Mistere neelucidate.

Privita prin ochii unui om simplu, viata pare simpla. Ce punem pe masa seara, ce culoare sa aiba rochia de bal sau ce tip de masina sa-mi iau – sunt preocuparile noastre cele mai arzatoare.

Poate ca uneori nu ne punem destule intrebari, sau poate nu punem intrebarile potrivite la momentul potrivit. Exista insa mistere care preocupa oamenii de stiinta de ani de zile si care asteapta, inca o rezolvare.

Michael Brooks, consultant la revista NewScientist, prezinta 13 dintre intrebarile care ii fac pe multi oameni de stiinta sa se scarpine in cap, nedumeriti.

In 2005, Kate Land and Joao Magueijo, cercetatori la Colegiul Imperial din Londra au descoperit ca radiatiile remanente de la Big Bang se aliniaza pe o anumita axa, in loc sa fie distribuite uniform.

Ei au numit descoperirea “Axa Cosmica a Raului”, in principiu pentru ca a demontat ceea ce se stia anterior despre Univers: ca acesta este uniform, indiferent din ce punct este privit. Cercetatorii inca incearca sa descifreze modul in care este alcatuit Universul.

Un grup de cercetatori de la NASA au descoperit ca exista un grup de galaxii care se deplaseaza cu o viteza extraordinara catre spatiul dintre constelatiile Centaur si Vela.

Astronomii spun ca viteza de deplasare nu poate fi cauzata decat de o forta de atractie extrem de mare, exercitata de … ceva ce, in prezent, nu poate fi observat.

Incalzire globala? Sa mai discutam. In urma cu zeci de milioane de ani, in Eocen, temperatura medie la poli era de 15-20 de grade Celsius, iar unele specii de plante au disparut.

Nu se stie exact cum s-a ajuns la temperaturi atat de mari, insa cercetatorii sunt ingrijorati de precedentul creat. Mai precis, nu se stie daca exista vreun mecanism prin care clima se stabilizeaza in urma unei perioade lungi de incalzire.

Cat de repede se misca sondele spatiale? Ai putea crede ca se misca doar atat cat le permite “motorul”. Insa cercetatorii au descoperit ca pot economisi combustibil daca utilizeaza campurile gravitationale ale planetelor sau ale satelitilor naturali pentru a oferi sondelor “un impuls”. Impulsul este, insa, mai mare decat se credea.

In decembrie 1990, naveta Galileo a trecut pe langa Pamant, in drum spre Jupiter. Naveta avea o viteza cu 3,9 milimetri pe secunda mai mare decat ar fi trebuit sa aiba. Efectul a fost constatat si la alte navete si sonde spatiale, insa cercetatorii inca nu stiu care este cauza acceleratiei.

Bunul-simt iti spune ca un organism hibrid, cu gene din linii evolutionare diferite nu ar trebui sa existe. Insa in adancul marilor exista numeroase astfel de organisme care dau batai de cap specialistilor, aratandu-le ca speciile “pure” nu sunt singurele capabile sa supravietuiasca.

Ai senzatia ca ti se plimba insecte pe sub piele? E posibil sa ai boala lui Morgellon, o afectiune despre care nu se stiu multe.

Unele persoane insista ca le cresc fibre stranii sau filamente pe piele sau sub ea. Boala a fost documentata pentru prima oara de medicul Thomas Browne in secolul al XVII-lea si nu au mai existat alte cazuri pana in 2002. Oamenii de stiinta dezbat inca daca aceasta boala exista sau nu.

Sunetul marii? Nu e vorba despre valuri. In vara anului 1997, microfoanele amplasate sub apa de guvernul american au detectat un sunet ciudat, care a disparut ulterior. Sunetul era mai puternic decat orice cantec al balenelor si nimeni nu a reusit sa afle de unde provenea.

Un alt sunet misterios a fost receptionat in mai 1997, iar o posibila explicatie ar putea fi ca era vorba despre ruperea ghetii din Antarctica.

Teoria Big Bang-ului postuleaza ca geneza Universului a dus la crearea unor cantitati egale de materie si antimaterie.

Experimentele realizate cu acceleratoare de particule arata insa ca, la fiecare 10 miliarde de antiprotoni existenti in univers exista 10 miliarde plus unu protoni. Acelasi dezechilibru se aplica la electroni.

Oamenii de stiinta inca incearca sa isi dea seama care este cauza dezechilibrului.

Teoria Big Bang mai are aspecte neelucidate: conform calculelor, dupa explozia initiala ar fi trebuit sa existe o anumita cantitate de litiu, hidrogen si heliu.

Daca hidrogenul si heliul se regasesc si in Univers si pe hartiile oamenilor de stiinta in cantitati echivalente, unii izotopi de litiul nu le ies deloc “la numaratoare”. Mai precis, in Univers exista o treime din izotopi de litiu-7 si de o mie de ori mai multi izotopi de litiu-6 decat au calculat specialistii.

Cat de rapid traverseaza spatiul radiatiile? La viteza luminii, ar raspunde Einstein.

In 2005 insa, un telescop din La Palma (Insulele Canare), ce inregistra radiatiile gamma emise de gaura neagra din centrul galaxiei Markarian 501 a inregistrat intai date despre radiatiile cu energie mica si, patru minute mai tarziu, despre radiatiile cu energie ridicata.

Efectul a fost observat ulterior si in 2008, cand telescopul Fermi al NASA a inregistrat un decalaj de 20 de minute la fotonii energie ridicata ce soseau de la o sursa de la 12 miliarde de ani lumina distanta.

De ce nu exista magneti monopol? Exista sarcini electrice pozitive si negative, iar cercetatorii cred ca, pe acelasi principiu, ar trebui sa existe si magneti cu un singur pol, desi sunt foarte rari.

Detectorul GEO600 din Hanovra nu a reusit, pana acum, sa detecteze nimic spectaculos. A reusit insa sa inregistreze un semnal pentru care cercetatorii nu au, inca, nicio explicatie.

Semnalul receptionat era insa similar cu ceea ce fizicianul Craig Hogan credea ca se poate receptiona de la granita Universului, conform teoriei principiului holografic (teoria care postuleaza ca tot ceea ce vedem, ca realitatea fizica este rezultatul unei proiectii de la granita universului).

Exista si reversul efectului placebo. In 1970, un om caruia medicii i-au pus in mod eronat diagnosticul de cancer la ficat in faza terminala a murit la cateva luni dupa ce a fost diagnosticat. Desi autopsia a aratat ca omul avea o tumoare, aceasta nu se raspandise in corp.

In plus, atunci cand medicii avertizeaza pacientii despre posibilele efecte adverse ale unui medicament, exista sanse mai mari ca acestia chiar sa manifeste efectele adverse.

ziare.com

Misterele Lunii

1.Originea astrului nopţii a fost întotdeauna un mister. Este oare Luna desprinsă cândva din masa Pămîntului, poate chiar din marea groapă a oceanului Pacific_Sau poate este ea o soră mai mică a Terrei, desprinsă în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani-odată cu globul planetei noastre-din marea nebuloasă a sistemului solar aflat în plină organizare gravitaţională ameteriei respective? Este oare Luna un corp cerestru format în altă parte a sistemului planetar, sau… poate …chiar în altă parte a Galaxiei…, ce a fost prins ulterior de gravitaţia terestră?
Treptat, specialiştii noii ştiinţe a selenologiei au părăsit ideea “ ruperii “ Lunei din corpul globului pământesc, întrucât bogata recoltă a monstrelor de sol aduse de expediţiile americane şi sovietice, a venit să susţină o altă origine a satelitului natural al Terrei. De fapt, s-a plecat în primul rând de la un argument teoretic, specialiştii stabilind că la astfel de ruperi, masele corpurilor astrale respective ar trebui să fie în raport de 9 la 1; dar masa Lunei este numai a 18-a parte din masa globului nostru!

Mai evidente au fost însă rezultatele analizelor de monstre chimice şi compuşii acestora ce domină în compoziţia solului lunar. Cele câteva sute de kilograme de roci aduse cu greu din diferite locuri ale suprafeţei selenare au demonstrat faptul că elementele preponderente sunt: calciul, siliciul, aluminiul, magneziul; surpriza a fost constituită însă de abundenţa titanului, care pe planeta noastră este suficient de rar; dealtfel chiar şi procentele de uraniu, thoriu, stronţiu şi bariu s-au demonstrat a fi mai ridicate decât cele întâlnite în materia terestră. Faptul că luna are mai puţin fier şi plumb decât structura masei Pământului a contribuit şi el la acceptarea formării separate a Lunii, în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani.

2.O altă mare întrebare, rămasă în parte neclarificată, se referă la viaţa geologică a globului selenar. În cursul miliardelor de ani, acesta s-a răcit oare total, sau mai are poate o inimă fierbinte -un nucleu central topit-, în stare să alimenteze activităţi vulcanice? Judecând după valoarea foarte redusă a intensităţii câmpului său magnetic şi după o anumită linişte a straturilor din profunzime zona centrală a Lunii ar trebui să fie rece. Dealtfel, s-a stabilit în principiu şi faptul că ultimul mare val de lavă bazaltică a fost împins din adâncimi acum 3-3,3 miliarde de ani. Anumite zone cu lavă răcită la suprafaţa solului, care ar avea vârste mai recente, sunt puse pe seama căderii unor corpuri meteoritice grele, în urma impactelor respective fiind împinse spre suprafaţă însemnate mase de roci topite instantaneu. Taina căldurii interioare a globului selenar, care a generat numeroase discuţii contradictorii între diferiţi cercetători, a condus la determinarea prin diverse metode de studiu. Astfel măsurîndu-se modificările câmpului magnetic spaţial generat de Soare, sub influenţa masei Lunii, specialiştii respectivi au putut stabili caracteristicile magnetice ale astrului nopţii; apoi pe această cale, s-a dedus treptat temperatura întregului glob selenar şi in fine temperatura intregului glob selenar şi în fine temperatura profunzimilor. Concluzia trasă prin intermediul metodei respective a fost aceea că la mare adâncime, Luna este cu mult mai rece decât Pământul (la Lună=327,5 C ; La Pământ =3600-6000 C). Determinăriile respective au permis să se afirme că Luna ar fi fost un corp suficient de rece încă de la începutul existenţei sale. Măsurătorile directe efectuate de către diferiţi cosmonauţi ,care au avut şi această sarcină în programul lor, au oferit date care sprijină, în continuare ipoteza nucleului rece; astfel, termo-metrele plasate de aceştia la nivelul solului prezentau valori în jur de 67 C; după introducerea acestoa în foraje mici, la adâncimi de 2 metri valoarea măsurată era de numai 15 C. Numai într-un singur loc la poalele munţiilor Apenini, în forajul făcut de cosmonauţii David Scott şi James Irvin valoare a fost ceva mai ridicată totuşi de 3 ori mai mică decât pe Pământ deşi radiaţia solară era cu mult mai fierbinte. Şi astfel oamenii de ştiinţă au convenit să considere Luna un ….corp rece.

3.Fenomene ciudate…
Ca urmare a sesizării prin observaţii telescopice asupra producerii pe Lună a unor lumini stranii “Societatea astronomică regală” din Anglia a organizat începând din anul 1867, peste 2000 de observaţii sistematice care au avut scopul de a elucida taina jocurilor luminoase semnalate. Problema a rămas însă fără explicaţii. Dar în anul 1950 cunoscutul selenolog H P Wilkins comunică în mod public că pe Lună au reapărut fenomene luminoase de scurtă durată. Peste câteva săptămâni existenţa fenomenelor era să fie confirmată fiind atribuite erupţiilor vulcanului Aristarchus. Din 1963 până în iulie 1969 au fost apoi semnalate fenomene luminoase unele având culoare roşie (craterele Herodot şi Gassendi) iar altele de un alb strălucitor (Tycho).
Dar după două luni, astronomii cât şi corpul  tehnic al NASA erau din nou în alertă ziarele relatând “Unul dintre astronauţi umblând pe Lună. În fund se vedea pâlpâirea unei lumini, a cărei provenienţă nu este încă explicată “.
Dar fenomenele luminoase de pe satelitul natural al Terrei par a fii cu mult mai stranii decât ar rezulta din simpla citire a presei. Misterul lor a devenit evident cînd unii astronomi au relatat în mod deschis despre observaţiile lor asupra unor deplasări şi respectiv a unor survolări ale solului lunar de către anumite surse luminoase, ca şi cum acestea ar fi fost, de fapt, nişte obiecte luminoase. În cadrul observaţiei sale din 30 martie 1950 Wilkins sesizează efectul respectiv ca fiind o formă luminoasă ovală ce se află în deplasare. Revista de specialitate ştiinţifica Sky and Telescope a publicat un ciudat document fotografic obţinut de astronomul Curtis; aceasta prezenta o neobişnuită formă de cruce luminoasă surprinsă în apropierea craterului Parry, ale cărei braţe măsurau câteva mile.
Ar putea să existe vreo legătură între straniile fenomene luminoase observate de-alungul deceniilor în interiorul unor cratere lunare şi respectiv luminile sau mai bine zis –formele luminoase-remarcate ca survolând solul selenar? NASA a facut public un comunicat de la bordul navei Apollo 14. ”Rossa a anunţat centrul de urmărire a zborului că noaptea trecută a văzut în interiorul navei licăriri luminoase neobişnuite; am văzut ceva ca două stele sclipitoare, sau ca doi meteoriţi separaţi printr-un unghi de aproximativ 3 grade”. Doi ani mai târziu se face public un alt comunicat de la bordul navei Apollo 17:”Cei trei astronauţi americani aflaţi în drum spre Lună au anunţat că pe tabloul de bord nr.2 al cabinei spaţiale s-a observat un semnal luminos însoţit de un semnal sonor. Câteva secunde mai târziu, ele au dispărut fără ca astronauţii să fi putut să discearnă natura lor.”
De sigur că astfel de prezenţe ale unori “meteori luminoşi” în spaţiul restrâns al unei cabine spaţiale, care produceau în plus şi efecte sonore, au impresionat la timpul respectiv pe acei oameni temerari care făureau epopeea cosmică terestră; dar imposibilitatea reală a acestora de a determina structura şi cauza apariţiei lor într-o navă total etanşată şi puternic ecranată pentru multiplele radiaţii din spaţiu extraatmosferic prin pereţii metalici masivi, a fost completată şi de o listă de posibilităţi, la fel de reală, de interpretarea din partea specialiştilor de la sol; în fond, cu toţii se aflau în faţa unor fenomene cu totul neobişnuite, imposibil de studiat în rapida şi îndepărata lor manifestare.

Sfinxul Martian

Planeta Marte nu inceteaza sa tina treaz atit interesul oamenilor de stiinta, cit si cel al ufologilor. Daca cercetatorii sint entuziasmati de recenta descoperire a apei pe suprafata Planetei Rosii, comunitatea ufologica traverseaza acum o noua etapa a unei controverse mai vechi, legata de enigmaticul chip de pe Marte. Inceputa cu citeva luni in urma, noua dezbatere pare sa fi ajuns acum la apogeu.

Putina istorie
   Povestea enigmaticei formatiuni de pe suprafata planetei Marte are aproape un sfert de secol. In iulie 1976, sonda spatiala Viking 1 survola planeta vecina, cu misiunea de a realiza si trimite spre Pamint cit mai multe imagini. Asa se face ca NASA a intrat in posesia a citeva mii de fotografii. Dintre acestea, 18 au atras atentia in mod deosebit. Au fost selectate 11, cu rezolutia cea mai ridicata, dupa care au mai ramas doar doua, care aveau sa intre in istorie. Ele reprezentau ceea ce parea a fi un chip uman. Atunci cind au fost facute publice, s-a spus simplu ca jocurile de lumini si umbre pot crea uneori iluzii extraordinare. Asadar, oficial, nimeni nu a vazut in ele nimic deosebit.
   Totusi, doi dintre inginerii NASA nu au fost de acord cu punctul de vedere al sefilor lor. Avind la dispozitie fotografiile originale, Vince DiPietro si Greg Molenaar au utilizat diferite tehnici de filtrare si imbunatatire a calitatii imaginii, dupa care au creat un program special de prelucrare de imagine. In treacat fie spus, programul lor, Starburst Pixel Interleaving Technique (SPIT), a inaugurat o noua etapa in tehnicile de analiza a imaginilor pe calculator. De retinut ca, gratie muncii lor, chipul de pe Marte a putut fi vazut mult mai clar si – in plus – a devenit vizibila o piramida cu cinci fete, situata la o distanta de 20 de kilometri de acesta. 

In virtejul speculatiilor
   Asa a inceput nebunia. Evident, au fost luate la puricat pe calculator si celelate fotografii ale zonei, ceea ce a condus la descoperirea unor noi formatiuni ce puteau fi asimilate unor piramide. Parea aproape cert, la vremea respectiva, faptul ca regiunea numita “Cydonia” pe hartile planetei Marte adaposteste o agolmerare de formatiuni artificiale. Misteriosul chip ce privea in adincurile spatiului a fost numit “Sfinxul de pe Marte”. Speculatiile cu privire la vechimea, importanta si semnificatiile sale au curs in cascade suucesive.
   Printre cei mai aprigi sutinatori ai ipotezei unor vestigii extraterestre s-a numarat R. Hoagland, cel care prin cartile sale, prin seria de conferinte sustinute si prin lobby-ul inteligent pe care l-a efectuat, a realizat ceva unic: a adus NASA in pozitia de a modifica programul de zbor al sondei “Mars Observer” in asa fel incit sa survoleze si regiunea Cydonia. Din nefericire, in 1996, “Mars Observer” nu a mai raspuns comenzilor de la sol cum mult inainte de a transmite prima fotografie si s-a pierdut in spatiu. Cum era de asteptat, s-au gasit imediat voci care sa insinueze ca acest esec al NASA nu a fost tocmai intimplator.

Vremea clarificarilor
   A fost nevoie de o asteptare ce a durat pina la 5 aprilie 1998, data la care “Mars Global Surveyvor” a ajuns deasupra Cydoniei, la o altitudine de 440 km. Intre timp, tehnicile fotografice evoluasera si se sconta pe imagini de o calitate de zece ori mai mare decit cea obtinuta de Viking 1, cu 22 de ani inainte. Supriza ce a urmat a fost, cel putin pentru adeptii ipotezei artefactelor extraterestre, de proportii. Noile fotografii prezentau Fata de pe Marte foarte aplatizata si aproape lipsita de detaliile semnificative: ochi, gura, nas… De fapt, nu mai era un chip, ci o formatiune bizara, e drept, dar naturala.
   Teoriile conform carora colosala sculptura ar fi suferit o eroziune severa in numai doua decenii nu s-au bucurat de prea multa trecere. Au fost preferate alte explicatii. Pe de o parte, unghiul si ora de fotografiere au fost diferite la cele doua misiuni spatiale. Pe de alta parte, mai mult sau mai putin voalat, s-a emis supozitia ca noul set de fotografii ar fi fost “putin mesterit” de specialistii NASA. S-a argumentat ca imaginile realizate de “Mars Global Surveyvor” nu au fost date publicitatii imediat, ci cu o intirziere de 24 de ore.
   Oricum, retinem ca incepind cu 1998 mitul chipului martian a intrat in declin. Lumea incepea sa se obisnuiasca cu ideea unei iluzii optice.

La NASA, cu jalba-n bat
   Dar, ca intotdeauna, au existat si oameni care nu s-au grabit sa accepte pe nemestecate explicatii oferite de-a gata. Insa, in 1998, imediat dupa imaginile retransmise de “Mars Global Surveyvor”, aproape nimeni nu a mai avut urechi sa ii asculte.
   Abia cu putin timp in urma apele au inceput din nou sa se tulbure. In intervalul 28 aprilie – 5 mai 2000 a avut loc o scurta campanie, de stringere a unor semnaturi in favoarea realizarii unui nou set de fotografii ale regiunii Cydonia. Desfasurata pe Internet, pe serverul www.petitionpetition.com, initiativa a avut rezultate neasteptate. S-au strins 3000 de adeziuni, care au stat la baza unei petitii ce a fost inaintata atit NASA, cit si senatorului John McCain.
   Din punct de vedere statistic, e foarte interesant de vazut cine sint cei care doresc noi imagini ale fetei de pe Marte. Avem experti in calculatoare (14,5%), ingineri si tehnicieni (8,1%), profesori (4,8%), dar si cercetatori (6,8%). Lucru semnificativ, aceste grupuri reprezinta in total o treime din cei care si-au exprimat dorinta de a avea noi date despre controversatul sfinx martian.
   Dar si mai interesant este faptul ca aceasta petitie a condus la dezgroparea unor lucrari stiintifice de mare interes.

Carlotto – savantul redescoperit
   Intre altele, a fost readusa in lumina o lucrare semnata de Mark J. Carlotto, in 1998. Sub titlul original “Analysis of Global Surveyor Imagery of the Face on Mars” ea a trecut neobservata la data aparitiei sale, fiind apreciata la justa ei valoare abia acum.
   In esenta, expertul in analiza digitala a imaginilor care este Mark J. Carlotto arata ca fotografiile lui “Mars Global Surveyvor” nu fac decit sa sprijine ipoteza ca Fata de pe Marte poate fi artificiala. Sigur, lucrarea este intesata de calcule si formule menite sa dovedeasca acest lucru. Corectitudinea lor a fost confirmata de alti cercetatori.
   Foarte pe scurt, dupa o pertinenta analiza comparativa a imaginilor din 1976 si 1998, Carlotto explica de ce, statistic vorbind, este foarte putin probabil ca structurile in cauza sa fie de origine naturala. In primul rind, surprinde simetria intregii structuri. Apoi “anomaliile” ce pot fi vazute drept ochi, buze, nas, etc. nu isi gasesc nici o justificare de ordin geologic. In fine, mai sugereaza Carlotto, eroziunea puternica afecteaza serios imaginea ansamblului, insa acesta va putea fi vazut corect numai in fotografii luate exact deasupra locului respectiv la diferite ore ale zilei martiene. Unghiurile sub care a fost fotografiat pina acum Chipul de pe Marte, 11° Viking si 45° Mars Global Surveyvor, sint cauza unor distorsiuni similare celor ce pot fi remarcate la privirea unui basorelief din lateral, in conditiile in care lumina vine dintr-o parte.
   Mark J. Carlotto se abtine cu eleganta de la a trage concluzii definitive, dar subliniaza ca toate analizele conduc spre ipoteza ca, desi intr-o stare foarte degradata, atit “Sfinxul” cit si “piramidele” sint structuri sint artificiale. Prin urmare, un nou rind de fotografii ar fi binevenit.
   Reamintim, aceasta lucrare, a fost scrisa in 1998 si a trecut aproape neobservata, bucurindu-se de o publicitate adecvata abia in ultimele saptamini.

Apa la moara suspiciunilor
   Bun, si acum este cineva curios sa afle parerea NASA despre toata aceasta poveste? Surprinzator sau nu, dar nu are nici una. Cel putin asa reiese chiar din chiar pe site-ul NASA, unde, la adresa http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/planetaryfaq.html#marsgen-opinion, este mentionat ca “NASA nu are nici o opinie oficiala cu privire la asa-numita fata de pe Marte. Majoritatea oamenilor de stiinta din domeniul spatial sint de acord ca, atit timp cit sint insuficiente date pentru a face o analiza definitiva a structurii, este putin probabil sa fie altceva decit o combinatie dintre un ansamblu natural si niste conditii de iluminare neobisnuite”. Precizam, aceasta pozitie neasteptat de prudenta a fost adoptata DUPA publicarea fotografiilor din 1998, data pina la care subiectul a fost evitat cu grija.
   Poate ca lucrurile s-ar fi oprit aici pina la sosirea unor noi imagini. Insa un articol nesemnat aparut pe site-ul www.space.com a reusit sa puna paie pe foc. Dupa o lunga dizertatie, altfel demna studiat, autorul anonim se intreaba retoric daca NASA sau oricare alta agentie guvernamentala ar fi reusit sa pastreze secretul descoperirii unor vestigii extraterestre pe Marte vreme de 24 de ani. In acest context, merita amintita o declaratie a purtatorului de cuvint al Pentagonului, Ken Bacon. Imediat dupa iesirea la lumina a unor imagini din satelit ale celebrei Zone 51 la 19 aprilie 2000(vezi dosarul), el a iesit la rampa spunind ca nu exista nici un program legat de extraterestri, dar i-a asigurat totodata pe reporteri ca si in cazul in care ar fi asa, ei tot nu vor afla niciodata.
   Avem astfel exact genul de declaratii care, alaturi de lipsa unei pozitii clar definite a NASA cu privire la regiunea Cydonia de pe Marte, dau apa la moara suspiciunilor ca oficialii au si lucruri sensibile de ascuns. Ramine de vazut daca asa este.

Misterioasa planeta Mercur

Sonda americană Messenger, care a survolat Mercur pe 14 ianuarie, a transmis sute de imagini despre o parte ascunsă şi misterioasă a celei mai mici planete din sistemul solar, cea mai apropiată de Soare, considerată de specialişti a fi foarte surprinzătoare.

“Am fost în mod constant surprinşi, pentru că ne-am dat seama că Mercur nu este planeta la care ne aşteptam, fiind total diferită de Luna noastră”, a spus Sean Solomon, de la Carnegie Institution, coordonatorul misiunii. “Este, dimpotrivă, o planetă foarte dinamică, unde se întâmplă extrem de multe lucruri”, a adăugat acesta, referindu-se la activitatea vulcanică şi magnetosfera lui Mercur.

Deşi la prima vedere Mercur seamănă cu Luna, având multe cratere pe suprafaţa sa, această planetă este foarte diferită, spun cercetătorii care au făcut publice primele rezultate ale recoltei de informaţii şi şi imagini colectate de Messenger.

Până la acest survol, 55% din suprafaţa planetei nu fusese observată, a subliniat Solomon.

Pe 14 ianuarie sonda americană Messenger (Mercury Surface, Space Environment, Geochemistry and Ranging) a survolat planeta Mercur de la o distanţă de aproximativ 200 de kilometri.

Cele şapte instrumente de pe Messenger au permis observarea unei reţele de cratere şi alte formaţiuni geologice pe partea necunoscută a planetei.

Mercur, al cărei diametru este echivalent cu o treime din cel al Pământului, are faleze cu o lungime de mai multe sute de kilometri, formate, aparent, în urma mişcărilor tectonice care au avut loc la începuturile vieţii ei.

Suprafaţa planetei este marcată de numeroase cratere, rezultate în urma impactului cu asteroizi vechi sau în urma activităţii vulcanice. Messenger a putut să fotografieze şi bazine cu adâncime de peste 2.000 de metri, dar şi munţi cu înălţimea de aproape 5.000 de metri şi câmpii.

Messenger a mai descoperit o formaţiune geologică neobişnuită, pe care cercetătorii au numit-o “The Spider” (păianjenul). Aceasta are un crater (cu o circumferinţă de 41 de kilometri) în apropiere de centrul ei, dar e imposibil de stabilit dacă cele două formaţiuni au vreo legătură. “The Spider” mai include aproximativ 100 de şanţuri înguste care iradiază dintr-un punct central, aşa cum sunt picioarele păianjenului. “The Spider” se găseşte în centrul bazinului Caloris, format în urmă cu aproape patru miliarde de ani în urma impactului cu un asteroid.

Messenger trebuie să se mai apropie de două ori de Mercur, în octombrie 2008 şi în septembrie 2009. În martie 2011, sonda se va apropia pentru ultima dată de Mercur, după care se va plasa pe orbita acesteia.

Messenger a fost lansată pe 3 august 2004, cu o rachetă Delta II.

sursa : Mediafax.

Misterele Lunii.Baze extraterestre contra misiunii Apollo.

Documentare de ultimă oră prezintă succesele şi ciudăţeniile epopeii selenare.

Unul din noile filme documentare care s-a bucurat de mare succes în ultima vreme este “In the Shadow of the Moon”. Producţia britanică povesteşte, prin intermediul mărturiilor unor astronauţi care au făcut parte din programul Apollo, întâmplări din timpul misiunilor spre Lună cu oameni la bord, desfăşurate în anii 1960 şi 1970. Doisprezece americani au păşit pe solul lunar, între 1969-1972, dar – timp de 35 de ani – nimeni nu a mai pus piciorul pe satelitul natural al Pământului. Cine sau ce a făcut ca zborul pământenilor spre Lună să fie întrerupt? Un răspuns inedit îl oferă cercetătorii ruşi într-un alt documentar.

Recent, unul din canalele de televiziune din Rusia, RTR, a difuzat un documentar care îi prezintă pe doi cercetători ruşi, astronomul Ievgheni Arsiukin şi ufologul Vladimir Ajaja, care spun că expediţiile spre Lună ar fi întâlnit obiecte zburătoare neidentificate.

Ei susţin că astfel de obiecte de origine extraterestră ar fi spionat cu insistenţă echipajele Apollo. Exemplifică cu un film care demonstrează că un obiect luminos urmărea îndeaproape una din navele americane. Cercetătorii ruşi mai susţin că au fost manipulate comunicaţiile dintre astronauţi şi Centrul de Control al Misiunii (MCC) în timpul transmisiilor de televiziune. Americanii se aşteptau ca expediţiile să descopere ceva uimitor pe Lună şi, pentru a păstra totul în secret, au codificat mesajele spre MCC.

Ipoteze neverosimile

După descifrarea acestora, s-ar fi descoperit că misiunile americane ar fi întâlnit baze lunare, rămăşiţe ale unor vehicule spaţiale şi oraşe pustii pe Lună, relevă cotidianul rus “Pravda”.

Documentarul difuzat în Rusia statuează că ar exista nişte creaturi lunare care nu ar tolera prezenţa pământenilor prea multă vreme. Când americanii au plasat un robot în craterele selenare, creaturile care trăiesc pe acest satelit şi-ar fi manifestat furia.

Producătorii filmului susţin că aceştia le-ar fi spus “oaspeţilor” din SUA să plece acasă şi să nu se mai întoarcă niciodată, dacă vor să se păstreze secretele despre bazele sublunare pe care le folosesc pentru a observa viaţa de pe Pământ. În documentarul rusesc se susţine că NASA s-ar fi temut de un conflict cu o societate atât de dezvoltată şi ar fi oprit programul Apollo. Pare oare acest film credibil?

Arhive dispărute?

Pentru realizarea documentarului britanic “In the Shadow of the Moon” au fost folosite înregistrări ale zborurilor spre Lună procesate după arhivele video ale programului, care ar fi dispărut. Este oare adevărat că aceste arhive au dispărut? Acest lucru i-a determinat pe cârtitori să susţină că CIA ar fi vrut să şteargă urmele contactului dintre astronauţii americani şi civilizaţiile extraterestre.

Ei spun că faptul că filmele care demonstrează aselenizarea astronauţilor din SUA şi paşii lui Neil Armstrong pe Lună s-ar fi pierdut ar fi un secret cunoscut. Filmele au fost mutate de la US National Archives la NASA, după care ar fi dispărut. În urma unor căutări asidue s-ar fi găsit numai vreo 10. Ar fi putut ele, într-adevăr, să dispară? Documentarul rus susţine că nu ar fi fost fotografii obişnuite.

Luna, locuita de fiinte inteligente?

Intr-o roca selenara s-a descoperit statuia unui inger! Un savant de renume din Washington a facut de curand publica stirea ca echipajele de cosmonauti ale NASA au adus de pe Luna o roca in care era incastrata o statueta din metal de 30 de cm reprezentand un inger cu aripile deschise.

Statueta a fost adusa pe Pamant acum 26 de ani de catre membrii echipajului Apollo 11, afirma dr. Morris Wedler, un reputat geolog din Washington, ce a lucrat el insusi la NASA vreme de doua decenii. Dupa parasirea agentiei, in 1987, savantul a pastrat insa legatura cu fostii sau colegi ajungand si in posesia uluitoarei informatii. “Implicatiile ce decurg din descoperirea acestei uluitoare statuete sunt absolut naucitoare”, declara el, inseamna ca odata, in vechime, pe Luna a existat o admosfera care a permis viata si ca acolo au locuit fiinte inteligente cu un pronuntat simt al frumosului.

Ingerul – o reprezentare a unei femei cu aripi crescute din umeri si parul lung ondulat a fost confectionat dintr-un compus al fierului, care se gaseste numai pe solul lunar, ceea ce inlatura cu desavarsire posibilitatea ca statuia sa fi fost lasata acolo de membrii echipajelor spatiale terestre sau de fiinte extraterestre. In plus, metalul a fost indelung slefuit de reprezentantii civilizatiei misterioase care au facut statuia.

Analizele chimice ale micii statui indica o vechime de aproximativ 200.000 de ani, ceea ce inseamna ca a fost realizata in urma cu circa 170.000 de ani inainte ca viata inteligenta sa apara pe Terra. Acelasi dr. Welder afirma ca estetii carora li s-a prezentat ciudata descoperire au ajuns cu totii la concluzia ca oricine este responsabil de crearea acestei statui a fost foarte talentat si a avut un simt al frumosului iesit din comun.

Cercetand la randul lor statueta, antrolopogii de la Washington au ajuns la concluzia ca fiintele care au creat-o aveau un fel de religie oarecum paralela cu crestinismul actual si probabil aveau un Dumnezeu al lor, ceea ce duce la concluzia ca princiiple spirituale cele mai importante au fost si sunt aceleasi pretutindeni, in lumea terestra sau extraterestra.

Desi descoperirea este uluitoare si tinde sa revolutioneze toate cunostiintele despre Luna acumulate de oameni pana in prezent, cercetatorii de la NASA afirma ca au pastrat pana acum secrtetul de teama sa nu starneasca panica. Eu am primit informatia de la persoane care au toate motivele sa nu vrea sa-si divulge identitatea, a declarat presei dr. Morris, dupa ce autoritatile au negat public existenta statuii cu pricina.

Daca nu ar fi existat, de ce s-ar mai fi ostenit cei de la NASA sa dea o dezmintire? E sigur ca le e teama ca nu cumva lumea intreaga sa nu se inspaimante la gandul ca nu suntem singuri in Univers, a mai aformat savantul. Asta si datorita faptului releva revista Weekley World News – ca in 1993 pe Luna s-a mai gasit ceva, cel putin la fel de ciudat: un fetus uman conservat de asemenea in interiorul unei roci lunare, iar cand informatia a fost facuta publica, Congresului SUA a cerut sa reduca bugetul NASA la jumatate.

Nibiru, cunoscuta din antichitate ?

In cele ce urmeaza voi evidentia legatura dintre planeta Eris (denumirea intermediara a fost 2003-UB-313) si scrierile Antichitatii unde aparea, cel mai frecvent, sub numele de Nibiru 
  
- In anul 2003, an in care a fost observata (comunicarea oficiala), revista Science et Vie (nr. din februarie) prezinta traiectoria (Foto 1) eliptica a unei planete suplimentare a sistemului nostru solar, IDENTICA cu traiectoria planetei Nibiru/Marduk prezentata de Z. Sitchin in lucrarea A Douasprezecea Planeta (Foto 2), asa cum era foarte bine cunoscuta de sumerieni.
- In iulie 2005, la cateva luni dupa ce a fost descoperita, astronomi eminenti din 19 tari s-au reunit la Vatican (Castelul Gandolfo) unde exista un Centru Astronomic aflat in legatura prin Internet cu Observatorul Astronomic al Vaticanului (unul dintre cele mai performante din lume) aflat pe muntele Tucson, Arizona (SUA).
- Pe 1 august 2005 ziarele din intreaga lume scriau ceva de genul: “Corpul ceresc a primit denumirea provizorie de 2003-UB-313. Savantii care au denumit astfel planeta Nibiru cunosteau foarte bine scrierile sumeriene, deoarece prin “UB” anticii se refereau la grupul de 7 planete (3+1+3) format din: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto, Nibiru. Cealalta grupa era formata din restul de 5 planete (2+0+0+3): Soare, Mercur, Venus, Pamant, Luna. Nici totalul cifrelor din denumirea intermediara nu este intamplator. Este 12. Atatea corpuri ceresti cunosteau sumerienii.

In acest sens, in lucrarea A Douasprezecea Planeta (Ed. Aldopress, Bucuresti), Z. Sitchin scria: “UB-ul consta din sapte parti, numite (in acadiana, ;adapost pentru noapte;). Nu e niciun dubiu ca aceasta e originea credintei anticilor in “sapte ceruri”.
- Un articol din Nature (februarie 2005) scris de profesorul Bertoldi si colaboratori de la Institutul de Radioastronautica Max Planck (Bonn) a dat masura planetei 2003-UB-313 de 3000+300 km. La sfarsitul lui aprilie 2006 a fost data publicitatii o noua observatie realizata de telescopul spatial Hubble, conform careia diametrul este de 2400 km, cu o marja de incertitudine de 97 km.

In anul 1991, in lucrarea Biblia si OZN-urile, bazandu-ma pe datele Apocalipsei/Revelatiei, am dat dimensiunea unei posibile statii planetare. Aceasta era de 2400 km. Ultima Carte a Bibliei da detalii despre planeta Eris (capitolul 21:2,12,16) pe care o denumeste NOUL IERUSALIM (ERIS-SALIM), dandu-i diametrul si suprafata:
a) diametrul: 12000 x 200 m (1 stadiu) = 2400 km
b) suprafata: 2400 km (lungimea) x 2400 km (latimea) x 12 (temelii sau etaje) = 69.120.000 km2.
Detalii in lucrarea Sosirea zeilor (www.miracol.ro).
Scrierile antice notau si aspectul de cometa (cauzatoare de mari dezastre) al planetei Nibiru. Explicatia acestui comportament, de schimbare din planeta in cometa, a fost furnizata recent chiar de catre unul dintre descoperitoii ei, profesorul Mike Brown.
1. Anticii:
a) Scrierile sumeriene, acum 7200 de ani: “O planeta care se misca foarte repede, dupa o orbita eliptica, asemanatoare cu cea a unei comete” (Z. Sitchin, A Douasprezecea Planeta);
b) “Stralucirea Lui (Zahweh /Aru/ Conducatorul planetei Zeilor – n.a.) este ca lumina soarelui…, o flacara arzatoare calca pe urmele Lui” (Biblia, Nabacuc, 3:4-5).
c) Acum 3.600 de ani: “O cometa… la mijlocul mileniului al II-lea I. Ch… s-a apropiat foarte mult de Pamant” (I. Velikovsky, Ciocnirea lumilor, Ed. Lucman, Bucuresti).
2. Situatia prezinta: Concluziile profesorului Mike Brown (21 ianuarie 2007, interstars.net; rubrica: sistem solar).

Cateva fragmente:
- o planeta pitica (Eris sau/si unul din satelitii ei) situata dupa orbita lui Neptun ar putea deveni o cometa de o foarte mare stralucire.
- o planeta, mai probabil satelitul, se roteste foarte repede in jurul axei proprii. Orbita sa eliptica il va aduce aproape de planeta Neptun, unde ar suferi o atractie gravitationala spre interiorul sistemului solar devenind astfel cometa, pentru o perioada scurta de timp.
Trecerea planetei Eris printre Marte si Jupiter este asteptata in perioada 2010-2012, acesta fiind punctul maxim al apropierii de Pamant.
Nu intamplator, pe 20 iunie 2007, NASA va lansa sonda spatiala Dawn (Aurora, zorile) care va ajunge in Centura de asteroizi (Asteroid Bett) dintre Marte si Jupier in 2011. Detalii pe Internet (Google) la Dawn Mission Home Page.
Explicatia logica a procesului de incalzire a Pamantului, ca si a celorlalte planete din sistemul nostru solar, la apropierea lui Eris-Nibiru a fost furnizata de I. Velikovsky, in 1950, in lucrarea mentionata: “Doua corpuri ceresti au fost atrase unul spre celalalt. Masele interioare ale Pamantului au suferit o impingere spre periferie. Pamantul, perturbat in miscarea sa de rotatie, s-a incalzit”.

Descrierile antice ale Genezei sistemului solar, confirmate de stiinta

Descifrarea textelor mesopotamiene a evidentiat faptul ca nu numai ca erau identice, dar chiar precedeau unele fragmente biblice. Sa vedem, pe scurt, cum descrie textul mesopotamian ?Enuma Elis? (?Cand in inaltimi?) creatia cerului si a Pamantului, detalii putand fi gasite in lucrarea A Douasprezecea Planeta, de Z. Sitchin (Ed. Aldopress, Bucuresti) .
Etapele Creatiei:
1) Existenta a trei corpuri ceresti: Apsu (Soarele), Mummu (Mercur), Tiamat, ?monstrul care a fost taiat in doua? de catre un satelit al planetei Nibiru/Eris.
2) Apar Lahmu ( Marte ) si Lahamu (Venus).
3) Apar Anshar (Saturn) si Kishar (Jupiter).
4) Apar Gaga (Pluto), Nudimud (Neptun) si Anu (Uranus) .
Deci era un sistem solar format din Soare si alte noua planete. Planeta Tiamat, foarte bogata in apa, avea un comportament instabil , punand in pericol corpurile ceresti primordiale , prin dezorganizarea orbitelor lor, motiv pentru care planeta Nibiru, insotita de cei 7 sateliti ai sai, s-au indreptat spre ea. Rezultatul:
- Kingu, principalul satelit al lui Tiamat, va fi protejat de coliziune, devenind Luna .
- Un satelit al planetei Nibiru a despicat-o, jumatate formand Cerul, centura de asteroizi dintre Marte si Jupiter, iar din cealalta jumatate luand nastere Pamantul, cu o orbita independenta.
Aceasta ultima etapa, aspect foarte bine sesizat de Z. Sitchin, este descrisa in Biblie: ?La inceput Dumnezeu (Elohim, Dumnezeirea, plural referitor la Consiliul Suprem al anunnakilor – n.a) a creat cerurile si Pamantul? (Geneza 1:1).
Cateva date recente despre sistemul nostru solar:
Dincolo de Pluto, reamintesc, exista 8 corpuri ceresti: planeta Eris/Nibiru si cei 7 sateliti ai sai: 2003 EL 61 (Santa), 2005 Fy 9, Sedna, Orcus, Quaoar, Ixion si Varuna, majoritatea fiind descoperiti de catre M.Brown, C. Trujillo si D. Rabinowitz.
Pe 28 martie 2007, sub titlul 2003 EL 61 obiectul cel mai fascinant al centurii Kuiper (www.futura science.net), puteau fi citite, printre altele, urmatoarele:
- planeta pitica 2003 EL 61 face sa se vorbeasca din nou despre ea (informatiile anterioare au aparut pe 19.01.2007 la www.techno – science.net). A treia dupa Pluto si Eris, pare a fi la originea unei familii intregi de asteroizi apropiati de orbita sa.
- EA ESTE VESTIGIUL UNEI PLANETE CARE A SUFERIT O COLIZIUNE CU UN ALT CORP CERESC, LA INCEPUTUL FORMARII SISTEMULUI SOLAR, acum 4 ,5 miliarde de ani.
- in revista Nature, unde si-a comunicat rezultatele cercetarilor sale, profesorul M. Brown afirma ca in urma impactului s-a produs o imensa bila de foc, fiind ejectate bucati intregi din scoarta corpului initial, de care s-a lovit.
Biblia consemneaza impactul cu planeta Tiamat, extrem de bogata in apa: ?Duhul lui Dumnezeu (observatoarele, aparatura elohimilor -n.a) se plimba peste intinderea apelor (Tiamat – n.a). Si Dumnezeu a zis: <> (bila de foc – n.a) (Geneza 1:2- 3) . De la primele versete ale primei Carti din Biblie (Geneza) pana la ultimele capitole ale ultimei Carti (Apocalipsa/Revelatia), unde este data dimensiunea planetei Eris/Nibiru, referirile la planeta Imparatiei sant de ordinul miilor.
- rotatia planetei 2003 EL 61, capatata in urma impactului, este atat de rapida incat a sfarsit prin a lua o forma elipsoidala triaxiala. Drept comparatie, Pluto face 0,266 revolutii/zi, iar 2003 EL 61 are 6,1 revolutii/zi .
- actualmente, zona unde este 2003 EL 61 este variabila din punct de vedere al orbitelor posibile, putand, datorita instabilitatii gravitationale a mecanicii celeste, sa devina cometa , in urma atractiei ei de catre Neptun si sa intre in coliziune cu Terra. Va fi atunci cometa cea mai luminoasa observata vreodata, de cel putin 6.000 de ori mai stralucitoare decat cometa Hale Bopp, sustine M. Brown.
Prezint si doua relatari despre geneza ?cerului ? si a Pamantului din Cartea lui Enoh (contemporana cu scrierile sumeriene) si Biblie:
- Cerul (centura de asteroizi – n.a) a fost despartit de ape (Tiamat – n.a )… Pamantul s-a ridicat deasupra apelor ? (Cartea lui Enoh, cap. LXVIII:24-27).
- Cine a inchis marea cu porti, cand s-a aruncat din pantecele mamei ei (Tiamat – n. a), cand i-am facut haina din nori?? (Iov 38:8-9).
Faptul ca ultimul raport ONU privind Schimbarea Climei e sumbru, nu cred ca reprezinta o noutate. Altceva mi-a atras atentia: dezghetarea permafrostului (strat profund de sol si roci care nu s-a mai dezghetat de mii de ani) din Siberia.
In opinia mea, un asemenea fenomen poate avea doar doua cauze:
1) Externa – intensificarea activitatii solare, razboi nuclear extins pe tot globul etc, care sa produca o asemenea crestere a temperaturii incat sa ajunga in profunzime, la permafrost. Ca sa pui asa ceva pe seama ?efectului de sera?, cred ca e nevoie de multa imaginatie si foarte multa credinta, chiar habotnicie, care sa estompeze total orice logica elementara.
2 ) Interna – caldura sa se propage de la interior spre exterior. Un astfel de proces are loc odata la 3.600 de ani, fiind legat de trecerea planetei Eris/Nibiru prin sistemul nostru solar. Reamintesc explicatia corecta, furnizata de I. Velikovsky, in lucrarea Ciocnirea Lumilor? (Ed. Lucman, Bucuresti), argumentata prin sute de dovezi din toate zonele globului, legata de ultima trecere a planetei Zeilor:
?Doua corpuri ceresti au fost atrase unul spre celalalt. Masele interioare ale Pamantului au suferit o impingere spre periferie. Pamantul, perturbat in miscarea sa de rotatie, s-a incalzit.

sursa : rohub

Nibiru sau planeta X

    Dupa descoperirea planetei Pluto in 1930, astronomii si-au dat seama rapid ca primele teorii privind influentele ipotetice ale unei asemenea planete pe orbitele lui Uranus si Neptun nu sunt validate doar de simpla existenta a lui Pluton. In 1946, Francis M.E. Sevin sugera existenta unei planete trans-neptuniene prin regruparea planetelor si asteroizilor neregulati Hidalge, in doua grupuri de corpuri interioare (Mercur, Venus, Terra, Marte, centura de asteroizi a lui Jupiter) si exterioare (Pluton, Neptun, Uranus, Saturn, Hidalgo), apoi a adaugat algoritmii in perioadele fiecarei perechi de planete, gasind o suma aproape constanta de circa 7,34.

Presupunand ca aceasta suma este valida pentru Mercur si presupunand o planeta trans-neptuniana, se ajunge la o perioada de aproxiamtiv 677 ani pentru Transpluton! Mai tarziu, el va calcula un ansamblu de elemente pentru Trans-Pluton: o distanta de 77,8 VA, o perioada de 685,8 ani, o excentritate de 0,3, o masa de 11,6 ori celei a Terrei. Drept urmare, in anii 70 calculatoarele devenind mai comune, a fost creat un model informatizat al acestei Planete X cum a fost numita (X de asemenea in sensul de 10 pentru a 10-a planeta).

S-a determinat ca planeta X ar trebui sa fie de 4-5 ori mai mare decat Terra. S-a calculat de asemenea forma si lungimea orbitei sale in jurul Soarelui cat si numarul de ani necesari pentru a completa o asemenea orbita. In ianuarie 1981 mai multe cotidiene relatau ca orbita lui Pluton indica faptul ca Planeta X exista. Un raport a aratat ca un astronom de la Observatorul Neval al SUA a indicat in timpul unei conferinte de la AAS ca regularitatile de pe orbita lui Pluton indicau ca sistemul solar contine a 10-a planeta.

In 1892 la NASA insasi recunostea oficial posibilitatea existentei planetei X, anuntand ca acolo este un obiect, dincolo de planetele cele mai indepartate. Un an mai tarziu, cu cooperarea NASA, un grup de astonomi au inceput un studiu detaliat al cerului cu ajutorul Infrared Astronomical Satelitte (IRAS). In toamna acestui an, IRAS a descoperit diverse obiecte deplasandu-se in vecinatatea sistemului solar dintre care 5 comete necunoscute, cateva comete pierdute, 4 noi asteroizi si un obiect enigmatic asemanator unei comete.

In istoria noastra gasim diverse mentiuni despre o asemenea planeta. Sumerienii o numeau a 12-a planeta sau Nibiru (planeta de trecere) si au un nume pentru a-i califica orbita de aproximativ 3600 de ani: un shar. Babilonienii o numeau Marduk, Regele Cerurilor si Marele Corp Celest; vechii evrei o numeau Globul cu Aripi datorita lungimii orbitei sale printre stele; grecii o numeau Nemesis (unul dintre numele sale cele mai curente) dar acest nume este dat mai degraba unei stele ipotetice ce insoteste Soarele; profetii au numit-o Steaua Albastra, Steaua Rosie, Mesagerul Inflacarat si Cometa Fatalitatii; vechii astronomi hindusi ii numeau orbita sa de 3600 de ani Treta Yuga si distrugerea pe care ea o cauzeaza Kali Yuga.

Intre 1977 si 1984, Charles Kowal a efectuat o noua cercetare sistematica a corpurilor necunoscute din sistemul solar, utilizand pentru asta telescopul Schmidt 48 de la Observatorul Palomar. In octombrie 1987 el a gasit asteroidul 1977 UB, mai tarziu numit Chison, deplasandu-se la o distanta medie de 13,7 UA, o perioada de 50,7 ani, o excentricitate de 0,3786, o inclinatie de 6,923 grade si un diametru de circa 50 km. In timpul cercetarii sale, Kowal a gasit de asemenea 5 comete si 15 asteroizi, dintre care Chiron, asteroidul cunoscut a fi cel mai indepartat in acea epoca. Kowal a gasit totodata 4 comete si un asteroid pierdut dar nu si a 10-a planeta. Concluzia sa a fost ca nu exista nici o planeta necunoscuta mai stralucitoare decat a 20-a magnitudine in cele 3 grade ecliptice.

Chiron a fost anuntat mai tarziu ca a 10-a planeta ce fost considerata ca un asteroid. Kowal a suspectat ca ar putea fi de natura cometara, si chiar a descoperit mai tarziu o scurta coada cometara. De fapt, in 1995, Chiron a fost clasata drept cea mai mare cometa cunoscuta. In 1992, s-a gasit un asteroid mult mai indepartat: Pholus. In acelasi an s-a gasit un asteroid in interiorul orbitei lui Pluton, apoi 5 asteroizi transplutonieni suplimentari in 1993 si cel putin 12 in 1994.

In acest timp, Pioneer 10 si 11 si sondele Voyager 1 si 2 au calatorit in exteriorul sistemului solar si au putut examina forte gravitationale necunoscute care puteau dezvalui alte planete, dar nu s-a gasit nimic. Sondele Voyager au adus mai multa precizie despre masele planetelor exterioare. Atunci ciclul datelor noi despre aceste mase sunt inserate in integrarile numerice ale sistemului solar, anomaliile pozitiilor planetelor exterioare au sfarsit prin disparitie.

Se pare ca cercetarea Planetei X a ajuns la capat. Acolo, s-a gasit o centura de asteroid exterior intre Neptun si Pluton. Corpurile trans neptuniene par sa formeze 2 grupe. O grupa compusa din Pluton, 1993 SC, 1993 SB si 1993 RO, au orbite excentrice si o rezonanta de 3:2 cu Neptun. A doua grupa, include: 1992 QB1 si 1993 FW, este usor mai externa si cu o excentritate mai degraba slaba.

 

Exista viata pe Marte !

Un miliard de mici fapturi extraterestre! Pamantul a „exportat” viata pe Planeta Rosie. Cum vor evolua fiintele martiene? Omul ameninta Cosmosul. Sistemul Solar numara cel putin 67 de contaminari.

Nu mai este de multa vreme o gluma!

 Cu toate ca inca nu se stie exact daca si cand anume planeta noastra vecina va fi avut pe intinsul ei viata proprie, oamenii de stiinta au afirmat de curand un lucru tulburator: exista fiinte vii pe Marte. Nu sunt „omuleti verzi”, dar ca numar s-ar situa in jurul unui miliard. Deocamdata. Caci forta lor de supravietuire si de adaptare este impresionanta. Si poate ca acest fapt nu ar trezi – dincolo de surpriza majora si de curiozitate – mari nelinisti, daca nu s-ar fi confirmat ideea originii terestre si cea a evolutiei imprevizibile a acestor vietuitoare.

Cine sunt ei?

 In prezent, organisme microscopice: bacterii, bacili in cea mai mare parte, toti alcatuiti dintr-un invelis permeabil pentru moleculele pe care le secreta sau le absorb; in interior, se adapostesc patrimoniul lor genetic si proteinele necesare metabolismului si reproductiei prin diviziune. In mod particular, EI pot forma spori foarte rezistenti. Exemplele sunt numeroase: bacterii care pot trai fara oxigen; bacil producator al acidului lactic; bacil patogen pentru insecte, pe Marte este capabil sa formeze un spor (forma premergatoare reproducerii sexuate, in cadrul regnului vegetal); bacterie existenta in sol, responsabila pentru unele intoxicatii alimentare si multe altele.

Existenta „terro-martienilor” nu este pusa la indoiala, in ciuda decontaminarilor sondelor spatiale si ale robotilor care au atins solul Planetei Rosii. Pur si simplu, microorganismele respective rezista, fac fata unor conditii exterioare asupra carora niciodata omul nu va putea actiona eficace si in scop pozitiv. Asadar, ele au fost transportate prin spatiul interplanetar, ca niste astronauti cum poate pe Terra nu mai exista. Oricum, in mod sigur, nu ca fiinte macromoleculare. Totusi, acestea au calatorit circa 300 milioane de kilometri prin vidul glacial, pentru a ajunge intr-un mediu deosebit de ostil: pe Marte, temperatura medie este de -60ş C, nu exista oxigen, iar expunerea la ultravioletele solare este aproape totala. Cel mai contaminat corp ceresc din Sistemul Solar ramane, totusi, Luna. Ea a gazduit 38 de misiuni trimise de pe Pamant, fiind urmata de Venus (15 misiuni), Marte (10), apoi de Jupiter si de alte planete, comete, asteroizi. Pentru moment, s-au contabilizat 67 de contaminari certe, insa pandemia ameninta sa depaseasca granitele sistemului nostru solar, numai daca ne gandim la misiunile Voyager si Pioneer. Iar temerile sunt mai mult decat justificate, cata vreme nu se pot cunoaste sau anticipa posibilele forme de evolutie a bacteriilor raspandite in Cosmos.

Care sunt pericolele?

 Problema este foarte complexa, intrucat nu e vorba doar despre imperativele stiintifice (concluziile legate de aparitia vietii ar suferi, categoric, denaturari majore), ci mai ales despre impactul asupra generatiilor viitoare. Nimeni nu poate spune astazi daca nu cumva, din microorganismele „exportate” de misiuni americane sau ruse in Cosmos, se vor dezvolta fiinte monstruoase, dar extrem de inteligente. Nimeni nu mai poate realiza o evaluare de necontestat asupra originii vietii (de pilda, ar fi absolut legitima intrebarea daca viata pe Terra nu a venit din alte spatii celeste). Si, poate, mai ingrijorator: amintita pandemie planetara nu a fost oare generata constient, din anumite zone ale comunitatii stiintifice pamantesti?

Va disparea Luna ?

Daca, privind Luna cu regularitate, aveti sentimentul ca ea pare tot mai mica, seara de seara, aflati ca acest fapt se petrece nu doar in mintea dumneavoastra, ci si in realitate! Fenomenul a fost de altfel deja confirmat de astronomii elvetieni de la Observatorul Cantonal din Zürich, care au efectuat o serie de masuratori sub conducerea dr. Alfred Zeeiman.

“Daca in primii ani ai deceniului sapte, atunci cand au inceput proiectele americane de cucerire a Lunii, astrul noptii avea un diametru estimat la circa 3888 km, astazi, dupa aproape patru decenii, acesta nu depaseste 3700 km! Scaderea este considerabila, caci in acest ritm, in câteva sute de ani, Luna va disparea de pe bolta cereasca! Dar efectele se vor manifesta mult mai devreme, prin maree devastatoare, ce se vor transforma cu timpul in veritabile valuri tsunami! Topirea gheturilor polare va fi accentuata, ducând la cresterea alarmanta a nivelului oceanului planetar, in vreme ce succesiunea obisnuita a zilelor si a noptilor va disparea total, urmând sa existe doar o zi de sase luni si o noapte la fel de lunga, ca in regiunile polare!”, a avertizat specialistul elvetian.

Desi NASA a confirmat observatiile astronomilor din Tara Cantoanelor, nici un oficial al Agentiei Spatiale Americane nu s-a incumetat sa dea o explicatie pentru aceasta anomalie. Se vehiculeaza ideea ca expeditiile americane “Apollo” ar fi destabilizat rocile de la suprafata selenara, in Marea Linistii, iar acest fapt, coroborat cu gravitatia aproape nula de pe satelitul natural al Terrei a determinat o reactie in lant de ridicare a unor uriasi nori de praf si disiparea lor in spatiu.

NASA a catalogat aceasta ipoteza drept “puerila”, admitând ca mai curând poate fi vorba despre un impact al Lunii cu un meteorit de proportii considerabile, care a dus efectiv la “ciobirea” serioasa a astrului noptii. Interesant este faptul ca cea din urma ipoteza este impartasita chiar si de unii oameni ai Bisericii, care vad in ea o materializare a profetiilor biblice ce vorbeau despre “Luna care va cadea de pe cer, cu putin timp inainte de sfârsitul lumii!”. Cat timp ne mai desparte de aceasta presupusa “apocalipsa cosmica”, ramâne insa de vazut… 

Apa in stare lichida pe Marte.

NASA a anunţat într-un comunicat remis joi, 31 iulie 2008, că au fost găsite urme de gheaţă într-o mostră de sol de pe Marte, trimisă de sonda spaţială Phoenix. Experţii de la agenţia spaţială americană încearcă acum să determine dacă pe Planeta Roşie au fost vreodată condiţii de viaţă.

Urmele de apă au fost depistate miercuri, 30 iulie 2008, când au ieşit vapori dintr-o mostră de sol încălzită. Vaporii conţineau apă.

NASA a mai anunţat că misiunea sondei Phoenix a fost prelungită pentru încă cinci săptămâni.

Dovezi că pe Marte ar exista apă au mai fost găsite de către specialiştii NASA, însă este prima dată când urmele de gheaţă nu sunt doar fotografiate, ci ajung pe Pământ şi sunt analizate.

Misterele planetei Marte

Primul eşantion de sol marţian colectat de sonda americană Phoenix a demonstrat că Marte este propice vieţii. În viitor, când Terra nu va mai putea susţine viaţa, omenirea îşi va găsi refugiul pe Planeta Roşie.

Dat fiind nutrienţii minerali conţinuţi de solul marţian, viaţa a fost posibilă şi în trecut şi va fi posibilă şi în viitor, după cum a subliniat Samuel Kounaves. Solul conţine magneziu, potasiu, sodiu şi clorură de sodiu. Aciditatea acestuia este mai ridicată, prezentând un pH de 8-9, dar nu într-atât încât să afecteze creşterea plantelor.

„Solul de pe Marte este de acelaşi tip cu acela care se găseşte pe ogorul dumneavoastră şi în care puteţi planta sparanghel fără probleme”, a susţinut Kounaves într-o conferinţă de presă. Asta este chiar o veste bună, mai ales de când studiile au demonstrat că sparanghelul scade colesterolul până la limitele normale! Aşadar, viitorii colonişti marţieni vor duce o viaţă sănătoasă.

Albă ca Zăpada

Rezultatele preliminare ale analizei solului demonstrează că “apa în stare lichidă a fost prezentă pe solul marţian la un anumit moment în istoria sa şi ar putea fi în prezent sub scoarţa marţiană”. De altfel,­ era un lucru bănuit dintotdeauna şi ştiut cu certitudine de când Phoenix a excavat, la 15 iunie, un şanţ în solul arctic de pe Marte.

Opt bucăţele dintr-un material strălucitor au fost identificate de către cercetătorii de la NASA ca fiind gheaţă, când au observat, patru zile mai târziu, că fragmentele s-au evaporat.

“Bucăţile de material au dispărut complet pe parcursul a câtorva zile, dovadă perfectă că este vorba de gheaţă. Iniţial, unii au crezut că putea fi sare, însă aceasta nu ar fi trecut prin procesul de sublimare”, a declarat dr. Peter H. Smith de la Universitatea din Arizona, coordonatorul-şef al misiunii.

Teoria este susţinută şi de o altă săpătură, în care braţul robotizat al sondei Phoenix­ s-a ciocnit de o suprafaţă dură, despre care se credea că ar fi un strat de gheaţă, care nu a putut fi străpunsă nici după trei încercări.

Noul şanţ a fost numit sugestiv “Albă ca Zăpada 2″, iar suprafaţa dură pe care o adăposteşte se află la acelaşi nivel, sub solul marţian, cu fragmentele albe găsite anterior. Cercetătorii NASA plănuiesc acum să străpungă această suprafaţă cu un burghiu aflat în dotarea sondei, pentru a obţine câteva mostre.

Phoenix a ajuns pe Marte pe 25 mai, găsirea dovezilor că există gheaţă pe Planeta Roşie fiind cel mai important obiectiv, după ce, în 2002, măsurătorile realizate de sonda Odyssey au sugerat că solul din regiunea arctică marţiană ascunde, la doar câţiva centimetri dedesubt, cantităţi masive de apă în stare solidă.

Clima marţiană este în prezent prea rece pentru a permite prezenţa apei în formă lichidă, însă, în trecut, dacă axa planetei s-ar fi înclinat ocazional, regiunile polare ar fi putut înregistra temperaturi de peste zero grade Celsius.

Vântul solar interacţionează direct cu ionosfera marţiană, din această cauză atmosfera fiind mai rarefiată decât în mod normal. Presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0,7-0,9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa.

Compoziţia atmosferei este de 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Viaţa la suprafaţa planetei ar fi posibilă doar în condiţii amenajate, iar ingredientul esenţial este apa.

Oamenii de ştiinţă cred că zona în care se află acum sonda Phoenix ar fi putut fi, cândva, un mediu capabil să susţină forme de viaţă, iar acestea ar fi putut să-şi continue existenţa dacă s-ar fi adăpostit în subsol atunci când planeta şi-a pierdut magnetosfera. Este posibil să se fi întâmplat aşa.

Viaţă subterană

Scanerele de pe Mars Odyssey au descoperit un complex de şapte peşteri, ale căror intrări au fost fotografiate în detaliu.

Ele se află în zona vulcanică “Arsia Mons” şi ar putea fi, conform specialiştilor de la NASA, singurele adăposturi naturale care ar putea proteja dezvoltarea unor forme de viaţă primitive şi ar putea adăposti apă în formă lichidă.

Cu deschizături verticale, având adâncimi de la 80 de metri la 130 de metri, cele şapte peşteri sunt ferite de particulele de energie care bombardează suprafaţa planetei, de radiaţiile ultraviolete, variaţiile bruşte de temperatură de la 20oC la –140oC, păstrând condiţii constante pentru un habitat subteran.

Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar, care se stârnesc, cu predilecţie, când planeta este în poziţia cea mai apropiată de Soare, crescând temperatura la sol.

Trecutul lui Marte, descifrat în particulele de gheaţă

Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat şi există o sursă de viaţă bazată pe carbon. Sursa generatoare de metan ar putea fi, conform cercetătorilor de la NASA, microorganisme, ca metanogenele. Cert este că poveştile cu marţieni care au existat întotdeauna în folclorul popoarelor pot avea un sâmbure de adevăr.

Oamenii de ştiinţă sunt încrezători că vor afla trecutul Planetei Roşii studiind particulele de gheaţă. Dacă gheaţa conţine impurităţi, acest lucru poate oferi informaţii despre trecutul climatic. Marte s-a format, ca şi Pământul, în urmă cu 4,6 miliarde de ani.

Este posibil ca ea să fi trecut şi printr-o perioadă umedă, propice unei vieţi diversificate la nivelul solului. Alţi doi roboţi americani, Opportunity şi Spirit, care explorează suprafaţa lui Marte la ecuator, au descoperit indicii ale prezenţei apei în trecutul planetei.

Anotimpurile marţiene

Marte are anotimpuri care se aseamănă celor de pe Pământ, însă sunt de două ori mai lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre, iar ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră.

În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă, iar 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă din CO2. Totuşi, geografia planetei arată că a avut o activitate tectonică, vulcanică, iar oceanele acopereau o mare parte din planetă, polii fiind acoperiţi cu gheaţă, ca Terra.

În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Un crater mic, numit “Airy-0″, localizat în “Sinus Meridiani”, a reprezentat punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine. Suprafaţa planetei prezintă câmpii plane, acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier roşiatic, considerate “continente”, cărora li s-au dat nume ca “Arabia Terra” sau “Amazonis Planitia”.

„Şesurile”, considerate “mări”, poartă denumiri ca “Mare Erythraeum”, “Mare Sirenum” şi “Aurorae Sinus”. Scutul vulcanic este format din mai mulţi vulcani, dintre care “Olympus Mons” (Muntele Olimpus), este cel mai înalt munte cunoscut din sistemul solar. Are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru.

În aceeaşi regiune se află alţi trei vulcani, “Arsia Mons” (17 km înălţime), “Pavonis Mons” (14 km înălţime) şi “Ascraeus Mons” (18 km înălţime), şi cel mai mare canion, “Valles Marineris”, lung de 4.000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este “Hellas Planitia”, care are 2.000 km în diametru şi 6 km adâncime.

Sfinxul fotografiat de Viking

Conform studiilor cu tehnologie ultramodernă, la “faţa locului” s-a aflat că înfăţişarea roşiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafaţă. Este uimitor cum, încă din antichitate, astrologii ştiau că Marte era asociată cu fierul, astfel guvernând sistemul sanguin.

În plus, astrologii considerau că Planeta Roşie guvernează capul şi faţa (!!). Să fi ştiut astrologii despre figura Sfinxului de pe Marte, fotografiat de sonda Viking în 1976? De ce nu, din moment ce din mitologia antică ne parvin povestiri despre o civilizaţie misterioasă, venită de pe altă planetă, Nibiru, care construise pe Marte un avanpost.

Survolând sectorul “Cydonia”, o întinsă suprafaţă plană din emisfera nordică, sonda Viking a fotografiat o suprafaţă asemănătoare cu un chip uman, foarte bine conturată, ce părea să scruteze spaţiul, având o lacrimă pe obrazul stâng. Conturul oval avea doi ochi, nas, gură, bărbie, frunte şi un păr care încadra faţa, ca în picturile egiptene.

Cercetătorii de la NASA au negat existenţa unui asemenea chip, spunând că era vorba de un joc de lumini şi umbre, aparatura fotografică a sondei spaţiale nefiind foarte performantă. Imaginile surprinse în 1998 de Mars Global Surveyor, sub o lumină diferită şi cu o rezoluţie mult mai bună, arătau un Sfinx care îşi pierdea conturul precis, deşi, prelucrate cu profesionism, chipul aducea mult mai bine cu Sfinxul egiptean.

Însă fotografiile publicate de NASA ilustrau doar o masă amorfă, un munte cu nişte “cratere” foarte ciudate ca poziţionare. Specialiştii NASA sunt zgârciţi cu explicaţiile despre Cydonia, de aceea pare bizar că s-a născut un folclor fabulos legat de această regiune.

Nu departe de “faţa care plânge”, transmiţând parcă un mesaj disperat către alte vieţuitoare ale galaxiei, Viking a fotografiat o altă formă de relief ciudată, o piramidă, care poartă numele “D&M”, după numele celor care au pus-o în evidenţă, DiPietro şi Molenaar.

Aceştia au concluzionat, în urma analizării fotografiilor, că nu era o piramidă obişnuită, ci una cu cinci feţe, părea ca să fie rodul eroziunilor vântului turbat de pe Marte. Nebunia de-abia acum începea. Foarte aproape de piramidă, DiPietro şi Molenaar au „descoperit” şi ruinele unui oraş, dar şi pe cele ale unei fortăreţe.

Cydonia se părea că fusese în “antichitatea” Planetei Roşii un oraş de câmpie foarte activ. Cea mai mare ciudăţenie e faptul că întregul complex este poziţionat după aceleaşi coordonate ca şi cel de la Gizeh.

Staţia marţiană a zeilor sumerieni

 

Mitologia sumeriană, prima mărturie scrisă din istoria omenirii, începe cu întâmplări de pe altă planetă, Nibiru, a zecea din sistemul nostru solar, de unde “zeii” au coborât pe Pământ. În drumul lor spaţial, Pământul era considerat a şaptea planetă, numită ŞU.GI. Ei au lăsat coordonatele numerice ale “căii lui Enlil” pe un astrolab găsit în ruinele bibliotecii de la Ninive şi aflată acum la Muzeul Britanic din Londra.

Astrolabul indică şi “primul popas” al călătoriei spaţiale dintre Nibiru şi Terra, pe planeta Marte (indicată de steaua cu şase colţuri, fiind considerată a şasea planetă spre Terra). Sumerienii o numeau planeta APIN, care, prin traducerea semnelor pictografice, înseamnă “acolo unde se stabileşte calea cea bună”. Calea lui Enlil, “Stăpânul Comenzii”, printre planete este descrisă pe planisferă în opt segmente, care conţin instrucţiuni clare de zbor.

Detaliile despre traseul printre planete sunt conţinute de chiar denumirea lor: Pluto – “Paznicul lui ŞU”, unde ŞU indică porţiunea de spaţiu care cuprinde cele şapte planete importante, Pluto fiind prima pe “calea” zeilor, Neptun -”Cea cu vegetaţie mlăştinoasă” (!!), Uranus – “Planeta care este dublă”, părând a fi sora geamănă a planetei Neptun, care era descrisă ca “planeta strălucitoare a vieţii verzi”.

Dincolo de Uranus, gigantica planetă Saturn, cu un câmp gravitaţional uriaş, era numită “Marele Ucigaş”, pentru că, aşa cum descrie un alt text, “din cauza furtunilor sale înşelătoare, Zburătorul Suprem s-a zdrobit de ea şi toţi şi-au găsit moartea”. Urma Jupiter, BARBARU, “strălucitoarea”, “călăuza cea bună din ceruri”, după care urma “brăţara” de asteroizi care “desparte apele cerului de sus de apele cerului de jos”.

În sfârşit, Marte, “lumina de la poarta apelor”, “Primul Popas”, “unde se stabileşte calea cea bună” spre Şu.Gi, a şaptea planetă, Terra. Unii istorici spun că aceste “metafore şi epitete” ţin de cosmogonia sumeriană, dar specialişti în aeronautică sunt de părere că este vorba de un zbor spaţial, mai ales datorită coordonatelor numerice, nedescifrate încă, deoarece nu se ştiu unităţile de măsură folosite de “zeii” sumerieni.

O plăcuţă de lut, cu o vechime de 4.500 de ani, care acum poate fi găsită într-un muzeu din St. Petersburg, Rusia, descrie legătura dintre Pământ şi staţia de pe Marte. Zeul Enlil (indicat de semilună, simbolul său), aflat pe Pământ (indicat de cele şapte cercuri) se află într-o legătură de comunicaţie cu un personaj de pe Marte (indicată de steaua cu şase colţuri), personaj al cărui costum îl arată un zeu al adâncurilor.

E posibil ca şi pe vremea zeilor sumerieni, planeta Marte să fi avut ocean subteran şi acolo să fi fost staţia “zeilor”. Între cei doi se află un desen stilizat care seamănă cu un satelit, iar la mijloc ceva ce seamănă cu o staţie orbitală, dotată cu panouri solare şi antene.

Misiunea anunakilor

Conform descifrării textelor sumeriene de către istoricul şi arheologul Zacharia Sitchin, planeta Nibiru, de unde veniseră zeii sumerieni, reprezentată de o cruce cu raze, face parte tot din sistemul nostru solar. Nibiru are, însă, o orbită eliptică foarte alungită şi îi trebuie 3.600 de ani pământeni pentru a efectua o rotaţie completă în jurul Soarelui, iar atunci când se apropie de Terra, stârneşte multe cataclisme.

Scrierile sumeriene îi numesc pe cei sosiţi de pe Nibiru “anunaki”, care se traduce literalmente prin „cei care au venit din cer pe pământ”. Dat fiind ritmul biologic al planetei lor, aveau o viaţă foarte lungă şi păreau nemuritori pentru pământeni, de aceea i-au şi crezut zei, deşi textele sumeriene arătau exact cine erau şi de unde veniseră.

Şi mai ales de ce – să caute aur, pentru că atmosfera planetei lor se deteriorase, ceea ce se pare că s-a întâmplat şi cu Marte, şi o puteau reface prin pulbere de aur. Enki, fratele lui Enlil, şi sora lor, Ninharsag, au amestecat ADN-ul primatelor găsite pe Pământ cu ADN-ul lor, creând astfel omul, lucrare povestită în multe epopei care arată câte greşeli genetice şi câte experienţe au făcut până au obţinut oameni “după chipul şi asemănarea” anunakilor, “înalţi, cu piele albă, blonzi”.

Numărul anunakilor pare a fi fost 900, 600 veniţi pe Pământ în grupuri de câte 50, în “şemuri”, aparate de zbor, alţi 300 fiind numiţi după funcţia lor, “igigi”, “cei care văd şi se rotesc în jurul Terrei”, probabil aflaţi pe staţii orbitale. Mai târziu, spre supărarea lui Enlil, anunaki le-au găsit foarte atrăgătoare pe fiicele oamenilor, şi s-au căsătorit cu ele, însă, din unirea lor, s-au născut uriaşii din vechime.

Anunaki le-au dat copiilor lor informaţii privind crearea sistemului solar, date astronomice, i-au învăţat agricultură, cum să-şi construiască oraşe, i-au uns regi şi unora le-au dat chiar şi aparate simple de zbor, dar, ce era mai important, i-au învăţat, la un moment dat, că există un singur Dumnezeu, pe care îl venerau şi ei. Apoi au plecat. Sau nu. Unde se încheie misiunea anunakilor, începe misiunea pământenilor.

Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa o misiune de recunoaştere, ExoMars, în 2013. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025.

Iniţial, ESA plănuise să fie o misiune comună cu SUA, dar legile americane interzic transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două. De ce această competiţie? Poate că renumitul om de ştiinţă Stephen Hawking avea dreptate: “Nu cred că specia umană va supravieţui în următorii 1.000 de ani dacă nu începem să călătorim în spaţiu. Sunt prea multe accidente care se pot întâmpla pe o singură planetă şi care pot duce la extincţie”.

Nu există nimic în sol care să împie­dice existenţa vieţii, acesta fiind lipsit de toxicitate
Samuel Kounaves, responsabil al sistemului Thermal and Evolved Gas Analyzer (TEGA)