Razboiul secret britanic din Antarctica.

Un subiect pe o tema apropiata poti citi si aici .

 

In descrierile oficiale privind operatiile militare aliate in Antarctica, se vorbeste foarte putin despre Marea Britanie. Totusi, documentele atesta ca ea a incercat, in 1945, un asalt final impotriva Germaniei naziste pe acest continent. Se stie ca germanii au construit acolo, din 1938, o baza secreta unde s-au refugiat fugarii dupa caderea celui de-al treilea Reich. Aceasta baza de la Neuschwabendland a fost in intregime distrusa de armata britanica. Astfel se lumineaza misterul celor 40 de submarine germane disparute la sfarsitul razboiului si se relanseaza “mitul” nazist al Antarcticii.

Ultimul martor. Astazi aproape toti cei care au servit in timpul campaniei de la Neuschwabendland ne-au parasit. Dar ultimul martor a facut marturisiri, pe parcursul a zece ani dar in timpul a doar doua intrevederi. Ele sunt esentiale.

“Cand ne-au anuntat victoria in Europa, unitatea mea se afla in repaus intr-o grota din fosta Iuglosavie.

Eram multumit ca acest razboi s-a terminat, dar cu luptele care continuau in Pacific si tensiunile care cresteau in Palestina, stiam bine ca razboiul nostru putea continua. Gratie cerului, am fost iertat de a participa la razboiul contra Japoniei, dar am fost trimis in Palestina unde afluxul de evrei, coroborat cu o ascensiune a terorismului sionist, si nelinistea nu doar pe palestinieni, ci si fortele britanice insarcinate de a zagazui acest aflux si de a reprima insurectiile. M-au avertizat ca sederea mea in Palestina putea sa dureze nedeterminat.

Am vazut murind multi dintre camarazii mei soldati. Din fericire, am primit la inceputul lui octombrie 1945 ordinul de a ma prezenta la ofiterul meu superior, caci fusesem ales pentru o misiune secreta la Gibraltar (niciunul dintre superiorii mei nu cunostea natura acestei misiuni). Neprimind nicio alta explicatie, speram ca voi fi redat curand vietii civile. M-am inselat profund! Mi-am petrecut inca un Craciun pe picior de razboi.

Odata ajuns la Gibraltar, un maior m-a luat de-o parte si m-a informat ca voi fi mutat in coloniile insulelor Falkland pentru instructii complementare si ca mai multi alti soldati din alte corpuri de elita britanice vor veni sa ni se alature. Misterul s-a accentuat cand am fost trimisi toti cu un avion in Falkland si ni s-a cerut o tacere completa. Am primit ordin chiar de a nu specula asupra motivului pentru care fusesem alesi si asupra locului unde ne vom duce.

Atingand insulele Falkland dezolante si severe, am fost prezentati ofiterului care comanda expeditia si unui norvegian care servise in rezistenta norvegiana, un expert in luptele in timpul iernii care ne va antrena pentru o misiune de care nu aveau nici cea mai mica idee. Astazi, se stie ca Falkland, considerat ca secretul cel mai bine pastrat al Armatei britanice, promit cativa ani, dificili celor care sunt mutati aici, dar in anii ‘40, nimeni nu le cunostea si cu atat mai putin soldati ca mine. Timp de o luna, am fost supusi unui antrenament intens in lupta pe timp rece. Plonjarea in Atlanticul rece, infruntarea elementelor intr-un cort in Georgia de Sud ni se parea ceva cu atat mai nebunesc cu cat nu stiam de ce suntem acolo! In acest timp, dupa pregatirea noastra, un maior si un om de stiinta ne-au explicat in fine natura misiunii noastre, si acolo, am realizat cu totii ca avem putine sanse de a scapa vii, mai ales daca ceea ce presupuneam era exact.

Ni s-a explicat ca va trebui sa examinam activitati “anormale” in imprejurimile muntilor Muhlig – Hoffmann plecand de la baza britanica din Maudheim. Atarctica, din ceea ce mi s-a spus, era “razboiul secret al Marii Britanii.” Ne-au informat apoi despre activitatile britanice la Polul Sud in timpul razboiului. Eram acolo, asezati, intrigati de ceea ce mi s-a divulgat; niciunul dintre noi nu auzise ceva la fel de fascinant si nici ceva asa de inspaimantator.

Putini oameni cunosteau ca nazistii venisera in Antarctica in 1938 si 1939, si mai rar erau cei care cunosteau de faptul ca Marea Britanie a inceput, in semn de reactie, de a stabili baze secrete in jurul Antarcticii. Cea pe care trebuia sa o vizitam, Maudheim, era cea mai importanta si cea mai clandestina din toate bazele antarctice. Intr-adevar, nu era decat la 300 km de locul presupus al bazei naziste.

Un numar imposibil de estimat de submarine germane lipseau si nu erau semnalate; dar, cel mai rau, unii dintre cei care le facusera verificarea lunara dupa sfarsitul razboiului alimentau inca speculatiile.

Armata britanica capturase trei dintre cele mai mari nume ale partidului nazist – Hess, Himmler si Doenitz – si in momentul capturii, Marea Britanie a obtinut informatii pe care le-a impartit cu Rusia sau S.U.A. Pe baza acestor informatii a actionat, singura. Marea Britanie era convinsa ca germanii au construit o baza secreta si ca scosesera din Europa, ca prin magie, numerosi nazisti carora li s-a pierdut urma.

Oameni polari, tunel si nazisti. Ne asteptau revelatii in cascada. Vara precedenta, ni s-a spus, oamenii de stiinta si comandouri de origine au gasit un “vechi tunel.” Militarii trimisi la fata locului au intrat in el, insa numai doi dintre ei au revenit la baza lor inainte ca iarna australa sa se fi instalat. Imediat, cei doi supravietuitori au facut prin radio declaratii absurde vizavi de “oameni polari, de vechi tuneluri si de nazisti.” Contactul radio a fost in fine pierdut in iulie 1945, dupa un mesaj de foarte bun augur pentru noi: “oamenii polari au fost gasiti!” Dupa ce ni s-a pus sa ascultam aceasta inregistrare, maiorul care trebuia sa comande expeditia a incercat sa ne incurajeze: “Ne vom duce la baza de la Maudheim, vom gasi tunelul, vom elucida enigma oamenilor polari si a nazistilor si vom face totul pentru a distruge aceasta amenintare.

Din fericire, raspunsurile la intrebarile noastre, atat de numeroase, au fost oneste si directe. Ni s-a spus ca Marea Britanie incerca sa ia viteza fata de americani si sovietici care pregateau propriile lor expeditii. Ea nu dorea sa riste ca S.U.A. sau Uniunea Sovietica sa descopere baza germana si sa puna mana pe tehnologiile naziste. Aceste doua tari aveau deja un avans tehnologic fata de Marea Britanie gratie oamenilor de stiinta si echipamentelor recuperate de la nazisti. Intre altele, considerand Antarctica ca stat sub juridictia Imperiului britanic, ea astepta sa fie prima si ultima care sa eradicheze prezenta nazista pe solul sau, refuzand astfel S.U.A. si Uniunii Sovietice gloria de a fi dat ultima lupta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Ne-am dus in avion pana la punctul prevazut pentru aterizare, situat la 30 km de baza de la Maudheim. Pluguri de zapada asteptau sosirea noastra. Incepand din acest moment, am fost pe picior de razboi. Trebuia sa reparam radioul in tacere totala. Eram singuri, fara a avea nicio sansa de retragere daca cele mai rele temeri ale noastre se confirmau. Ne-am apropiat de baza, insa ea ne-a aparut imediat lipsita de viata, un oras fantoma. Asta a trezit rapid neincrederea noastra, dar, ca in toate campaniile precedente, aveam o misiune de ideplinit si temerile noastre nu trebuiau sa ne paralizeze judecata.

Primele victime ale expeditiei. Cum ne-am dispersat in jurul bazei, un fir a declansat o alarma si o sirena a sunat, rupand tacerea si facandu-ne sa tremuram. O voce, imposibil de localizat, ne-a strigat sa ne indentificam. Ne-am ridicat armele, maiorul ne-a prezentat si vocea a putut fi localizata. Apartinea unui supravietuitor izolat si ceea ce ne-a revelat nu a facut decat sa ne nelinisteasca si sa ne faca sa regretam ca nu suntem mai numerosi. El ne-a explicat ca, in buncarul numarul 1, se gasea celalat supravietuitor al “expeditiei in tunel”, in compania unuia din misteriosii oameni polari de care auzisem vorbindu-se in inregistrarea radio.

In pofida obiectiilor supravietuitorului, a fost dat ordinul de a se deschide buncarul. El a incercat de a se opune cu o teama panicata care ne-a cuprins instantaneu: niciunul dintre noi nu a vrut sa fie primul care sa intre in buncar.

Din fericire pentru mine, nu am fost ales. Aceasta onoare i-a revenit celui mai tanar membru al unitatii noastre desemnat sa ne deschida calea. A intrat, ezitand putin, ciocnindu-se de usa. Odata in interior, asupra bazei s-a asternut tacerea, urmata de doua focuri de arma. Usa s-a deschis si omul polar a scapat alergand. Am inceput cu totii sa alergam si ne-a last timpul sa tragem cateva focuri de arma, de forma. Atunci am patruns in buncar unde zaceau doua cadavre: camaradul nostru, cu gatul strapuns, si, mai atroce, supravietuitorul, ciopartit pana la os. Am fost invadati de furie si de intrebari dupa ce am vazut murind un membru al unitatii noastre doar la cateva ore dupa aterizarea noastra si ascultam anxiosi raspunsurile ultimului supravietuitor la intrebarile maiorului. El l-a intrebat mai intai ce i s-ar fi putut intampla celuilalt supravietuitor si cum cazuse in capcana in buncar cu acest om polar. Dar barbatul a preferat sa inceapa cu inceputul, adica momentul in care ei au descoperit “tunelul”. Oamenii de stiinta care ne insoteau au luat note.

O imensa baza subterana. Am aflat ca regiunea unde se gasea tunelul era una plina din acele vai uscate specifice Antarcticii, ceea ce explica usurinta cu care britanicii au putut-o gasi.

Cei treizeci de membri de la baza Maudheim aveau ordinul de a descoperi unde ducea tunelul. Ei au parcurs tunelul cativa kilometri, si in sfarsit, au ajuns la o vasta caverna subterana anormal de calda; unii, printre care oameni de stiinta s-au gandit ca ea putea fi incalzita prin geotermie. Imensa grota comporta lacuri subterane, dar, mult mai misterios, ele erau luminate artificial. In fata imensei grote, expeditia s-a impartit pentru a o explora mai bine. Atunci au descoperit enorma baza construita de nazisti, cu cheiuri pentru submarine, din care unul dintre ele, se pare, a putut fi indentificat. Dar cu cat mai mult avansau britanicii, cu atat mai mult spectacolul era straniu. Supravietuitorul a vorbit in special de “hangare pentru avioane stranii si multiple excavatii.”

In acest timp, prezenta lor nu a trecut neobservata si cei doi supravietuitori de la baza Maudheim si-au vazut camarazii capturati si executati unul dupa altul. Dupa ce au fost martori la sase executii, au fugit prin tunel, dar prea tarziu: “oamenii polari au sosit!”, a urlat apoi supravietuitorul. Planul a functionat, insa in detrimentul vietii sale si al radioului, caci bravul buncar numarul unu detinea singurul post de radio fara fir operational care a fost distrus in lupta. Al doilea supravietuitor nu mai avea alta alegere decat sa se aseze, sa astepte si sa incerce de a nu deveni complet nebun.

O sursa de energie necunoscuta. Fara explicatii satisfacatoare, barbatul ne-a vorbit apoi de oamenii polari ca fiind produse ale stiintei naziste. In acelasi mod, a incercat sa ne explice felul in care nazistii isi furnizau energia: aceasta provenea, dupa el, din activitatea vulcanica care, traversand vaporii, le permitea de a produce electricitate. Dar se pareau ca nazistii dispuneau de o sursa de energie necunoscuta, caci supravietuitorul a declarat: “Dupa ceea ce am fost martor, cantitatea de energie primita este superioara a ceea ce ar putea-o produce, dupa parerea mea, vaporii.”

Oamenii de stiinta ai expeditiei au respins majoritatea informatiilor date de supravietuitor, reprosandu-i chiar lipsa sa de cultura stiintifica si obiectandu-i ca aceste date “nu puteau in niciun caz fi adevarate.” Maiorul, dorea sa stie mai mult: sa stie dinainte despre dusmanul pe care il aveam de imprumutat si despre ceea ce putea face omul polar care scapase. Raspunsul nu a fost linistitor pentru noi si i-a facut pe oamenii de stiinta sa spuna ca supravietuitorul era “bun de inchis.” Nu exista cuvinte pentru a exprima ceea ce resimteam asteptand raspunsul: “Va astepta, ne va pandi intrebandu-se ce vom face.”

Asteptand asta, maiorul a ordonat sa facem de garda in timp ce el si oamenii de stiinta vor discuta, in particular, despre continuarea misiunii.

A doua zi dimineata, ne-a ordonat de a “inspecta tunelul” si in timpul celor 48 de ore care au urmat, am progresat regulat catre valea uscata, locul presupus al “vechiului tunel” sosind in valea uscata, am fost cu totii uimiti, caci ni se spusese ca Antarctica era total inconjurata de gheturi si totusi, eram intr-un peisaj care amintea de Sahara.

Aveam interdictia de a ne apropia de tunel inainte ca campul bazei provizorii sa nu fi fost realizat. In timp ce oamenii construiau baza, oamenii de stiinta si maiorul au inspectat tunelul.

Dupa cateva ore, au revenit la baza pentru a ne spune ca vazusera si noul plan de actiune. Tunelul nu era vechi, dupa oamenii de stiinta. Si maiorul a adaugat ca zidurile din granit pareau neterminate. Am putut sa constatam noi – insisi a doua zi, dupa o noapte linistita. Chiar inainte de a ajunge la garzile noastre, ni s-a confirmat ca era vorba de a urma tunelul pana la capat, “pana la Fuhrer, la nevoie.”

Este dificil de a dormi in Antarctica in timpul lunilor de vara, din cauza luminii zilei care straluceste perpetuu. Dar in acea noapte, somnul a fost si mai lung…

Autopsia unui om polar. Si in acea noapte, omul polar a venit, efectiv. Dar de data asta, nu au fost victime printre noi: omul polar a cazut sub gloantele noastre. Oamenii de stiinta, dupa ce au examinat cadavrul, au declarat ca omul polar era un “om”, desigur mai paros si mai inarmat contra frigului. Dupa o autopsie rapida, corpul a fost pus intr-un sac in scopul de a fi conservat pana la un viitor examen mai minutios.

A doua zi dimineata, doua persoane au ramas la intrarea in tunel, cu cadavrul, plugurile, echipamentul si, cel mai important, radioul. In capul expeditiei, maiorul era insotit de norvegian si de oamenii de stiinta. Supravietuitorul, de asemenea, era indispensabil succesului misiunii. Cu totii doream sa ne alaturam lor. Am fost ales impreuna cu alti patru dintre expeditiile cele mai pasionante, si poate cele mai importante, din istoria umanitatii.

Desi rolul lor a fost la fel de esential pentru succesul misiunii cei doi camarazi care au ramas la intrare in tunel erau deceptionati. Pregatindu-ne toti noua la intrarea in tunel, ne-am asigurat ca am adus suficiente munitii si explozive pentru a face fata unei confruntari si poate de a distruge baza in integralitatea sa, caci aceasta era misiunea noastra: nu de a salva, ci de a distruge.

Am mers mult timp in obscuritate si, dupa patru ore, am inceput sa zarim lumina in departare, la aproximativ o ora de mers, o ora interminabila, cu capul plin de intrebari. In fine, am ajuns in vasta camera luminata artificial. Ne-am indreptat imediat spre locul de unde supravietuitorii fusesera martorii executiilor. Observand de sus galeriile camerei, am fost uimiti de numarul de muncitori care lucrau ici si colo, ca furnicile.

Dar ceea ce era cel mai impresionant, era enormitatea constructiilor in curs. Totul parea sa indice ca nazistii erau in Antarctica de mult timp. Oamenii de stiinta notau tot ceea ce puteau, desenau diagrame, luau esantioane de roca si fotografii. Maiorul, la randul sau, se interesa de modalitatea de a distruge minele. Ele trebuiau sa fie plasate in jurul acoperisului cavernei. De asemenea erau prevazute alte tinte, ca de exemplu generatorul si cuvele de benzina cat si, daca era posibil, depozitele de munitii.

Doar trei supravietuitori. Toata ziua, am pus mine si am facut fotografii ale acestei tehnologii foarte avansate; am luat de asemenea un ostatic, un “om polar”. Odata ce au fost puse minele si probele substantiale ale existentei bazei au fost adunate, ne-am indreptat spre tunel.

Atunci am fost descoperiti si umariti de oamenii polari si de nazisti. Atingand tunelul, am plasat un obstacol pe drum spre a ne incetini dusmanii destul de mult timp pentru ca minele sa explodeze. Unele mine au fost plasate la intrarea in tunel si cand am auzit exploziile, am sperat ca urmaritorii nostri le atinsesera. Nu era nimic.

Minele au blocat tunelul, dar nazistii si oamenii polari ne-au urmarit. Doar trei dintre noi au scapat: norvegianul, un om de stiinta si eu – insumi. Cand am atins valea uscata, au fost puse suficiente mine pentru a inchide tunelul pentru totdeauna. In mod curios, au ramas foarte putine probe ale misiunii. Fie ca ele au fost pierdute accidental, oamenii de stiinta au ajuns la concluziile lor si misiunea a fost indeplinita.

Tabara a fost demontata si ne-am intors la baza de la Maudheim de unde ne-au evacuat. Ne-au transportat cu avionul pana la coloniile din insulele Falkland. Atingand Georgia de Sud ni s-a distribuit directiva prin care ni se interzicea de a dezvalui ceea ce am vazut, auzit si intalnit. Tunelul a fost explicat ca nefiind altceva decat un accident natural, “o eroziune glaciala.” Oamenii polari nu erau altceva decat “soldati neglijenti deveniti nebuni.”

Prezenta germanilor nu a fost niciodata mentionata in raport si orice idee de a face publica misiunea a fost respinsa cu fermitate. Misiunea nu va fi facuta niciodata oficial, desi unele elemente din aceasta au facut deja obiectul “fugii” catre rusi si americani.

Astfel ultimul meu Craciun din Al Doilea Razboi Mondial s-a petrecut pe continentul Antarctica in 1945, luptandu-ma cu aceiasi nazisti cu care m-am luptat in toate Craciunurile dupa 1940. Cel mai rau, este faptul ca expeditia nu a primit nicio recunoastere, iar supravietuitorii niciun fel de onoruri.

Din contra, supravietuitorii britanici au fost demobilizati, raportul oamenilor de stiinta a disparut. Aceasta misiune nu a figurat niciodata in cartile de istorie, in timp ce in ele se gaseste misiunea din 1950, condusa de o expeditie conjugata de britanici, suedezi si norvegieni, si care a durat pana in ianuarie 1952. Ea avea drept scop de a verifica si de a ancheta asupra anumitor descoperiri ale expeditiilor naziste din 1938 – 1939 in Neuschwabenland.

La cinci ani dupa misiunea noastra, Maudheim si Neuschwabenland au fost revizitate, si aceasta expeditie avea de-a face cu compania Neuschwabenland, dar, mai important, cu ceea ce am distrus noi. In timpul anilor care s-au scurs intre cele doua misiuni, Royal Air Force nu a incetat de a survola Neuschwabenland.

Motivul oficial invocat de RAF pentru aceste zboruri intense era cautarea de locuri propice pentru a stabili locuri pentru baza. Totusi, nu putem sa nu ne punem intrebari.”(Ofiter SAS)

 

O.Z.N.- urile naziste. (Baza 211)

O.Z.N.- urile naziste. (Baza 211)