivă. La o privire mai atentă, cu lupa, şantul s-a dovedit a fi o linie continuă de hieroglife ciudate. Caracterele aproape microscopice erau într-o limbă necunoscută.

“Şanţurile vorbitoare”

Discul a fost trimis la Beijing, pentru a fi decodificat de experţi, însă nimeni n-a reuşit să înţeleagă semnificaţia mesajului. S-a stabilit doar că piatra avea o vechime cuprinsă între 10000 şi 12000 de ani. În 1965, alte 716  discuri gravate au fost găsite în peşterile din Himalaya.Unul dintre cercetătorii Academiei de Preistorie din Beijing, doctorul Ţum Um Nui, a perseverat în studierea ciudatelor inscripţii, în dorinţa de a răspunde la următoarele întrebări:”Cum au şlefuit atât de precis discurile, nişte oameni primitivi? Cum au reuşit să le inscripţioneze la dimensiuni aproape microscopice? Cine erau aceşti oameni şi care a fost rostul şlefuirii sutelor de pietre?”. Doctorul a transcris semnele şi, după câteva luni de muncă intensă, a început să decodifice mesajul, deşi multe hieroglife erau şterse din cauza trecerii timpului. Mai întâi, cercetătorul a descoperit că mesajele de pe pietre au fost scrise de un popor numit Dropa. O vreme, el a crezut că textul este un mit sau un fragment dintr-o ceremonie religioasă preistorică. La sfârşit însă, când a dus la bun sfârşit munca de decriptare a textului, doctorul Ţum a rămas ţintuit în scaun. Povestea relatată de discurile Dropa era pur şi simplu incredibilă.

Mesajul Dropa

Discurile Dropa relatează istoria unei nave spaţiale, trimisă de pe o planetă îndepărtată, care s-a prăbuşit în munţii Baian-Kara-Ula din Himalaya.
Potrivit inscripţiilor, creaturile n-au reuşit să-şi repare nava avariată şi n-au mai putut să ia legătura cu semenii lor. Ocupanţii navei şi-au găsit refugiul în peşterile din munţi. În ciuda intenţiilor lor paşnice, Dropa au trezit antipatia tribului Ham, care ocupa peşterile din împrejurimi. O parte dintre creaturile venite din cer au fost vânate şi chiar ucise. Cu timpul, băştinaşii şi noii veniţi au început să convieţuiască paşnic. De altfel, unii cercetători consideră că aceştia s-au amestecat şi că urmaşii lor au supravieţuit până astăzi. În prezent, zona este locuită de două triburi, Dropa şi Han. Antropologii n-au reuşit să le încadreze în nici un trib dintr-o rasă cunoscută; locuitorii nu sunt nici chinezi, nici tibetani. Membrii triburilor au statură de pigmeu. Înalţimea medie este de 1,25 metri, iar greutatea corpului variază între 20 şi 30 de kilograme. Locuitorii au corp subţire, capete disproporţionat de mari, identice rămăşiţelor scheletice găsite în peşteri, în 1938. Părul de pe corp este rar. Ochii sunt mari, cu un iris de culoare albastru-deschis.

Între scepticism şi aprobare

Doctorul Ţum a notat descoperirile sale şi le-a prezentat Universităţii din Beijing. Academia de Preistorie i-a interzis să publice sau să vorbească despre descoperirea făcută, sub pretextul că lumea nu trebuie să ştie nimic despre Dropa şi călătoria lor spre Pământ, pentru că o astfel de descoperire ar fi provocat un şoc enorm în conştiinţa omenirii.
Totuşi, doi ani mai târziu,Ţum Um Nui a publicat lucrarea, sub titlul: ” Şanţurile inscripţionate referitoare la nava spaţială care, potrivit înregistrărilor de pe disc, a aterizat pe Pământ acum 12 mii de ani”.
Cu puţine excepţii, traducerea şi teoriile sale au fost ridiculizate de lumea arheologilor. Unul dintre oamenii de ştiinţă care i- a acordat credit lui Ţum a fost cercetătorul rus V. Saiţev. În 1968, el a republicat articolele despre Dropa şi a examinat discurile de piatră. S-a dovedit că acestea aveau câteva însuşiri foarte ciudate. În primul rând, concentraţia de cobalt şi alte metale grele era foarte mare, fapt ce pune sub semnul întrebării capacitatea unor oameni primitivi de a ciopli literele pe discuri, mai ales când este vorba de  caractere atât de minuscule.
Discul a fost testat şi cu un oscilograf. Aparatul a înregistrat un ritm oscilatoriu surprinzător, ca şi cum, spun oamenii de ştiinţă, discul ar fi fost încărcat electric mai demult. Oricare ar fi natura, originea sau scopul lor, discurile Dropa prezintă un mister pentru antropologi. Au fost într-adevăr Dropa vizitatori de pe o planetă îndepărtată, sau totul se rezumă la un mit al creaţiei imaginat de o cultură primitivă? Dacă această ultimă variantă este adevărată, mitul se adaugă unui şir nesfârşit de legende ale unor culturi străvechi, care pretind că înaintaşii lor au coborât pe pământ, din ceruri. Iar dacă acest din urmă lucru este valabil, pietrele Dropa reprezintă prima mărturie înregistrată a vizitei unei civilizaţii extraterestre pe Pământ.

Sumer, prima civilizatie oficiala a omenirii.

In urma cu peste opt milenii, in rodnicul tinut al stravechii Mesopotamii, lua nastere prima civilizatie a lumii. Si daca inventiile enigmaticilor sumerieni depaseau cu mult cunostintele si tehnologia vremii, punand bazele culturilor ce aveau sa le urmeze, o parte insemnata a mostenirii lor nu isi gaseste nici astazi explicatia in randul oamenilor de stiinta.

Ar fi suficient, poate, sa mentionam, intr-o ordine aleatorie, ca in Sumerul antic erau inventate : scrierea, roata, matematica, astronomia, calendarele, sistemele de irigatii, armura, carul de lupta, sabiile, barcile, harnasamentul cailor, cuiele, morile, sandalele, roata olarului, harponul, dalta, inelele, seile sau acul. Tot aici lua nastere si prima mare opera literara a umanitatii, Epopeea lui Ghilgames, descoperita in secolul al XIX-lea intre ruinele stravechiului oras Uruk, precum si prima religie politeista despre care ne-au parvenit informatii detaliate.
In fapt, istoria omenirii incepe cu sumerienii. Ei sunt cei care, practic, au facut trecerea de la preistorie catre istorie, prin inventarea scrisului si mentionarea, in premiera, a tuturor cunostintelor si credintelor pe care le aveau. Chiar daca s-a dovedit ca in Orientul Mijlociu au existat orase locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor considera Sumerul drept prima mare civilizatie a lumii.
Si totusi, dincolo de remarcabilele realizari ale sumerienilor, intr-o epoca in care marile culturi ale lumii erau, cel mult, intr-o faza incipienta, misterele care inconjoara stravechea civilizatie sunt departe de a-si gasi o explicatie, chiar si in epoca moderna. Incercand sa pastreze obiectivitatea adevarului istoric si stiintific, va  la un scurt periplu printre cele mai mari enigme ale culturii si istoriei sumeriene.

Sistemul solar sumerian

Teoriile general acceptate astazi, despre cunostintele de astronomie ale sumerienilor, spun ca acestia remarcasera, inca de la inceputuri, prezenta pe bolta cereasca a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber : Venus, Saturn, Jupiter, Mercur si Marte, cele care, alaturi de Soare si Luna, vor da, in majoritatea culturilor lumii, sistemul saptamanal de sapte zile.
Si cu toate acestea, descoperirea unei placute de lut sumeriene, celebra VA-243, aflata in prezent la Muzeul de Istorie din Berlin (vezi foto), soca lumea oamenilor de stiinta. Nu numai ca sistemul solar, gravat in detaliu, arata toate planetele cunoscute astazi ( inclusiv nou retrogradata de la stadiul de planeta, Pluto), ba mai mult, alaturi de cele 11 corpuri ceresti recunoscute astazi : Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si Pluto, apare reprezentata, la o distanta considerabila, o alta planeta, numita in mediile academice, si nu numai, Planeta X sau Nibiru.
Unii cercetatori sunt, insa, sceptici cu privire la desenul sumerian, a carui autenticitate, de altfel, se afla dincolo de orice banuiala. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degraba, ar fi simbolul Zeului Soare, inconjurat de stele. Si totusi, asezarea respectivelor stele/planete, identica cu cea a planetelor din sistemul solar, lasa loc, pe mai departe, speculatiilor de orice natura.
Misterul se adanceste in momentul in care descoperim ca in religia sumeriana existau 12 zeitati majore, numar identic cu cel al corpurilor ceresti de pe VA-243, zeitati numite in limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sange regal). Mai mult, sumerienii credeau ca originea zeitatilor lor se afla in spatiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde acestia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, intr-un loc numit E-den (legatura mai mult decat evidenta cu mitul biblic al creatiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat in religia sumeriana cu Nibiru, planeta considerata a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de alta parte, ipotetica planeta reprezentata pe placuta de lut.
Asa cum era de asteptat, teoriile pseudo-stiintifice cu privire la eventuale influente din spatiul extrasolar in aparitia umanitatii pe Terra nu au intarziat sa apara, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar cativa dintre autorii care au vazut in mitologia sumeriana o veritabila descriere a creatiei de sorginte extraterestra.

Misteriosul prizonier si regii giganti

”In vremea aceea s-au ivit pe pamant uriasi, mai cu seama de cand fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si acestea incepusera a le naste fii: acestia sunt vestitii viteji din vechime” – Geneza 6:4;
„Acolo am vazut noi uriasi, pe fiii lui Enac, din neamul uriasilor; si noua ni se parea ca suntem fata de ei ca niste lacuste si tot asa le paream si noi lor” – Numerii 13:34
„Inainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la numar si inalt ca fiii lui Enac. Si acestia se socotesc printre Refaimi ca fiii lui Enac; iar Moabitii ii numesc Emimi” – Deuteronom 2:10/11
Mitul existentei gigantilor in trecutul oamenirii exista in aproape toate culturile lumii asa cum, de altfel, exista si mitul potopului. Fiinte de staturi colosale sunt mentionate atat in credinta sumeriana, prima cunoscuta de acest gen, precum si in pasajele biblice si, mai tarziu, in miturile occidentale, cu precadere cele nordice. Dar nicaieri nu exista gravuri mai tulburatoare decat cele de pe placutele de lut din anticul Sumer, in care existenta uriasilor sa fie atat de evidenta (vezi galerie foto).
Este suficient sa aruncam o privire asupra deja celebrei VA-243 pentru a remarca statura impresionanta a regelui ce isi primeste supusii in sala tronului. Calculele cercetatorilor au aratat ca, misteriosul personaj, ridicat in picioare, ar masura aproape trei metri inaltime, fapt evidentiat si de statura minuscula a animalelor din preajma sa.
Si daca nu era de ajuns, aceleasi reprezentari apar si pe alte gravuri vechi de peste 6 milenii. Pe o placuta de lut, cu o vechime de circa 5500 de ani, apare, de asemenea, imaginea unui monarh primindu-si supusii in audienta. De aceasta data, inaltimea monarhului este de-a dreptul colosala. Nu numai ca oamenii din fata sa par niste copii, ba mai mult, acestia nu ii ajung decat la genunchi regelui asezat pe tron. O simpla estimare arata ca personajul enigmatic ar avea peste 7 metri inaltime.
Si ca misterul sa se adanceasca si mai mult, pe o a treia gravura, un nou monarh cu o statura impresionanta primeste din partea soldatilor sai un prizonier cu totul si cu totul atipic. La o prima vedere, figura inlantuita din centrul imaginii ar parea un simplu hominid. La o privire mai atenta, insa, se observa faptul ca acesta, in partea inferioara a corpului, are trasaturi insectoide. Articulatiile genunchilor sunt asezate invers fata de ale celorlalte personaje din imagini, talpile ii sunt bifurcate, si asta in timp ce spatele acestuia se continua cu o coada asemanatoare cu cea a unei libelule. De altfel, enigmatica gravura nu si-a gasit o explicatie stiintifica nici pana in prezent, singura corelatie cu mitologia sumeriana fiind cu cea a unui alt hibrid, Enkidu, creatura om-animal care apare in Epopeea lui Ghilgames.
Ca o ultima mentiunea trebuie sa amintim ca, daca istoricii argumentau statura uriasa a zeilor sau regilor din imagini prin respectul adus de supusi acestora, traducerea insemnelor cuneiforme de pe placutele de lut nu a dus la identificarea nici unui zeu din panteonul sumerian ca, de altfel, a niciunui monarh cunoscut de istorici.

sursa : descopera.ro.

Civilizatii disparute – Lemuria

Pentru oamenii de stiinta gasirea unui continent de legatura intre India si America era necesar, altfel nu s-ar fi putut explica distributia faunei si florei din zona oceanului Indian cum ar fi de exemplu prezenta lemurului, creatura ce traieste in insula Madagascar, dar mai putin in Africa, chiar si in India sau arhipelagul Malaieziei. Alte animale si plante au ridicat aceeasi problema. Cum ar fi putut lemurul sa treaca peste oceanul Indian? Un document prost conservat si un model de teracota spart l-au inspirit pe ocultistul britanic Scott Elliot in desenarea unei harti a Lemuriei, asa cum era la momentul intinderii ei maxime. Naturalistul german Ernst Haikel credea ca un continent s-ar fi intins candva din Madagascar pana in Malaiezia si ar fi putut explica arealul de distributie al lemurilor si al altor specii. Doctorul francez Augustus Le Longeon care a facut sapaturi in ruinele mayase din Yucatan a tradus una din cartile mayase “codecs troana”. Acolo era o extraordinara relatare despre asa zisul continent Mu, un teritoriu infloritor, paradisiac distrus de un cutremur. Lep Longeon sustinea ca are dovezi dupa care locuitorii din Mu ar fi fost stramosii mayasilor dar si ai egiptenilor. Celebrul occultist Helena Blavatski in peregrinarile sale prin Tibet ar fi gasit in manastirile sacre ale Tibetului la asa zisi Mahatmas (suflete mari,iluminate) un manuscris intitulat “Cartea Dzyan”. Despre acesta inteleptii spuneau ca este un vechi text din Atlantida in care se pomenea de evolutia umanitatii prin mai multe rase (7 rase) intre care lemurienii ar fi fost a treia. Dupa cartea Helenei Blavatski acestia ar fi trait pe un continent ce acoperea cea mai mare parte din emisfera sudica. Ei erau creature gigantice asemanatoare cu maimutele. Unii aveau patru brate in timp ce altii aveau un al treilea ochi in ceafa. Nu vorbeau nici o limba, comunicau doar telepathic si detineau uimitoare puteri paranormale. In timp, Lemuria s-a fragmentat descinzand din ea continental Atlantida si lumea actuala.

William Scott, un alt teozof spunea despre lemurieni ca aveau aproape 4,5 m inaltime si pielea bruna. Fetele lor erau tesite, fara frunti dar cu maxilare iesite inafara. Ochii le erau atat de departati unul de celalalt incat puteau vedea la fel de bine in lateral ca si inainte. Aveau calcaiele atat de lungi si de intinse inapoi incat puteau merge cu spatele la fel ca si cu fata. Ei ar fi fost candva hermafroditi dar in timp au ajuns sa se inmulteasca la fel ca oamenii.

Mitul Shambhalei: Un regat atotputernic in adancul Terrei

Un cataclism planetar i-a obligat pe reprezentantii unei civilizatii stravechi sa se refugiezeintr-o lume subterana. Locuitorii ei detin controlul puterii la suprafata globului si imping omenirea spre Apocalipsa
Posibilitatea existentei unui taram misterios a constituit din cele mai vechi timpuri un subiect deosebit de fascinant. Una din lucrarile de referinta ce abordeaza acest subiect apartine lui Edward Lytton, autor al cartii “Ultimele zile ale orasului Pompei”. Acesta descrie in cartea sa, Rasa viitoare, o lume subpamanteana locuita de o rasa superioara, vrill-ya, care planuia sa cucereasca lumea de sus.
Pe aceeasi linie, Rene Guenon aminteste in scrierile sale de un mit in care se afirma ca, in urma unui cataclism planetar, ultimii reprezentanti ai unei civilizatii avansate, dezvoltata pe teritoriul ocupat de actualul Podis Gobi, s-au refugiat intr-un imens sistem de caverne sapat in profunzimile lantului himalayan. Acolo, ei s-au separat in doua grupuri, fiecare stabilindu-si un centru material si spiritual propriu: in Agartha se afla Cetatea binelui, a contemplarii si neamestecului in evolutia lumii de la suprafata si in Shambhala, Cetatea puterii, membrii ei isi concentreaza eforturile in directia dirijarii si grabirii omenirii spre Apocalipsa.
Alte interpretari considera Agartha ca fiind de origine budista; ele se refera la o lume subterana cu milioane de locuitori si multe orase, toate aflate sub dominatia suprema a Capitalei lumii subterane, Shambhala, unde locuieste conducatorul absolut, cunoscut in Orient ca Regele Lumii. Se crede, de asemenea, ca o retea de tunele secrete leaga lumea subterana de Tibet, similar camerelor secrete de la baza Piramidei din Gizeh ce duc spre adancuri. Cronicile chineze descriu misiuni ale unor ambasadori trimisi de imparati ai Imperiuui celest la spiritele muntilor. Conform acestora, teritoriul lor coincide cu zona indicata pe hartile tibetane, Kanjur si Tanjur, pentru regatul ascuns denumit de acestea Shambhala, iar spatiile aflate in acea regiune, la mare adancime sub scoarta terestra, ar fi populate de urmasii supravietuitorilor celor doua continente scufundate candva in Atlantic si Pacific, Atlantida si Mu.
Un imperiu condus
de Regele Lumii
Legendele mongole sustin ca Shambhala este un adevarat imperiu cu 800 de milioane de supusi, condus de Regele Lumii. Capitala este inconjurata de orase in care traiesc marii preoti si savantii. Palatul regelui este inconjurat de palatele maestrilor, care stapanesc toate fortele vizibile si invizibile ale pamantului, infernului si cerului. Conducerea intregii societati este exercitata de 5.000 de savanti, 365 de cardinali si 12 membri ai Initierii supreme. Regatul se intinde de-a lungul tuturor coridoarelor subpamantene din lumea intreaga.
Persii numeau acest urias imperiu subteran Ariana, pe care o considera a fi tara de origine a arienilor. Conducatorul imperiului subpamantean este Rigden Iyepo, Regele Lumii, care il are ca reprezentant terestru pe Dalai Lama. In legendele si traditiile referitoare la imperiul subpamantean se vorbeste ca pe pamant va urma un al treilea razboi mondial care va fi insotit de cutremure, o fisura la pol si alte catastrofe naturale in urma carora va disparea mai mult de jumatate din populatia globului. Dupa acest ultim razboi, diferitele rase din interiorul Pamantului se vor uni cu supravietuitorii de la suprafata si toti vor trai in pace intr-un “mileniu de aur”.
Conform vechilor scrieri, Shambhala este marginita la nord de Siberia (tara zapezii), la sud de Tibet si India, de China la est si de Hotan la vest, ceea ce inseamna ca este localizata sub actuala Mongolie. Se afirma ca pentru a ajunge in acest regat ascuns exista patru cai de acces: una pe teritoriul Rusiei, alta in India, o a treia in Tibetul oriental si ultima in Borneo. Misteriosul taram pare sa se intinda peste tot sub scoarta terestra. Din loc in loc, pasaje secrete permit initiatilor accesul in interiorul sau. Multi locuitori ai Shambhalei sunt dispersati in toate statele lumii, fiind coordonatorii oculti ai tuturor societatilor secrete la putere. Printre tarile antice indicate pe vechi harti tibetane apar nu numai Persia, Babilonul, Iudeea si Egiptul, dar si Shambhala. “Regatul ascuns” – se arata in Shambhala lan-yia (Drumul spre Shambhala), lucrare tibetana scrisa in secolul al XVIII-lea – “este situat intr-o zona muntoasa inconjurata de varfuri foarte inalte, abrupte si inzapezite”. Renumitul explorator Nicholas Roerich a aflat de la un preot-lama ca sub Potala (palatul lui Dalai Lama din Lhasa) exista o grota cu un lac despre care au stiinta numai initiatii. De aici pornesc mai multe coridoare ce leaga Potala de enigmatica citadela Shambhala. Alte legende amintesc ca Ayodhya, Orasul stelar, intemeiat acum 6.000 de ani, a fost mutat cu circa 1.800 de ani inainte de Christos, in nordul masivului himalayan, la Shambhala, numita de tibetani si Dejung.
Fiinte venite din Cosmos si misterioasele lor aparate de zbor
In 1926, in timp ce expeditia lui Roerich se apropia de masivul Karakorum, a fost observat tasnind pe cerul limpede un disc stralucitor; el si-a schimbat pe neasteptate directia de deplasare din sud spre sud-vest, facandu-se nevazut in spatele varfului inzapezit al masivului Humboldt. “Este un semn din Shambhala”, au exclamat imediat preotii-lama din grup, la vederea discului. In 1933, britanicul Frank Smythe, escaladand Everestul, a avut o experienta similara. De aceasta data, au fost semnalate doua OZN-uri invaluite intr-o irizatie pulsatorie care au strabatut in viteza cerul la mare inaltime. Ciudate vehicule aeriene au fost semnalate – conform afirmatiilor lui Serge Hutin – si de cealalta parte a globului, in zona Muntelui Shasta. Cartea scrisa de el a aparut in 1961, anterior valului de semnalari de OZN-uri care s-au abatut asupra SUA in deceniile sase si sapte ale secolului trecut. Este greu de crezut – spun expertii in OZN-uri – ca Roerich sau Smythe incercau sa produca senzatie cu relatarile lor, lucru de care sunt acuzati raportorii OZN moderni. Fenomenele descrise de ei erau, insa, foarte clare pentru autohtoni: “Semne din Shambhala”. O legenda mongola afirma ca “in Agartha, savantii inregistreaza pe tablete de piatra toata stiinta planetei noastre, dar si a altor lumi”. Bazandu-se pe vechi manuscrise tibetane, cercetatorul italian Giuseppe Tucci mentioneaza ca Shambhala a fost condusa de fiinte venite din Cosmos, detinatoare ale unei stiinte extrem de avansate careia s-au straduit sa-i asigure perpetuarea.
Sosite pe Terra cu milioane de ani in urma, ei aveau misiunea de a accelera evolutia planetei si a viitoarei specii umane. Intemeietorilor taramului ascuns le-ar fi urmat pamantenii instruiti de ei care nu numai ca au pastrat cunostintele mostenite, dar au controlat permanent si discret ascensiunea omenirii pe scara istoriei.

Enigme antice si actuale.

Exista numeroase exemple de cunostinte fascinante ale invatatilor din timpurile stravechi, in diferite domenii, care inca ii uimesc pe cercetatorii de astazi. Una dintre cele mai fascinante enigme cu care se confrunta oamenii de stiinta de astazi este constructia piramidelor egiptene. Fiecare bloc al faimoasei piramide a lui Keops cantareste intre 15 si 100 de tone. Plafonul mormantului faraonului este facut dintr-un strat monolit de granit rosu, in greutate de 70 de tone. Fiecare asemenea bloc este imbinat unul cu altul cu o mare precizie. Nivelul preciziei egiptenilor in manevrarea blocurilor de piatra de o asemenea greutate depaseste de zece ori pe cea a constructorilor moderni care lucreaza cu blocuri de 300 de ori mai usoare.
Istoricii francezi afirma ca transportarea unui pietre tombale de la un sanctuar din Luxor la Paris a durat circa doua luni. Pentru acest transport, care a avut loc in 1835, a fost nevoie de un mare numar de oameni, piatra fiind totusi mult mai usoara decat blocurile masive din care este ridicata piramida lui Keops.
Asa cum aceasta piatra tombala pare mica in comparatie cu monolitii din care sunt facute piramidele, tot asa acesti monoliti par de dimensiuni mici in comparatie cu blocurile de piatra din Machu Pichu si Saksahu-Amane din Peru. Fiecare dintre aceste blocuri-gigant este lung de sase metri si lat de trei. Toate sunt asezate perfect unul langa celalalt si unul peste altul. Precizia este atat de uluitoare, incat potrivit omului de stiinta american Siegfried Hunter, este greu de crezut ca toate acestea au fost create de oameni cu mii de ani in urma. Blocurile de piatra din Peru nu mai par uriase daca sunt comparate cu monolitii folositi in constructia unui templu din Baalbek, pe teritoriul Libanului modern. Unele blocuri monolite din fundatia templului cantaresc pana la 750 de tone. Modul in care acesti oameni au reusit sa aduca blocurile masive de piatra de la cariere si apoi sa le imbine atat de perfect unul cu altul ramane un mister. Nimeni nu poate da o explicatie logica acestui fenomen.
Cu ceva vreme in urma, omul de stiinta sovietic M.M. Agrest a lansat o ipoteza in ce priveste constructia faimosului templu din Baalbek. El a afirmat ca sanctuarul a fost construit de extraterestri. Interiorul spatios al templului le-a servit drept pista de lansare. Potrivit lui, o serie de fragmente din Biblie, precum si extrase dintr-un manuscris descoperit in 1947 pe tarmul vestic al Marii Rosii vin in sustinerea ipotezelor sale. In plus, teoria lui Agrest se coreleaza cu alta descoperire facuta de A.P. Kazantev in Peru. Acesta a descoperit intr-o grota picturi care infatiseaza cu expresivitate masini misterioase sau nave spatiale. Este posibil ca intre toate aceste constructii gigant din Egipt, Liban si din alte parti ale lumii sa existe o legatura. Au fost gasite constructii-gigant in diferite parti ale lumii. Stonehenge, in Anglia, cu o vechime de aproape 4000 de ani. Potrivit ultimelor analize, acest monument megalitic, format din cateva sute de blocuri de piatra de diferite dimensiuni, reprezinta un observator astrologic unic. Blocurile de piatra cantaresc aproape 30 de tone si a fost nevoie ca unele dintre ele sa fie transportate de la o distanta de 400 de kilometri. Dupa aceea, fiecare bloc trebuia ridicat intr-un anumit loc. Se stie ce fel de oameni traiau pe meleagurile acelea in trecut si se stie la fel de bine ca niciunul dintre ei nu ar fi fost capabil sa construiasca ceva de o asemenea complexitate. In plus, nivelul lor general de dezvoltare nu era avansat; ei nu aveau nevoie de un observator. Atunci de ce l-au construit? Pentru ce? Folosind ce fel de tehnologie?
Iata un alt mister care continua sa uimeasca lumea. In 1772, marinarul olandez Jacob Roggewen a descoperit o insulita in partea rasariteana a Oceanului Pacific pe care ulterior a numit-o Insula Pastelui. In trecutul indepartat, populatia insulei nu putea sa fi depasit 2.000-3.000 de oameni. Insula Pastelui are un sol foarte arid si, in urma mai multor studii, se pare ca aici nu a crescut niciodata nici macar un singur copac. De aceea ramane un mister felul in care acesti insulari au transportat masivele blocuri de piatra pentru faimoasele monumente cunoscute sub denumirea de “moai”. Cand au sosit primii misionari in insula, au gasit langa mai multe statui numeroase tablite cu hieroglife. Dupa cum se spune, unele au fost distruse, altele au fost trimise la Vatican, unde pot fi gasite si astazi. Etnologii au putut sa descifreze cateva. Legendele vorbesc despre o rasa alba care a coborat din cer. Totusi nu este clar inca daca aceste legende au ceva in comun cu statuile.
Cartile indiene sacre “Ramayana” si “Mahabharata” vorbesc, de exemplu, de creaturi extraterestre – “fii ai Lunii si ai Soarelui” – care au coborat pe Pamant. Aceste carti mentioneaza si batalii duse cu ceea ce pare sa fi fost energie atomica. Ambele carti au o vechime de peste 2000 de ani. Ele descriu obiecte zburatoare de forma ovala care foloseau drept combustibil mercurul. Interesant este faptul ca ideea unor masini zburatoare alimentate cu mercur a fost discutata la un Congres International care a avut loc la Paris in 1959. Cartile ofera relatari detaliate si despre exploziile unor bombe care “au distrus orase intregi si au degajat o lumina a carei putere echivala cu cea a 100.000 de sori”.
Iata o alta enigma. La sfarsitul anilor ‘50 ai secolului trecut, oameni de stiinta sovietici, americani si indieni au ajuns la concluzia ca, acum aproximativ 10000 de ani, stramosii eschimosilor de astazi locuiau pe teritoriul actual al Asiei Centrale, Mongoliei si Ceylonului. Ei nu au migrat spre taramul zapezilor decat mult mai tarziu. Se pare, de asemenea, ca aceasta migratie a fost destul de brusca. De ce? Ce i-a determinat pe acesti oameni sa-si paraseasca dintr-odata asezarile si sa porneasca spre “capatul lumii”? Folclorul eschimosilor este bogat in legende, unele vorbind despre pasari de fier care i-au transportat pe stramosii lor spre Nord.
Toate aceste enigme nu reprezinta decat o mica parte din misterele de care oamenii de stiinta continua sa se ocupe asiduu.

Misterele civilizaţiilor antice, descoperite din spaţiu

Angkorul, în prezent o regiune minată de bombe din Cambodgia, a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii. În Asia de Sud-Est existau şi alte oraşe întinse decât cele cunoscute, cu densitate scăzută. Regatul asirian, vechi de 3.000 de ani, îngloba o reţea de suburbii de care nu se ştia până acum.

În ultima vreme începe să prindă avânt un grup în creştere de arheologi, ce folosesc radarul sau imagistica prin satelit pentru a dezveli misterele în care sunt învăluite civilizaţiile antice. Ei scotocesc de la înălţime fundul oceanelor, junglele dense şi oraşele îngropate, transformând arheologia clasică în ceea ce NASA a numit, în documentele de finanţare, “arheologie spaţială”.

Noul domeniu schimbă percepţia istoricilor asupra lumii antice şi duce la reconceptualizarea viziunii asupra peisajelor străvechi şi, în plus, poate oferi soluţii viabile pentru reorganizarea oraşelor mari.

Dacă nu ar fi un teren minat, Lingapura ar fi un loc numai bun de săpat. Această părticică a Cambodgiei de Nord-Vest a fost, pentru o parte a secolului al X-lea, capitala Angkorului, un oraş înfloritor şi extins, presărat cu case, canale de irigaţii şi mai mult de 1.000 de temple încoronate cu falusuri de piatră, denumite “lingam” în sanscrită.

Dar de când dictatorul Pol Pot şi khmerii roşii au împânzit Cambodgia cu milioane de mine explozive în anii ’70, ruinele de la Lingapura au rămas în mare parte neatinse. Damian Evans şi Bill Saturno nu sunt însă speriaţi de bombe şi examinează zona din vârful unui turn vechi de 1.000 de ani, pe cale de prăbuşire, din apropierea ruinelor.

Mai mult, în fiecare ianuarie, în timpul sezonului uscat al Cambodgiei, arheologii australieni zboară în căutare de noi indicii. La momentul de faţă, Proiectul Angkor include şi un paleobotanist, un specialist în datarea cu radiocarbon şi un pilot american, veteran al războiului din Vietnam.

În Cambodgia, arheologia spaţială a schimbat istoria unei civilizaţii. Damian Evans, de la Universitatea din Sydney, în vârstă de 32 de ani, a întocmit deja harta Angkorului de Nord, o altă zonă minată, din spatele unui monitor de computer din Australia, în încercarea de a afla motivul dispariţiei acestei civilizaţii. A folosit tehnologia radar şi imaginile transmise prin satelit pentru a schiţa vasta reţea de canale şi rezervoare, demonstrând că Angkorul a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii, o metropolă de dimensiunea Los Angelesului de astăzi.

Evans a pus acum ochii pe Lingapura. Când oamenii construiesc o casă sau un templu ori pun pe picioare un teren, ei afectează plantele şi copacii din jur, fie intenţionat, prin fermierit, fie neintenţionat, prin îmbogăţirea solului cu resturi alimentare şi deşeuri organice. Tot acest proces creează rute vegetative ce pot dăinui secole de-a rândul, iar ţelul de acum al echipei de arheologi proptiţi în turn este descoperirea vegetaţiei speicifice doar Lingapurei.

Bill Saturno, expert în imagistică prin satelit ce îşi împarte timpul între Universitatea din Boston, jungla guatemaleză şi centrul spaţial Marshall al NASA, caută copaci neobişnuit de înalţi sau specii izolate. Dacă îşi va da seama ce trăsături corespund ocupaţiilor localnicilor din Lingapura, el poate procesa imagini prin satelit pentru a scoate la iveală rutele oraşului, lăsându-l apoi pe colegul său australian să identifice locurile ascunse, de la computerul său.

Tehnologiile folosite de cei doi specialişti nu pot fi însă combinate peste tot. Imaginile prin satelit sunt preţioase pentru regiuni umezi, precum deltele sau zonele puternic împădurite, pe când câmpiile fără copaci sau deşerturile cer tehnologia radar. În Angkorul de Nord, care nu este într-atât de împădurit precum Lingapura, Damian Evans foloseşte radarul cu apertură sintetică (SAR), un tip de radar rezistent la toate condiţiile de climă şi lansat din “burta” unui avion, ce poate aduna mult mai multă informaţie decât unul obişnuit. Dispozitivul înregistrează schimbările de nivel, variaţiile din umiditatea solului sau diferenţele de luminozitate, permiţându-le arheologilor să repereze canale antice şi movile ridicate de mâna omului.

Arheologia spaţială nu aduce un concept nou. Zburând deasupra Europei în timpul Primului Război Mondial, arheologii recruţi au observat multe tipare răsfirate printre recoltele de la sol. Mai târziu, excavările au arătat că ele sunt rămăşiţe ale unor aşezări îngropate. Cu toate acestea, arheologii au reuşit să dezgroape locuri invizibile ochiului liber doar în ultimele decenii şi doar o dată cu introducerea senzorilor ce iluminează suprafaţa Pământului din aer sau din spaţiu.

Acum, cercetătorii de la NASA, agenţie spaţială care a finanţat până acum, cu două milioane de dolari, şapte proiecte de arheologie spaţială din lume, sunt ocupaţi cu perfecţionarea tehnologiei SAR. Ultima versiune operaţională, Geosar, este cea mai elegantă de până acum, mai ales că încape perfect în carcasa unui avion Gulfstream. Arheologul Roland Fletcher, de la Universitatea din Sydney, pasionat de culturile preindustriale precum cele din Angkor, ar vrea să o încerce deasupra aşezărilor timpurii din Myanmar, Sri Lanka şi Vietnam, pentru a compara rezultatele cu cele din Angkor.

Fletcher spune că se adună tot mai multe dovezi în favoarea teoriei că în Asia de Sud-Est existau şi alte oraşe întinse, cu densitate scăzută. Întrebarea este dacă şi ele au dispărut în urma distrugerii mediului înconjurător prin construcţii masive, aşa cum se crede în cazul Angkor.

O dată la câteva luni, o nouă descoperire venită din ceruri zguduie lumea arheologiei. În Irak, Jason Ur de la Harvard a dezvelit canale de irigaţii ce arată că regatul asirian, vechi de 3.000 de ani, îngloba o reţea de suburbii de care nu se ştia până acum. În Easter Island, învăţaţii de la Universitatea din Hawaii şi de la California State University au expus rutele (demult misterioase) pe care polinezii îşi târau statuile. Iar în Guatemala, Saturno a dezgropat amplasamente mayaşe întinse şi împănate cu sute de clădiri.

Următoarea fază a acestor descoperiri ar putea avea implicaţii mai importante. Pe măsură ce urbanizarea duce la explozia cartierelor sărăcăcioase în Asia, Africa şi America Latină, experţii în dezvoltare se gândesc cum să ajusteze metropolele. În cadrul acestei dezbateri, Fletcher vede renaşterea aşezărilor cu look angkorian, convins că arheologia spaţială ar putea pune în lumină noi strategii de sustenabilitate sau măcar să arate ce nu funcţionează

sursa : Cotidianul

Terasele de la Baalbeck. GIGANTIC !

Baalbek….paradoxal, cel mai mare templu roman din antichitate….si nici macar nu se afla pe teritoriul central al fostului imperiu…ci pe undeva prin muntii Libanului.
Multi conducatori romani au contribuit din plin vreme de aproximativ patru secole la zidirea acestui templu…Imparatii si generalii veneau aici pentru a-si afla oracolele…Legionarii romani se bateau sa fie trimisi in apropierea templului…devotatii si curiosii veneau sa il vada cu ochii lor…era una din minunile lumii….
Calatori europeni curajosi care si-au riscat vietile si sanatatea au raportat existenta ruinelor incepand din ianuarie 1508 cu Martin Baumgarten.
In 1751, calatorul Robert Wood insotit de artistul James Dawkins au readus o parte din gloria si maretia locului descriindu-l in cuvinte si schite…”Daca se compara aceste ruine…cu cele ale oraselor pe care le-am vizitat in Italia, Grecia, Egipt si alte parti ale Asiei, nu putem sa nu remarcam faptul ca ele reprezinta cel mai indraznet plan arhitectural dus vreodata la indeplinire”….in paranteza fiind spus chiar mai curajos decat piramidele egiptene, veti vedea si de ce…

Locul se afla in Muntii Libanului, acolo unde acestia se despart pentru a forma o campie  fertila de unde izvorasc doua rauri cunoscute din Antichitate, Litani si Orontes…Ruinele sunt ramasitele unor temple romane impozante ce au fost construite pe o platforma ridicata artificial la cca. 1200 de metri deasupra nivelului marii….Incinta sacra era  inconjurata de un zid, care servea atat ca zid de retentie pentru intemperiile ce se strangeau pe acoperis, cat si ca adapost al zonei…Zona inchisa, cu unele laturi de aproape 765 de metri lungime, masoara cca. un milion jumatate de metri patrati…
Amplasata astfel incat sa domine muntii si caile de acces din nord si din sud, are in coltul nord-vestic o taietura deliberata care mareste raza vizuala catre vest, in acest colt special a fost construit cel mai mare templu inchinat lui Jupiter, cu cele mai inalte coloane (23 metri) si cele mai largi (aproape 3 metri)…aceste coloane sprijina o structura decorativa de aproape 6 metri in inaltime, in varful careia se afla acoperisul inclinat, ce sporea si mai mult maretia templului…

Templul propriu zis se afla in partea cea mai vestica (si cea mai veche) a unui altar cu patru constructii al lui Jupiter, pe care romanii l-ar fi construit imediat dupa ce au fi ocupat locul, in 63 i.Ch…
Pe o axa est-vest usor inclinata se afla mai intai o “poarta” monumentala ce cuprinde un portic sprijinit de douasprezece coloane, in care se aflau douasprezece nise in care se gaseau statuile celor doisprezece zei olimpieni….Pelerinii intrau apoi intr-o curte interioara de forma hexagonala, unica in arhitectura romana….Urmeaza apoi curtea altarului care era dominata de un altar de proportii impresionante, ce se ridica cu cca. 22 metri de pe o structura cu dimensiunile aproximative de 25X25 de metri….In capatul vestic al curtii se afla templul propriu zis, avand dimensiunea de 108X63 de metri, era urcat pe un podium ce era el insusi ridicat la aproape 6 metri deasupra nivelului curtii, adica un total de aproximativ 15 metri fata de nivelul de baza…De la poarta initiala pana la zidul vestic, altarul se intinde pe mai mult de 360 de metri…aproape umilea un alt templu din vremea respectiva, aflat in sudul lui, care era dedicat unei zeitati masculine, unii considerand ca e vorba de Bachus, altii de Mercur….Un templu mic rotund, aflat la sud-est, era inchinat Venerei…

O echipa de arheologi germani ce a explorat locul si a studiat istoria lui la ordinele Imparatului Wilhelm II, curand dupa ce el vizitase locul in 1897, a refacut infatisarea incintei sacre….O comparatie cu renumitul Acropolis din Atena ofera o idee despre scara platformei libaneze…Complexul atenian este situat pe o terasa de circa 350 de metri lungime si aproximativ 150 de metri latime…Monumentalul Parthenon care inca domina zona sacra si intreaga campie a Atenei are circa 80X36 metri, chiar mai mic decat templul lui Mercur/Bachus din Liban.

Vizitand ruinele, arheologul si arhitectul Sir Mortimer Wheeler scria in urma cu 20 de ani “Templele stau pasive pe cele mai mari pietre cunoscute din lume, iar unele din coloanele lui sunt cele mai inalte din Antichitate…aici avem cele mai mari monumente din toata lumea elenica”….
Lumea elenica intr-adevar, fiindca nici un istoric sau arheolog nu poate sa gaseasca vreun motiv pentru acest efort urias depus de romani intr-o provincie neinsemnata, cu exceptia faptului ca fusesera precedati de greci…Zeii carora le sunt inchinate templele…Jupiter, Venus si Mercur (sau Bachus), erau zeii greci.
Romanii considerau locul si templele sale ca suprema atestare a atotputerniciei si suprematiei lui Jupiter…Numindu-l Iove (ecou al ebraicului Yehovah ?), ei au inscriptionat pe templu si pe principala statuie a acestuia initialele I.O.M.H. (Iove Optimus Maximus Heliopolitanus)…Jupier Heliopolitanul cel mai mare si cel mai bun…
Titlul din urma se datora faptului ca, desi maretul templu era dedicat lui Jupiter, locul in sine era considerat locul de odihna al lui Helios, Zeul Soarelui, care traversa cerul in caleasca sa…Credinta fusese transmisa romanilor de catre greci, de la care adoptasera si numele Heliopolis…Nimeni nu stie cum au ajuns grecii sa numeasca locul astfel…unii sugereaza ca ar fi fost botezat de Alexandru cel Mare…

Insa trebuie ca grecii sa fi acordat o importanta deosebita locului, de vreme ce romanii l-au glorificat cu cel mai mare monument si cautau acolo oracole referitoare la soarta lor…Cum altfel s-ar explica faptul ca “in termeni de dimensiuni, cantitate de piatra, dimensiune a blocurilor acesteia si a sculpturilor ce o impodobesc, aceasta incinta nu are nici un rival in lumea greco-romana” (John M. Cook, The Greeks in Ionia and The East)..

De fapt, asocierea locului cu anumiti zei dateaza si mai de devreme…arheologii cred ca  pe acelasi loc mai fusesera construite alte sase temple inainte de epoca romana si este sigur ca, indiferent ce altare ridicasera grecii acolo, ca si romanii dupa ei, au fost inaltate pe structuri, religioase si literare, preexistente…Zeus (Jupiter pentru romani) a sosit in Creta din Fenicia (Libanul de azi), traversand inot Mediterana dupa ce o rapise pe frumoasa fiica a regelui Tyr…Afrodita a venit in Grecia din Asia de Vest…si ratacitorul Dionysos, caruia ii era dedicat cel de-al doilea templu, a adus in Grecia vinul si vita de vie din acelasi loc…Constient de radacinile vechi ale cultului, istoricul roman Macrobius a explicat urmatoarele (Saturnalia I, Capitolul 23):
…”Si asirienii venereaza Soarele sub numele lui Jupiter, Zeus Heliopolitul cum il numesc, cu importante centre de cult in Heliopolis…Faptul ca divinitatea care este Jupiter si Soarele in acelasi timp, reiese din ritualurile si din aparitiile sale…ca sa previn orice disputa asupra zeitatilor, am sa explic ce cred asirienii referitor la puterea Soarelui (zeului)…Ei au dat numele Adad zeului pe care il considera cel mai mare dintre toti…”

Atractia exercitata asupra credintelor si imaginatiei oamenilor de-a lungul mileniilor s-a manifestat si in istoria locului de dupa romani…Cand isi scria opera Macrobius, cca. 400 AD, Roma era deja crestinata, iar locul, tinta distrugerilor zelosilor….Curand, Imparatul Constantin cel Mare s-a convertit la crestinism, a oprit orice activitate acolo si a inceput convertirea locului in altar crestin…In anul 440, conform unui cronicar…”Theodosius a distrus templele grecilor…el a transformat in biserica templul din Heliopolis, al lui Ba’al Helios, Marele Ba’al Soarele”…
Justinian a dus o parte din stalpi la Constantinopol, pentru a construi acolo Hagia Sofia…Toate aceste eforturi de crestinare a locului au atras nemultumirea populatiei de acolo….Cand au preluat musulmanii controlul zonei, in 637, ei au convertit templele romane si bisericile crestine, intr-o enclava mahomedana…Acolo unde fusesera venerati Jupiter si Zeus, era acum venerat Allah…

Savantii au incercat sa afle mai multe despre acest loc studiind centrele invecinate…unul dintre cele mai importante centre este Palmyra (biblicul Tadmor), vechi centru al caravanelor pe drumul de la Damasc catre Mesopotamia…S-a descoperit astfel ca in zona, de-a lungul secolelor a fost venerata o triada de baza…Era condusa de zeul fulgerului si includea fecioara razboinica si conducatorul carului celest…cercetatorii au stabilit ca triada greco-romana se trage din credinte semitice mai vechi, care la randul lor se bazau pe pantheonul sumerian…Cea mai veche triada, se pare, era condusa de Adad, caruia ii fusese acordat titlul de catre tatal sau Enlil – zeul suprem al sumerienilor…membrul feminin al triadei era Ishtar…Dupa ce vizitase zona, Alexandru cel Mare a batut o moneda in onoarea lui Ishtar/Astarte si Adad…Moneda poarta numele sau in scrisul feniciano-ebraic si cine doreste sa vada o schita ma poate contacta pe PM…Al treilea membru era conducatorul carului celest, Shamash, comandantul astronautilor preistorici….Grecii il venerau ca Helios, ridicand o statuie uriasa a sa in varful templului principal, infatisandu-l conducandu-si carul celest…Pentru ei, iuteala si viteza erau date de catre cei patru cai inhamati…Insa autorii Cartii lui Enoh stiau si mai bine “carul lui Shamash era manat de vant” spuneau ei…

Examinand credintele romane si grecesti, ne intoarcem in Sumer…ajungem inapoi la Gilgamesh si cautarea Nemuririi in Padurea Cedrilor (actualul Liban), la “raspantia lui Ishtar”…desi in teritoriul lui Adad, locul era in jurisdictia lui Shamash (vezi Enuma Elis)…si uite asa ajungem la triada originala a acestor credinte..Adad, Ishtar si Shamash…

Putini se mai indoiesc astazi ca grecii erau la curent cu epopeea lui Ghilgamesh…In a lor “investigare asupra originilor cunostiintelor umane si transmiterea acestora prin mituri” intitulata Hamlet’s Mill, Giorgio de Santillana si Hertha von Deschend au aratat ca “Alexandru cel Mare a fost o replica a lui Ghilgamesh”…dar, chiar si mai devreme, in epopeea homerica Odiseea, Ulise urmase acelasi drum…dupa ce isi faramase corabia dupa intoarcerea din lumea inferioara a lui Hades, Ulise si oamenii sai au ajuns intr-un loc unde “au mancat vitele zeului Soare”, fiind ucisi de catre Zeus…Ramas singur, Ulise a ajuns la insula Ogiana “locul secret de dinainte de Potop”…acolo zeita Calypso “l-a tinut si l-a ingrijit si a vrut sa il ia de sot…pentru asta, voia sa-i acorde nemurirea, ca sa nu imbatraneasca niciodata”...Dar Odiseu i-a refuzat avansurile, la fel cum Ghilgamesh refuzase oferta lui Ishtar…

Henry Seyrig, care, in calitate de director al Antichitatilor Siriene, si-a dedicat intreaga viata studierii platformei de la Baalbek, a descoperit ca, grecii “performau aici mistere, in care Viata de apoi era reprezentata ca Nemurirea umana…o identificare cu zeii, obtinuta prin ridicarea la cer a sufletului”…Grecii, conchide el, asociau acest loc cu eforturile omului de a obtine Nemurirea…
Era acesta locul din Muntii Cedrilor unde mersese Ghilgamesh prima data impreuna cu Enkidu ?

Pentru a da un raspuns definitiv, trebuie sa analizam trasaturile locului…romanii si grecii si-au construit templele pe o platforma ridicata ce existase din vremuri mult mai vechi, o platforma construita din blocuri de piatra, groase, lipite atat de strans intre ele incat nimeni nu a reusit nici pana astazi, sa patrunda dedesubtul ei si sa studieze camerele, tunelurile si celelalte substructuri ascunse…Faptul ca acestea exista nu se bazeaza numai pe argumentul ca toate templele grecesti aveau asemenea ascunzisuri sub podea…Georg Ebers si Hermann Guthe (Palastina in Bild und Wort, versiunea engleza intitulata Picturesque Palestine) afirma ca un localnic arab a intrat in ruine “in coltul sud-estic, printr-un tunel boltit, asemenea celui de metrou, sub marea platforma…doua dintre aceste tuneluri merg paralel unul cu altul, de la est la vest, si sunt traversate in unghi drept de un altul, de la nord la sud”…Inauntru era intuneric bezna, spart ici colo de stranii lumini verzi ce proveneau de la niste nise misterioase “ferestre cu dantela”...Iesind din tunelul de aproximativ 165 de metri, ei au descoperit ca au ajuns sub zidul de nord al Templului Soarelui, pe care arabii il numesc Dar-As-Saadi, adica “Casa Supremei Binecuvantari”…Arheologii germani au afirmat ca platforma este construita pe niste tunele uriase, insa ei s-au ocupat doar de maparea structurii superioare…O misiune arheologica franceza condusa de Andre Parrot in anii ‘20 a confirmat existenta labirintului subteran, insa nu a reusit sa penetreze partile ascunse ale acestuia…Cand platforma a fost gaurita, s-au descoperit dovezile existentei tunelurilor…Templele au fost ridicate pe o platforma inaltata la aproape 11 metri inaltime, in functie de teren…este pavata cu pietre a caror lungime variaza intre 4,5 metri si 11 metri, cu o latime de 3,5 metri si o grosime de aproximativ 2.5 metri….Nimeni nu a incercat sa calculeze cantitatea de pietre necesare…probabil ca ar surclasa de departe Marea Piramida egipteana….

Cine a ridicat aceasta platforma a acordat o foarte mare atentie coltului nord-vestic, locul unde se afla templul lui Jupiter/Zeus…Cei peste 18000 metri patrati ai templului stau pe un podium care cu siguranta avea ca scop suportarea unor greutati uriase…Construit strat pe strat din pietre uriase, podiumul ajunge la cca. 9,5 metri peste nivelul curtii din fata si la aproape 15,5 metri deasupra solului in partile nordica si vestica…Pe partea sudica, unde mai exista inca sase din coloanele sale, se pot vedea cu claritate straturile alcatuite din pietre imense, uriase…Mai jos, in partile de jos ale podiumului, unele pietre sunt si mai mari….De departe, si mai masive sunt blocurile de piatra din partea vestica a podiumului, alcatuit din pietre “ciclopice”, unele blocuri masurand si 11 metri lungime si aproape 5 metri grosime…Colajul de mai jos pe care l-am facut evidentiaza cu precizie adevarata masura a acestor blocuri ciclopice…Fiecare bloc reprezinta cca. 1800 de metri cubi de piatra si cantaresc mai mult de 500 de tone…Oricat de mari ar fi aceste blocuri (spre comparatie, cel mai greu bloc de piatra din Marea Piramida cantareste aproximativ 200 de tone) nu sunt cele mai mari utilizate aici de adevaratii constructori…Stratul central, situat la cca. 8 metri deasupra bazei, este alcatuit din blocuri simai mari…Observatorii le-au numit “gigantice”, “colosale”…”uriase”…Istoricii antici le-au numit Trilithon..

In partea vestica a podiumului se afla la vedere, unul langa altul, blocuri de piatra UNICE in lume…Taiate precis si potrivite perfect, fiecare dintre cele trei blocuri are peste 22 metri lungime cu laturi de 4,5 si 5 metri…Fiecare dintre ele reprezinta mai bine de 3600 de metri cubi de granit si cantaresc peste 1000 de tone !!!!!

Pietrele pentru platforma au fost prelucrate local…insa blocurile uriase au fost cioplite, taiate si prelucrate in alta cariera situata intr-o vale la aproape un kilometru sud-vest de incinta sacra…de altfel acolo dai peste o priveliste si mai uluitoare decat a Trilithonului…Partial ingropat in pamant se afla inca unul dintre blocurile de granit ciclopice, parasit “in situ”…Complet format, taiat perfect, cu doar o linie subtire legandu-l de masivul stancos, are 25 de metri lungime si 6 pe 5 metri latime si grosime…O persoana urcata pe el pare o musculita pe un cub de gheata…Cantareste dupa cele mai moderate aprecieri cca. 1200 de tone…
Majoritatea cercetatorilor considera ca acest bloc urma sa fie carat asemenea suratelor sale in incinta si utilizat la extinderea terasei dinspre nord…
Oriunde urma sa fie plasata ramasita acestui bloc, ea reprezinta o dovada muta a imensitatii si unicitatii platformei si a podiumului…Interesant este ca nici pana astazi nu exista vreun mecanism capabil sa ridice o astfel de greutate de 1000-1200 de tone, ca sa nu mai vorbim de transportarea ei pe o vale, dintr-o zona muntoasa, si de plasarea fiecarui bloc intr-o pozitie precisa, mult deasupra solului…Nu exista urme de rampa sau orice alta lucrare care sa sugereze, fie si vag, modul de transportare al acestor megaliti…Si totusi, in vremurile acelea s-a putut….Dar cum ?     

Constructii ce isi depasesc epoca.

Istoria cuprinde exemple de descoperiri ce isi “”depaseau”" epoca. Cercetatorul Schwerther relata, in 1636, in lucrarea “”Farse tehnice si matematice”", principiul functionarii telegrafului. Primul astfel de aparat avea sa fie folosit 200 de ani mai tarziu.

 

PIRAMIDE. Una dintre intrebarile ce continua sa-i preocupe pe cercetatorii contemporani este procedeul prin care au fost construite piramidele egiptene. Fiecare bloc al Piramidei lui Keops cantareste intre 15 si 1.000 de tone. Tavanul dormitorului regal este construit din blocuri monolitice de granit rosu, cantarind 70 de tone fiecare si marcat cu precizie. Lucratorii din antichitate au depasit performantele celor contemporani, ce lucreaza cu blocuri de 300 de ori mai usoare. Istoricii francezi sustin ca transportul unei pietre funerare de la un mormant din Luxor la Paris a durat doua luni, numerosi muncitori participand la operatiune. Piatra respectiva era mult mai usoara decat blocurile folosite in cazul piramidelor. Aceeasi piatra funerara pare “”subtire”" in comparatie cu aglomerarile monolitice de la Machu Pichu si Saksahu-Amane din Peru. Fiecare dintre aceste pietre gigantice, lunga de 6 metri si lata de 3 metri, este pefect pozitionata in raport cu celelalte. Precizia este atat de mare, incat, potrivit cercetatorului american Siegfried Hunter, cu greu poate fi crezut ca au fost realizate cu 500 de ani in urma.

 

GIGANTII DIN BAALBEK. Blocurile de piatra din Peru par nesemnificative in comparatie cu structurile uriase de piatra folosite la constructia Templului din Baalbeek,

 

Baalbek poate fi considerat, pe drept cuvant, un oras al recordurilor. Istoria sa merge pana in urma cu 5.000 de ani, fapt care il clasifica drept unul dintre cele mai vechi orase descoperite vreodata

pe teritoriul Libanului de astazi. Cateva dintre bucatile de monolit utilizate la fundatie cantaresc peste 750 de tone. Potrivit dovezilor istorice si arheologice, constructorii nu cunosteau betonul sau roaba. Cum au reusit ei sa transporte uriasele blocuri de piatra de la cariere si sa le aseze unele langa altele? Cu ani in urma, un savant sovietic facea o presupunere referitoare la constructia templului. El sustinea ca sanctuarul ar fi fost construit de extraterestri, spatiul interior fiind folosit drept rampa de lansare pentru OZN-uri. Cateva fragmente din Biblie si extrase dintr-un manuscris descoperit, in 1947, pe tarmul apusean al Marii Rosii vin in sprijinul ipotezei sale. Teoria corespunde cu o alta descoperire facuta de cercetatorul sovietic A.P. Kazantzev in Peru. El a gasit picturi rupestre in pesteri care ilustrau, in culori foarte vii, motoare sau nave spatiale.

 

OBSERVATORUL STRANIU. Exista constructii gigantice si in alte regiuni ale lumii. Cea mai importanta este Complexul Stonehenge, din Anglia, vechi de 4.000 de ani. Potrivit unor analize recente, monumentul megalitic, construit din cateva sute de blocuri de piatra de marimi diferite, reprezinta un observator astronomic unic in lume. Blocurile cantaresc aproape 30 de tone fiecare, fiind transportate de la o distanta de 400 km. Pe de alta pare, fiecare bloc a fost pozitionat si ridicat intr-un anume loc. Cercetatorii ii cunosc pe locuitorii stravechi ai acelor teritorii, fiind constienti ca ei nu erau capabili sa ridice o constructie de o asemenea complexitate. Pe de alta parte, nivelul celorlalte dotari tehnologice nu era atat de avansat. Locuitorii nu aveau nevoie de un observator. Se pune intrebarea: de ce l-au construit si ce tehnologie au folosit?

Religia dacilor si importanta lui Zamolxe.

BENDIS – Zeita din mitologia dacică adorată de strămosii nostri ca zeită a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a noptii si poate ca zeită magiciană. Unele reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenti ca si presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era socotită poate în primul rând zeita dragostei si a maternitătii. Herodot ne spune în Istorii(IV,94;V,7) că tracii au împrumutat-o de la daci.

CAVALERUL TRAC – Tânăr zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. Atributele si originea zeului sunt deocamdată obscure. Numit “Theos Heros” – stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană, “Deus sanctus Heron”, unele imagini ale calaretului trac sunt însotite de inscriptii unde numelui “Heron”, “Heros” îi urmează adesea diverse epitete: “Invictus” – Nebiruitul, “Aeternus” – Vesnicul, “Katahtonios” – Stăpânul mortilor, “Ktistes” – întemeietorul de neamuri, mai des “Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf.Gheorghe.

DERZELAS – Zeu apartinând mitologiei daco-getice, având un cult de origine autohtonă. E considerat fie zeu al sănătătii, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea îen.

GEBELEIZIS – Zeu geto-dacic al cerului înnourat si pluvial, diriguitor al furtunii si al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (după unii spre a purifica fata zeului ceresc risipindu-i norii, după altii spre a-i reprosa norii excesivi, aducători de grindină si de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne si pentru vita de vie). Această practică e înregistrată si în alte zone geografice, tirul aglomerat de săgeti si strigătele masive puteau creea curenti de aeri ce risipeau norii. Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat ca Sf.Ilie.

KOGAIONON – Mitologicul munte dacic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus în discutie celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădistii, Omul, fiecare cu argumente pro si contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteză, semnificatia numelui îl impune pe Omul, de asemenea Sfinxul din pare să aibă o semnificatie deosebită. Dar toate sunt ipoteze romantice. Strabon scrie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: “Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel îl numesc si getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză: numele mai important al fi al râului după care a fost numit si muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct de vedere al debitului). Voi prezenta mai jos fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul Cogaeonus, prin suprapunerea hărtii antice cu cea a României moderne, acest râu se identifică cu Bicazul, care trece pe lângă Ceahlău, munte care a inspirat multi poeti si scriitori români de-a lungul timpului, asadar un argment solid în favoarea identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.

Deasemenea, se stie că lui Zamolxe dacii i-au construit o locuintă mare în pesteră, deci trebuie să se mai găsească ruinele acestei locuinte în pesteră. Autorii mentionează că dacii îsi numeau preotii “călători prin nori” ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un vârf foarte înalt. Pestera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă întortocheate galerii ceea ce ar explica disparitia lui.

PREOTII DACI – În literatura de specialitate, se întâlnesc trei categorii de preoti:

1.KAPNOBATAII – “umblătorii prin nori”. Explicatia denumirii s-a pierdut în negura timpului. Probabilitatea o are călătoria în muntii cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se întelege că trăiau în simplitate, regim alimentar si în meditatie în fata zeului lor (si de ce nu poate si al nostru pentru că există izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele nu de frică, rusine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima complexitatea).
2.KTISTAII – “întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de controversata “interpretio graeca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi înselat: după părerea mea adevăratul înteles al numelui acestor preoti era “întretinătorii de neamuri”, “vindecătorii de neamuri”, deci renumitii medici daci. Ca o dovadă în plus aceeasi observatie se potriveste si polistailor: “întretinătorii de orase” sau cavalerilor traci: “întretinătorii de neamuri”, “apărătorii de neamuri”. Acesti preoti erau renumiti prin tehnica lor de a începe cu sufletul si a continua cu tratarea trupului. De aceea aveau probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoastem azi (sau poate da: bioenergoterapia). v.Derzelas.
3.POLISTAII – “întemeietorii de orase”. La aceasta castă preotească denumirea ei îi propune membrii ca învătători care trăiau în orase unde erau sanctuarele (vezi calendarele, si care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a sustine aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acesti preoti-învătători excelau în stiinte (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, împlicând si religia.
4.PREOTII LUPTĂTORI – Strabo ne mai spune că tinerilor preoti daci li se predica curajul. Acestia fiind lipsiti de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în picioare în fata mea, acesta fiind unul mult mai complex. Asadar o nouă castă care nu a fost înteleasă de autorii antici deci nu a fost mentionată decât de Iordanes care ne spune că “armata lui Filip al Macedoniei fu împrăstiată de preotii geti”, asa că eu pot doar să propun această variantă. Si aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! si care nu era ktistai ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preotii, bărbati fiind, să fi fost organizati în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari, etc.

RITUALUL DE ZEIFICARE – Am observat un fel de cale pe care marii preoti trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii si concepte filosofice chiar dacă nu aderau la ele. Aici as mentiona că nu cred că e vorba de o instruire a preotilor daci în tări străine deoarece ei detineau cunostinte pe care egiptenii si grecii nu le aveau. Poate un flux de la daci la egipteni si greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de experientă dar cine stie? Apoi marii preoti întorsi pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou consider că preotii nu-si convingeau regii să li se asocieze ci doar urmau un obicei existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Decenu, Vezina). Undeva în acest răstimp marii preoti trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă sunt zeificati. Oricum cred că dacii aveau niste legi foarte vechi după care se ghidau de multă vreme.

ZAMOLXE – Controversele asupra personalitătii lui Zamolxe au început să apară odată cu mentionarea lui de către Herodot si continuă până azi. Părintele istoriei, recunoaste cinstit că Zamolxe a trăit (în jurul anului 1400 îen-nb) si nu a fost un zeu închipuit. De altfel el este unul din cei trei profeti ai lumii (Zamolxe, Zaratustra si Moise), însă numai despre Zamolxe există izvoare “stiintifice”. De ce a devenit asa celebru acest “rege al nostru [...] ca zeu ce este” (Platon,Harmides,156)? Pentru că a fost un erou civilizator, un preot venerat de toate castele: de kapnobatai care i-au mostenit obiceiul de a trăi retrasi, de ktistai care au învătat mestesugul vindecării de la el, de polistai care nu se stie de unde detineau fantasticele cunostinte pe care le predau mai departe, de “preotii-războinici” (si ostasi) care rosteau numele lui în bătălii, de regi care se pare că au preluat belaginele de la Zamolxe. Cât despre retragerea lui în pesteră si aparitia după 4 ani nu a avut rolul de mister initiatic ci a fost o lectie pentru poporul care poate nu îi urma toate îndemnurile (acest domeniu al pildelor în care dacii excelau, 4 ani fiind poate perioada în care poporul s-a convins de necesitatea învătăturilor sale). În plus această situatie pare să se potrivească cu momentul când Zamolxe redactează (sau mai corect spus le rescrie adaptându-le conditiilor contemporane) necesarele belagine. Dacii au recunoscut în Zamolxe, omul complex demn de luat drept model, zeificarea venind în mod natural.

Arkaim, orasul vechi de 4000 de ani.

 

Orasul Arkaim din secolul 20 i.e.n., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia …

În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 i.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.

Iată un articol despre Arkaim luat din ziarul Pravda. “Oamenii de ştiinţă au descoperit cercuri misterioase în zona străvechiului oraş rus Arkaim, ce are aceeaşi vârstă ca şi Egiptul şi Babilonul. Preşedintele Putin a vizitat recent unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ – ruinele străvechiului oraş Arkaim – situat la periferia oraşului Chelyabinsk. Istorici, arheologi şi ufologi au petrecut mulţi ani încercând să elucideze secretele acestui oraş. Ce fel de popor a trăit în Arkaim cu peste 40 de secole în urmă? Cum a reuşit o civilizaţie atât de veche să realizeze un asemenea progres tehnologic, ce pare încă de neatins până în zilele noastre? O echipă de cercetători ruşi, coordonată de Vadim Chernobrovy, s-a întors recent din misterioasa regiune. Oamenii de ştiinţă au spus că specialiştii şi studenţii au construit numeroase locuri de campare în jurul Arkaim-ului. Valea Arkaim în sudul Ural-ului trebuia să fie inundată in 1987: autorităţile locale urmau să facă un lac de acumulare pentru a iriga câmpiile secetoase din jur. Totuşi, oamenii de ştiinţă au descoperit “cercuri” ciudate în mijlocul văii, şi autorităţile au dat arheologilor 12 luni pentru a investiga zona.

Oamenii de ştiinţă au s-au aflat şocaţi să descopere ca Arkaim-ul are aceeaşi vârstă cu Egiptul şi Babilonul şi puţin mai străvechi decât Troia şi Roma. Gennady Zdanovich, preşedintele expediţiei arheologice din Ural, a trebuit să dovedească în faţa autorităţilor regionale semnificaţia ştiinţifică a Arkaim-ului. “Am obţinut ceea ce părea absolut ireal: proiectul de construcţie de mai multe milioane din regiune a fost revocat”, spune omul de ştiinţă. Săpăturile arheologice au indicat că populaţia ce locuia în Arkaim reprezenta una dintre cele mai vechi civilizaţii Indo-europene, ramura la care se face referire ca fiind cultura Ariana. Arkaim s-a dovedit a fi nu numai un oraş, ci şi un templu şi un observator astronomic. “Un zbor deasupra Arkaim-ului la bordul unui elicopter îţi dă o impresie incredibilă. Cercurile concentrice imense din vale sunt clar vizibile. Oraşul şi toate cartierele lui sunt înscrise în cercuri.

 Nu ştim în continuare ce rol aveau aceste imense cercuri , dacă serveau scopurilor de apărare, ştiinţifice, educative sau religioase. Unii cercetători susţin că cercurile erau de fapt folosite ca piste de lansare pentru un străvechi aeroport spaţial”, spunea Vadim Chernobrovy.

 

 

 

 

 

Stonehenge

Stonehenge  – Prezentare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Stonehenge

Stonehenge este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire.

Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie (megaliţi – menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de “găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Planul ansamblului astăzi

Planul actual al ansamblului

Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă.

Solstiţiu la Stonehenge

 Anul construcţiei

Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1600 i.C.

 Locaţie

Ruinele megalitice cunoscute sub denumirea de Stonehenge se află în Câmpia Salisbury, la 3 km vest de oraşul Amesbury, Wiltshire, in sudul Angliei.

Stonehenge  – Mistere

Puţini sunt oamenii care nu au auzit de misteriosul monument Stonehenge, situat în comitatul Wiltshire din Anglia. Ansamblul de pietre uriaşe care se înalţă în sudul Marii Britanii, ia Stonehenge, marchează apogeul civilizaţiei megaliţilor, care se propagă de-a lungul ţărmurilor Europei Occidentale în mileniul al lll-lea şi dispare fără urmă, în jurul anului 1 500 î.Hr. Data înălţării acestei construcţii nu se cunoaşte şi nici autorul sau autorii înălţării ei. În jurul monumentului planează foarte multe întrebări al căror răspuns nu s-a aflat nici până în ziua de azi.

Tot ce au reuşit istoricii şi specialiştii să facă este să formuleze o serie de speculaţii şi de ipoteze. Nu se ştie de ce oamenii au avut ideea, în acea epocă, să introducă în pământ blocuri de piatră şlefuite rudimentar, de mai mulţi metri înălţime ( aşa-numitele menhire ), după ce reguli, de nepătruns pentru noi, stau alineate pe tot întinsul ţinutului, de ce, în altă parte, sunt aşezate în cerc – cromlehurile – în jurul unor tumuli funerar, căror rituri mortuare se supun aceşti oameni atunci când pun pe mormintele lor colective dalele imense ale dolmenelor un singur lucru e sigur şi anume că este greu ca, apropiindu-te de Stonehenge, aventurându-te printre pietrele sale, să nu resimţi măreţia sacră, cosmică a lumii căreia ele au aparţinut cândva. Stonehenge a fost, în mod evident, un sanctuar.

Acest ansamblu celtic este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul Sarsen este cel exterior, având 33 de metri în diametru. Este construit din treizeci de blocuri imense de gresie (megaliţi), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare
Începând cu sfârşitul mileniului al lll-lea sau mai înainte, un cerc de gropi rituale, înconjurat de un şanţ şi de un taluz circular, sacralizează locul în interiorul căruia sunt înălţate menhirele din Stonehenge. Vreo 40 dintre ele sunt încă şi astăzi în picioare. înalte, majoritatea, de 4,15 m, ele sunt legate, două câte două, prin lintouri monolitice – grele traverse orizontale – dintr-un singur bloc. Ele conturau la origine un cerc cu diametrul de 31 m, care se remarcă fără greutate. Ceea ce este ciudat despre Stonehenge, este faptul ca este departe de a fi unic in Anglia, dar este cel mai bine păstrat si elaborat astfel de monument.

Sunt cunoscute peste 100 de cercuri din pietre pe teritoriul Insulelor Britanice si in nordul Frantei. Unele dintre ele erau mici, de numai 3 metri in diametru. Cel mai mare este cel de la Avebury care se intinde pe o suprafata de aproximativ 4.000 de metri patrati. Unele dintre pietrele de la Avebury cantaresc 60 de tone.

Cum or fi mutat constructorii blocurile imense de pietre pe distante atat de lungi nu se stie exact. Se crede ca le-au tras pe sanii din lemne. Cele mai multe astfel de cercuri din piatra sunt mai mici decat Avebury si mult mai simple decat Stonehenge. Se apreciază că situl de la Stonehenge număra la origine 125 de menhire. Pietrele sale cele mai grele cântăresc vreo 50 de tone. Ele au fost tăiate în cariere aflate la aproximativ 30 km distanţă. Celelalte provin din munţii Prescilly, situaţi la 217 km în linie dreaptă.

Menhirul de la Locmariaquer, din Bretagne, dacă azi nu era spart în patru bucăţi, ar putea, se zice, rivaliza cu obeliscul din Place de la Concorde, din Paris! Se admite, în general, că pietrele de la Stonehenge, ca toate cele din zonele megalitice ale epocii, au fost aduse pe butuci la marginea gropii săpate anume pentru a le primi. Ele au fost apoi basculate în groapă

în interiorul acestui prim cerc, menhirele mai mici descriu un al doilea perimetru circular, vizibil şi în prezent. Făcute fiecare din trei blocuri, cele cinci menhire din centru ating 6,70 m înălţime şi sunt aşezate în formă de potcoavă. Blocuri sparte zac pe jos. Ele concurează cu măreţia sitului, cu dimensiunea sa.

Drumul străjuit de menhirele astăzi dispărute, care ducea la sanctuar, era orientat pe axa răsăritului soarelui la solstiţiul de vară. Or, în ceea ce priveşte aliniamentele menhirelor de la Carnac, în Bretagne (Franţa), cele mai cunoscute din lume, acestea sunt dictate de cursa soarelui în diferite perioade ale anului. De aceea este tentant să se concluzioneze că Stonehenge, ca toate marile situri megalitice din Europa acelei epoci, corespundea unui cult solar.

Stonehenge este inclus pe lista UNESCO, din anul 1986. Stonehenge este proprietatea companiei English Heritage, iar terenul pe care se afla aparţine National Trust, ceea ce demonstreaza valoarea lui pentru englezi, dar si pentru umanitate.

Datorită unui rambleu, apoi fixate cu pământ şi pietricele pentru a le asigura pentru totdeauna stabilitatea. Oricum ar fi fost, este vorba de o muncă ce nu se poate imagina decât printr-o mobilizare, sub conducerea autoritară a unui şef necruţător, a nenumărate braţe omeneşti şi a unor specialişti experimentaţi.