Misterele Lunii

1.Originea astrului nopţii a fost întotdeauna un mister. Este oare Luna desprinsă cândva din masa Pămîntului, poate chiar din marea groapă a oceanului Pacific_Sau poate este ea o soră mai mică a Terrei, desprinsă în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani-odată cu globul planetei noastre-din marea nebuloasă a sistemului solar aflat în plină organizare gravitaţională ameteriei respective? Este oare Luna un corp cerestru format în altă parte a sistemului planetar, sau… poate …chiar în altă parte a Galaxiei…, ce a fost prins ulterior de gravitaţia terestră?
Treptat, specialiştii noii ştiinţe a selenologiei au părăsit ideea “ ruperii “ Lunei din corpul globului pământesc, întrucât bogata recoltă a monstrelor de sol aduse de expediţiile americane şi sovietice, a venit să susţină o altă origine a satelitului natural al Terrei. De fapt, s-a plecat în primul rând de la un argument teoretic, specialiştii stabilind că la astfel de ruperi, masele corpurilor astrale respective ar trebui să fie în raport de 9 la 1; dar masa Lunei este numai a 18-a parte din masa globului nostru!

Mai evidente au fost însă rezultatele analizelor de monstre chimice şi compuşii acestora ce domină în compoziţia solului lunar. Cele câteva sute de kilograme de roci aduse cu greu din diferite locuri ale suprafeţei selenare au demonstrat faptul că elementele preponderente sunt: calciul, siliciul, aluminiul, magneziul; surpriza a fost constituită însă de abundenţa titanului, care pe planeta noastră este suficient de rar; dealtfel chiar şi procentele de uraniu, thoriu, stronţiu şi bariu s-au demonstrat a fi mai ridicate decât cele întâlnite în materia terestră. Faptul că luna are mai puţin fier şi plumb decât structura masei Pământului a contribuit şi el la acceptarea formării separate a Lunii, în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani.

2.O altă mare întrebare, rămasă în parte neclarificată, se referă la viaţa geologică a globului selenar. În cursul miliardelor de ani, acesta s-a răcit oare total, sau mai are poate o inimă fierbinte -un nucleu central topit-, în stare să alimenteze activităţi vulcanice? Judecând după valoarea foarte redusă a intensităţii câmpului său magnetic şi după o anumită linişte a straturilor din profunzime zona centrală a Lunii ar trebui să fie rece. Dealtfel, s-a stabilit în principiu şi faptul că ultimul mare val de lavă bazaltică a fost împins din adâncimi acum 3-3,3 miliarde de ani. Anumite zone cu lavă răcită la suprafaţa solului, care ar avea vârste mai recente, sunt puse pe seama căderii unor corpuri meteoritice grele, în urma impactelor respective fiind împinse spre suprafaţă însemnate mase de roci topite instantaneu. Taina căldurii interioare a globului selenar, care a generat numeroase discuţii contradictorii între diferiţi cercetători, a condus la determinarea prin diverse metode de studiu. Astfel măsurîndu-se modificările câmpului magnetic spaţial generat de Soare, sub influenţa masei Lunii, specialiştii respectivi au putut stabili caracteristicile magnetice ale astrului nopţii; apoi pe această cale, s-a dedus treptat temperatura întregului glob selenar şi in fine temperatura intregului glob selenar şi în fine temperatura profunzimilor. Concluzia trasă prin intermediul metodei respective a fost aceea că la mare adâncime, Luna este cu mult mai rece decât Pământul (la Lună=327,5 C ; La Pământ =3600-6000 C). Determinăriile respective au permis să se afirme că Luna ar fi fost un corp suficient de rece încă de la începutul existenţei sale. Măsurătorile directe efectuate de către diferiţi cosmonauţi ,care au avut şi această sarcină în programul lor, au oferit date care sprijină, în continuare ipoteza nucleului rece; astfel, termo-metrele plasate de aceştia la nivelul solului prezentau valori în jur de 67 C; după introducerea acestoa în foraje mici, la adâncimi de 2 metri valoarea măsurată era de numai 15 C. Numai într-un singur loc la poalele munţiilor Apenini, în forajul făcut de cosmonauţii David Scott şi James Irvin valoare a fost ceva mai ridicată totuşi de 3 ori mai mică decât pe Pământ deşi radiaţia solară era cu mult mai fierbinte. Şi astfel oamenii de ştiinţă au convenit să considere Luna un ….corp rece.

3.Fenomene ciudate…
Ca urmare a sesizării prin observaţii telescopice asupra producerii pe Lună a unor lumini stranii “Societatea astronomică regală” din Anglia a organizat începând din anul 1867, peste 2000 de observaţii sistematice care au avut scopul de a elucida taina jocurilor luminoase semnalate. Problema a rămas însă fără explicaţii. Dar în anul 1950 cunoscutul selenolog H P Wilkins comunică în mod public că pe Lună au reapărut fenomene luminoase de scurtă durată. Peste câteva săptămâni existenţa fenomenelor era să fie confirmată fiind atribuite erupţiilor vulcanului Aristarchus. Din 1963 până în iulie 1969 au fost apoi semnalate fenomene luminoase unele având culoare roşie (craterele Herodot şi Gassendi) iar altele de un alb strălucitor (Tycho).
Dar după două luni, astronomii cât şi corpul  tehnic al NASA erau din nou în alertă ziarele relatând “Unul dintre astronauţi umblând pe Lună. În fund se vedea pâlpâirea unei lumini, a cărei provenienţă nu este încă explicată “.
Dar fenomenele luminoase de pe satelitul natural al Terrei par a fii cu mult mai stranii decât ar rezulta din simpla citire a presei. Misterul lor a devenit evident cînd unii astronomi au relatat în mod deschis despre observaţiile lor asupra unor deplasări şi respectiv a unor survolări ale solului lunar de către anumite surse luminoase, ca şi cum acestea ar fi fost, de fapt, nişte obiecte luminoase. În cadrul observaţiei sale din 30 martie 1950 Wilkins sesizează efectul respectiv ca fiind o formă luminoasă ovală ce se află în deplasare. Revista de specialitate ştiinţifica Sky and Telescope a publicat un ciudat document fotografic obţinut de astronomul Curtis; aceasta prezenta o neobişnuită formă de cruce luminoasă surprinsă în apropierea craterului Parry, ale cărei braţe măsurau câteva mile.
Ar putea să existe vreo legătură între straniile fenomene luminoase observate de-alungul deceniilor în interiorul unor cratere lunare şi respectiv luminile sau mai bine zis –formele luminoase-remarcate ca survolând solul selenar? NASA a facut public un comunicat de la bordul navei Apollo 14. ”Rossa a anunţat centrul de urmărire a zborului că noaptea trecută a văzut în interiorul navei licăriri luminoase neobişnuite; am văzut ceva ca două stele sclipitoare, sau ca doi meteoriţi separaţi printr-un unghi de aproximativ 3 grade”. Doi ani mai târziu se face public un alt comunicat de la bordul navei Apollo 17:”Cei trei astronauţi americani aflaţi în drum spre Lună au anunţat că pe tabloul de bord nr.2 al cabinei spaţiale s-a observat un semnal luminos însoţit de un semnal sonor. Câteva secunde mai târziu, ele au dispărut fără ca astronauţii să fi putut să discearnă natura lor.”
De sigur că astfel de prezenţe ale unori “meteori luminoşi” în spaţiul restrâns al unei cabine spaţiale, care produceau în plus şi efecte sonore, au impresionat la timpul respectiv pe acei oameni temerari care făureau epopeea cosmică terestră; dar imposibilitatea reală a acestora de a determina structura şi cauza apariţiei lor într-o navă total etanşată şi puternic ecranată pentru multiplele radiaţii din spaţiu extraatmosferic prin pereţii metalici masivi, a fost completată şi de o listă de posibilităţi, la fel de reală, de interpretarea din partea specialiştilor de la sol; în fond, cu toţii se aflau în faţa unor fenomene cu totul neobişnuite, imposibil de studiat în rapida şi îndepărata lor manifestare.