Giulgiul din Torino

Giulgiul din Torino, numit de unii creştini Sfântul Giulgiu, este o pânza de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino şi pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică şi în special de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse între, pe de o parte, credincioşii creştini care îl consideră ca fiind o relicvă şi anume linţoliul în care a fost învelit Iisus Christos după crucificare şi, pe de altă parte, oamenii de ştiinţă şi o parte din opinia publică (inclusiv persoane creştine), care consideră că este vorba de un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creştin.

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m şi este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe ţesătură apar două amprente: partea din faţă si cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit şi probabil crucificat. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 şi mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Conform textului biblic, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan şi Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfăşurat era aruncat pe jos şi într-un colţ, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese şters de sudoare şi sânge.

Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister. Prima dovadă a existenţei giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea.^[1] Provenienţa giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetăţii. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului şi îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.^[2]

Ulterior, această presupunere s-a dovedit a fi eronată, prin studiile cercetătorului contemporan Averil Cameron, expert în istorie antică şi bizantină.^[3] În secolul al VI-lea, se pare că giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol. Gregorius Refendarius, arhidiacon al Hagia Sophia (Sfânta Sofia) declară sub jurământ că pânza de la Edessa conţine urmele trupului lui Iisus Hristos şi pete de sânge ce ar corespunde unei răni laterale^[4].

Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a ştiut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfăşurarii, venerarea pentru marama şi închinarea la Chipul Domnului erau mijloace şi căi de verificare a credinţei, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787).

În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoţit de cronicarul Wilhelm de Tyr, soseşte la Curtea Bizanţului. Împăratul Manuel I Comnenul, obişnuit cu vizite şi cu faste ceremonii, arată oaspeţilor comorile Bizanţului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian şi al altor împăraţi. Cei doi rămân uimiţi de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, suliţei, bureţilor pentru oţet şi giulgiului.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curţii Bizantine şi patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela “Sf. Maria”, pune giulgiul, alte relicve şi numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiţă şi le transferă pentru mai multă siguranţă în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obişnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atraşi de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Roberto de Clari, cronicarul Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deşi am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ”.

În 1204, cruciaţii cuceresc Constantinopolul. Avizi dupa bogăţie, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franţa, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ştefan.

Secolul al XIV-lea

În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incintă şi un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plăteşte sume mari de bani şi ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puţină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).

In 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea şi raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.^[5]

În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu deoarece, în 1370, episcopul de Troyes, Henri de Poitiers interzice venerarea imaginii, susţinând că este un fals şi că Evangheliile nu pomenesc existenţa unui astfel de obiect. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d’Arcis, susţine acelaşi lucru într-o scrisoare din 1389 către anti-papa Clement al VII-lea, menţionând chiar şi numele artistului care pretinde că a realizat giulgiul.^[6] Totusi Clement al VII-lea încurajează, în 1390, pelerinajele în scopul venerarii giulgiului şi aceasta pentru obţinerea de venituri prin vânzare de indulgenţe.

Secolul al XV-lea

În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort, Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoţilor. După moartea contelui, soţia lui, Margaret, călătoreşte în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège şi Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franţa). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.

Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe oraşe europene ca: Vercelli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.

Secolul al XVI-lea şi până în prezent

Prima fotografie a giulgiului din Torino, realizată în 1898 de Secondo Pia. Este interesant faptul că negativul este mai clar decât pozitivul.

Afiş din 1898, care anunţă expunerea publică a gulgiului.

Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franţa). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuşi proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, cand a fost predat Vaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâşii obişnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferinţă, după descrierea fotografului.^[7][8] Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudenţă, giulgiul nu a mai fost expus.

În 1931, cardinalul din Torino a încuviinţat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci şi alte fâşii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanţii din diferite domenii au început investigaţiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii şi antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în acelaşi loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.

În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiţia păstrării sale în continuare în relicviarul Domului din Torino.

În vara lui 2008, Papa Benedict al XVI-lea acceptă dorinţa arhiepiscopului de Torino, cardinalul Severino Poletto, ca „în primavara anului 2010 să aibă loc o altă expunere solemnă a Giulgiului”. Expunerea „va oferi o ocazie potrivită de contemplare a Feţei misterioase ce vorbeşte în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască acolo faţa lui Dumnezeu”, declară papa.^[9]

Controverse

Giulgiul a constituit subiectul a numeroase şi aprinse controverse între oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai religiei creştine, istorici şi scriitori, mai ales în ce priveşte modul şi momentul în obiectul şi-a făcut apariţia cu amprentele binecunoscute. O parte importantă a credincioşilor creştini susţine că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce şi că păstreaza întiparită imaginea sa. Dimpotrivă, scepticii consideră obiectul a fi un fals rafinat.

Analizele ştiinţifice

În 1988, Sfântul Scaun îşi dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porţiune dintr-un colţ este decupată şi trimisă la trei laboratoare, şi anume cele ale Universităţii din Oxford, Universităţii din Arizona şi cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveţia. Toate acestea au indicat data de provenienţă ca fiind situată în perioada 1260 – 1390.^[10][11]

Deşi efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume ştiinţifică (cu atât mai puţin de cea religioasă). Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) şi Raymond Rogers (Universitatea din California) menţionează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conţinutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul ţesăturii de in) concluzionează că vârsta linţoliului ar fi cuprinsă între 1300 şi 3000 de ani.^[12] Pe de alta parte, reprezentanţii curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistenţă şi că denaturează analiza ştiinţifică în favoarea orientării religioase.^[13]

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes şi Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriale conţinute de giulgiu^[14], subliniind faptul că acea contaminare bacterială a mostrei supusă studiului afecteaza acurateţea datării cu carbon-14.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunţat niciodată în mod oficial asupra autenticităţii, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei crestine, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală 1260 – 1390.^[15].

Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.^[16]

La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost ţesut. Practic, misterul giulgiului a rămas şi pe mai departe neelucidat.^[17]

^{sursa : wikipedia.com}

^{Ipoteze :} Giulgiul din Torino este un fals

Un chimist de la spitalul universitar din Marsilia a reusit sa demonstreze ca celebrul giulgiu din Torino, care se presupune ca are imprimata forma corpului lui Iisus, este un fals. Jacques di Constanzo a reusit, la cererea revistei franceze de popularizare a stiintei “Science et vie”, o copie fidela a celebrului obiect religios intr-un laborator.

Panza pe care este imprimata forma unui barbat despre care se crede ca este chiar Iisus este un obiect religios, considerat sfant de unii si demascat ca fals realizat in Evul Mediu, de altii. Tesatura a aparut la jumatatea secolului al IV-lea, la colegiul Notre Dame din localitatea Lirey, Franta. Amintind de vestigiul pastrat la Catedrala Sf. Ioan din Torino, giulgiul a fost realizat intr-un laborator modern. Creatorul lui este dr. Jacques di Constanzo, iar sponsorul acestei intreprinderi este populara revista franceza de stiinta “Science et vie”, care va publica in numarul viitor un dosar dedicat neobisnuitului experiment.

Redactia i-a solicitat doctorului di Constanzo conceperea unui giulgiu cu ajutorul unor metode pe care le-ar fi putut folosi falsificatorii in Evul Mediu. Omul de stiinta – medic si chimist – a utilizat o bucata uda de in. A infasurat cu ea o sculptura realizata special in acest scop, infatisand un barbat cu barba si cu parul lung. Materialul a luat forma sculpturii si in el s-a creat “negativul” ei. Dupa ce s-a uscat, materialul a fost inmuiat intr-o solutie colorata cu oxid de fier. Procedeul a facut ca imprimarea fetei sa se coloreze altfel decat restul materialului. Imaginea fetei este foarte apropiata de imaginea de pe giulgiul autentic din Torino.

Doctorul Jacques di Constanzo a verificat cat de rezistent este giulgiul pe care l-a conceput. S-a dovedit ca imprimarea chipului nu poate fi spalata si nu dispare sub influenta aburilor la temperatura de 250 grade Celsius. Colorantul nu poate fi indepartat nici macar cu acid.

Sursa: Libertatea

Un documentar difuzat de BBC a adus din nou in discutie autenticitatea Giulgiului din Torino, lintoliul pe care sunt imprimate un chip uman si pete de sange. Conform unor analize amanuntite efectuate in 1988, intre care si testul cu Carbon14, specialistii au stabilit ca giulgiul dateaza din 1325, si ca, desi misterioasa si complexa, este doar una dintre numeroasele relicve false din Evul Mediu. In ciuda dezamagitoarelor concluzii ale specialistilor, credinciosii crestini continua sa creada ca respectivul lintoliul este cel in care a fost inmormantat Mantuitorul Iisus Hristos.
Dupa 20 de ani de la (inca) controversatele analize stiintifice, o echipa a BBC a putut fotografia Giulgiul in imagini de inalta definitie, imagini din care reies detalii a caror studiere pune in discutie originea medievala a lintoliului, cu forme si trasaturi in continuare greu de explicat.

Un grup de oameni de stiinta americani si europeni, dintre care unii au participat la analizele efectuate la Oxford, Zürich si Tucson in 1988, afirma ca acele analize ar fi putut da un rezultat distorsionat si solicita o noua analiza definitiva pe cel mai faimos giulgiu din istorie, noteaza ziarul La Stampa, citat de Rompres.

Documentarul, intitulat “Shroud of Turin” (Giulgiul din Torino) si transmis de BBC in sambata de dinaintea Invierii Pastelui catolic si protestant, ar avea menirea, dupa unele pareri, sa relanseze discutiile intre tabara celor care nu s-au indoit niciodata de faptul ca Giulgiul pastreaza imprimata figura martirizata a lui Iisus coborat de pe cruce si tabara celor care au convingerea ca Giulgiul pastrat la Torino este una dintre numeroasele reprezentari iconografice ale lui Hristos care circulau in Europa si Orientul Mijlociu in secolele al XII-lea si al XIII-lea.

Teorii demontate

Foarte multe persoane in lume se ocupa cu pasiune si competenta de Giulgiu. Unul dintre cei mai mari experti este un profesor de cosmologie, John Jackson, care in 1978 facea parte dintr-un grup de oameni de stiinta care au avut la dispozitie Giulgiul din Torino timp de o saptamana, un privilegiu nemaiacordat vreodata cuiva. In timpul acelei vizite, Jackson a adunat un numar impresionant de date, pe care le-a pastrat si elaborat cu grija in Centrul privind studierea Giulgiului din Colorado Springs. “Cand vorbim de un fals medieval – a declarat prof. Jackson canalului BBC – prima intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este cum a fost realizat. Nici unul dintre experimentele pe care le-am facut aici, utilizand vopsea pe manechine incalzite, nu a produs amprente similare celor de pe Giulgiu”.

Petele de sange, a demonstrat Jackson utilizand un model de polistirol, se potrivesc perfect numai daca panza se aseaza pe un corp cu trei dimensiuni si nu daca sunt pictate pe o suprafata plana.

Pornind de la inceputul anului 1300, data “stabilita cu certitudine” de analiza cu C14, fiecare calatorie si fiecare indiciu cules de BBC da inapoi ceasul datarii. Mai intai, la Constantinopol, unde un giulgiu reprezentandu-l pe Hristos a fost luat de un cruciat in 1204: giulgiul a fost expus pentru prima data la Lirey, in Franta, de unul dintre descendentii acelui cruciat, Goffred de Charny. Apoi la Oviedo, unde este pastrat probabil acelasi giulgiu despre care vorbeste Ioan in Evanghelia sa: un lintoliu de dimensiuni mici cu care a fost, in mod sigur, infasurat capul unei persoane ridicata pe o cruce si care purta o coroana cu spini. Spre deosebire de Giulgiu, amprentele contin numai sange si nu evidentiaza nici un chip. Dar grupa sangvina AB este aceeasi de pe Giulgiul din Torino. Daca analogia are baze concrete, ceasul trebuie dat si mai mult inapoi, pentru ca Giulgiul de la Oviedo este datat cu certitudine istorica “secolul V”.

Zeci de indicii, de marturii istorice si cercetari stiintifice ne fac sa credem ca Giulgiul dateaza cu adevarat din vremurile lui Hristos si ca in analiza descompunerii izotopului de carbune cele trei laboratoare nu au tinut seama de contaminarile pe care Giulgiul le-a suferit de-a lungul secolelor: a fost atins, expus aerului, salvat de la un incendiu, etc.

sursa: Ziua.ro

Druizii – vechii preoti ai popoarelor celtice si misterele lor.

Înţelepţii unui popor misterios

Druzii, vechii preoţi ai popoarelor celtice, şi-au păstrat până în zilele noastre toate misterele.

Dacă celţii nu au lăsat decât puţine mărturii scrise, druizii nu au aproape nici o moştenire de acest gen pentru istorie. Învăţăturile lor, transmise tradiţional pe cale orală, sunt cunoscute numai prin intermediul scrierilor adversarilor lor istorici sau datorită cronicilor greceşti şi romane. Vagi urme ale tradiţiei preoţilor druizi s-au păstrat, de multe ori deformate, în miturile şi basmele folclorului popoarelor celtice.

Druizii celţi şi brahmanii indieni

Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor, ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate la British Museum numeroase pergamente în care se descrie istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare.

Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es” (cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi legătura cu limbile indoeuropene.

În mod eronat s-a spus că druizii erau preoţii celţilor. Ei erau înţelepţii, sacerdoţii, cei care asigurau spiritualitatea şi continuitatea credinţei; brahmanilor din India le corespundeau druizii celţi şi flaminii romani.

Ritualurile misterioase ale druizilor includeau elemente de magie, cunoştinţe despre puterea planetelor, astrologie, studiul fenomenelor naturii şi noţiuni despre puterea zeilor nemuritori. Pentru oamenii simplii reprezentau nişte mijlocitori între ei şi divinitate, care îi învăţau despre natura lucrurilor, eternitatea sufletului, suprimarea fricii de moarte şi cultul zeilor. Druizii vorbeau despre reîncarnarea sufletului în corpuri diferite şi cunoşteau legile ascunse ale naturii, dobândind astfel stăpânirea asupra forţelor acesteia.

Istoria, filosofia, astronomia, medicina sau matematicile constituiau esenţa acestei tradiţii răspândite în locuri retrase, adeseori în inima pădurilor.

Puteri fantastice prin ritualuri secrete

Secretul absolut în care erau păstrate cunoştinţele şi ritualurile druidice avea drept efect amplificarea puterii iniţierii. Câteodată anumiţi discipoli primeau o învăţătură superioară, o iniţiere specială, în insule, ca de exemplu, insula Dumet (în faţa estuarului Loirei) sau Anglesey.

De-a lungul întregii lor istorii, galezii au păstrat o reputaţie de experţi, fiind înzestraţi în special în materie de divinaţie.

Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această „orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi faimosul irlandez Mog Ruith.

Potrivit unei legende irlandeze, „acesta şi-a pierdut un ochi luptându-se cu un viţel din Alpi, în timpul unei avalanşe, şi pe al doilea şi l-a pierdut deoarece a fixat soarele timp de două zile, tot timpul cât a stat pe cer, până a orbit complet.”

Pregătirea pentru a deveni druid dura 20 de ani

Împărţirea societăţii celtice în trei clase: poporul, nobilii (şi războinicii) şi druizii este, probabil, o reminescenţă a străvechii influenţe indo-europene, deoarece se regăseşte identică în împărţirea societăţii indiene în care cele mai însemnate caste sunt cea a preoţilor brahmani şi cea a războinicilor Kshatrya.

Poporul era supus orbeşte nobililor, având o importanţă extrem de redusă, asemănătoare cu cea a sclavilor antici.

Clasa druizilor era împărţită, la rândul ei, în trei ordine: ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor; barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod deosebit, ai poeziei şi muzicii; şi druizii propriu-zişi, iniţiaţi în studii de psihologie şi parapsihologie, psihism şi metapsihism. Mulţi dintre druizii propriu-zişi erau iniţiaţi şi în cele două ramuri ale tradiţiei lor spirituale, fapt care le conferea o pregătire iniţiatică foarte complexă. Dar, toate cele trei ramuri ale iniţiaţilor druizi aveau o orientare de o spiritualitate transcedentală, care domina orice alte preocupări ale lor.

Regula de bază a clasei druidice era non-violenţa. De aceea lor le era interzis portul şi întrebuinţarea armelor. Cu toate aceste, forţa interioară de care dispuneau, dublată de respectul tuturor membrilor societăţii celtice, le conferea un ascendent fără egal asupra populaţiei. Nici cel mai renumit războinic şi nici chiar regele cel mai puternic nu ar fi îndrăznit să se opună unui ordin dat cu cel mai mare calm şi detaşare, sub formă de sfat, de către un druid.

Acest respect şi chiar veneraţie erau împărtăşite şi de adversarii poporului celt. Apăraţi de imunitatea sacră a veşmintelor albe de in, imaculate, druizii puteau merge nestingheriţi peste tot, indiferent de împrejurări, devenind mesageri ai păcii în vreme de conflicte.

Spre deosebire de poporul profan, care cultiva un panteism tolerant la orice asimilare, druizii credeau într-o divinitate unică, căreia nu-i menţionau numele, ci o considerau Unicul Creator a tot ceea ce există.

În domeniul social, druizii vegheau asupra îndrumării spirituale şi religioase a poporului, rezolvau diferendele publice şi particulare şi decideau dacă un individ sau un grup era sau nu vinovat de acuzaţiile care i se aduceau. Pedeapsa acordată era interzicerea participării la ritualul religios, ceea ce echivala cu excluderea din societate. Cei declaraţi vinovaţi deveneau un fel de persoane indezirabile, paria.

Druizii erau conduşi de un şef unic, având o autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce dura în general 20 de ani!

Celţii şi extratereştri

În lucrarea „Celţii şi extratereştri”, cercetătorul modern al vechii civilizaţii celtice E. Coarer-Kalondan Gwezenn-Dana, iniţiat în anumite mistere ale spiritualităţii druidice, realizează un studiu foarte interesant al surselor mitologice (cânturi, poeme, basme) referitoare la acest popor misterios. După descoperirile sale susţinute şi de citate semnificative din surse folclorice, celţii ar fi avut cunoştinţe tehnice foarte avansate, dublate şi de o anumită pregătire psihică, ce se apropie de antrenamentul pentru dobândirea puterilor paranormale şi, în plus, au avut şi întâlniri cu civilizaţii extraterestre care le-au dezvăluit multe din secretele lor.

Ghicirea viitorului

Înainte de a întreprinde o acţiune importantă, druizii observau zborul păsărilor, ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le interpretau. Zborul corbului era un mijloc reputat, „sigur” pentru a prezice soarta unei acţiuni. Irlandezii au numit această pasăre, printr-un joc de cuvinte intraductibil, „druizii-păsărilor”.

Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura angoasele politice şi militare ale elitei cavalerilor. Druidul, prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul lui, protejându-l prin practicile sale. Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din lemn de tisă, acest arbore fiind considerat ca cel mai favorit divinaţiei.

Alţi druizi recurgeau la o roată de lemn, „roata care vâsleşte”, care simboliza principalul atribut al zeului Taranis, Jupiterul galic. Această roată devenea mai mult decât un simbol solar, ea reprezenta roata cosmică.

Arma bacteriologică

Se pare că ei cunoşteau arma bacteriologică, deoarece în multe povestiri se menţionează faptul că atacatorii insulelor celtice era decimaţi de epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp ce se retrăgeau. Dacă apariţia unei epidemi cauzate de greutăţile războiului  ar putea fi posibilă o dată, de trei ori la rând este deja o „coincidenţă” stranie.

Zeii celţi călătoreau în care zburătoare

Întâlnirile dintre celţi şi cei care ulterior aveau să facă parte integrată din mitologia lor, sunt extrem de interesante. Mijloacele de locomoţie ale zeilor erau cel puţin foarte ciudate pentru omul de rând care consemna în poveştile sale întâlnirea dintre oastea condusă de căpetenia celţilor, Cuchulan şi zeiţa Badb: „Ei văzură în faţa lor un car la care era înhămat un singur cal roşu. Calul nu avea decât un picior. Oiştea carului îi străpungea corpul, iar capătul oiştei îi ieşea prin frunte. În car era o femeie roşie, cu sprâncene, mantie şi tunică toate roşii. Mantia era atât de lungă, încât atârna între roţile din spate ale carului, măturând pământul.”

Descrierea este uimitoare şi arată clar efortul unui profan de a traduce în limbajul epocii sale ceea ce vedea şi îi era de neînţeles. Evident, „cal cu un picior alerga străpuns de oişte” este o imagine ce nu are nici o legătură cu carele şi caii obişnuiţi, cunoscuţi povestitorului. Dar cum ar fi putut acesta să numească un mijloc de locomoţie când cel mai eficient pe care îl cunoştea era carul?! Mai mult decât atât, la apropierea oştenilor, din motive necunoscute, „femeia, carul şi calul s-au transformat într-o pasăre mare şi neagră care a dispărut în zbor”. Nu trebuie să ne mire această descriere, deoarece în mintea unui povestitor al acelor vremuri, ceea ce zboară nu poate fi decât „pasăre”; astăzi noi numim aparatele de zbor necunoscute – „farfurii”.

Şi pentru ca misterul să fie complet, la plecare pasărea a „spus”: „Grellach se va numi de acum încolo Grellach doluid”. Grellach, în traducere „noroi”, era numele locului unde avusese loc întâlnirea, datorită faptului că era o zonă mocirloasă, pe malul unei ape. Dar Grellach doluid înseamnă „noroi de nesuportat”. Ce a făcut noroiul inofensiv să devină de nesuportat după coborârea carului celest? Un răspuns simplu ar fi impurificarea cu elemente radioactive datorate sistemului de propulsie al carului…

Tancuri-amfibii acum 4000 de ani!

Redăm un fragment dintr-o gesta (poveste tradiţională irandeză): 
„Într-o zi, locuitorii din Connaught s-au adunat pe malurile Shannonului. Ei văzuseră în Shannon două animale ciudate a căror spinare era înaltă cât munţii. Aceste animale se băteau. Din boturile lor ţâşneau jerbe de flăcări care atingeau norii. Lumea dădea năvală din toate părţile la auzul vuietului. Ieşind din apă, cele două animale ajunseră pe mal. Sub ochii mulţimii adunate, din ele ieşiră doi porcheri. Ochal, regele geniştilor din Connaught, le ură bun venit.
- Ce aventuri aţi mai avut? întrebă el.
- Aventuri destul de obositoare, răspunseră ei. Aţi văzut doar singuri ce am făcut. Timp de doi ani am fost transformaţi în animale preistorice şi am trăit pe fundul apei. O să fie nevoie să ne transformăm din nou, pentru ca fiecare să-şi poată dovedi forţa.”

Este de admirat talentul de povestitor al artistului care s-a străduit să redea într-un mod atât de realist-poetic, o bătălie dintre două tancuri amfibii înarmate cu aruncătoare de flăcări.

De altfel, existenţa vehiculelor submersibile este confirmată şi de alte surse. Atunci când Bress (unul dintre conducătorii legendari ai celţilor) a fugit din faţa unei năvăliri duşmane, a fost căutat de tatăl său, Elatha, pe coastele irlandeze, care a folosit pentru aceasta un vas de argint ce naviga pe sub apă.

Efectele muzicii celtice

„Lug, Dagda şi Ogme (trei zei protectori care au luat  efectiv parte la luptele dintre celţi şi invadatori) porniră în urmărirea duşmanilor. Şefii acestora, crezând că sunt suficient de departe pentru a nu mai fi ajunşi, au intrat într-o casă, pentru a mânca. Au aşezat harpa lui Dagda agăţată de zid. Dar Lug, Dagda şi Ogme au pătruns cu îndrăzneală peste ei, surprinzându-i. Dagda se adresă harpei : <<Vino!>>. Recunoscând vocea stăpânului, harpa se desprinse de pe perete şi se întreptă atât de repede spre Dagda, încât în drum ucise nouă oameni. Se aşeză în mâinile zeului care începu să cânte. Acesta a cântat trei piese muzicale care au demonstrat virtuozitatea marelui artist. Prima piesă produse somnul profund al asistenţei, a doua – râs, şi a treia – gemete şi lacrimi. Atunci Dagda interpretă din nou prima piesă şi profitând de somnul tuturor, cei trei plecară teferi din tabăra duşmanilor.”

Aceste trei bucăţi muzicale au rămas celebre în arta celţilor. Chiar în zilele noastre, urmaşii acestora urmăresc să ajungă din nou la această performanţă.

Autorul lucrării „Celţii şi extratereştrii” povesteşte cum a asistat el însuşi la demonstraţia realizată de un harpist breton care a reuşit să adoarmă în câteva minute un băieţel foarte agitat. Piesa interpretată de el nu era nicidecum monotonă şi adormitoare, ci o înşiruire măiestrit interpretată pe note grave, ritmate.

Copilul s-a liniştit ca prin farmec, s-a cuibărit în braţele mamei sale şi, în două minute, a căzut într-un somn adânc din care cu greu a mai fost trezit.

În loc de concluzie

Misterele fascinantei civilizaţii a celţilor, păstrătoare a unei tradiţii de mult apuse şi impregnată de iniţierea spirituală a druizilor, nu pot fi epuizate în câteva articole. S-ar putea vorbi foarte mult despre magia lor ritualică, metodele lor de antrenament pentru dezvoltarea puterilor paranormale, despre locul şi rolul femeilor în societatea celtică, despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde şi, mai ales, despre iniţiatul druid cunoscut lumii întregi sub numele de Merlin (în galeză Myrddin). Legătura sacerdoţilor druizi cu fiinţele su1btile ale naturii, supremaţia pe care aceştia o exercitau asupra elementelor fizice, mistificărilor ulterioare referitoare la ritualuri şi sacrificii, toate acestea sunt provocării pe care le lansează istoria încă nedescoperită a vechilor populaţii, din a căror amintire au mai rămas numai legendele…

sursa : yogaesoteric.com

Extraterestrii din dosarele secrete englezesti

Extraterestrii si obiectele zburatoare neidentificate (UFO) au vizitat frecvent Marea Britanie, mai ales dupa lansarea filmului SF “Close Encounters”, din 1977, potrivit dosarelor secrete britanice, relateaza Reuters.

Navele cu care au venit extraterestrii aveau forme, culori si marimi diferite, dar ocupantii lor erau, de obicei, verzi, conform rapoartelor Ministerului Apararii.

90% dintre cazuri au fost solutionate de autoritati prin gasirea unor explicatii lumesti, restul de 10% fiind lasate cu un semn de intrebare, dar cu asigurarea ca nu reprezinta o amenintare pentru securitatea nationala.

Un raport din 1983 contine declaratiile unui barbat de 78 de ani care, pescuind la miezul noptii, a vazut un echipaj spatial ciudat. Batranul a fost alungat de membrii navetei pentru ca era prea in varsta pentru scopurile lor.

Doi ani mai tarziu, persoana a adresat o scrisoare ministerului, povestind cum o nava extraterestra a fost doborata in raul Mersey, din nordul Angliei, de o alta nava din afara spatiului terestru si cum s-a imprietenit cu un extraterestru numit Algar.

In momentul in care Algar era gata sa se prezinte oficialitatilor, el a fost ucis de alti extraterestri, potrivit autorului scrisorii, care era in contact telepatic si cu un alt extraterestru, Malcben, de pe planeta Platone, din Calea Lactee. 

Ministerul a inregistrat, inca din 1950, peste 11.000 de intalniri cu extraterestrii. Cateva dintre acestea au ajuns in presa nationala si au fost verificate pentru a afla daca nu sunt avioane sovietice care spionau apararea britanica in timpul Razboiului Rece.

“In mod sigur, unele rapoarte raman fara explicatii, dar nu am gasit probe care sa arate ca aceste fenomene reprezinta un pericol pentru siguranta nationala. 

De aceea, ele nu justifica o investigare aparte a Ministerului Apararii”, se arata intr-o scrisoare oficiala din 1985.

sursa : ziare.com

Catedrala Chartres

 

Cultul marial este larg raspandit in Europa, in special in Franta unde o multime de asezaminte se numesc Nôtre Dame. Printre acestea pot fi amintite catedralele din Rouen, Amiens, Reims, Bayeux, Evreux si Laon. Cea din Paris este un adevarat simbol al orasului, iar cea din Chartres una dintre cele mai misterioase. Orasul, asezat pe malurile raului Eure, a cunoscut o civilizatie infloritoare inainte de cea a galilor instalati aici. Dovada sunt dolmenele, cum este cel, care, impreuna cu movila si putul sapat dedesubt, a fost adorat ca un loc sacru.

Mai tarziu, druizii, preotii cunoscuti in Galia si Anglia au intemeiat aici o scoala in cadrul careia au anuntat ca au avut o viziune profetica in care li s-a aratat ca o fecioara va naste un copil. Ei au sapat in trunchiul unui copac imaginea fecioarei tinandu-si copilul pe genunchi si au asezat-o alaturi de put numind-o „Fecioara de sub pamant”. Locul era incarcat de o energie telurica neobisnuita care crestea sau scadea dupa anotimp, redand fortele vitale celor care veneau aici.

In secolul al II-lea crestinii au gasit statuia, au numit-o „Fecioara Neagra” deoarece era innegrita de vreme si au inceput sa i se inchine. Locul in care a fost gasita a fost denumit la randul lui „Grota Druidului” iar putului din apropiere i s-a spus „Fantana Puterii”. In ultimii 1500 de ani colina din Chartres a fost intotdeauna impodobita cu o biserica. Prima, ridicata in primele secole ale crestinismului a fost incendiata de Ducele de Aquitania in 743 iar cea care a fost ridicata ulterior a cazut prada focului pus de danezi in anul 858. Au urmat alte doua incendii distrugatoare in 962 si 1020.

In 1128 cavalerii templieri, intorsi din Tara Sfanta, au inaltat Catedrala inchinata Fecioarei dar si aceasta a fost distrusa de foc la 10 iunie 1194. Aceasta prima catedrala opera a monahilor cistercineni condusi de Bernard de Clairvaux a reprezentat o adevarata revolutie in arhitectura timpului, banuindu-se chiar ca membrii ordinului respectiv sau intors din Tara Sfanta cu tot felul de cunostinte pe care nu le mai avea nimeni la vremea respectiva.

Flacarile ultimului incendiu nu au atins tunica Fecioarei, pastrata aici, cu toate ca din intreaga constructie nu a putut fi salvat decat un vitraliu si portalul care a fost pastrat obtinandu-se astfel supravietuirea unor minunate sculpturi medievale. A fost nevoie de mai bine de 30 de ani pentru ridicarea noii catedrale. Nu se cunoaste exact numele arhitectului care a condus lucrarile, acesta fiind numit simplu „maestrul de la Chartres”.

Se pare ca locul este de fapt un spatiu al actiunii spirituale. Labirintul din centrul navei, inscris intr-un cerc cu diametrul de 13 metri, compus din lespezi incastrate in pardoseala, strabatut de pelerinii desculti in special in zilele inchinate Sfintei Fecioare pare sa fie unul din acele locuri care transmit o stare spirituala deosebita. Vitraliile realizate cu mare arta, printre care si cel scapat din ultimul incendiu, emana parca o forta neobisnuita iar lespedea rectangulara asezata de-a curmezisul fata de celelalte pietre din pardoseala navei laterale sporeste misterul asezamantului la care si tunica purtata de Sfanta Fecioara la nasterea lui Iisus, daruita bisericii in 876 de nepotul lui Charlemagne contribuie din plin.

http://www.revistamagazin.ro

 

 

 

Mistere pagane

La 30 de kilometri sud de Saumur (Maine-et-Loire) se afla unul dintre cele mai insolite situri din Franta. Aici a fost descoperita o pestera ai carei pereti sunt ornamentati cu peste 400 de mici personaje, sculpturi realizate in roca calcaroasa cu granule de cuart si mica, in jurul unui vechi put, sub gradinile unei vechi case parohiale. O pestera ascunsa multa vreme sub tone de moloz. In clarobscurul camerei subterane, in care se ajunge pe o scara din piatra, creaturile cu fete grotesti, crispate sau ilare sunt implicate in unele scene orgiastice. Sa fie vorba de ritualuri secrete? Opere ale unui grup adamic, o secta olandeza din secolul XVI care il adora pe Adam? Cine au fost autorii acestui act monstruos? Arhivele nu au oferit informatii importante asupra acestui sit descoperit oficial in 1956. De-abia in 1974 grota si-a dezvaluit operele tainuite in urma unor sapaturi arheologice. Printre sculpturi figurau un cap de berbec si efigia unei maimute, simboluri la care recurgeau taietorii in piatra. Sculpturile alegorice cu trasaturi grosiere nu apartin insa acestor mesteri. Unii specialisti apreciaza ca acestea au fost realizate in a doua jumatate a secolului XVI, bazandu-se pe studiul detaliilor vestimentare, cum ar fi coleretele plisate (in voga in secolul XVI) sau pantalonii bufanti, purtati la curtea regilor Valois, alte piese vestimentare fiind introduse la curtea regelui Charles IX, in anul 1561 sau la curtea Catherinei de Medici. O surpriza o constituie prezenta in caverna a sculpturii unui indian! Sa fie vorba de Essomeric, primul american care a fost adus din Brazilia, in 1505 si care ar fi trait in aceasta zona? O alta surpriza o constituie o pieta caricaturala in care crucea e inlocuita cu un topor. Fecioara putand fi Catherina de Medici iar Christos (agonizand) fiul ei, François II. Alaturi se afla o femeie care ii sprijina picioarele, probabil sotia sa, Maria Stuart. Personaje legate de razboaiele Religiei (1562-1598) implicate in masacrele din noaptea Sfantului Bartholomeu (1572) si in asasinarea unor sefi protestanti. Un complot a carui represiune feroce s-a soldat cu 1500 de victime.  Daca in zilele noastre aceasta caverna a ramas pentru unii un loc de cult si de vindecare, ea este inainte de toate un suport al caricaturilor politico-religioase. O capodopera a artei populare. Arbori sacri In satul Pentecôte (Franta) bucatile de scoarta de stejar reprezinta pentru cei 1000 de locuitori un adevarat porte-bonheur. Dar si o practica pagana, condamnata de biserica. De Rusalii au loc procesiuni ritualice magice, cu origini necunoscute, dupa ce participantii smulg bucati de scoarta din stejari. Esantioane-talisman care ii apara de boli sau de incendii. Studentii sunt incredintati ca le aduc succes la examene sau ca vor nimeri numerele castigatoare la Loto. www.revistamagazin.ro

Alte enigme neelucidate !

– Stiinta a avansat uluitor in ultimele decenii, iar rapiditatea cu care se dezvolta noile tehnologii este socanta. Cu toate acestea exista inca numeroase locuri, personaje si obiecte invaluite intr-un soi de “ceata”.

Va prezentam in continuare cateva dintre aceste “mistere” care parca nu vor sa se lase patrunse de mintea omului.Mary Celeste Nava Mary Celeste a fost lansata la apa, pentru prima data, in 1860 in Scotia. Numele original a fost “Amazon”. In primii zece de ani a fost implicata intr-o serie de accidente si a avut mai multi proprietari. In cele din urma a fost cumparata la un targ de nave vechi pentru suma de 3000 de dolari si dupa multe reparatii a fost inregistrata sub numele de “Mary Celeste”. Pe 7 noiembrie 1872, nava a plecat din New York sub co manda lui Benjamin Briggs, la bord aflandu-se sotia si fetita acestuia, dar si un echipaj de 8 oameni. Transporta 1700 de butoaie de alcool nerafinat avand ca destinatie Genova, Italia. Nava a fost descoperita navigand in largul insulelor Azore, in acelasi an, fara oameni la bord, dar perfect functionala. Nu erau urme de atac, insa, toate documentele, in afara de jurnalul de bord, disparusera. La inceputul lui 1873, doua barci de salvare au acostat pe tarmurile Spaniei, intr-una fiind un cadavru si un steag american, in cealalta alte cinci cadavre. S-a presupus ca acestea erau ramasitele echipajului de pe Mary Celeste insa nu au fost identificate niciodata. Doamna BabuskaIn urma analizarii fotografiilor si filmelor din timpul asasinarii lui John F. Kennedy, din 1963, a fost remarcata o femeie misterioasa. Aceasta purta un pardesiu maro, iar pe cap o esarfa (acesta este motivul poreclei pentru ca esarfa semana cu basmaua purtata de batrane in Rusia). Femeia parea sa tina ceva in dreptul fetei, posibil un aparat de fotografiat. “Doamna Babuska”  apare in mai multe fotografii surprinse la locul crimei. Chiar si dupa impuscaturi, cand majoritatea oamenilor a fugit din zona, ea a ramas in acelasi loc (posibil pentru a face poze). In 1970, o femeie pe numele Beverly Oliver s-a prezentat la politie sustinand ca ea este Babuska, insa povestea sa avea foarte multe necon cordante si a fost considerata o escroaca. Nici pana astazi nu se stie cine a fost aceasta Babuska sau ce facea acolo.Zumzetul din TaoAsa-numitul “zumzet din Tao” (taos hum) este un sunet care se aude de obicei in zone cu foarte multa liniste, unde unii oameni percep un soi de huruit usor sau sunete de motor diesel la distanta. Fenomenul a primit numele de “zumzetul Taos” dupa regiunea din Mexic unde a fost auzit pentru prima data la inceputul anilor ‘90. Oamenii de stiinta nu au gasit nici semnale sonore, nici electromagnetice, care sa explice simptomele. Cum sunetele nu pot fi inregistrate de niciun aparat, oamenilor de stiinta le este imposibil sa afle care este cauza. Se crede ca este vorba de unde magnetice foarte puternice, deoarece persoanele sensibile la acestea acuza senzatii de ameteala si greata.Manuscrisul VoynichManuscrisul Voynich este un document din Evul Mediu scris intr-o limba necunoscuta si cu un alfabet care nu a fost inca descifrat. Insa ciudatele ilustratii au alimentat diferite teorii referitoare la originea manuscrisului, la continutul textului si la scopul pentru care fusese scris. Acesta a fost descoperit de anticarul si colectionarul american Wilfrid M. Voynich, in 1912, intr-o vila de langa Roma. O parte din pagini lipseste, ramanand doar 240, dupa cum se vede din numerotarea paginilor. Ilustratiile din carte i-au determinat pe cercetatori sa imparta cartea in mai multe capitole: plante, astronomie, biologie, cosmos, farmaceutica si retete.Giulgiul din TorinoGiulgiul din Torino (foto jos), numit de unii crestini Sfantul Giulgiu, este o panza de in, pastrata la capela regala a Catedralei Sfantul Ioan Botezatorul din Torino. Pe acesta se afla imprimata imaginea corpului unui om care prezinta semne de agresiune fizica si, in special, de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse intre credinciosii crestini, care il considera o relicva (giulgiul in care a fost invelit Iisus Christos dupa crucificare), si oamenii de stiinta, care cred ca este vorba de un artefact. Testele cu carbon 14 au plasat crearea lui in Evul Mediu, totusi, antropologii spun ca giulgiul nu poate fi datat, deoarece nu este alterat (testele cu carbon sunt realizate pe lucrurile aflate in stare de descompunere).Jack SpintecatorulTimp de trei luni, de la sfarsitul lunii august si pana la inceputul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost scena unei serii de crime odioase – inca nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o salbaticie nemaiintalnita; fiecare dintre cele cinci victime, prostituate, au fost atacate pe la spate si tuturor li s-a taiat gatul. In patru cazuri, corpurile au fost mutilate si disecate. Numele de “Jack Spintecatorul” a fost preluat dintr-o scrisoare trimisa Agentiei Centrale de stiri din Londra de catre o persoana care pretindea ca este ucigasul. Politia a avut multi suspecti, dar nu a putut aduna suficiente dovezi pentru a condamna pe cineva.Triunghiul BermudelorTriunghiul Bermudelor, cunoscut si sub numele de “Triunghiul Diavolului”, este o zona din Oceanul Atlantic, aproximativ triunghiulara ca forma, cu cele trei colturi localizate de Insulele Bermude, Porto Rico si Fort Lauderdale, Florida. Exista numeroase legende si povesti referitoare la intamplari stranii petrecute in aceasta regiune: disparitii ale unui numar mare de vase si aparate de zbor, activitati paranormale in care legile fizicii sunt efectiv sfidate, multe dintre acestea fiind puse inclusiv pe seama extraterestrilor.Criminalul Zodiac Criminalul Zodiac a actionat in nordul Californiei timp de zece luni la sfarsitul anilor ‘60. Primele doua victime ale sale au fost impuscate in zona orasului Benicia. In cea de-a doua serie de crime, de data aceasta la Vallejo, a incercat sa omoare doua persoane insa una dintre ele a supravietuit in mod miraculos, cu toate ca fusese impuscata in cap si gat. Dupa 40 de minute, politia a primit un telefon anonim de la un individ care pretindea ca este asasinul acelor persoane, povestind si despre crimele anterioare. Dupa o luna, trei scrisori au ajuns la redactiile ziarelor din California continand un mesaj codat din care criminalul spunea ca ii vor putea afla numele. Criminalul trimitea in mod regulat scrisori codate politiei prin care acestia aflau unde se afla urmatoarele victime. Politia a avut un suspect, Arthur Leigh Allen, dar probele stranse impotriva acestuia au demonstrat mai degraba contrariul. Pana astazi, crimele Zodiac nu au putut fi elucidate. sursa : ziua.net

Fantomele din Dealul Lunganilor

Salcamul lui Delavrancea . 

Cititorule, de vrei sa-ti desfeti privirea cu meleagurile unde a trait autorul trilogiei Apus de soare, Luceafarul si Viforul, al schitelor Hagi-Tudose, Domnul Vucea, cat si al povestirii Norocul Dracului, Barbu Stefanescu Delavrancea, ia trenul din gara Iasului catre Pascani si coboara in statia Sarca. Sosit acolo, porneste “per pedes apostolorum” catre satul Goesti al comunei Lungani, asezat pe culmi de dealuri. Pe tot drumul vei fi intampinat de o mare pustietate si lipsa a oamenilor. Rar intalnesti vreun drumet, dar ajuns in aceasta mica asezare moldava, orice satean intrebat de tine despre Delavrancea iti va indica, cu legitima mandrie, conacul lui Misu Stefanescu, fost boier, nepot al fecundului scriitor, ingradire in interiorul careia se inalta mandru salcamul japonez sub care Delavrancea si-a scris vestita trilogie istorica a Moldovei, in timp ce se afla in vizita la rubedenia sa. 
Insa, iubitorule de drumetie si cunoastere, sa nu te impinga pacatul sa pleci din gara Sarca catre Goesti in pas de seara, mai ales daca ai sufletul curat, fiindca o sa ti se intample “o nefacuta”. Aceasta recomandare ii apartine domnului Vasile Baciu, om de adevar, frunte a satului, batand catre tomnatica varsta de 53 de ani, si mi-a facut-o si mie, pe cand ne indreptam catre tinta propusa de mine, “salcamul lui Delavrancea”. 
Intrebandu-l despre temeinicia si motivatia spuselor lui, mi-a raspuns: “Ca sa nu spuneti ca fabulez, voi incerca sa va dau nume de sateni de la care puteti afla adevarul: batrana Elena Surugiu, in varsta de 74 de ani, de asemeni, consateanul sau, Petruta Muscalul, carora li s-a intamplat ce li s-a intamplat acum vreo 25 de ani. Si de la ei o sa aflati si alte nume de patiti. Insa, mai apropiat de zilele noastre, ar fi anul 1978, cand in luna decembrie, d-na Piper Maria, care venea in fapt de seara de la gara Sarca catre satul Goesti, a intampinat o mare spaima”. 

Povestile d-nei Maria

Curios, l-am rugat pe domnul Baciu sa ma conduca la familia Piper, spre a ma edifica asupra acestui aspect. Dorinta mi-a fost satisfacuta cand am ajuns in sat. 
Am fost intampinat de o batranica cu parul inspicat, cu chipul asprit de vitregiile vremilor. Am dat binete si, din vorba in vorba, am intrebat-o: “Doamna Maria, ati auzit ceva despre niste stafii care bantuie prin imprejurimi? Domnul Vasile Baciu m-a trimis la dvs.”. 
Am vazut ca pe loc s-a schimbat la fata, iar ochii i-au cazut, cam speriati, in aduceri aminte. A stat cateva clipe in cumpana, nehotarata daca sa-mi raspunda sau nu, insa in final s-a decis: “Ma intorceam de la trenul de seara, prin luna decembrie a anului 1978, din gara Sarca, catre satul meu, Goesti, impreuna cu nepoata mea, tot in nume cu mine, Maria, in varsta de opt ani. Auzisem eu despre niste lucruri necurate petrecute seara pe acest drum, insa speram sa nu ni se intample tocmai noua. Pe cat ne apropiam de sat, dar, mai ales, de bifurcatia drumurilor catre satele Crucea, Goesti, Lungani, loc de prost renume, unde prin 1960 a fost trasnit Vasile Druga, un consatean de-al nostru, simteam ca teama ma apasa tot mai tare in suflet. Insa am mers mai departe. Ma pregateam, totusi, sa trec prin locul blestemat si trebuia sa fiu tare, sa nu o alarmez pe nepotica. Este vorba de capatul iazului secat nu de mult, unde se spune ca celor slabi de inger le apar in cale stafii care merg langa ei vreo trei kilometri, pana la fosta moara a lui Tarziu, din capatul Goestilor. Batranii satului povesteau ca prin razboiul din 1917, fusesera aruncati in acel loc intr-o groapa comuna mai multi soldati morti, fara lumanare si impartasanie. Pe cat ma apropiam de iaz, parca frica ma impresura mai tare. Nici n-am ajuns la marginea locului unde se petrecuse ingropaciunea, si mi s-a parut ca ceva alb, ca o statura de om, aparuse in dreapta noastra. Instinctiv, am intors capul spre stanga. Si acolo, alta umbra alba. Voiam sa o intreb pe Maricica daca vede si ea aratarile albe, insa nu puteam, mi se inclestasera dintii. Mutenia imi luase graiul si paseam mecanic, 

 

accelerand pasii. Am crezut ca visez, vedeniile albe de pe alte taramuri mergeau in rand cu noi, fara sa ne faca nimic, fara sa scoata vreun sunet. Am mers, cu inima plesnind de spaima, pana la marginea satului, unde, dintrodata, ne-au parasit. M-am asezat sfarsita pe un parapet de pod, tremurand din tot trupul, fara sa-i dau drumul nepoatei de mana. Cand mi-am revenit, am intrebat-o: “Maricico, tu ai vazut ceva pe drum de la iaz incoace?”. “Bunico, mi s-a parut ca in dreapta si in stanga noastra vedeam niste umbre ca de oameni, albe, care ne priveau cu ochi blanzi si rugatori, insa fara sa spuna nimic. Nu ti-am spus, fiindca am crezut ca mi se pare si ai sa razi de mine”. 
Ajunsa acasa m-am mai linistit, iar a doua zi am purces la Ileana lui Surugiu, despre care auzisem ca i se intamplase acelasi lucru ca si mie. Intreband-o, mi-a raspuns, dupa ce i-am povestit, ca asa era. Din spusele ei am desprins ca acele umbre nepamantene spariau oamenii cu sufletul curat, in dorinta de a-i ruga pentru mila si indurare, asteptand ca pe locul acela sa se faca o sfintire, si ca erau sufletele celor ingropati fara impartasanie si lumanare”. 

Surpaturile

Acelasi domn Vasile Baciu, furnizorul subiectului pentru primul episod al serialului, mi-a mai povestit o misterioasa intamplare in care a fost implicat bunicul sau, Baciu Toader. Ceea ce scriu nu sunt fictiuni sau inventii personale, ci redau veridic cuvintele intiparite in memoria nepotului. “Era prin toamna anului 1928 si, impreuna cu niste consateni din satul Goesti al comunei Lungani, zidari si dulgheri, ne angajasem sa ridicam un lacas de credinta si inchinaciune in satul vecin, Braesti, asezare situata tot pe culme de deal precum comuna noastra. Ne tocmisem cu preotul paroh ca noi, meseriasii, sa venim cu tainul (mancarea) nostru, iar la incheierea lucrarii, sa primim plata in bani. Noi, cei din Goesti, ca mai erau lucratori si din alte locuri, ne randuiam fiecare sa aducem cele trebuincioase mesei zilnice, adica barabule (cartofi), fasole, ulei, faina de grau si papusoi, iar ca sa terminam constructia mai repede, ne duceam doar in ziua de duminica acasa. Se intampla ca intr-o joi sa ni se termine proviziile si magareata sa fac aprovizionarea cazu pe mine. Dupa ce trebaluii la zidarie pana seara, ma indreptai spre casa neamului meu, Amariutei din Braesti, la care gazduiam in cursul saptamanii. Acolo ma spalai si primenii, insa ghinionul facu sa-l gasesc pe gazdoi cu chef si ma tinu la taclale pana aproape de miezul noptii, cand in fine, il dobori somnul si putui sa plec la drum. Nefiind temator de intuneric, am purces domol la pas, coborand dealul Braestiului, apoi trecui prin toloaca din vale si incepui sa urc dealul Lunganilor. Cum mergeam asa, la un moment dat, in fata imi aparu o surpatura pe care n-o cunosteam, desi mai trecusem pe acolo. Facui cativa pasi sa o ocolesc si imi iesi in cale alta risichitura de pamant. Si pe asta o depasii, insa, ca un facut, mai departe era alta prapastie. Intrai in banuieli si frica incepu sa-mi dea tarcoale. Cred ca ceasurile erau trecute de doisprezece cand, in stanga mea, auzii niste lehaituri (vorbe fara sens), chicoteli si glasuri ce-mi spuneau: “Las” Toadere, ca-ti dam noi faina sa te saturi. Te-ai apucat sa faci biserici!”. Spaima ma potopi. Simteam cum imi buhneste teasta. Mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii si, pentru un timp, parca m-am mai limpezit si am mai inaintat. Insa iarasi am auzit chicoteli, atat in fata mea, cat si in spate. Si iarasi imi aparu o surpatura! Incercam s-o ocolesc. La cativa metri imi aparea alta, parca era o viroaga in care se miscau bulgari de pamant. Pierdusem mersul timpului si mintea mi se incalcise, nestiind pe unde mai calc. M-am dezmeticit abia in zorii zilei, izbindu-ma cu fruntea de un gard de stana. Cainii au inceput sa bata si a iesit ciobanul. S-a uitat spariet la mine, m-a recunoscut si mi-a zis: “Toadere, mai omule, ce cati la asta ceasuri aice? Cred ca esti bat, de umbi harhaleaua!”. Dar eu nu puteam sa ingaim o iota. Tremuram din toate incheieturile. Apropiindu-se de mine si vazandu-ma galben ca ceara la fata, m-a luat binisor de brat si m-a dus in stana. Acolo m-a asezat pe o laita, a luat dintr-un raft o garafa, mi-a turnat intr-o canita si mi-a dat sa beau. Era rachiu. L-am inghitit lacom. Mi-am mai revenit. I-am povestit ce petrecusem. Si-a facut cruce si a glasuit: “Apai, mai Toadere, aista a fost lucru rau. Cred ca era necuratul ce te-a pus la incercare sa nu mai ridici biserici”.

sursa : formula-as.ro