Insula Serpilor

Insula Şerpilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Localizarea Insulei Şerpilor

Insula Şerpilor (în limba ucraineană Острів Зміїний, în greacă antică Leuke, în greacă modernă Ofidonisi, în turcă Yilan Adasî) este insula principală a unui total de cinci insule în litigiu între România şi Ucraina. Trei dintre ele sunt ostroave de pe braţul Chilia: Dalerul mare, Dalerul mic şi Coasta-dracului, în apropiere de Tatanir (odinioară Tatomireşti). A patra se situează la gura Stari-Stambul: ostrovul Limba. Insula Şerpilor este singura care se gaseşte în Marea Neagră, la 45 de km de ţărmurile României şi Ucrainei. Toate cele cinci insule au fost ocupate de URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cedate forţat de România comunistă în 1948 printr-un simplu porces-verbal secret, şi sunt astăzi parte a Raionului Chilia (Кілія) al regiunii Odessa din UcrainaLocalizareInsula Şerpilor este o formaţiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m de oraşul Sulina), pe coordonatele 45°15′15″ latitudine nordică şi 30°12′12″ longitudine estică.

//<![CDATA[
if (window.showTocToggle) { var tocShowText = "arată"; var tocHideText = "ascunde"; showTocToggle(); }
//]]>

Insula este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe ţărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între Canalul Bâstroe şi Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată localitate românească este oraşul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraş ucrainean este oraşul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă.

Insula are forma unui X, de 662 metri pe 440 metri, acoperind o suprafaţă de 0.17 km². Cel mai înalt punct de pe insulă este situat la 41 m deasupra nivelului mării.

Geografia

Harta altimetrică a Insulei Şerpilor

Schiţă a insulei

Suprafaţa insulei este de 170.000 m², adică 17 ha, perimetrul ei neregulat, având o lungime de 1.973 m, poate fi parcurs în circa 40 minute. Lungimea insulei, aproximativ în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 414 m. Urmând direcţia NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE, avem cel mai lung diametru al insulei, de 662 m.

Altitudinile cresc, în general, dinspre zonele marginale către zona centrală unde se conturează un platou, relativ neted, pe care se înregistrează cota maximă de circa 40 m. Ţărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăţi, înconjurată de ziduri înalte din piatră. Uscatul dobrogean nu poate fi zărit de pe insulă, dată fiind înălţimea redusă atât a ei, cât şi a zonei continentale.

Înălţimea maximă a ţărmurilor atinge 21 m, mai ales în S şi E unde se termină cu faleze, având pante abrupte, prăpăstioase chiar. Atât ţărmul de S, cât şi cel de E are o linie sinuoasă, cu pătrunderi notabile în uscat, formând fiecare câte un golf, cu deschideri largi. Ţărmul estic împreună cu cel nordic se prelungesc în mare, alcătuind în NE insulei o peninsulă, considerată a fi restul unei terase litorale, a cărei altitudine este de 12 m.

Ţărmurile de N şi de V sunt mult mai joase, abia dacă stâncile se ridică deasupra apelor mării. Ţărmul nordic este sinuos, prezentînd un golf cu o mare deschidere, iar cel vestic are o sinuozitate foarte restrânsă, fiind aproape rectiliniu.

Adâncimile apei mării în apropierea ţărmurilor sunt în general reduse: în Nord ele sunt de 5—6 m, în Sud de 13—23 m, în Est de 9—19 m, iar în Vest de 10—16 m.

Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită din punct de vedere economic. Ea este formată din gresii silicoase, dure, conglomerate şi cuarţite, care îi dau un aspect stâncos, la care se adaugă o vegetaţie de stepă şi o floră sărace. În plus, nu dispune nici de surse de apa potabilă, ceea ce face imposibilă locuirea ei permanentă.

Şarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maxim 2 metri şi era complet inofensiv, dar cu o înfăţişare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfăşurate de sovietici.

Singura utilizare a Insulei Şerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanţa sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.

În noiembrie 2003, autorităţile ucrainiene au declarat Insula Şerpilor zonă de rezervaţie naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiţii pentru turism.

Eroul Achile după o sculptură de Lycomedes Borghese.

Legenda lui Achile

Insula a fost denumită de către greci cu numele de Insula Leuce – Λευκός (“Insula Albă”). O denumire similară a fost dată de către romani care i-au spus Insula Alba, probabil din cauza faptului că au fost găsite pe insulă ruine de marmură albă.

Insula este pomenită pentru întâia oară în anul 777 înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de Neptun (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, erou al Troiei. În conformitate cu un poem epic despre războiul troian al lui Arctinus din Milet, rămăşiţele pământeşti ale lui Achile şi Patrocle au fost aduse în această insulă de către zeiţa Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar.

Conform legendelor, în antichitate, grecii au construit aici un templu măreţ în cinstea lui Ahile – erou al aheilor. De asemenea, aici ar fi fost şi alte edificii în care locuiau preoţii. Cercetările efectuate pe insulă în secolul al XIX-lea confirmă legendele, deoarece, în anul 1823, ruinele vestitului templu închinat lui Achile şi alte vestigii din insulă au fost descoperite de căpitanul rus Kritzki. Alte descrieri ale templului le avem de la germanul Kohler. Vestigiile descoperite de cei doi au fost ulterior expuse în muzeele din ţările lor.

Edificiul antic ar fi avut un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul închinat eroului Achile. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe baza fragmentelor de construcţie descoperite, templul lui Achille a fost un monument de artă, având lângă el mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului.

Acest templu este menţionat de poetul roman Publius Ovidius Naso (care fusese exilat la Tomis) în versurile sale, precum şi de geograful grec Ptolomeu şi de istoricul grec Strabon. Filozoful grec Maximus din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos), afirmă în lucrarea sa “Discuţii“ că: “Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile…“

Geograful grec Ptolomeu (care a trăit în secolul I după Hristos) menţionează în opera sa “Îndreptar geografic“ că: “Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce (“Albă“)“.

Mai multe inscripţii antice au fost găsite pe insulă, inclusiv un decret olbiopolitan (din oraşul Olbia) datând din secolul al IV-lea înainte de Hristos care cere tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe “insula sfântă”.

Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa “Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană“ (2 vol., Bucureşti, 1988), afirma prezenţa unor civilizaţii antice (ionieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre. “Unul din popasurile cele mai vechi este cel din “insula Albă“, Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. (…) Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.“

O altă legendă se referă la faptul că în mitologia grecească Insula Leuke era considerată un loc paradisiac, o lume în care se refugiau sufletele morţilor. Astfel, o altă denumire atribuită de grecii antici este de Insula Makaron, adică “A fericiţilor“. Unii cercetători au mers şi mai departe cu speculaţiile, traducând termenul Atlantis prin Fericire. Această speculaţie a fost alimentată de faptul că nu departe de Insula Şerpilor, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor. ^[1]

Istoria insulei

Din punct de vedere istoric, apartenenţa Insulei Şerpilor la o ţară sau alta a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării.

După perioadele de stăpânire grecească, bastarnă, persană, romană şi bizantină, Insula Şerpilor va ajunge în stăpânirea themei Paradunavon, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici şi a lui Mircea cel Bătrân.

În Cronica de la Nürnberg se afirmă că “românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi” ^[2]. Prin termenul de Peuce se înţelegea şi Delta Dunării.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare şi coastele Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Şerpilor. În anul 1484 Insula Şerpilor va intra sub stăpânire otomană.

Din unele cronici ale vremii ce prezintă raporturile lui Ştefan cel Mare cu o serie de colonii greceşti situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era “lac moldovenesc“, domnitorul stăpânind prin urmare şi insula. De foarte multe ori, domnitorul moldovean a capturat, în dreptul Insulei Şerpilor, vase ce duceau în robie tineri genovezi şi avuţiile prădate la Caffa.

Multe balade şi poezii româneşti, dar şi bulgăreşti sau ruseşti, conţin mărturii că românii au stăpânit dintotdeauna atât Dobrogea, cât şi ţărmul Mării Negre. Astfel, într-un cântec căzăcesc despre domnitorul Petru Rareş, se povesteşte că, acesta avea legături cu “fraţii săi de la Dunăre/Care stăpâneau bălţile şi Marea“.

Istoricul Nicolae Iorga a afirmat că la gurile Dunării a fost locul unde “judele“ Athanaric al goţilor, înfrânt de împăratul Valens (367-389), a venit pe o insulă pentru a întări, prin jurământ, un nou tratat; “încă o dată, Dunărea urma să fie hotărâtă prin graniţă“ ^[3].

În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării sub dominaţia unei ţări sau a alteia .

În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o sub numele de Fidonisi (care înseamnă în limba greacă “Insula Şerpilor”); insula a dat numele Bătăliei navale de la Fidonisi. Bătălia între flotele maritime ale Imperiului Otoman şi Rusiei au avut loc în apropiere de insulă în anul 1788 în decursul războiului ruso-turc din perioada 1787-1792.

Situaţia insulei în epoca modernă

Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (prin care a fost anexată Basarabia) prevedea că insulele dunărene să nu fie ocupate şi luate în stăpânire, Rusia ţaristă va anexa şi acest teritoriu. Graniţa dintre Rusia şi Turcia a fost fixată pe Braţul Chilia.

Tratatul de pace de la Adrianopol din 2-14 septembrie 1829, încheiat între Rusia şi Turcia, mută frontiera dintre Basarabia şi Dobrogea de pe braţul Chilia (Canalul Oceacov), fixată prin Tratatul ruso-turc de la 1812, pe braţul Sfântu Gheorghe (art. 3). Astfel, Rusia ţaristă îşi asigura controlul asupra Dunării, încorporând gurile Dunării. Deşi în textul tratatului nu există nici o referire directă la Insula Şerpilor, ea este anexată de către Rusia, care apelează la britanici pentru a construi aici în anul 1842 un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră.

În urma Războiului Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Rusia a pierdut Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Iniţial Turcia revendicase o eventuală cedare a Akkermanului (Cetatea Albă) Moldovei de către Rusia, dacă Moldova renunţa la Insula Şerpilor şi la Delta Dunării. În final Turcia reluă în stăpânire Delta Dunării fără ca Moldova să recapete Cetatea Albă.

Deşi aceste teritorii trebuiau să revină la statul român la 6 ianuarie 1857, s-a încheiat un protocol la Paris între miniştrii plenipotentiari ai puterilor care au luat parte la încheierea Tratatului de la Paris (1856), care hotăra alte măsuri.

Prin acel protocol s-a stabilit că Insula Şerpilor va aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiul Otoman, care urma să întreţina pe insulă un far pentru asigurarea navigaţiei vaselor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Odessa. Tratatul adiţional de la Paris din 19 iunie 1857 a confirmat această situaţie.

Prin Tratatul preliminar de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), încheiat în urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, Rusia a cerut Turciei, împotriva voinţei marilor puteri europene şi a României, ca, pentru despăgubirile de război care se cifrau la 410 milioane ruble, să i se cedeze şi sandjacul Tulcei (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), insulele Deltei Dunării, precum şi Insula Şerpilor. Ulterior Rusia îşi exprimă dorinţa de a le schimba cu România pe partea din Basarabia (judeţele Cahul şi Izmail), mărginită la sud prin talvegul Chiliei până la gura de vărsare a braţului Stambul (art. 19, alin. a-d, a).

Insula Şerpilor în anul 1896

Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei (cele două judeţe parte din Principatul Moldovei în anul 1856), mărginit la vest de talvegul Prutului, la sud de talvegul braţului Chilia şi de vărsarea braţului Stambul. Prin art. 45, sudul Dobrogei la est de Silistra până la Yilanlîk, la sud de Mangalia, erau reunite României (frontiera actuală). De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României” (art. 45 si 46, Anexa 1).

În primul război mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul britanic (care a fost reconstruit de România în anul 1922).

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a întărit dreptul de stăpânire românească asupra Insulei Şerpilor. Situaţia juridică a Insulei Şerpilor a rămas neschimbată până la începutul celui de-al doilea război mondial. Conferinţa din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv Insula Şerpilor sub administraţia deplină a României.

Ultimatum-urile sovietice prin care se anexau la URSS Basarabia şi nordul Bucovinei din 26 iunie şi, respectiv 28 iunie 1940, precum şi discuţiile care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru stabilirea frontierei pe Dunăre între delegaţiile română şi sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu au făcut nici o referire la Insula Şerpilor. S-a revenit astfel în ceea ce priveşte frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, când judeţele Cahul şi Ismail au fost anexate Rusiei.

Din august 1941 până în august 1944, Insula Şerpilor s-a aflat în administrarea Comandamentului german “Schwarzes Meer”, însă la data de 28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici a ocupat Insula Şerpilor, făcând doi prizonieri germani.

La Conferinţa de Pace de la Paris din 29 iulie-15 octombrie 1946, delegaţia sovietică a prezentat, în contextul discuţiilor asupra frontierei cu România, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică de 1/1.500.000, care cuprindea şi o serie de inexactităţi. La insistenţele delegaţiei române, partea sovietică a schimbat harta, corectând doar inexactităţile de la graniţa româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe braţul Chilia (Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic etc.). Insula Şerpilor, potrivit hărţii mai sus amintite, rămânea în continuare României.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris în data de 10 februarie 1947, perecedea la art. 1, alineatul 2, că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…” Tratatul de pace de la Paris, spre deosebire de tratatele de la Versailles încheiate după primul război mondial, care cuprindeau în ce priveşte România o descriere amănunţită a graniţelor, nu preciza linia de demarcaţie a graniţei româno-sovietice.

Deşi acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum (prin definiţie unilateral) formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Şerpilor statului român.

[modifică] Anexarea Insulei Şerpilor de către URSS în anul 1948

La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Romîne, dr. Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova “Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte, contrar prevederilor acestui Tratat, că “Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS” (art. 1, lit. b).

În cursul acţiunii de delimitare pe teren a frontierei, mergându-se pe talvegul braţului Chilia, în mai multe rânduri s-a luat ca frontieră nu talvegul ci braţe laterale pe partea dreaptă, incluzând de partea sovietică nu numai ostroavele Tătaru, Coasta Dracului, Dalerul mare şi Dalerul mic, ci şi Ostrovul Limba de la gurile braului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei de la Golful Musura la sud de Insula Şerpilor, iar în procesul-verbal de descriere a traseului s-a menţionat trecerea acesteia la fosta U.R.S.S. (în acelaşi mod s-au mai pierdut şi alte câteva insuliţe de pe braţul Chilia).

Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de externe din cele două ţări (Nikolai P. Şutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar) au semnat chiar pe Insula Şerpilor (Zmeinâi) un proces-verbal de predare a insulei care mai departe va face parte din RSS Ucraineană. În acel document, se afirma că “Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deşi aceasta nu aparţinuse niciodată Uniunii Sovietice.

La data de 25 noiembrie 1948, printr-un alt proces-verbal, s-a stabilit frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Ostrovul Limba şi de Braţul Chilia.

Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor a fost arestat pentru că nu recunoştea URSS-lui Insula Şerpilor şi nici alte 5 insule de pe Braţul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat pe românii ce păzeau farul, i-au arestat şi i-au debarcat în oraşul Sulina. ^[4]

Imediat după ocuparea Insulei Şerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere maritimă şi aeriană, cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi sisteme radar care supravegheau întreaga zonă a Balcanilor. În mai multe rânduri, pescarilor români care au fost surprinşi de furtună pe mare nu li s-a permis să se adăpostească pe insulă, fiind refuzaţi de către autorităţile militare sovietice, incidentele încheindu-se, de mai multe ori, cu victime.

Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.

Documentele din anii 1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci preşedinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne. ^[5]

Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional. Orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei de către Parlamentele celor două ţări (în acele vremuri Sovietul Suprem al URSS, respectiv Marea Adunare Naţională a României), lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, se consideră conform dreptului constituţional că Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată niciodată de jure.

În perioada 1948-1990, cartografia sovietică a menţionat insula respectivă sub jurisdicţia fostei U.R.S.S., în timp ce cartografia românească a evitat diplomatic, prin mijloace tehnice, menţionarea sa în hărţile publice. În hărţile tipărite la Chişinău Insula Şerpilor apărea fără a se specifica însă cărei ţări aparţine.

Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a determinat diminuarea întinderii platoului maritim teritorial al României; din aceste cauze nu s-a putut ajunge la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive din Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului maritim, aşa cum au fost consacrate la Convenţia de la Geneva (1958) şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului maritim din anul 1982. (Partea VIII, Regimul insulelor, Art. 121, pct. 3, Anexa 2).

Delegaţia guvernamentală română a pus din nou în discuţie problema Insulei Şerpilor la rundele de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitei apelor teritoriale a platoului continental al Mării Negre şi a zonei economice exclusive din anii 1967, 1975, 1976, 1978, 1980, 1986 şi 1987, Uniunea Sovietică opunându-se cu totul oricărei rectificări.^[6] Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km² din cei 6000 km² din jurul insulei.^[7]

Importanţa strategică a Insulei Şerpilor

Insula văzută de pe un vapor.

Insula Şerpilor, cu o suprafaţă de doar 17 hectare, nu prezintă o importanţă prea mare din punct de vedere teritorial şi economic, în schimb are o foarte mare importanţă din punct de vedere strategico-militar.

După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Şerpilor împreună cu baza militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, a trecut în administrarea Ucrainei.

Staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută o cercetare aeronavală la mare distanţă, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei, rezultatele cercetării fiind transmise unui punct de conducere. Pe insulă sunt stocate informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean. De asemenea, aici sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu.

Pe insulă a fost dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare ucrainiene de pe insulă se realiza printr-o navă de tip fregată, o navă de patrulare şi unul sau două submarine.

În prezent pe insulă locuiesc aproape 100 de persoane, în majoritate grăniceri, împreună cu familiile lor şi un personal tehnic. Din anul 2003 este localizată pe insulă o expediţie ştiinţifică permanentă a Universităţii Naţionale din Odessa.

Insula în prezent este demilitarizată şi se află într-o dezvoltare rapidă. În conformitate cu Tratatul româno-ucrainean din anul 1997, autorităţile din Ucraina şi-au retras divizia militară, au demolat radarul militar şi au transferat celelalte infrastructuri în mâinile civililor.

În afară de platforma de elicoptere, în anul 2002 a fost construit un debarcader pentru vapoare de până la 8 metri adâncime şi urmează să fie construit un port maritim. Insula este aprovizionată cu echipament de navigaţie, inclusiv un far vechi de 150 ani. Energia electrică este furnizată printr-un generator cu motor diesel şi/sau un generator ce exploatează forţa eoliană. Insula are şi o infrastructură civilă cum ar fi un oficiu poştal, o filială de bancă (a băncii ucrainene “Aval”), un punct de prim-ajutor, televiziune prin satelit, reţea de telefonie, un turn de telefonie mobilă şi o reţea Internet.

Ucrainenii pretind că insula este locuită. Preşedintele Ucrainei, Leonid Kucima a făcut o vizită fulger în iunie 2003 pe insulă. A fost deschisă şi o sucursală a băncii Aval pe această stâncă de 0,17 kmp. Aceste acţiuni au avut loc ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platou continental de 20 km.

La 5 iulie 2006, la iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov şi Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie privind înfiinţarea unei localităţi (Belîi) pe Insula Şerpilor, hotărâre care trebuie aprobată de Rada Supremă a Ucrainei. În documentul adoptat cu acest prilej s-a menţionat că apariţia acestei localităţi pe Insula Şerpilor va permite “crearea condiţiilor necesare în vederea dezvoltării turismului ştiinţific şi a pescuitului, precum şi crearea unor condiţii optime de viaţă persoanelor care se află permanent pe insulă”. S-a decis de asemenea, alocarea a 200.000 de grivne (aproximativ 40.000 $) în scopul amenajării noii localităţi. Alte 300.000 de grivne (60.000 $) ar putea să fie alocate din bugetul de stat în acelaşi scop.

Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că Insula Şerpilor are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. ^[8]

Disputele dintre România şi Ucraina

Variantele de delimitare a zonelor economice

Statul ucrainean susţine că Insulei Şerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platou continental şi zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanţii români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou şi zonă economică.

În anul 1997 s-a semnat un tratat între România şi Ucraina prin care ambele state “au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. România a semnat acest acord, ca o condiţie a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate ţările vecine). Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga.

La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu privire la delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, întrucât insula nu are importanţă socio-economică.^[9]. La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de şapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive, precum şi a statutului Insulei Şerpilor din Marea Neagră. Ucraina trebuia să-şi prezinte poziţia până la data de 19 mai 2006. ^[10]

După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de ţiţei şi gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenţia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaşte dreptul statelor să-şi extindă apele teritoriale la 12 mile, şi în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.

Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) şi de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.

Companiile petroliere British Petroleum (BP) şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.

Platoul continental din jurul Insulei Şerpilor este subiect al unei dispute între România şi Ucraina, litigiu care se judecă la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Miza disputei româno-ucrainene este în primul rând strategică – accesul în apele teritoriale – şi economică – posibilitatea explorării şi, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi.

Imagini recente din Insula Şerpilor

Solul Insulei Şerpilor	Coastă stâncoasă a Insulei Şerpilor	Debarcader construit pe Insula Şerpilor	Construcţii ridicate pe Insula Şerpilor
Insula Şerpilor văzută dintr-un elicopter al grănicerilor ucraineni	Imagine din 2004	Imagine din 2004

Crestinare cu spada.Crime in numele crestinismului.

Daca studiem putin istoria si din alt unghi, invadatori barbari au fost mici copii pe langa crimele barbarilor crestini impotriva “paganilor”. In ziua de azi majoritatea sarbatorilor crestine sint sarbatorile pagane, si nasterea lui Iisus Cristos este sarbatorita in ziua de Sol Invictus, sarbatoarea pagana, ca sa dau numai un exemplu.
Dar sa revenim la crimele pe care s-a construit crestinismul, lista fiind foarte lunga voi aminti doar numai cateva.

In anul 314, imediat dupa legalizarea sa, Biserica crestina ataca paganii. Prin edictul din 315 au fost distruse templele pagane si sacerdotii pagani asasinati.
In anul 324 imparatul Constantin declara Crestinismul ca unica religie oficiala a imperiului Roman. In Dydima, in Asia Menor, devasteaza oracolul zeului Apolo si tortureaza sacerdotii pana la moarte. Expluzeaza toti paganii de la muntele Athos si distruge toate templele pagane.
In 326 imparatul Constantin, urmand instructiunile mamei sale Elena, distruge templul zeului Ascelpio in Aigeai din Cilicia si multe temple ale zeitei Afrodita din Ierusalim, Afaka in Liban, mambre, Fenicia, Baalbek, etc. In anul 330 Imparatul Constantin fura comorile si statuile templelor pagane din Grecia pentru a decora Noua Roma (Constantinopolul), noua capitala a imperiului sau.
In anul 354, un nou decret ordona inchiderea tuturor templelor pagane. Unele din ele sint profanate si transformate in bordeluri si sali de jocuri de noroc. Sint executati sacerdotii pagani. Sint arse biblioteci in diverse orase ale Imperiului. Ritualurile pagane sint declarate ilegale in anul 356 si vinovatii condamnati la moarte.
In anul 359, in orasul Skythopolis, Siria, crestinii organizeaza primul lagar de concentrare pentru a tortura si executa paganii arestati in orice parte a Imperiului.
In anul 372 imparatul crestin Valens ordona guvernatorului din Asia Menor sa extermine toti helenii si toate documentele care fac referire la intelepciunea lor.
In 27 februarie 380, un decret al imparatului Flavius Teodosius declara crestinismul ca singura religie a Imperiului Roman, cerand ca „toate natiunile supuse noua trebuie sa practice religia ce ne-a fost data de apostolul Petru”. Intr-un alt decret ii numeste „nebuni” pe toti cei care nu cred in dumnezeul crestin si interzice orice discrepanta cu dogmele Bisericii. La 2 mai 381, Teodosie interzice crestinilor sa revina la practicarea religiei pagane. In toata partea orientala a imperiului sint devastate si arse templele si bibliotecile pagane.
In 382 cuvantul „Hellelu-jah” (Glorie lui Yahveh) este impus in slujbele crestine.
In anul 391, imparatul Bizantin crestin Teodosie, a ordonat distrugerea bibliotecii din Alexandria, cu bogatii culturale absolut de neinlocuit, adapostea peste 700.000 de pergamente.
Imparatul Theodosius (408-450) a executat inclusiv copii, pentru ca s-au jucat cu resturi ale statuilor din templele pagane distruse. De acord cu istoricii crestini el „urma intocmai invataturile crestine”.
La 14 noiembrie 435, un nou decret al imparatului Teodosie II ordona condamnarea la moarte a a tuturor „ereticilor” si paganilor din Imperiu. Se proclama ca pe langa unica religie legala Crestinismul, este si Iudaismul. In anul 448 ordona sa fie arse toate cartile ne-crestine. In sec. VI paganii au fost declarati in afara legii, fara nici un drept. Torturi, asasinate, persecutii ale paganilor au durat secole. Convertirea la crestinism s-a facut cu spada. Convertirea violenta a ultimilor pagani heleni a facut-o armeanul San Nikon intre anii 850-860.

acesti salbatici au stat la baza celor mai civilizate tari din spatiul european Suedia,Norvegia,Danemarca , necontaminate inca total de erezia Uniunii Europene.

„acesti salbatici” au stat la baza celor mai civilizate tari din spatiul eurpean nu pentru ca ar fi crestinati (multi nordici sint azi adoratori ai lui Odin si se declara pagani).

Crucea.Simbolistica.

Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte pictat sau scrijelit în peşterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană şi precreştină el a fost un simbol preferat al celţilor (monezile lor ne stau mărturie). Ştim însă cu siguranţă că el a fost un simbol legat de divinităţi odată cu apariţia civilizaţiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni reprezentaţi de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele şi pereţii mormintelor lor. Sensul ei era acela al vieţii (imortalităţii), de aceea interpretarea cea mai frecventă este aceea a unei alăturări a organelor sexuale stilizate (ansa reprezentând vulva, în continuarea căreia este ataşat penisul la capătul căruia sunt situate testiculele). La apariţia lui, creştinismul a integrat şi el simbolul acesta străvechi.
«Cruce» are două sensuri: un sens material, şi un sens moral.

În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creştine, şi servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor şi furilor, care nu erau cetăţeni romani.

În liturgică, «cruce» poate avea înţelesul de crucifix, ori de cruce manuală.

Sens moral

De la Plaut, crucea ia şi sensul moral, intrând chiar în proverbe, desemnând un chin moral, sau chiar călăul.

Este folosit în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: «Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să mă urmeze», cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus din Nazaret.

Mai târziu, sensul spiritual de «chin moral» va fi lărgit, pentru a vorbi de dogma creştină a ispăşirii.

Sens material

Crucea e un simbol în formă de răscruce, formată de două sau mai multe linii. Regiunea e o zonă definită de intersectare: în general sunt patru regiuni.

• cruce latină
• cruce în formă de τ (tau), sau franciscană
• crucea sfântului Andrei, sau cruce în formă de X
• crucea sfântului Petru, sau cruce întoarsă
• cruce bască
• cruce celtică
• cruce sau cârjă papală
• cruce greacă, cu braţele egale
• cruce egipteană sau ankh
• cruce furcată, în formă de Y
• cruce cu vârfuri
• cruce cvadruplă
• cruce ancorată
• cruce slavă
• cruce cu trifoi
• cruce patriarhală, sau lorenă
• cruce malteză
• cruce ierusalimiteană
• cruce occitană
• cruce gamată, sau svastika
• Mundolsheim
• cruce hughenotă
• cruce scandinavă

Galeria

Latină	Greacă	A sfântului Petru	Crux commissa, egipteană creştină (coptă)
Crux decussata, a sfântului Andrei	În formă de soare, baza crucii celtice	Svastika	Crux dissimulata
Lorenă	Patriarhală, sau a Jeannei d’Arc	Papală sau ierofantă	Slavă
Ridicată, sau a evangheliştilor, ori de arhanghel	De arhanghel (variantă)	De arhanghel (variantă)	Romană de hirotonie
Nemţească	Ierusalimiteană, simbol cruciat	Cu cârje, sau merovingiană	Cu trifoi, sau a sfântului Patrik, sau irlandeză
Malteză, sau a sfântului Ioan	Cu tălpi	Cu mingi, sau cu mere	A sfântului Iacob cel Bătrân
Bască, sau lauburu	Occitană	A templierilor	Hughenotă
Scandinavă	Crucea Roşie.

sursa : Wikipedia

Intrebari fundamentale.

De la originea vietii la sex, pina la imbatrinire si extraterestri, sint inca multe lucruri pe care nu le intelegem complet despre lumea in care traim. Dar care ar fi, la o adica, intrebarile cele mai importante pe care ni le punem si care ar fi raspunsul lor din partea oamenilor de stiinta, in clipa de fata? Prestigioasa revista New Scientist si-a pus ambele probleme si a incercat sa produca un clasament propriu, pe care il vom reproduce in continuare.

1. Cum a luat nastere viata?
In 1953, un set de experimente care aveau sa faca istorie au demonstrat ca unele dintre “caramizile” chimice care dau nastere vietii, precum aminoacizii, se pot forma spontan in conditii atmosferice despre care se considera ca ar fi prevalat pe Pamintul primordial. Din aceasta idee s-a inspirat teoria potrivit careia oceanele au format “supa primordiala” din care ar fi aparut cumva viata pe Pamint. Dar aceasta teorie are o mare lacuna care nu reuseste sa explice un paradox si el primordial, ilustrat popular prin intrebarea: “Cine a fost mai intii – oul sau gaina?”. Una dintre teoriile existente inainteaza ipoteza potrivit careia primele genomuri ar fi fost alcatuite din ARN (acid ribonucleic). Precum ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic), ARN este alcatuit dintr-un lant de acizi nucleici, dar din cauza proprietatilor sale chimice usor diferite, ARN-ul poate cataliza unele reactii fara sa aiba nevoie de proteine. Aceasta lume ARN autosuficienta este posibil sa fi fost suprimata de cea ADN in care traim.
O alta idee la moda ar fi aceea a “metabolismului initial”, in care reactiile chimice necesare pentru eliberarea energiei si sustinerea vietii apar inaintea moleculelor autoreplicante. Potrivit unei versiuni a acestui model, noua stare ar fi luat nastere in curentii maritimi profunzi, o data cu formarea de pirite din sulfat de fier si hidrogen sulfurat.
O teorie radical diferita – asa-zisa “a panspermiei” – sustine ca viata nu ar fi luat nastere pe Pamint, ci ar fi fost “importata” prin intermediul asteroizilor si/sau al cometelor. Experimentele au confirmat ca substantele chimice de baza necesare vietii exista in spatiu, precum si faptul ca microorganismele pot supravietui calatoriilor interplanetare. Dar indiferent de unde ar veni, asta nu explica felul sau locul in care a aparut prima forma de viata…

2.Cite specii exista?
Formele de viata pe Pamint ramin in cea mai mare parte o necunoscuta, in pofida faptului ca, acum doua secole si jumatate, Carl Linnaeus a conceput un sistem de catalogare. Intre timp, oamenii de stiinta au descris si catalogat aproximativ 1,7 milioane de specii – numarul lor nu este cunoscut exact nici acum, mai ales pentru ca nu exista nici un sistem centralizat pentru inscrierea lor exacta. Toata lumea este de acord ca mai exista multe specii necunoscute, dar cite anume ar fi ramine la aprecierea oricui… Estimarile merg de la 5 milioane la 100 de milioane de specii.
Nu numaratoarea finala ar fi importanta in aceasta privinta, ci intelegerea fiecarui habitat personalizat. Si aici nu este vorba in principal de organismele superioare, ci de populatiile de bacterii si de virusi, care sint de departe cel mai putin cunoscute. Microbiologii estimeaza ca numarul speciilor de bacterii si de virusi il depaseste cu mult pe cel al tuturor organismelor superioare care au existat in intreaga istorie a Pamintului. Culmea e ca din regnul bacterial si din cel viral nu se cunoaste nici macar cam cit NU se cunoaste, dar specialistii apreciaza ca aceasta lacuna va fi solutionata cindva, in urmatorii 20 de ani.

3. Mai evoluam?
Evolutia are doua conditii de baza: selectia si variatia, ambele transmisibile. Altfel spus, oamenii sint extrem de variati. Sursa acestei variatii o constituie mutatiile genetice, care se produc si in prezent la aceeasi rata ca oricind altcindva in trecut, in medie. Dar cum ramine cu selectia? In tarile dezvoltate, oamenii par sa fi eliminat criteriul supravietuirii celui mai puternic. Medicina moderna le permite oamenilor sa treaca peste boli si peste rani care in trecut i-ar fi ucis. Controlul nasterilor si tehnologia fertilitatii fac din reproducere o chestiune la libera alegere, ea nu mai este calitate adaptativa. De asemenea, puterea selectiei sexuale ne-a fost stirbita de puternica influenta mediatica asupra persoanelor pe care le gasim atragatoare, si pentru ca oamenii “frumosi” nu sint deloc cei care au si cei mai multi copii.
Evident, nu ne directionam sistematic evolutia genomului in felul in care o faceau stramosii nostri pentru a-si asigura supravietuirea, insa multe dintre caracteristicile umane exista pentru ca au fost selectionate (constient sau nu!) artificial. Inventarea lentilelor a permis proliferarea miopiei, cresterea animalelor a dat posibilitatea multor adulti de a procesa laptele zaharat, iar uneltele de piatra au permis stramosilor nostri sa-si extinda abilitatile fizice fara a dezvolta muschi mai mari. Aceste inovatii si nenumarate altele ne-au afectat zestrea genetica, la fel cum o vor face si numerosi alti factori contemporani, precum celularul sau computerul. De asemenea, mai activeaza si alte forte in acest sens – oamenii schimba mediul, si in sensul poluarii, si in cel al crearii de conditii pentru aparitia de noi maladii. Si daca am putea crede ca tehnologia genetica ne va da control asupra propriului viitor, s-ar putea, de fapt, ca ea sa trimita evolutia umana in directii neasteptate. Tot ce stim cu certitudine este ca genomul nostru se schimba, probabil mai rapid ca oricind, dar unde ne va duce evolutia lui ramine un mister.

4. De ce dormim?
In medie, oamenii dorm cam o treime din viata lor, iar in lipsa somnului risca sa moara mai repede decit de foame. Somnul pare a fi fundamental in biologie: toate animalele dorm, ba chiar si neuronii cultivati in laborator intra spontan in stari similare somnului. Asta nu inseamna ca si stim ce este. Exista, desigur, citeva idei, de la unele evidente, precum refacerea si odihna, la unele mai complicate, legate de procesarea informatiilor; nici una nu a fost confirmata. Un lucru pare sigur: somnul este pentru creier. Animalele dorm, plantele nu. Unele organe nu dorm – ficatul sau muschii. Toate acestea par evidente, dar abia anul acesta s-a putut confirma ca o mare parte a creierului, cerebelul, participa si el la somn. Daca functia regeneratoare a somnului a fost partial lamurita, MRO (miscarea rapida a ochilor, etapa importanta a somnului) continua sa fie o mare enigma.

5. Este inteligenta inevitabila?
Inteligenta nu este altceva decit o forma de adaptare evolutiva. Ea constituie raspunsul evolutiei la imprevizibil. Si a aparut pentru ca este cea mai buna cale de a supravietui intr-o anumita nisa ecologica. Totusi, ramin multe intrebari fara raspuns. Spre exemplu, o data viata aparuta, duce ea inevitabil la aparitia inteligentei? La o adica, este o problema de cost. Unul fizic – la oameni, creierul consuma 20a din necesarul energetic, la doar 2a din masa corporala – si unul chiar evolutiv: animalele nou-nascute sint avantajate de instinctele automate care le fac sa fuga, in loc sa stea sa se gindeasca la o cale optima de scapare. Comportamentul unor animale poate denota o anumita inteligenta, prin flexibilitatea comportamentala de care dau dovada. Dar inteligenta noastra creativa este diferita din punct de vedere calitativ. Nu trebuie uitat insa ca acest tip de inteligenta genereaza el insusi imprevizibilitate prin comportamentul complex al exponentilor sai. Oamenii de stiinta nu stiu inca daca inteligenta creativa ar fi aparut oricum in istoria planetei, indiferent la care specie, sau a fost doar un accident fericit.

Ce este constiinta?
Constiinta este extrem de greu de definit stiintific pentru ca este pe de-a-ntregul subiectiva. Din acest motiv, studiul ei a apartinut multa vreme filozofiei si religiei. De curind au intrat in dezbatere si biologii, indeosebi neurobiologii. Unii dintre ei spera ca imaginea cerebrala si citirea electrica a semnalelor creierului vor dezvalui “corelatia neurala a constiintei”, si chiar se fac progrese in domeniu. Dar inca nu se cunoaste ce anume din activitatea cerebrala ne face sa fim constienti. Cu certitudine nu exista vreo zona a creierului activa cind sintem constienti si pasiva cind nu mai sintem. Chiar si in cazul in care acceptam (si nu toata lumea o face) ca ea ar izvori din creier, tot mai exista probleme.
De ce ar trebui ca o masa de neuroni sa simta ceva? Situatia a fost botezata “problema grea” a constiintei, unii oameni incercind s-o explice numind-o “proprietatea emergenta a retelelor neuronale active” – ceva ce se naste din interactiunea intre neuroni, dar care nu se gaseste in acestia. Lacuna a atras si alte teorii, mai ciudate, care propun stari cuantice capabile de a produce constiinta, explicatii matematice si altele asemenea. Unii cercetatori sustin ca n-ar fi vorba decit de o iluzie.

7. La ce serveste sexul?
Dincolo de probabilele raspunsuri imediate gen “placere” sau “procreere”, stiinta incearca sa raspunda prin faptul ca reproducerea sexuata – comuna la 99,9% din speciile multicelulare – reprezinta cea mai buna cale de a transmite genele proprii, asigurind totodata suficienta variatie in generatia urmatoare. Dar acest argument are o lacuna fundamentala, adica risipa imediata si pe termen scurt implicata de reproducerea sexuala. In batalia zilnica pentru supravietuire, sexul constituie o strategie perdanta. Nu si pe termen lung, deoarece speciile asexuate nu supravietuiesc mai mult de citeva zeci de mii de ani, in absenta improspatarii genomului lor, care altfel dezvolta mutatii negative. Dar aceasta situatie in sine nu explica omniprezenta sexului. Selectiei naturale nu-i pasa ce se va intimpla in viitorul indepartat, peste mai multe generatii. Deci sexul ar trebui sa aduca avantaje din acest punct de vedere “aici si acum”. Cum o face, sau de ce, nu se cunoaste. Exista bineinteles numeroase teorii, majoritatea concentrate pe abilitatea sexului de a genera varietate. Pe de alta parte, poate ca o data aparut a devenit greu de anihilat din evolutie. Mai exista si ideea potrivit careia sexul ar fi atit de adinc inradacinat in “sistemul de operare al vietii” incit abandonarea lui este imposibila – un raspuns atractiv, dar care nu face decit sa transfere problema in alt domeniu, sintetizat de intrebarea: cum a aparut sexul si de ce?

8. Putem impiedica imbatrinirea?
Despre imbatrinire si despre motivul care o determina se cunosc prea putine pentru a fi capabili de interventie. Conceptia majoritara este ca imbatrinirea ar fi cauzata de acumularea de vatamari celulare aleatorii, suspecti principali fiind radicalii liberi – produsele secundare toxice ale reactiilor chimice care elibereaza energia din hrana. O perspectiva alternativa asupra imbatrinirii este ca ea ar constitui o degenerare programata, evoluata din nevoia reducerii competitiei cu urmasii. Unii cercetatori cred ca au si identificat o gena – daf-2 – a carei supresie mareste dramatic speranta de viata. Ei au facut experimente numai pe cobai, insa tot mai multi specialisti devin atrasi de oportunitatea data de daf-2 in lupta contra batrinetii.

9. Ce este viata?
Timp de cel putin citeva decenii, cele mai luminate minti umane au incercat sa defineasca viata – sau cel putin un set de criterii universale, fara a reusi. Totusi, exista o definitie extrem de populara, formulata acum 10 ani de Gerald Joyce, de la Institutul de Cercetare Scripps, din California. El descrie viata ca fiind un sistem chimic care se autointretine si care a evoluat prin selectie naturala darwiniana. Aceasta definitie capteaza esenta vietii pe Pamint, dar criticii se tem ca, ampla cum este, s-ar putea dovedi a fi prea mica pentru a cuprinde tot ceea ce am vrea sa numim viata. Dificultatea pleaca din faptul ca nu avem decit un singur exemplu “de lucru”. Toate formele de viata de pe planeta noastra au descins dintr-un numitor comun, fara ca noi sa ne putem da seama care este acesta. Cum pun unii problema este ca si cum ai incerca sa descrii un mamifer, avind la indemina doar o zebra. Este nevoie de cel putin un al doilea exemplu, strain de primul.

10. Exista viata pe alte planete?
Cea mai grea intrebare. A-i da un raspuns ar insemna a dezlega enigma aparitiei vietii pe Pamint. Acum doua decenii, opinia cea mai vehiculata stipula ca aparitia vietii este in sine extrem de dificila. Deci, ca ar fi improbabil sa gasim ceva in afara propriei noastre planete. In prezent se obisnuieste sa se spuna ca viata este ceva inevitabil si ca probabil Universul colcaie de forme ale ei. Din punct de vedere stiintific, in ultimii 20 de ani s-au schimbat prea putine, numai ca schimbarea de opinii a fost provocata de un simplu calcul probabilistic. Date fiind vastitatea Universului, diversitatea mediilor sale si faptul ca viata a evoluat cu certitudine in trecut, se poate spune la modul rezonabil ca probabilitatea ca Pamintul sa gazduiasca singurele forme de viata este minuscula, chiar ridicol de mica. Din pacate, eforturile comunitatii stiintifice de a gasi dovada existentei unor forme de viata inteligente (programul SETI) nu au fost pina acum incununate de succes. Suporterii “extraterestrilor” sustin ca de vina ar fi alte variabile probabilistice – nivelul de inteligenta, stadiul evolutiv, distanta, incompatibilitatea tehnologica sau, pur si simplu, inapoierea noastra tehnologica -, care ar face imposibila depistarea unor civilizatii similare sau, cu atit mai putin, a unora superioare sau inferioare. Dar tinind cont de vastitatea entitatilor inscriptibile sub termenul “viata” (el insusi nedefinit complet), nici macar nu prea stim ce sa cautam pentru a gasi mai repede. Asta, in caz ca vrem cu adevarat sa gasim ceva “dincolo de noi”.

Sursa: Evenimentul Zilei